Nu e vorba de judecat, ci ca nu putem stii aceste lucruri. Pe unde am fost eu am platit si am avut mancare de la mine.
Tocmai de aceea am deschis si un fir special, ca sa aflam/intelegem cum functioneaza manastirile si monahii si sa nu mai vorbim aiureli.
Pe de o parte inteleg niste lucruri, ca este votul saraciei. Dar pe de alta parte ceea ce scrii tu cu cei 200 de invitati nu inteleg, mai ales daca spui ca mai raman si fara mancare (ca in Grecia).
Nu-mi este clar. Dar in fine. Nu e treaba mea.

Cred ca depinde si de manastire. Poate ca in Anglia si Grecia o fi cum spui tu. La noi in tara este altfel.
Eu stiu asa: exista manastiri de obste (unde monahii traiesc si mananca la comun) si de sine, unde monahii au fiecare gospodaria lui/ei.
Cu turistii nu stiu cum este la obste. S-ar putea sa nu plateasca, sau doar putin...
La cele de sine iti aduci tu mancarea sau alimente si poti sa-ti gatesti acolo.
Unele manastiri isi asigura in regie proprie: lapte si lactate, miere, legume, fructe, faina, oua. Ce pot sa-si faca singuri.

In primul rand nu sunt invitati, ci pelerini. Eu de pilda am dorit sa merg la Essex si am mers fara sa fiu invitata. Toti pelerinii care vin sunt bine primiti. Eu nu vorbesc de turisti, de cei care fac un hobby din turism si viziteaza de curiozitate manastiri. Acestia nu sunt pelerini in adevaratul inteles al cuvantului. Apoi nu inteleg ce nu intelegi tu. Sunt manastiri care au mai multe si manastiri care au mai putine si asta si in Romania. In Grecia, de cand e criza lucrurile sunt mai dificile. Aici in Anglia, probabil ca manastirea sta mai bine financiar dar si numarul de pelerini este mai mare. Da la Essex au fost cred 200 de pelerini, veniti din dorinta lor, au stat la slujba si absolut toti au fost chemati la masa. In Grecia au fost mult mai putini, in plus Manastirea Ormilia nu este deschisa publicului, cine doreste sa mearga merge sunand inainte, tocmai pentru ca doreesc sa primeasca doar pelerinii cu adevarat, care vin manati de dorul de Hristos.

Acuma, si in Romania, si oriunde eu cred ca turistii trebuie sa plateasca, ca doar sunt turisti si nu pelerini.

Nu am vrut niciodata sa ma calugaresc ,mereu m-am considerat prea pacatos si orice faceam nu era de ajuns.Mi se pare un sacrificiu unic si NU PENTRU ORICINE!Trebuie sa ai chemare ca sa fii monah.
Dar sunt dese clipele cand ma gandesc la preotie.Si stiu.Si preotia implica CHEMARE!
Eu ma simt rau cand sunt singur si izolat.DAR II APRECIEZ DIN TOT SUFLETUL PE MONAHI!SUNT OAMENI ADEVARATI!
Slava lui Dumnezeu!

http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=88

"Monahismul - model pentru familie
Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
de Leonard Tony Farauanu

"Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. “Cum să renunţ eu la atâtea lucruri,” îşi spun ei, şi “să-mi pun ţolu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi.” Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când Pavel ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)"


Ma uit in jur, la oameni, si la mine. Suntem plini de egoism, de invidie, de galceava, de viclenie, de pizma, de mandrie. Doamne unde ne duc pasii nostrii , pasii astia care ii facem din propria vrere si alegere? Doamne cum de am ajuns sa vedem ca normal anormalitatea? iar normalitatea sa o consideram nebunie? Doamne cat esti de bun de ne suporti toate uraciunile? Pana unde si pana cand? Stiu, pana la judecata. Imi pare atat de rau de noi toti. Doamne miluieste-ne!

Avand un suflet bun, mai multe lamuriri decat Dumnezeu nu-ti va putea oferi nimeni. Iar daca nu ai un suflet bun, straduieste-te mai intai pentru aceasta fapta buna, iar restul vor inflori cu timpul.

In Razvan si Vidra este o replica minunata, pe care un boier hapsan o da unui cersetor:

"Cum? Ce spui? La suta, mia?
Ce camata minunata!
Dac-ar fi asa batrane,
Ti-as da averea mea, pe toata."

p.s. sper ca am retinut corect citatul

Sophia, carei confesiuni apartii tu acum?
Vad ca in profilul tau nu scrie ortodox.

Uite acum am gasit cum pot sa-mi pun in profil. Sunt ortodoxa.

