Nu mi-ai raspuns la intrebarile anterioare, draga Jeniffer. Poate mai incerci o data. Si legile vazduhului nu le face omul, oricat ar incerca. El este doar supusul lor!

Cunoasterea istoriei vietii pe pamint face sa realizam cum omul a imbunatatit, in timp, legile de organizare si traiul. Cind la evrei s-a vorbit despre zeu ca fiind imaterial, ceilalti au imprumutat acest concept pentru a crea propria lotr organizare, pe modelul zeului, cu scrierea bibliei si coranului, inspirate de scrierile anterioare despre zeu. Poate atunci aceste credinte ajutau organizarea, acum ele sint prea fantastice pentru a fi pozitive, creind lumi fictive despre om, dar el fiind doar parte din natura si capabil de propria organizare. Fenomenele naturale exclud pe cele ale zeului.

„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”- :


'De cresc in sufletul omului intelesurile cele dupa Dumnezeu, care-l duc la o mai mare STRAPUNGERE SI UMILINTA, e dator sa multumeasca pururi si sa marturiseasca lui Dumnezeu acest dar, fiindca s-a invrednicit sa cunoasca unele ca acestea, socotindu-se pe sine ca este nevrednic'. Iar de inceteaza ACELEA si se intuneca iarasi intelegerea si leapada temerea si plansul, trebuie sa se intristeze mult si sa se smereasca pe sine cu lucrul si cu cuvantul, fiindca l-a parasit harul, ca sa-si cunoasca neputinta sa, sa dobandeasca smerenie si sa se ingrijeasca de indreptare. Caci zice marele Vasile: 'Daca nu s-ar fi lenevit omul dinspre plansul dupa Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci cand ar vrea'. De aceea suntem datori sa cunoastem pururi neputinta noastra si harul lui Dumnezeu si sa nu deznadajduim orice ni s-ar intampla, nici sa indraznim ca suntem ceva. Ci mai vartos sa nadajduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. ť
Ť Iar celui ce a parasit de bunavoie aceste daruri, adica plansul, lacrimile si intelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decat numai sa-l compatimim? Fiindca nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se invredniceste de cele ale firii, prin care avea sa ajunga la cele mai presus de fire, adica la lacrimile intelegerii si ale dragostei, insa prin oarecare lucruri de nimic sau prin ganduri straine si voiri proprii, se intoarce la nestiinta dobitoacelor, ca un caine la varsatura sa. Cu toate acestea, daca vrea iarasi si se va indeletnici cu citirea dupa Dumnezeu a dumnezeiestilor Scripturi cu luare-aminte si cu grija mortii, si-si va pazi mintea cat va putea de gandurile desarte in rugaciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales daca nu se supara niciodata impotriva cuiva, chiar daca patimeste adeseori cele mai mari rele de la acela, si nu lasa pe nimeni sa se supere impotriva sa, ci cu toata puterea il slujeste pe acela cu lucrul si cu cuvantul. Atunci mintea i se veseleste si mai vartos, izbavita de tulburarea maniei. Iar el capata iscusinta ca sa nu mai uite niciodata de sufletul sau, temandu-se ca nu cumva sa fie parasit iarasi. Astfel ramane necazut din frica, avand pururi lacrimile pocaintei si ale plansului, pana ce se va sui la cele ale dragostei si ale bucuriei, de la care se va inalta la pacea gandurilor, cu harul lui Hristos. ť

Ť Caci Hristos s-a ascuns in Evanghelie si cel ce vrea sa-L afle pe El, trebuie sa vanda mai intai toate averile sale si sa cumpere Evanghelia, ca nu numai sa-L poata afla pe El din citire, ci sa-L si primeasca in sine, prin urmarea vietuirii Lui in lume. Fiindca cel ce cauta pe Hristos, zice Sfantul Maxim, nu trebuie sa-l caute pe El in afara, ci in sine insusi, adica sa se faca cu trupul si cu sufletul nepacatos ca Hristos, dupa cat e cu putinta omului si sa pazeasca marturia constiintei cu toata puterea, ca sa imparateasca peste toata voia sa si sa o biruiasca prin dispretuirea ei, chiar daca e sarac si fara slava, din punct de vedere al lumii. Pentru ca ce folos are cel care pare ca e imparat, dar e stapanit de manie si de pofta in veacul acesta, iar in cel viitor va afla munca vesnica, daca nu va voi sa pazeasca poruncile dumnezeiesti? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem sa luam, prin unele lucruri mici si vremelnice, bunatatile mare si vesnice, ci lepadam bunatatile si dorim cele potrivnice. Si ce este mai neinsemnat decat un pahar cu apa rece, sau decat daruirea unei bucati de paine, sau decat lepadarea voii, sau a unui mic gand, prin care ni se da Imparatia cerurilor din harul celui ce a spus: 'Iata Imparatia cerurilor inauntrul vostru este'. 'Caci nu este departe, zice Damaschin, nici afara, ci inauntru. Voieste numai sa biruiesti asupra patimilor si iata o ai in tine insuti, numai pentru ca vietuiesti in chip placut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic'. Fiindca Imparatia lui Dumnezeu, spun Parintii, este vietuirea placuta lui Dumnezeu. ť

