Scopul şi caleidoscopul logicii teologice
 

Substanţa divină este identitate pură cu sine. Deci, din Dumnezeu lipseşte însăşi lipsa. Adică El nu are negaţii. Dacă nu are negaţii, atunci nu putem formula în privinţa Sa propoziţii care să încerce să-L pună sub ele. Deci fă bine şi scoate din vorbirea ta tot ceea ce trimite la negaţii şi lipsuri şi abia apoi încearcă să vorbeşti despre El. Căci, din momentul în care ai spus: "poate Dumnezeu" - ai amestecat putinţa în sensul unei privaţii potenţiale. Apoi, când ai spus: "Dumnezeu nu poate..." etc.. Ambele expresii nu au ce căuta într-un discurs teo-logic.

P.S. - Ca să răspund întrebării thread-ului: scopul lui Dumnezeu este Dumnezeu. Cum între Dumnezeu şi Dumnezeu nu există diferenţă extatică, rezultă că în afara Sa nu este decât tot El. Prin urmare, orice fel de "scop" ar putea fi atribuit Principiului, acesta revine la El Însuşi.

Despre existenţa lui Dumnezeu
 

o poveste intersantă:

"Un om de ştiinţă necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului şi, uimit, îl întreabă:
- Cine l-a făcut?
- Nimeni!
- Cum „nimeni”?
- Da, nimeni! S-a făcut aşa..., singur, din întâmplare. Şi când omul de ştiinţă, omul raţiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:
- Vezi, dumneata nu poţi concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiţi că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existenţa universului e argumnetul existenţei lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicaţie.
Iată, prietene, o constrângere raţională la normal!"