In definitiv cine poate sa ne spuna daca avem un suflet bun sau rau? Eu zic ca am suflet bun din moment dat ce ma gandesc la altii, care sunt saraci. Cat despre subiectul in sine, sunt dezamagita. Dar am postat pe un alt topic ce si cum si nu mai doresc sa ma repet.

Foarte frumos ce a scris acest parinte. Adesea folosesc citate din scrierile dumnealui. Insa, oamenii nu mai sunt ca acum 2000 si ceva de ani. Cred ca sunt si cazuri in care viata monahilor este foarte stricta in general si cazuri in care doar la inceput, de ex cand esti frate/sora e mai greu. Iar daca vreti parerea mea, viata in lume poate fi mai grea decat cea monahala. Daca ma credeti eu am plans pentru cei care aleg aceasta cale, pentru ca m-am gandit la mine ca nu as putea sa traiesc fara ai mei :( dar din moment dat ce unii nu renunta inseamna ca nu este rau acolo, ba mai mult traiesc tot ca intr-o familie, poate unii dintre ei si in familie au fost singuri doar cu Dumnezeu, si eu uneori ma simt asa... Mie imi place in schimb ca manastirea unde merg eu a ajutat tineri sa faca scoala (teologie), pentru mine faptele bune sunt foarte importante.

Probabil datorita varstei tinere pe care o ai nu ai destula rabdare. Daca aveai rabdarea sa intri pe link si sa citesti tot articolul vedeai ca e nelalocul ei sa spui ca nu mai suntem acum 2000 ani. Cu siguranta ca si cel care a scris acest articol stie asta. Am sa mai postez acum un mic citat din articolul respectiv poate asa il citesti. Scuze celor care au citit articolul din link.

"“Bine,” vor zice unii, “şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).
Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).
Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca şi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza, pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind “respiraţia sufletului”, este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, “practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu”.
De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor."

http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=88

Acum as mai vrea sa iti spun, ca se vede ca nu esti trecuta prin viata, esti prea tanara, dar ar trebui sa iti reamintesc ca parintii de pilda nu traiesc o vesnicie si va veni clipa cand ne vom desparti de ei. Eu am constientizat mai bine aceasta cand a murit tatal meu. Sentimentul ca nu il voi mai vedea niciodata si ca nu ii voi mai vorbi vreodata in aceasta viata a fost crunt. Asadar ideea ta , ca nu ai putea sa traiesti fara ai tai este extrem de falsa, ca nu vei avea incotro, ca nu ne stim viitorul si nici prin ce urmeaza sa trecem. Oare eu cand a murit tatal meu, ar fi trebuit sa beau un pumn de pastile , pentru ca nu as fi putut trai fara el? Gandeste-te mai bine la viata asta trecatoare, la veacul acesta care este "desertaciunea desertaciunilor". Toate sunt schimbatoare pe acest pamant inclusiv trupurile noastre, viata noastra pamanteasca, care trece, se scurge. La tinerete nici nu ne dam seama de asta.

Am sa ma mut pe threadul cu viata monastica sa vorbim un pic despre viata de familie si cea calugareasca. daca voiesti bineinteles.

Stii cati milioane de oameni se gandesc si la altii? Intrebarea intrebatoare de fapt este: la cine te gandesti mai intai, la tine si apoi la altii? sau la altii si apoi la tine!!! Si o alta intrebare intrebatoare: daca ai fi saraca lipita pamantului, sa nu ai avea nici dupa ce bea apa, saracie lucie, te-ai gandi intai la oamenii cei saraci si apoi la tine? sau te-ai mai gandi la altii care sunt saraci sau numai la tine?

Toti suntem egoisti, mandrii, fara rabdare, plini de slava desarta. Suntem bolnavi, trebuie pocainta, vederea pacatelor, indreptare, plans, cerere la Dumnezeu sa ne ajute, sa ne miluiasca.

quote=tigerAvalo9;499546]Nu am vrut niciodata sa ma calugaresc ,mereu m-am considerat prea pacatos si orice faceam nu era de ajuns.Mi se pare un sacrificiu unic si NU PENTRU ORICINE!Trebuie sa ai chemare ca sa fii monah.
Dar sunt dese clipele cand ma gandesc la preotie.Si stiu.Si preotia implica CHEMARE!
Eu ma simt rau cand sunt singur si izolat.DAR II APRECIEZ DIN TOT SUFLETUL PE MONAHI!SUNT OAMENI ADEVARATI!
Slava lui Dumnezeu![/quote]