Ť Mintea se preface dupa forma fiecarui lucru si se coloreaza dupa chipul lucrului cunoscut de ea. Iar cand se invredniceste sa ajunga in Dumnezeu, Cel fara chip si infatisare, se face si ea fara chip si fara forma. Apoi se minuneaza cum poate sa pastreze orice idee si cum ideile din urma nu pot vatama pe cele din urma, ci cugetarea le tine pe toate, ca pe o comoara, fara uitare; si cand vrea mintea, descopera prin grai cele gandite, nu numai pe cele proaspete, ci si pe cele adunate in vistierie de demult. De asemenea se minuneaza cum, iarasi, cuvintele iesind mereu, mintea ramane aceeasi, fara scadere. Ť

'Arunca, zice, grija ta asupra Domnului si El insusi te va hrani'. Si cu cat isi pune cineva mai mult nadejdea intr-Insul in toate cele ale sufletului si ale trupului sau, cu atat Il afla pe Acela mai mult purtand grija fata de el, incat se socoteste pe sine mai jos decat toata zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, aratate si nearatate, sufletesti si trupesti. Caci fiind cu multe dator, nu se poate mandri catusi de putin din rusine, cu ceva in fata binefacerilor lui Dumnezeu. Si cu cat Ii multumeste mai mult lui Dumnezeu si se nevoieste sa se sileasca de sine spre dragostea Lui, cu atat Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale si doreste sa-l odihneasca si sa-l faca sa pretuiasca linistirea si neaverea mai presus decat toate imparatiile pamantului, afara de rasplata veacului viitor. Caci sfintii Mucenici sufereau dureri fiind munciti de vrajmasi, dar dorul imparatiei si dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, si insusi faptul de a primi putere sa biruiasca vrajmasii, il socoteau o mare mangaiere si indatorire, ca s-au invrednicit sa sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimtitori. De asemenea si Sfintii Parinti, silindu-se mult la inceput prin nevointe de tot felul si prin razboaiele ce li se faceau de catre duhurile rautatii, biruiau prin dorul si nadejdea nepatimirii. Fiindca dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile. Ť

Ť Si daca toata tinta lui este sa placa lui Dumnezeu il va invata Dumnezeu Insusi voia Lui, incunostiintandu-l fie prin intelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si daca isi va taia voile sale pentru Acela, Insusi Acela il va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavarsire, cum nu stie el; iar vazand aceasta se minuneaza cum incepe sa izvorasca de pretutindeni bucuria si cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos. Iar Dumnezeu va imparati in el, ca in cel ce nu mai are voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se face ca un imparat, incat orice gandeste se savarseste fara osteneala si indata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dansul. Aceasta este credinta de care a grait Domnul: 'De veti avea credinta' si celelalte. Si pe aceasta credinta se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea vrajmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarecare fel necredincios, nadajduind in puterea si in intelepciunea sa, fie cu totul, fie in parte. Iar de sici isi ia vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de griji, fie intru ascultare, avand pe povatuitor in locul lui Hristos si incredintandu-i lui tot gandul, cuvantul si fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie intru liniste, din credinta tare, fugind de toate. Si in loc de toate are pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur si Damaschin, in veacul de acum si in cel viitor, hranindu-l, imbracandu-l, mangaindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, invatandu-l, luminandu-l. ť

Ť Fiindca omul intelept se nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cat se poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa ajunga sa se ingrijeasca de putine, sau sa nu aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile. Caci zice Domnul: Ť Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?”. Fiindca in grija de multe, nici pe sine insusi nu se poate vedea cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului, gatite inainte de vreme? Caci vrajmasul nu obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la aratare, cum zice Domnul. De aceea cand vrea sa-l arunce pe cineva in cele mari, il face sa nesocoteasca intai cele mici si nearatate: inainte de curvie, privirea deasa si neinfrinata; inainte de ucidere, mania usoara; inainte de intunecarea cugetarii, imprastierea scurta; si inainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul ce este intelepciunea Tatalui, luand inaintea uneltirilor diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara primejdie, sa cada jalnic in pacatele cele mari si infricosate. ť
'PUNE NOUA MIJLOCITOARE NEINFRUNTATA PE CEA CARE TE-A NASCUT PE TINE HRISTOASE SI CU RUGACIUNILE EI, DARUIESTE-NE NOUA, CA UN MILOSTIV, DUH DE BUNATATE, CE SE POGOARA DE LA TATAL TAU'.
Ť Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla tot binele ascuns in toate Scripturile. Caci zice Domnul: 'Cel invatat in ale Imparatiei cerurilor' si celelalte. Sau in linistea cea dupa Dumnezeu si in CITIREA DUMNEZEIESTILOR SCRIPTURI, stie ca alta fata arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o cunosc, si alta fata celui ce s-a inchinat pe sine rugaciunii neincetate, sau are gandul tot timpul la Dumnezeu, incat sa-l aiba in loc de rasuflare in toate, chiar daca pentru lume este simplu si neinvatat in stiintele omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul, si nu ostenelilor si intelepciunii ajunsa fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la cuvant si nu la cunostinta, dupa Apostol. FIINDCA CUNOSTINTA DUHOVNICEASCA ESTE UN DAR, IAR STIINTA CUVANTULUI ESTE O INVATATURA OMENEASCA CA CELELALTE INVATATURI ALE LUMII ACESTEIA, SI NU AJUTA LA MANTUIREA SUFLETULUI. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti. Isi scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu. Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a celor ce il ajuta la mantuirea sufletului, dupa starea la care a ajuns. Daca este inca faptuitor, SA CITEASCA VIETILE SI CUVINTELE PARINTILOR, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea, dupa Apostol, 'sa surpe toata inaltarea ce se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea', prin faptuire si prin cunoasterea adevarata a poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. IN AFARA DE ACESTEA SA NU CITEASCA NIMIC. CACI CE TREBUINTA ESTE SA IA DUH NECURAT IN LOC DE DUH SFANT? Fiindca in cuvantul cu care se indeletniceste cineva, vrea sa aiba duhul acelui cuvant; si ca lucrul nu i se pare greu, ca celor cercati. SA SE FACA DECI CITIREA CEA DUPA DUMNEZEU, CA SA NU RATACEASCA MINTEA, PENTRU CA EA ESTE INCEPUTUD MANTUIRII. Caci Solomon zice ca vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica ratacirea gandului este inceputul pacatuirii, cum zice Sfantul Isaac. ť

