Surorile mele, eu cred ca viata la manastire este o exagerare. Domnul zice "mila voiesc iar nu jertfa". Daca Dumnezeu ne-a facut sa dormim noaptea, sa mancam cate ceva cand ne este foame, sa ne acoperim trupul care este din carne concret, nu vad de ce ne-am "nevoi" cum zic calugarii. Imi veti zice ori ca diavolul ma indeamna sa va zadarnicesc planul, dar nu este asa pentru ca Iisus nu a instaurat juramintele monahale, ori ca sfintii asa vietuiau. Credeti-ma ca sfintii erau niste oameni foarte buni, care ajutau oamenii si erau milostivi. E mult de cand au trait sfintii si traditia contine si multe legende. Atat conteaza ca erau foarte buni, ca au avut o viata cinstita iar moastele lor fac minuni. Dupa cum imi amintesc Sfantul Nicolae era mirean. Nu ai cum sa te rupi de lume cat esti viu, duar pe lumea cealalta va fi altfel. Eu am 30 de ani si am trecut si eu prin tentatia de a ma calugari. Priveam ca pe un ideal de viata, ca pe o sfintire. Dar am vazut ca multe maicute se inbolnavesc mai ales psihic. daca sunteti deja in manastire, nu stiu ce sa va zic: sa lumineze Dumnezeu pe steret sau stareta sa nu va suprasolicite. Doamne ajuta!

Nu cred ca voi intra vreodata in monahism, sunt prea slaba pentru asta, dar ... nebanuite sunt caile Domnului. Am vizitat multe manastiri in Romania (si una in Grecia), iar acum 3 ani chiar am stat cateva zile la Varatec, la niste maicute. Pentru noi au fost cateva zile de concediu, de mult visasem sa mergem la manastirile din nordul Moldovei iar in numai 4 zile am reusit sa ne incarcam bateriile si sa fim alti oameni. Cel mai frumos concediu din viata mea ! Dar a vorbi despre calugarie nu cred ca este pentru oricine, eu una ma simt prea mica pentru asta. Desi sotul meu, cateodata se supara pe mine cand vede ca aproape numai ceea ce este legat de religie ma intereseaza si spune ca trebuia sa intru intr-o manastire si sa nu mai ies de-acolo.

Doamne ajuta tuturor !

Pe fiecare ne incearca gandul:"Oi fi bun de manastire?La care sa ma duc?Trebuie sa ma casatoresc?Cine-o fi jumatatea mea?Un parinte spunea:Cine e bun la manastire e bun si in lume.Conteaza dragostea si vointa pe care le pui si Dumnezeu ajuta.In rest este decizia ta.Omul sfinteste locul.Doamne ajuta!

Eu as alege M -rea PETRU VODA! imi place ffffffffffffffffoarte mult acolo. Mai ales slujbele!

Monahismul este cea mai inalta cale pe care o poate alege un om in viata aceasta, insa este si cea mai grea. Motivatia plecarii din lume trebuie sa fie una singura - dragostea de Hristos pana la jertfa. Inainte de a pleca trebuie sa-ti alegi cu grija manastirea. Poti intr-o manastire sa te impaci cu randuiala si cu oamenii, iar in alta nu.
In ziua de astazi nu mai intalnesti in manastiri viata din Patericul egiptean. Monahii vin tot din lume si lumea e cazuta rau. Intalnesti tot felul de patimi si pacate, una mai hada decat alta. Poate nu gasesti nici un om care sa te indrume sau sa te asculte cand ai vreo problema. Sau este posibil ca toti sa te sicaneze sau sa te tortureze psihic si fizic. Dar nu trebuie uiti pentru ce ai venit in manastire. Daca ai venit nu trebuie sa mai pleci in lume, caci aceasta este o cadere duhovniceasca.
Prin nevointa si prin silirea firii ne slefuim omul interior. Nimeni stand pe fotoliu si mancand din belsug n-a devenit mai bun.

Pt.euftalia : Viata de manastire nu este nicidecum o exagerare! Daca ai incepe sa te nevoiesti un pic ai vedea diferenta. Domnul nostru Iisus Hristos a postit, s-a rugat si noaptea, s-a nevoit pe cruce cu toate ca nu avea nevoie de toate acestea. Prin viata sa ne-a dat exemplu. Protestantii ai eliminat nevointa si unde au ajuns? La un cult care nu mai implineste fiinta umana.

pentru acst pas e bine de a sta de vb cu un duhovnic renumit si sa te rogi lui Dumnezeu sa te trimita la care manastire e mai potrivita pt tine si nu sa te duci la care vrei tu

Eu as vrea sa "vizitez" (cercetez) doua manastiri in care am auzit ca sunt buni duhovnici, luptatori (mai ales impotriva ereziei ecumeniste!): Casiel, langa Dej (Pr. Serafim) si Diaconesti, Jud. Bacau (Pr Amfilohie Branza).
Daca mai aveti sfaturi in privinta asta nu ezitati sa le dati "cautatorilor"...

Manastirile au aparut când cea mai mare parte a tarilor crestine era nelocuita, orasele si satele erau mici aglomerari umane în mijlocul întinderilor pustii si a ramâne în oras când afara era pustia nemarginita era evident o cautare a confortului lumesc.

În zilele noastre pustia a disparut si manastirea atrage mai mult în sens lumesc, prin frumusetea locurilor si modul de trai.

Multi sunt atrasi spre manastire în zilele noastre dar nu-si gasesc pacea acolo, fie se întorc în lume fie devin niste calugari nelinistiti.

Asta nu înseamna ca vremea monahismului a trecut, sunt si un numar de oameni care chiar se simt bine în manastire, dar mai putini decât cei care au gânduri legate de calugarire.

Cuvântul "călugăr" vine de la grecesul "kalos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos". Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrâneţe pe care poporul o exprimă în versurile: "Bătrâneţe haine grele/ Ce n-aş da să scap de ele".
Un călugăr adevărat trebuie să fie "bătrân frumos"! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrînească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care-şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr-o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o râvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.Între necălugărie şi călugărie nu există graniţă.
Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atât pentru ziua de astăzi, cât şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.
Mantuirea este un dar si ca orice dar se primeste si in functie de jertfa noastra. Nu asi merge in manastire dar asi vrea sa fiu cu trupul in lume si cu inima in manastire.:)