Tigrutule, nu inseamna doar chemare, inseamna si foarte multa jertfa (si preotia, si monahismul). Uite, spre exemplu, in blocul meu a venit preotul cu icoana pe 24 decembrie la ora 9 seara si nu a vrut sa primeasca niciun ban. Frumos mod de a-ti petrece seara de Craciun, nu, batand din usa in usa si de multe ori inchizandu-ti-se in nas, stiind ca familia ta e singura si ca dimineata la 8 sa fii in biserica? Nu poate oricine sa faca asta.
Eu ma uit la preotii din biserica mea, cum stau cu fiecare babuta surda si cum se duc peste tot unde sunt chemati. In loc sa mearga acasa duminica la pranz, dupa slujba, ca oamenii, ei se duc sa faca sfestanii. Preotul batran de la noi a si lesinat la sfarsitul unei liturghii, asta-vara, pe caldurile alea! S-a facut deodata alb si s-a prabusit in altar, fara cunostinta, in vazul tuturor! A venit salvarea, dar nu a dori sa mearga la spital, dupa 10 minute, a continuat slujba, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. A facut si parastasele si imediat l-au luat oamenii pe sus sa le slujeasca si la cimitir. Nu ii pasa nimanui ca tocmai ce isi pierduse cunostinta in altar si ca trebuia sa fie la spital sau macar acasa, nu alergand pe calduri prin cimitirele din Bucuresti!
Trebuie multa rezistenta fizica si psihica.

[/quote]Tigrutule, nu inseamna doar chemare, inseamna si foarte multa jertfa (si preotia, si monahismul). Uite, spre exemplu, in blocul meu a venit preotul cu icoana pe 24 decembrie la ora 9 seara si nu a vrut sa primeasca niciun ban. Frumos mod de a-ti petrece seara de Craciun, nu, batand din usa in usa si de multe ori inchizandu-ti-se in nas, stiind ca familia ta e singura si ca dimineata la 8 sa fii in biserica? Nu poate oricine sa faca asta.
Eu ma uit la preotii din biserica mea, cum stau cu fiecare babuta surda si cum se duc peste tot unde sunt chemati. In loc sa mearga acasa duminica la pranz, dupa slujba, ca oamenii, ei se duc sa faca sfestanii. Preotul batran de la noi a si lesinat la sfarsitul unei liturghii, asta-vara, pe caldurile alea! S-a facut deodata alb si s-a prabusit in altar, fara cunostinta, in vazul tuturor! A venit salvarea, dar nu a dori sa mearga la spital, dupa 10 minute, a continuat slujba, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. A facut si parastasele si imediat l-au luat oamenii pe sus sa le slujeasca si la cimitir. Nu ii pasa nimanui ca tocmai ce isi pierduse cunostinta in altar si ca trebuia sa fie la spital sau macar acasa, nu alergand pe calduri prin cimitirele din Bucuresti!
Trebuie multa rezistenta fizica si psihica.[/quote]

Asa este , multa infranare si taiere a voii.

Am sa va spun o mica anecdota, sper sa nu para a fi pe langa subiect.

Exista paine fara munca (adica pomana), exista munca fara paine (culmea PROSTIEI), dar exista si paine pe masura muncii (adica DREPTATE). Cam asa e si cu jerfirea de sine. Cel ce se jertfeste pentru vreo porunca idolatra sa nu aiba pretentie de vesnicie!

In afara de Dumnezeu, numai tu poti sti daca ai sau nu un suflet bun. Deci, daca nu ai obiceiul sa te minti singura si nici nu te mustra constiinta, un lucru iti mai lipseste pentru a fi desavarsita. CREDINTA! Trudeste sa sporesti in credinta, caci Dumnezeu te iubeste mai mult decat parintii tai si mai mult decat tu insuti te iubesti. Iata aici marturia data noua chiar de Hristos:
Ioan 16
26. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi,
27. Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi,...

Eu as vrea sa rog pe cineva sa imi eplice rangurile monahale si mai ales imbracamintea lor. Adica cum imi dau seama daca este ieromonah sau ierodiacon? Si daca calugarii pot predica, sau cei care inca nu sunt calugari? Unde merg eu sunt 7 monahi, stiu care este staretul si ca este Arhimandrit dar restul nu stiu ce rang au. Si as dori sa stiu de exemplu daca pentru a fi ieromonah (preot-calugar) trebuie sa faci studii? Multumesc!