Ť Si precum mare prapastie este necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfantul Epifanie, la fel si mai mare rau este neascultarea intru cunostinta. Mai MARE ESTE FACEREA DE BINE PE SEAMA UNUI SUFLET PRIN CUVANT SAU RUGACIUNE, PRECUM MAI MARE LUCRU ESTE CAND CINEVA RABDA PE APROAPELE, CA SA NU FIE NECAJIT CEL CARE-L NEDREPTATESTE, CI SA I SE LINISTEASCA VOIA IN VREMEA TULBURARII SALE, CUM ZICE SFANTUL DOROFTEI. PRIN ACEASTA FACE MILA CU SUFLETUL LUI, PURTANDU-I POVARA, SI SE ROAGA PENTRU EL, DORINDU-I MANTUIREA SI ORICE ALT BINE TRUPESC SI SUFLETESC. ACEASTA ESTE RABDAREA CEA CURATA A RAULUI, CARE NE CURATA SUFLETUL SI-L RIDICA SPRE DUMNEZEU.
FIINDCA SLUJIREA OMULUI E MAI MARE DECAT ORICE LUCRARE SI VIRTUTE.
CACI NU ESTE CEVA MAI MARE INTRE VIRTUTI SI MAI DESAVARSIT CA DRAGOSTEA APROAPELUI.
IAR SEMNUL ACESTEIA E NU NUMAI SA TII UN LUCRU DE CARE ARE LIPSA ALTUL, CI SA RABZI MOARTEA PENTRU EL, CU BUCURIE, DUPA PORUNCA DOMNULUI SI SA SOCOTESTI ACEASTA CA O DATORIE. SI PE DREPT CUVANT. CACI SUNTEM DATORI SA IUBIM PE APROAPELE PANA LA MOARTE, NU NUMAI PENTRU DREPTUL FIRII, CI SI PENTRU PREACINSTITUL SANGE VARSAT PENTRU NOI AL LUI HRISTOS, CARE NE-A PORUNCIT ACEASTA. NU FII IUBITOR DE TINE, ZICE SFANTUL MAXIM SI VEI FI IUBITOR DE DUMNEZEU; NU-TI FII PLACUT TIE, SI VEI IUBITOR DE FRATE. Ť

Ť Caci a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Sfantul Ioan Scararul, pentru multe pricini, parasindu-l pe om, fie pentru a-i intinde curse, fie pentru a-i starni parerea de sine, sau inaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi. Ť


Ť Toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: 'Pentru toate multumiti'. De la aceasta ajungem la alt cuvant al Apostolului, care zice: 'Neincetat va rugati', adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu in toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi cand vezi lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; cand vezi cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Cerului ce le-a facut; cand imbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si iata te rogi neincetat, si prin aceasta sufletul se 'bucura totdeauna', dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu il veseleste pe el, zice Sfantul Doroftei, aducand marturie cuvantul lui David: 'Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit'.
Ť Cand il momesc dracii pe om cu vreun gand de mandrie, ca sa-l inalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai inainte, si va surpa acest gand si va veni la smerenie. Iar cand iarasi il momesc cu ceva de rusine, aducandu-si aminte de acel gand de mandrie, sa-l inlature. Deci sa le inlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. CI CAND II VOR INALTA VRAJMASII MINTEA, SA FUGA LA SMERENIE, SI CAND IL VOR SMERI, SA SI-O INALTE PRIN NADEJDEA LA DUMNEZEU, CA NICIODATA SA NU CADA TULBURANDU-SE, NICI SA NU DEZNADAJDUIASCA INFRICOSANDU-SE PANA LA CEA MAI DE PE URMA RASUFLARE. ť

