sophia tu ai copii?

De ce intrebi de copii, pe acest fir? N-am.

Am citit de curand "Patericul Lavrei Pesterilor" si am gasit unele exemple de mame, care au dus o lupta incrancenata cu fiii lor, care doreau sa se calugareasca. Chemarea baietilor a fost atat de mare, incat, in ciuda multor suferinte, la care au fost supusi pentru a renunta la idee, ei tot s-au calugarit si au ajuns sfinti. Iar mamele lor, vazand in final chemarea fiilor lor, au lasat lumea, si s-au calugarit. E vorba de persoane cu stare, carora le era imposibil sa creada, ca cineva poate renunta la bogatie, pentru a se calugari. In final tot Dumnezeu este Cel Care o ajuta pe mama sa inteleaga rostul calugariei.

Cei care fug la manastire dintr'o oarecare reticenta sau chiar scarba fata de casatorie, sunt anatemizati de Canoanele Bisericii.

Insa cei care merg la manastire (toti) nu o fac pentru ca nu s'ar putea casatori, ci pentru ca ei ajung sa se indragosteasca de ceva mai mult decat o viata de familie. Este ceva simplu de inteles, dar greu de redat. Intrarea in manastire nu are legatura cu respingerea familiei. Familia nici nu mai e luata in calcul. Sufletul simte ca acolo este locul lui, privind spre Dumnezeu doar.

Cat despre lipsa duhovnicilor, noi suntem de vina !
Sa educam copii crestini, nevoitori si smeriti, ca din ei sa rasara viitorii duhovnici ai lumii.
Cerem fara sa sadim. De crescut va creste Domnul, insa noi trebuie sa sadim.
Educam gresit, crestem gresit si lucram gresit. De unde sa avem roade bune ?

Slava Domnului pentru ca inca mai sunt roade prin lume, si inca destule !
Cine cauta, va gasi... in cele din urma.

In momentul in care inclini spre aceasta directie desi nu acesta e drumul tau...si nu iti poti da seama tu personal de acest lucru.:3:

Cunosc o familie al carei singur baiat ...ar intentiona sa intre in monahism, dar partea proasta e ca asta nu inseamna ca stie ce sa faca cu viata lui de fapt, e plecat din tara, parintii trimit bani...el merge inainte cu acea facultate, prietena nu are, dar partea cea mai importanta este ca parintii simt aceasta indecizie constanta a lui, a faptului ca el personal nu isi da seama ce isi doreste de la aceasta viata...si asta mi se pare mie destul de grav.

Cred ca una e sa auzi de la copilul tau "Vreau sa intru in monahism, am meditat mult asupra aceastei decizii si asta e pasul pe care vreau sa il fac!" si alta " Nu stiu ce sa fac, oare sa intru in monahism, sau sa ma casatoresc...nu stiu ce sa fac!"...iar pentru a 2 a afirmatie eu m-as intrista mult, pentru ca mi-as da seama ca un astfel de om bantuie prin lume...si atat, fara directie de fapt!

@AndruscaCIM - pai stii de ce se intampla asta? Pentru ca de cele mai multe ori tinerii se duc mult prea devreme spre manastire si nici nu sunt pregatiti nici pentru lume si nici pentru manastire.
Nu-s pregatiti pentru casatorie si nici nu apuca sa cunoasca dragostea, relatia cu o fata/baiat, nu stiu ce inseamna viata in lume (munca, maternitate/paternitate etc.).
Nu-s pregatiti insa nici pentru manastire si monahism. Cine sa-i orienteze si sa-i invete?
Mai intai parintii si preotul /duhovnicul (care nu prea exista). Parintii, depinde ce si cat stiu si ei la randul lor.
Pe de o parte intrarea in manastire trebuie facut in curatie, dar pe de alta trebuie stiuta si lumea, ce lasi in urma ta. Altfel poti regreta alegerea la un moment dat.
Nefericirea parintilor nu cred ca sta in indecizie (numai) ci pentru ca el chiar nu stie ce sa faca si asta nu din vina lui. Fiindca nu este cine sa-l invete si sfatuiasca.
Iata cum vin aici in forum si intreaba.
Si cred ca noi toti nu mai stim ce mai vrem de la lume si viata, asa cum este ea acum. Deruta este in noi toti: preoti, monahi, casatoriti, necasatoriti etc.
Nimeni nu stie ce este mai bine. Viata este tot mai grea, lumea tot mai complicata si bolnava (ca sa nu folosesc un termen mai dur).
Tu nu vezi? Vrem si credinta 100% (multi dintre noi), si familie si cariera si bani si copii si timp pentru noi si placerile noastre, si singuratate si lume etc.
Si toate in acelasi timp daca se poate si 100%.

"...cu neputinta e a te a sluji la doi domni, fiindca dumnezeu este implinirea tuturor bunatatilor, iar lumea in viclenie zace. De aceea de nu vei urî desavarsit lumea, nu vei putea face de fel vreo fapta buna, caci cu neputinta este sa fii iubitor de lume si iubitor de Dumnezeu. "
(monahului Agapie Criteanu din Muntele Athosi "Mantuirea pacatosilor")
Pe de alta parte se adevereste ca in vremurile cele de pe urma monahii vor fi ca mirenii, iar mirenii precum diavolii. Totusi, chiar si asa, Dumnezeu ne-a mai lasat o singura virtute, smerenia, ca mijloc de mantuire.
Este minunat omul, care le are pe toate cele lumesti, dar care si-a pastrat smerenia.

Pfff.....stau si citesc de ceva timp pe forumul acesta...n-am indraznit sa scriu pana acum...si eu sunt casatorit...mai mult am un copil de 3 ani....un ingerash,pe care il iubesc ca pe ochii din cap...cu toate acestea precum sora noastra de mai devreme ''imi ard picioarele'' sa merg in manastire...mai sunt ceva probleme de rezolvat in ''lume''...iar dupa asta cu ajutorul lui Dumnezeu,cred ca imi voi calca pe inima si voi renunta la tot...pentru Isus Hristos....e greu daca pun in balanta..nu pot sa nu ma gandesc la baietelul meu care imi spune seara ''hai tata, sa te iubec....si ma ia in bratze''...insa nici peste rastignirea Domnului pentru noi,pacatosii pamantului(cel putin eu si nu din smerenie)....
dar:''cine nu lasa pe mama...''..Doamne ajuta!!!

Monahismul si calea familiei sunt doua carari la fel de lungi, situate pe doi munti la fel de inalti care, intr-un final, se intalnesc in una si aceeasi realitate, viata in Hristos. Ceea ce difera, sunt doar obstacolele intalnite in cale, si nici acestea nu se deosebesc chiar intru totul.

Intr-un final, nu vorbim decat de un urcus duhovnicesc spre care suntem datori a ne osteni, alegand una din aceste cai, pentru a ajunge de la Chip, la Asemanarea cu Dumnezeu. Atunci cand alegem calea de urmat, important este sa avem aceasta tinta, pe care sa nu o pierdem din vedere, indiferent de cate obstacole vom intalni in drum.