Sunt multe motive care ii pot determina pe oameni sa se calugareasca:
- nu au alte optiuni care sa li se para mai bune; motivele pot fi foarte pragmatice (exemplu: raman fara servici//casa si nu gasesc ceva sau se simt mai in siguranta in lume) sau de conjunctura/obisnuinta (exemplu: au avut prieteni/cunostinte din manastire, s-au apropiat de acest mediu si ulterior s-au integrat)
- idealiste (exemplu: visand la vietile sfintilor) sau avand parerea ca la manastire este o viata cu mai putine pacate (si mai usor sa te mantuiesti)
- a fost crescut de mic de parinti pentru a urma aceasta cale sau a fost incurajat in acest sens
- a suferit o depresie sentimentala si cauta un refugiu
- simte ca se integreaza mai bine intr-o manastire si nu-si mai gaseste locul in lume (teorie care poate fi ulterior adevarata sau falsa), etc.
Fiecare optiune presupune cel putin o farama de credinta...pentru ca daca nu ai crede in Dumnezeu nici nu ai considera a ajunge la manstire.
Un om poate trai frumos oriunde il aseaza Dumnezeu..avem dorinte diferite, conjuncturi diferite, moduri de raspunde in viata diferite...care ne deschid calea, o cale personalizata...

cauta pe google "ranguri monahale, haine, etc" si gasesti de la a la z .

Mda... Toti talharii pe care ii cunosc (ma numar si eu printre ei) stiu ca ei au un suflet bun.
Si se mira cum de ceilalti oameni nu au sesizat asta...

Te inseli, frate: constiinta noastra de sine e deja suficient de bolnava ca sa nu ne arate, mai mereu, imagini strambe despre noi insine. Adica sa ne arate buni, cand suntem ca dracu de rai.
Egoismul/egofilia sunt mesteri mari in a fabrica dulci imagini despre sine.
As adauga si narcisismul introiectat din frageda pruncie, etc. Vraji peste vraji...

Adeseori semenul nostru ne e cea mai buna oglinda. Semenul cel aspru, deseori.
Azi sunt cu totul sigur ca asa stau lucrurile.

Cum ai trunchiat mesajul, cum l-ai si inteles pe dos. Citeaza si urmatoarea fraza si pe urma esti liber sa iti atasezi comentariul... daca mai sta in picioare.
Domnul sa ne imblanzeasca, frate!

La origine exista un singur tip de ranguri: avva si ucenicii. Pe urma s-a creat un "crez" in jurul fagaduintei calugaresti, sub numele de Schivnicie. Astfel, schivna mare a devenit marele chip ingeresc, de la ideea de inger in trup (a se vedea troparul pro. Ilie Tezviteatul). Tot din aceasta consideratie si Ioan Botezatorul este pictat cu aripi.

Ulterior, multi dintre flacai alergau la viata monahala din alte considerenta decat dispretul pentru firea cea cazuta. Din aceste motive nu rezistau pana la moarte in fagaduinta calugareasca. Atunci s-a hotarat in taina sa se formeze doua ranguri mai mici in care una sa fie monahia si alta sa fie rasoforia.

Prin aspectul exterior, astazi, rasoforia nu se deosebeste cu nimic de imbracamintea monahului plin. Dar pe sub dulama, monahul poarta paramanul - semnul fagaduintei sale si aducerea aminte de scopul vietii sale. Pe paranam sunt tesute simbolurile rastignirii si este scris "Dat-am spatele meu spre batai".

In rest, si rasoforul si calugarul au dulama, rasa si camilafca si li se schimba numele. Din ce am inteles, la origine rasoforii nu aveau camilafca, dar pentru a potoli mandria tinerilor "nevoitori" s-a hotarat cu timpul sa nu mai existe nici o deosebire vizibila intre rasoforie si monahism. Dosebirea ramane a fi in traire. Caci rasoforul inca nu stie ce cauta acolo, in timp ce monahul cunoaste o parte din taina vietii sale.
Fagaduinta monahala nu are nimic in comun cu preotia. Preotia ti sa da prin hirotonie, iar jugul calugaresc il ceri din voia ta. Nimeni nu are dreptul sa-ti dea ascultare se fii calugar si nimeni nu are dreptul sa te opreasca din a te fagadui lui Hristos.
Drept marturie in acest sens, avem pilda fiilor lui Zevedeu:
20. Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El.
21. Iar El a zis ei: Ce voieşti? Ea a zis Lui: Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta.
22. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem.
23. Şi El a zis lor: Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ...
Desi nu erau constienti de cererea lor, Hristos nu i-a defaimat ci le-a primit fagaduinta: "Paharul Meu veti bea..."