Ť Nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sarguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gandurilor, ca citirea in liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea in minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine inaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui intru toate; nici mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului sau a trupului. Ť

Ť De aceea suntem datori sa invatam cu lucrul virtutile si nu numai cu cuvantul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: 'Nu este, zice Apostolul, Imparatia lui Dumnezeu in cuvant, ci in putere'. Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si castigul in lucrul cu care se indeletniceste, zice Sfantul Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit adeseori si l-a invatat cu cercarea. Pentru ca sunt, zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de insemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind in ele cel mai mare castig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de incredere, ca sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobandit din staruirea in nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfantul Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunavoie, si-l intreaba nesilit, si invata dupa randuiala. Sa faca asa, pentru ca prin smerenie si prin intrebarea de bunavoie a celui ce intreaba, sa se intipareasca cuvantul in sufletul celui ce-l aude, si sa incalzeasca din credinta, vazand pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: 'Dumnezeu tare, biruitor' … si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: 'Cine M-a pus pe Mine judecator si impartitor peste voi?'. Macar ca zice altadata: 'Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului'. Prin aceasta ne-a aratat, ca in toate, si in privinta aceasta este calea mantuirii, prin sfanta Lui smerenie. El nu sileste pe nimeni, ci zice: 'Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie'; adica sa nu-si faca despre sine nici o grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi urmeze cu lucrul si cu cuvantul ca Apostolii si mucenici, iar de nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre bogatul acela zice: 'De voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile …' si celelalte. Despre acesta zice Sfantul Vasile, ca a mintit zicand ca a pazit poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi multe, odata ce Legea spune mai intai de toate: 'Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau'. Caci zicand: 'din tot sufletul tau', nu a lasat pe cel iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care intristandu-se, sa ramana in robia lui. Si iarasi zice: 'Sa iubesti pe aproapele tau', adica pe orice om, 'ca pe tine insuti'. Dar cum pazeste aceasta porunca, daca in vreme ce multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are averi multe si aceasta cu impatimire? Caci daca le-ar avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi departat intristandu-se. De asemenea si Gura de Aur zice: 'A crezut ca cele zise lui de catre Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat intristandu-se; dar n-a avut putere sa le implineasca. Ca multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere sa implineasca cele scrise'.

Ť Caci cel ce vrea sa indrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai intai sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca in chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvant. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se incredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva il sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se incredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amandoi in minciuna si vorbarie, in viclesug si in alte multe. In acest caz, unul e silit de cel ce-l invata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l invata, ca sa afle cele ascunse in cugetul lui, punand in miscare orice mestesug si cat mai multa vorba. Din vorba multa insa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales cand suntem nepatimitori, ci ca sa nu invatam cu infumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem cand suntem inca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapani, ci cum ziceau Parintii: Fara intrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarare libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapanesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfantul Timotei zice Apostolul: 'Trebuie ca mai intai plugarul sa se impartaseasca din roade'; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le invete cineva, sa le implineasca intai el insusi. Sau iarasi: 'Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta', adica sa nu faci nimic ca un tanar, ci sa fii ca un desavarsit in Hristos. Asemenea si in Pateric se zice ca fara intrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mantuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvant. Caci noi ne pomenim dand drumul cuvantului, prin aceea ca ne inchipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cat suntem mai vinovati, cu atat socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe cand sfintii, cu cat sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atat se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfantul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au impartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna. Ť

PARINTELE DUMITRU STANILOAE :
ťASCETICA SI MISTICA BISERICII ORTODOXE ť

DESPRE IUBIRE:

“La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin rugaciunea curata.Dar unirea cu Dumnezeu e mai presus si de rugaciunea curata.Ea inseamna DRAGOSTEA DESAVARSITA.Si pe aceasta nu o da omul de la sine,ci ii vine din Dumnezeu. Caci inainte de a fi starea de rugaciune curata,omul trebuie sa se fi curatit de patimi.Dar curatirea de patimi este una cu cresterea dragostei lui Dumnezeu.Astfel,dragostea lui Dumnezeu picurandu-se cu anticipatie in suflet il intareste in linistea nepatimirii si in rugaciunea curata.Iar prin aceasta vine in el si mai multa dragoste.Mai bine zis,acum lucreaza in el numai dragostea dumnezeiasca, sau Duhul Sfant. ť

Ť Deci este o stransa legatura intre dragoste si nepatimire (lipsa de patimi).Dragostea presupune nepatimirea si o intareste la randul ei,pentru faptul ca ea este opusul patimilor,care reprezinta egoismul.UNDE SUNT PATIMI NU POATE FI DRAGOSTE.DE ACEEA IUBIREA VINE IN SUFLET IN TOATA AMPLOAREA EI DUPA CE AM AJUNS LA NEPATIMIRE,DUPA CE NE-AM ELIBERAT DE PATIMI. ť

Ť Iubirea insumeaza toate celelalte virtuti,daca prin fiecare virtute se omoara o patima.Dar iubirea e fructul imediat al rugaciunii.Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu,dar,mai mult decat toate,rugaciunea curata.Daca patimile inseamna intr-un cuvant iubirea de sine,iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine.<Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu>,zice Sfantul Diadoh.Dar cel ce nu se iubeste pe sine din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu,Il iubeste pe Dumnezeu,fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa,ci pe a lui Dumnezeu.Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa,iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. ť

Ť Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai inalta treapta nu este numai libertate de patimi,ci este darul lui Dumnezeu ce se coboara in sufletul ajuns in aceasta stare. ť

Ť Daca rugaciunea porneste de jos,desigur ajutata de harul ascuns al Duhului Sfant,dragostea culminanta este raspunsul de sus al lui Dumnezeu.Prin ea ni se face descoperita si simtita Dumnezeirea. ť

Ť Alta este dragostea naturala a sufletului,si alta,cea care vine in el de la Duhul Sfant.Cea dintai e moderata si este pusa in miscare si de vointa noastra atunci cand vrem.De aceea si e rapita cu usurinta de duhurile rele,cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra.Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragoste catre dumnezeu,incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri,printr-o afectiune negraita si infinita.Caci mintea,umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca,se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria. ť (Sfantul Diadoh al Foticeii)

“Spre deosebire de CATOLICISM,CARE NU ADMITE ENERGIILE NECREATE ALE LUI DUMNEZEU SI CARE DE ACEEA TREBUIE SA CONSIDERE SI DRAGOSTEA UN DAR CREAT,ORTODOXIA CONSIDERA DRAGOSTEA O ENERGIE NECREATA,COMUNICATA DE DUHUL SFANT,O ENERGIE DUMNEZEIASCA SI INDUMNEZEITOARE,PRIN CARE PARTICIPAM REAL LA VIATA SFINTEI TREIMI.<Iubirea vine de la Dumnezeu>,zice Sfantul Ioan (I,4,7).Dar aceasta iubire presupune,dupa Sfantul Vasile,o dispozitie proprie a naturii create,o samanta sau o putere de iubire aflata in fiinta omului,chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste.”

“Omul are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei dumnezeiesti si intr-o masura oarecare si tinde spre aceasta .In aceasta sta chinul dumnezeiesc in el.Dar dragostea insasi in deplinatatea ei nu o poate avea de la sine,ci o primeste de la Dumnezeu ,ceea ce inseamna ca asemanarea nu o poate dobandi decat in comuniune cu Dumnezeu.
Desi,adica,in chip se ascunde virtualitatea asemnarii,virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine,ci numai sub flacara lucrarii sau a iubirii dumnezeiesti.
Natura in starea pura nu o gasim,ci sau in stare de subnatura,sau in stare de natura penetrata de har.Deci nici dragostea naturala nu o cunoastem in puritatea ei.Dragostea pe care o vedem la om,in afara legaturii cu Dumnezeu, nu este nici macar dragostea naturala.Marile deficiente ale dragostei acesteia ne arata ca adevarata dragoste nu poate fi decat un dar al lui Dumnezeu.Cand a ajuns natura la starea ei sanatoasa,in dragostea ei este si harul dumnezeiesc.
Dar in aceasta dragoste naturala este activ si omul.Insa mai sus de aceasta treapta se afla cel in care lucreaza exclusiv dragostea lui Dumnezeu.Propriu-zis,putem distinge in dragoste trei trepte :
a)Tendintele de simpatie naturala din starea naturii cazute din har ;
b)Dragostea crestina,care folosind aceste tendinte creste din harul dumnezeiesc si din eforturile proprii ;aceasta are o crestere si devine ferma ;ea duce natura pana la un fel de implinire a ei ;la inceput ea este putin ferma,pe urma tot mai ferma si intensa.Sfantul Diadoh o are in vedere uneori pe prima,alteori pe a doua,cand vorbeste de dragostea naturala.La inceputurile ei,dragostea a doua,fiind sovaitoare,poate fi usor confundata cu simpatia naturala,mai bine zis,cu cea a celui lipsit de har.Dar pe masura ce progreseaza,se fortifica,se apropie de dragostea ca extaz,care e dar exclusiv de sus.Dragostea a doua,sau crestina,pregaste sufletul pentru extaz.Acestea doua pot fi iarasi cuprinse uneori sub acelasi nume,mai ales cand este vorba de cele mai inalte trepte ale celei dintai.
c)in sfarsit,este dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus.Aceasta vine dupa pregatirea indelungata prin a doua si tine clipe scurte,ca din ea sa castige forta noua cea de a doua si sa-si continue cresterea.Daca in cursul celei de a doua omul se ridica la starea naturii restabilite in har,dragostea ca dar exclusiv il ridica peste limitele naturii.Noi,cand vorbim adeseori de dragostea adevarata,vorbim de dragostea a doua,in opozitie cu cea dintai ,coplesita de egoism.Dar inca nici ea nu este dragostea ca putere exclusiv dumnezeiasca.
Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi,nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari,ci in sensul ca afirma pozitiv viata,dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine.Cel ce are dragostea adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui,pe care evident ca nu o poate avea de la sine.
Dragostea dumnezeiasca are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina,ceea ce este strain dragostei naturale.Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie.Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala,care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.
Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si,fiind o iesire pozitiva a omului din sine,este in acelasi timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni.Desigur,puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune,este just sa se spuna ca iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni,nu invers.Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu,ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni,ultima fiind o prelungire a celei dintai.Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu ,incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului.Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi.Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu.
Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi,zice Sfantul Maxim Marturisitorul,desi nu are placere de patimile ce le necuratite inca ale aproapelui.Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii.Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni.Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce greseala,este cu totul strain de iubirea de Dumnezeu.Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om.Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos slavindu-l,iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte,tot asa,cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna,iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric.
Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu este decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu,pe de alta spre oameni.Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni.NU POT CASTIGA DRAGOSTEA DE OAMENI CEI CE IUBESC LUMEA. ť