Schivnicia a ramas deoparte, ca un rang cum l-ai numit, desi nu este vorba despre un rang, ci despre o fagaduinta. Dar pentru ca mandria il poate indemna pe om sa apuce o cruce prea grea pentru el, s-a pus deoparte fagaduinta schivniciei. Ca nu cumva, sa mergem sa cerem schivnicia, dupa care sa ne lepadam de fagaduinta facuta.

Scopul fagaduintelor se bazeaza pe un mecanism psihic, intru care se intareste vointa in lupta cu ispitele. Astfel, cand un monah are o pornire patimasa, vazandu-si haina de pe el, indata isi aduce minte cine este si ce a fagaduit. In felul acesta constiinta il ajuta si-i intareste vointa de a se lupta cu ispita. Nici monahismul nici schivnicia nu insemana despatimire ori sfintenie, ci doar fagaduinta trudei pana la moarte pentru a le dobandi pe acestea doua.

Din pacate, in veacul acesta dominat de fatarnicie si superficialitate, acestea "haine" au devnit ranguri. Calugarii se cred mai presus decat mirenii si sporesc in mandrie ori de cate ori li se face plecaciune, pana ajung sa-si piarda discernamantul. In sec IV, oamenii care fugeau din lume la pustie, gandeau despre ei ca astfel se va lipsi lumea de un bandit si de un curvar. Si nu gandeau pentru ca le poruncea cineva, ci pentru ca-si vedeau starea si se smereau necautand smerenia ci cautand sa marturiseasca adevarul. Iar adevarul lor era ca sunt prea pacatosi ca sa mai vietuiesca in lume.

Astazi cei ce pleaca la manastire, unii socotesc ca au chemare pentru o viata inalta, altii se duc pentru confortul pantecelui si siguranta zilei de maine. Doar putini sunt cei care socotesc ca asa se va lipsi lumea de un ticalos. Ideea de viata inalta in straie alese este o vrajeala a mandriei din oameni. Singura viata inalta este a celor ce-si plang pacatele nestiuti de nimeni.

Eu nu m-as duce la manastire pentru ca mie mi se pare imposibil sa traiesti fara iubire, si nu atat a primi cat a oferi, si cand spun asta ma refer la sensul cel mai frumos si decent. In legatura cu subiectul propriu-zis, referitor la rasofor am gasit asta: Al treilea stadiu este la îmbrãcarea hainei monahale (rasofor) si pânã la tunderea în monahism.

La trecerea în rândul rasoforilor se va oficia slujba din Molitfelnic, potrivit rânduielilor. Candidatul este tuns ca rasofor, i se schimbã numele, i se dã rasã, culion, camilafcã, centurã si metanie. Acum, rasoforul (rasofora) trebuie sã aibã o sporitã îndrumare si supraveghere în viata monahalã si anume:

Sã pãzeascã pravila Bisericii si cele sapte Laude, viata de obste, smerenia, tãcerea, portul modest si cuviincios si, mai ales, sã aibã în tot timpul rugãciunea lui Iisus în gurã, în minte si în inimã, nevoindu-se a-si împreuna lucrul cu rugãciunea.

Rasoforului (rasoforei) i se pot încredinta, dacã este destoinic(ã), si ascultãri deosebite.

Starea de rasofor dureazã cel putin sase luni si cel mult trei ani.

Potrivit canoanelor 19 Ancira si 18 al Sfântului Vasile cel Mare, rasoforul care pãrãseste mãnãstirea, în cazul cã se cãsãtoreste, i se oficiazã numai cununia a douã si nu poate fi hirotonit preot. Deci se pune problema parasirii manastirii si chiar a casatoriei...

Cine gandeste astfel nu face decat sa incerce sa fure lui Dumnezeu dreptul de a judeca oamenii.

Eu personal nu am intalnit pana acum calugari care sporesc in mandrie cand li se face plecaciune, pana ajung sa isi piarda discernamantul. Si nici nu mi-a trecut prin cap asa ceva, si nici nu am simtit asa ceva. Daca este sau nu asa doar Dumnezeu stie, si doar El va putea judeca.
Parerea mea este ca noi astia pacatosi daca dorim sa invatam smerenia trebuie sa avem ochi doar pentru pacatele noastre iar atunci cand privim chipul aproapelui sa nu cautam sa cercetam pacatele de dincolo de chipul lor.
Nu va suparati, Doamne ajuta!

Ce fel de iubire te gandesti tu ca ofera monahii? Sau crezi ca ei nu ofera iubire? Sau ca este mai prejos decat a noastra?
Crezi ca iubirea omeneasca se rezuma doar la iubirea in calitate de sot - sotie si parinti - copii?

Ai vazut vreodata iubirea daruita de monahi, pentru fiii lor duhovnicesti de pilda? Este aceasta mai prejos decat a parintelui pentru fiu sau fiica?
O astfel de iubire am simtit-o eu, atunci cand inaintea unei biopsii am cerut parintelui meu sa se roage pentru mine.

Eu cred ca atata timp car avem in noi o iubitre omeneasca , deci plina de pacat, nu avem cum sa judecam calitatea iubirii celorlalti.

Un film frumos despre calugarie:
http://www.youtube.com/watch?v=HYP6QSgdgK8

L-am vazut acum vreun an. Ce ma bucur ca mi l-ai reamintit. Cat am plans cand l-am vazut. Iti multumesc ca l-ai postat.

Nu ma supar, dar ne este util in truda pentru a lua Imparatia, sa ne folosim de discernamant. Este o mare diferenta intre a discerne, adica a constata murdaria si a judeca, adica a defaima pe cutare sau pe cutare. Eu admit ca imi este cu neputinta ca traind in lume, intre oameni, intre popi sau monahi, sa am ochi doar pentru raul din mine. Desi ratiunea imi spune ca mi-as face un mare bine daca as fi asa, inima nu ma lasa sa-mi intorc privirea de la cei ce duc lumea in ratacire, de la cei ce-i asupresc pe fratii si surorile care cauta cu sinceritate drumul catre viata vesnica, in timp ce fiii minciunii le spun basme si mitologie.

Chiar, ce stii tu ca este mantuirea sufletului? Care este predania bisericii?

Inainte de toate sa ne reamintim de ce am ajuns sa discutam acum despre discernamant.

Atunci cand privesc monahii si imi vine in minte ideea ca la fiecare plecaciune primita, acestia sporesc in mandrie pana isi pierd discernamantul cum spuneati dvs, am eu oare discernamant? Am eu oare acea dreapta socoteala care ma va duce sa dobandesc smerenia? care ma va conduce spre desavarsire cum ma indeamna Hristos?

Sigur, este foarte important discernamantul sau dreapta socoteala. Insa acesta trebuie sa il folosim in ceea ce ne priveste pe noi insine. Parerea mea. Iata ce spune staretul Melchisedec de la Manastirea Putna:
"Nu este un lucru uşor astăzi discernământul. Mai căutăm noi discernământul sau nu-l mai căutăm? Mai avem nevoie de discernământ în ziua de astăzi?…

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt."

http://www.familiaortodoxa.ro/2011/0...c-de-la-putna/

Da, avem nevoie de discernamant pentru a constata murdaria, insa eu cred ca e vorba despre murdaria din sufletele noastre, nu? nu din sufletele altora. De murdaria din sufletele altora are grija Dumnezeu. Daca vrem sa dobandim smerenia avem nevoie de dreapta socotela pentru a cumpani lucrurile inlauntrul nostru. Iar a fi smerit inseamna in primul rand a privi la murdaria noastra si a socoti ca murdaria noastra este cea mai mare murdarie.
Deci atunci cand fac plecaciune la un monah ma gandesc cat de murdar este sufletul meu si ca merit de fapt nu sa fac plecaciune ci sa intru sub talpile lui cum frumos spunea Sfantul Nifon. Iata inaltimea smereniei :

" "Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea, nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia, reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor. Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca, sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita."
Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:
- De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
- Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.
Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat: "Doamne miluieste!"
- Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.
- Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
- Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: "Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!" Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: "Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce". Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!" Sfantul Nifon

Si acum ceva practic din experienta mea, daca gresesc rogu-va corectare:
prima treapta a mea cand am inceput sa privesc atent la pacate a fost sa remarc nu numai pacatele mele ci si pacatele celorlalti. Peste tot pe strada vedeam oameni pacatuind, uneori vizibil, insa alteori imi inchipuiam cam ce e in sufletul lor dupa chipul afisat sau atitudinea luata. Imi ziceam, of, acesta este mandru, acesta este egoist, vai aceasta este incapatanata, aceasta mincinoasa, acesta rau si tot asa. Si imi ziceam ce sa fac Doamne, vad relele lor este aceasta doar constatare sau si judecata? Insa un gand mi-a spus: insasi decretarea "acesta este rau" inseamna ca deja ai si judecat. Orice lucru rau spus despre altcineva chiar adevarat fiind, inseamna inaltarea ta, adica, eu nu sunt chiar asa, eu sunt bun. Asa nu vei dobandi smerenia. Si mi-am dat seama ca asa este. de fiecare data cand constatam un pacat la cineva fie si numai cu gandul ma inaltam un pic , consolandu-ma: eu nu mint, eu nu ratacesc, eu nu fac asta sau asta. Ce sa fac Doamne? cum sa lucrez mintea? si mi-a venit un gand: cand vezi ceva la celalalt de langa tine spune doar atat: Doamne ai mila de acesta si ai mila si de mine. Doamne miluieste-ne!