Ť IUBIREA ESTE,DUPA CALITATEA EI,ASEMANARE CU DUMNEZEU PE CAT ESTE CU PUTINTA MURITORILOR ;DUPA LUCRAREA EI,ESTE O BETIE A SUFLETULUI ;DUPA EFECTUL EI,ESTE IZVOR AL CREDINTEI,ABIS AL INDELUNGII RABDARI ť (SFANTUL IOAN SCARARUL, ťSCARA ť)

Sfantul Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu :Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor ,care nu-si intrerupe niciodata curgerea.Caci Insusi El este izvorul iubirii,si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata…Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu,incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu.De aceea ,inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea,ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita.Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt :fata omului devine aprinsa,plina de farmec,trupul lui se incalzeste,frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic.Puterea care strange mintea fuge de la el,iesindu-si oarecum din sine.Moartea infricosata o socoteste bucurie,si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti.De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii,cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire,ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul.Iubirea dumnezeiasca este asadar o betie,intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului.Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea.Vede o alta lume,a carei logica intuneca logica vietii obisnuite,primeste simtirea altor stari,copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti.De aceea,MARTIRII PAR NEBUNI LUMII ACESTEIA,DAR EI SUNT ADEVARATII INTELEPTI.
Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea dumnezeiasca ii face pe cei partasi de ea sa nu mai simta nici placerea de mancare,sau chiar sa nu o mai pofteasca des.Iubirea este asadar o forta care,alimentand sufletul,revarsa si in trup putere,incat acesta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala. ť

LISTA DE CARTI ORTODOXE- PENTRU ELENA

1. BIBLIA ORTODOXA (IN SPECIAL NOUL TESTAMENT);
2. FILOCALIILE ;
3. COLECTIA P.S.B. (PARINTI SI SCRIITORI BISERICESTI) ;
4. PATERICUL EGIPTEAN;
5. PATERICUL LAVREI SFANTULUI SAVA;
6. PATERICUL PESTERILOR DE LA KIEV;
7. SFANTUL IOAN SCARARUL :”SCARA RAIULUI”;
8. MITROPOLIT HIEROTHEOS VLACHOS:”VIATA DUPA MOARTE” ;
9. PARINTELE DUMITRU STANILOAE:”ASCETICA SI MISTICA BISERICII ORTODOXE”
10. PARINTELE RODION :”OAMENI SI DEMONI” ;
11. MITROPOLIT HIEROTHEOS VLACHOS:”PSIHOTERAPIE ORTODOXA” ;
12. PARINTELE SERAFIM ROSE:”SUFLETUL DUPA MOARTE” ;
13. PARINTELE SERAFIM ROSE:”ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI „ ;
14. PARINTELE PAISIE AGHIORITUL:”DESPRE VIATA DE FAMILIE” ;
15. SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV:”DESPRE INSELARE” ;
16. SFANTUL IOAN DAMASCHIN:”DOGMATICA ORTODOXA” ;
17. SFANTUL IUSTIN POPOVICI-„BISERICA ORTODOXA SI ECUMENISMUL” ;
18. SFANTUL NICOLAE CABASILA – „TALCUIREA DUMNEZEIESTII LITURGHII” ;
19. SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – „OMILII SI PREDICI” ;
20. SFANTUL TEODOR STUDITUL- „CUVANTARI DUHOVNICESTI „ ;
21. SFANTUL NICODIM AGHIORITUL:”HRISTOITIA SAU BUNUL MORAL AL CRESTINULUI” ;
22. SF. NICODIM AGHIORITUL – „RAZBOIUL NEVAZUT’ ;
23. VIETILE SFINTILOR ORTODOCSI ;

Si fenomenele paranormale?

Le multumesc tuturor care mi-au raspuns, lui antiecumenism in mod special, fiindca mi-a dat ajutorul cu pretul de a fi "martirizat" de unii frati de-ai nostri.

Elena

Fenomenele sint naturale sau in relatie cu complexitatea vietii, a creierului, simturilor, in orice caz nu vin de la o entitate inchipuita in spatiu care l-ar fi facut, ca Isis sau Zeus.