Si am inceput de atunci sa spun asa de fiecare data, pe strada, in autobuz si oriunde as fi. Acest exercitiu este extraordinar. De fiecare data cand vedeam un om pacatuind si spunand aceasta rugaciune sfarseam prin a-mi aminti propriile mele pacate. Ai mila de acesta (pacatele lui) si ai mila si de mine (pacatele mele). Doamne miluieste-ne! Ce bucurie, rugaciunea pentru aproapele si pentru tine insuti pacatosul!

Tot rationamentul tau este fals, ca rationament si nu ca trimiteri si principii invocate. Principiile pe care le-ai invocat in textul tau, sunt in general corecte. Dar rationamentul porneste de la o falsa ipoteza, pe care am si bolduit-o.

Probabil ca aici se naste intrebarea fireasca: daca nu-ti vine tie in minte, de unde stii? La aceasta intrebare nu pot sa iti raspund decat: stie Domnul, draga mea sora.

p.s. ceea ce am observat ca este gresit in declaratia mea, este ca am dat de inteles ca absolut toti monahii cad in aceeasi capcana. Sa ma ierte cei 2 sau 5% dintre monahii care nu iau aminte la latratul cainilor sau la bazaitul mustelor, deci implicit, nu se afla in aceeasi oala cu restul majoritatii. Ceea ce voiam sa spun de fapt, este ca numarul celor care sunt doar imbracati monahi, este covarsitor fata de numarul celor care sunt calugari (unii mai drepti, altii mai pacatosi, dar cu aceeasi Tinta). Daca ar fi sa apelam la proverbul cu padurea, pot spune ca padurea noastra este mai mult uscata decat verde. Este atat de uscata, incat verdeata este un miracol.

Nici cum nu e bine. Eu mi-am exprimat parerea si am spus ce nu as putea face eu.

Am ales sa spun ce gandesc si sa nu vin cu citate de pe site-uri. Pentru ca citate stim sa cautam cu totii. Mai ales ca am vazut ca e o intrebare directa , adresata mie. Insa sa stiti leonte, ca nu e mare lucru raspunsul meu. Iaca o pacatoasa cu simtirile ei si atat.

Cea dintai datorie a mea este de a folosi timpul in folosul mantuirii mele. Nu stiu cat timp mai am, de aceea este foarte important pentru mine sa nu las timpul sa treaca fara folos. Si asa am pierdut destul timp pana acum cu lucruri desarte si pacatoase. In plus am constatat ca orice nevointa se face in timp, treptat, adica nu te pui in seara asta cu capul pe perna, pacatoasa fiind si maine te trezesti curatata de pacate. Nu ne stim sfarsitul, poate fi in seara asta si regret amarnic vom avea ca nu am pus inceput bun pocaintei mai devreme. Delasarea ce am trait-o in trecut mi-a risipit timpul in cele desarte. Daca socotesc ca am risipit jumatate din viata, si tinand cont de faptul ca nu se stie cat mai am de trait socotesc ca mare greseala am facut. Regret asta si plang asta ca orice pacat infaptuit.

Mantuirea sufletului nostru inseamna izbavirea noastra de pacate, inseamna despatimirea, inseamna dobandirea Duhului Sfant.

Am vazut in propria mea viata atat de multe pacate incat nu stiu daca imi va ajunge timpul ce-l mai am sa curat sufletul meu. De aceea nu stiu daca ma voi mantui ceea ce pot face este doar sa am nadejde la Dumnezeu si sa cer mereu mila Sa. Simtirile de Har nu asigura mantuirea. Deci daca cineva a simtit Harul lui Dumnezeu asta nu inseamna ca gata e mantuit si nici nu are mai multa indreptatire la mantuire fata de ceilalti. Toate sunt cu mila Domnului ca o iconomie si ca o pedagogie. Un pacatos poate simti Harul lui Dumnezeu spre indreptare, spre schimbarea sa, spre pocainta sa. Dumnezeu iubitor fiind iubeste toti oamenii si ii voieste mantuiti.