Mai am inca nu am terminat ;)Asa ca inca mai exista posibilitatea sa ma martirizeze :D:D

INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”- :

„Parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor. ť

Ť Dar SUFLETUL SA FIE IN AFARA DE TOATA RAUTATEA, MAI CU SEAMA IN AFARA DE TINEREA MINTE A RAULUI, CUM ZICE DOMNUL, IN VREMEA RUGACIUNII. De aceea si marele Vasile, osandind impotrivirea in cuvant, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se impotriveste in cuvant multe metanii, pana la o mie. Iar schimband numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta inseamna: cel ce graieste impotriva e dator sa faca o mie de metanii inaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicand: 'Iarta-ma, Parinte'. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii impotrivirii in cuvant. NU ESTE IMPOTRIVIREA IN CUVANT, ZISE SFANTUL ISAAC, PROPRIE VIETUIRII CRESTINILOR. EL A PRELUAT CUVANTUL DE LA APOSTOLUL CARE ZICE: 'IAR DACA CINEVA INCEARCA SA SE IMPOTRIVEASCA IN CUVANT, NOI NU AVEM O ASTFEL DE OBISNUINTA'. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se impotriveste in cuvant, adauga: 'nici Bisericile lui Dumnezeu'. Din acestea poate cunoaste cineva ca este in afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, cand se impotriveste in cuvant si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacandu-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. CACI METANIA (POCAINTA) ESTE TAIEREA VOII RELE, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata infatisarea de supunere a celui ce cade fara ingamfare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a impotrivit cuiva. Prin ele isi afla loc de aparare, daca nu se impotriveste nicidecum in cuvant, nici nu incearca sa se indreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decat toti si nevrednic sa caute in sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar incearca sa se impotriveasca in cuvant celui ce-l judeca pe el, intemeiat sau neintemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvant. CACI UNDE SE DUC DEZVINOVATIRI, SE CAUTA DREPTATEA SI NU IUBIREA DE OAMENI. ACOLO A INCETAT HARUL, CARE INDREPTEAZA PE CEL CARE A FACUT RAU, FARA FAPTELE DREPTATII, NUMAI PRIN RECUNOASTEREA SI RABDAREA CU MULTUMIRE A MUSTRARILOR CELOR CE-L MUSTRA, SI PRIN SUFERIREA CELOR CE-L INVINOVATESC FARA PUNERE DE RAU LA INIMA. NUMAI ATUNCI I SE FACE RUGACIUNE CURATA SI POCAINTA LUCRATOARE. CACI CU CAT SE ROAGA CINEVA MAI MULT PENTRU CEI CE-L BARFESC SI INVINOVATESC PE EL, CU ATAT II INSTIINTEAZA DUMNEZEU MAI MULT PE CEI CE-L DUSMANESC PE EL, SI-I DARUIESTE LUI ODIHNA PRIN RUGACIUNEA CURATA SI STARUITOARE. ť

Ť Lenea este inceputul a tot raul. ť

Ť Pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. ť

Ť Caci zice marele Vasile: 'Cel ce vrea sa aiba intru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai inspaimanta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si impreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va ingadui Dumnezeu'. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapanire, precum a zis Insusi Domnul: 'Va voi arata voua de cine sa va temeti' si a adaugat: 'Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul in gheena'; si ca sa-si intareasca cuvantul, spune: 'zic voua: de Acesta sa va temeti'. Si pe drept cuvant. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapanire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapanul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El? Ť

Ť Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scarba? La inceput e pamant pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata uraciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si cata este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapaneste Hristos. La ce ma ingrijesc eu si ma galcevesc in desert? N-am trebuinta decat de putina paine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce imi trebuie? Daca o am pe aceasta, a incetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma ingrijesc numai de ea, pentru nedesavarsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija. Ť

Ť ZIS-A DOMNUL: 'CEL CE VA RABDA PANA LA SFARSIT ACELA SE VA MANTUI'. Iar RABDAREA ESTE IMBINAREA TUTUROR VIRTUTILOR. CACI NICI UNA DINTRE VIRTUTI NU STA FARA EA. Deoarece 'tot cel ce se intoarce inapoi nu este vrednic de imparatia cerurilor'. Chiar daca i se pare cuiva ca se impartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pana la sfarsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga in imparatia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavarsita in veacul viitor. In toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvant. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramana ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul inainte de a se face si odata facut, prin ea ramane si fara de ea nu sta, nici nu se desavarseste. Pentru ca daca este bun, ea il prilejuieste si il pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie stramtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. RABDAREA ARE PUTEREA SA OMOARE DEZNADEJDEA, care omoara sufletul. Ea invata sufletul sa se mangaie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavand-o Iuda, a gasit moartea cea indoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea avand-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat in razboi a biruit pe diavolul care-l doborase. Aceasta fericita virtute l-a desavarsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintai. Caci numai putin daca ar fi slabit in ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintai. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a ingaduit bataia spre desavarsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste intai de toate sa o aiba pe aceasta. Caci ZICE MARELE VASILE: 'SA NU PORTI RAZBOI DEODATA CU TOATE PATIMILE, CA POATE SLABIND, TE VEI INTOARCE LA CELE DINAPOI SI NU TE VEI AFLA PREGATIT PENTRU IMPARATIA CERURILOR. CI LUPTA-TE CU FIECARE DIN PATIMI, PE RAND, INCEPAND DE LA RABDAREA CELOR CE VIN ASUPRA-TI'. Si pe drept cuvant. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci isi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvantul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: 'Fricosul sa nu iasa la razboi' si celelalte. Dar in razboiul vazut poate sa ramana cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramanand poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar in razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie in razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. In pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; in liniste, draci si ispite; in mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. DE ACEEA FARA RABDARE NU POATE AVEA ODIHNA. Iar aceasta vine din frica si credinta si incepe de la intelepciune. Dumnezeu este aproape de cei ce vor sa rabde pentru El incercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mantuirii. Si cu drept cuvant. Caci daca stau inainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintai? De aceea zice Sfantul Isaac: 'Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decat a cadea cineva de la Dumnezeu in mainile diavolului de frica incercarilor si a se duce impreuna cu acela la munci'. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, in incercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta in fata? Fiindca ne sta in fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa imparatim cu Hristos duhovniceste in veacul de acum prin nepatimire si in cel viitor, sau sa cadem de frica incercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci RABDAREA este piatra neclintita in fata vanturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se intoarce inapoi in vremea revarsarii lor. Iar afland usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si in greutati. De aceea ramane neranit in cursele vrajmasului. In vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptand sfarsitul, iar cand se face vreme buna asteapta ispita, pana la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este in viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapanirea, in veci. Amin. Ť



Ť Ceea ce ajuta si impiedica pe om sa se mantuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe incetul, fie bun, fie rau. ť
Ť Pentru tot lucrul bun trebuie sa intrebe omul, ca Sfantul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au DARUL DEOSEBIRII, ca nu cumva cei intrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amandoi in groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca FARA DREAPTA SOCOTEALA NU SE FACE NICI UN LUCRU BUN, CHIAR DACA LI SE PARE CELOR NESTIUTORI CA E BUN, FIE PENTRU CA SE FACE NELAVREME SI FARA SA FIE TREBUINTA, FIE CA NU SE TINE SEAMA DE MASURA LUCRULUI SAU DE TARIA OMULUI, SAU DE CUNOSTINTA LUI SI DE ALTE MULTE. IAR CEL CE ARE DARUL DEOSEBIRII, L-A PRIMIT PRIN SMERITA CUGETARE. DE ACEEA TOATE LE CUNOASTE DUPA HAR si la vremea sa vine la puterea stravederii. Ť

Ť Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, cand va imparati smerenia in madularele lui. Si pe drept cuvant. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul incercat si prin aceasta isi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. ť

Ť Este foarte bine a intreba in toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavand ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, catimea, puterea, cunostinta celui ce intreaba si hotararea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvant din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbandi nimic. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii intre oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care il naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta inaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de maini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar in afara de pomenirea raului si de ganduri patimase. ť


PARINTELE DUMITRU STANILOAE :

Ť MAREA TAINA A IUBIRII ESTE UNIREA PE CARE EA O REALIZEAZA INTRE CEI CE SE IUBESC,FARA DESFIINTAREA LOR CA SUBIECTE LIBERE.Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul,asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt,ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.INTRE CEI CE SE IUBESC NU ESTE SEPARATIE.Pe de alta parte,ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la a ltul,precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. ť

Ť Cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor,ci pe sine insusi intreg,fara sa inceteze de a ramane si in sine.E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor.Iar chipul celui iubit nu se impune silnic,ci e primit si pastrat cu bucurie,mai bine zis e absorbit de cel iubitor,incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt :cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur,aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om.Aici in primul rand Dumnezeu Isi trimite energia in om.Iar iubirea dumnezeiasca coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine.Dar energia dumnezeiasca odata comunicata omului,aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman,trezita de energia dumnezeiasca.Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om ,ci si omul Il iubeste pe urma pe Dumnezeu,sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. ť

Ť In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine,ci si pe semen sau prin semen,fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine.Aceasta inseamna ca nu-l am ca obiect al meu,ca parte a individualitatii mele,ci in legatura libera cu mine,nu ca al meu,ci ca al nostru.
Daca tu mi te daruiesti liber fara a inceta de a fi suveran,nesubordonat mie ca obiect,iar eu ma daruiesc tie la fel,inseamna ca nici eu,nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia,ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu,si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea,fara a inceta sa fii si al tau.Eu sunt al nostru si ti esti al nostru.Propriu-zis ,nici eu,nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere,atat de legate ,incat nu se pot desparti,ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte,subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim,de necesar ca si al meu,ba chiar constituind pentru mine,sau pentru subiectul meu,centrul de preocupare si izvorul de traire,asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.Suntem doi intr-o unitate,fiecare privind la celalalt.Tu imi esti necesar mie,tii de existenta mea,fara a fi incorporat in eul meu,si eu,de existenta ta,fara a fi incorporat in tine.

Draga anticumenist, dar tu chiar aici pe formul asta ti-ai propus sa te mantuiesti??:)) Dar crezi ca nu avem destul martiriu in viata de zi cu zi? Ganduri bune si mantuitoare iti doresc! Oricum, sa stii ca imi place relativ atitudinea ta, insa mi-ar placea sa iti cunosc si punctul de vedere...pentru ca printre atatea citate...nu mi se pare ca ai si o viziune proprie!