La mantuire lucram atat noi prin vointa cat si Dumnezeu prin Harul Sau. Sf. Ioan Gura de Aur spunea: "Harul oricat ar fi de har ii mantuieste numai pe cei ce voiesc." Si aceasta este consecinta a faptului ca avem libertatea alegerii.
Am ales sa urmez pe Hristos, am ales sa recunosc ca sunt o pacatoasa ce doreste din tot sufletul sa traiasca intru Hristos. Doresc sa inving neputintele mele, ma straduiesc sa fac cat mai putine pacate (ceea ce este greu si necesita o trezvie permanenta, sa fii in primul rand paznic propriei minti), doresc sa ma bucur de Harul Duhului Sfant. Este un tel inalt insa am invatat ca pentru a reusi in ceva trebuie mai intai sa stabilesti stacheta. Adica, sa stabilesti unde vrei sa ajungi. Eu am stabilit ca vreau sa ajung sa ma mantui. Cat voi reusi insa din acest tel stie doar Bunul Dumnezeu pentru ca eu nu mai contenesc in a pacatui.

Pe drumul mantuirii sunt mai multe trepte. prima este constientizarea starii de pacat in care te afli (Slava lui Dumnezeu), a doua este hotararea de a spune stop pacatului deci vointa proprie a schimbarii insotita de frica de Dumnezeu, a treia este cunostiinta de sine, sa iti cunosti bine slabiciunile si neputintele si faptul ca fara Dumnezeu nimic nu putem face, si apoi nevointa, lucrarea mantuirii, dobandirea virtutilor iar aceasta nu se poate face decat prin ascultare, prin indrumarea unui duhovnic (cu toate ce vin din aceasta - in principal Sfintele Taine in cadrul Bisericii) si prin rugaciune.

Mare lucru este sa discernem in ce ne punem nadejdea mantuirii. Sf. Teofan Zavoratul ne invata asa:
"Dreptatea desăvârşită, sau virtutea atotcuprinzătoare, se compune din următoarele trei
componente:
1) Din faptele bune vizibile tuturor, săvârşite cu trupul, la vreme potrivită şi în locul
potrivit.
...toată viaţa omului trebuie să fie lanţ neîntrerupt de fapte bune, din
momentul în care devine conştient pe această lume şi până când iese din ea...
2) Cea de-a doua parte, care intră în componenţa dreptăţii săvârşite, constă din bunele
simţăminte şi dispoziţii, ascunse sub faptele săvârşite în mod văzut. Acestea sunt iubirea,
pacea, răbdarea, blândeţea, mila, stăpânirea de sine, smerenia, evlavia, renunţarea la toate şi
altele. Faptele bune săvârşite în mod văzut, ca să fie într-adevăr bune şi să slujească mântuirii,
trebuie să fie negreşit expresia unuia dintre bunele simţăminte lăuntrice; astfel încât, dacă la
baza lor nu se află un simţământ bun, de care acestea trebuie să fie însufleţite, atunci ele sunt
netrebnice şi neplăcute lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, îndreptarea evlavioasă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu este o dispoziţie interioară bună şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când ea
există în suflet, ea cere, indiscutabil, şi fapte pe măsura ei, cum se şi întâmplă, şi anume:
rugăciunea de acasă, metanii îndelungate, mersul la slujbe, la biserica lui Dumnezeu, vizitarea
locurilor sfinte, cinstirea icoanelor, aprinderea candelelor şi a tămâii şi altele.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre toate celelalte fapte văzute: că adevărata lor
valoare este stabilită de dispoziţia lăuntrică... Căci altminteri se poate ca, de pildă, cu trupul să
fii în biserică, iar cu sufletul în rătăcire, cu limba să ierţi cu mărinimie, iar în inimă să
osândeşti, prin atitudinea corpului să arăţi preţuire, iar înlăuntrul tău să nutreşti dispreţ, cu
ochii, în aparenţă să nu te uiţi la feţele oamenilor, dar în suflet să te aprinzi de pofte trupeşti,
şi aşa mai departe.
Privite din afară, toate aceste fapte sunt bune, însă valoarea lor este anulată în faţa lui
Dumnezeu de simţămintele nutrite în suflet la săvârşirea lor. Ca urmare, ne putem întemeia
mântuirea pe dreptate numai atunci când putem fi încredinţaţi că toate simţămintele şi
dispoziţiile noastre sufleteşti sunt drepte şi pe placul lui Dumnezeu - şi asta nu numai pentru
un ceas-două, ci pentru toată viaţa şi fără întrerupere.
Aşadar, vino aici, cel ce vrei să-ţi întemeiezi mântuirea pe buna ta purtare, şi spune: în
spatele faptelor tale bune vădite, nu s-au strecurat niciodată simţăminte rele, care să le
murdărească?... Dacă nu (dar cine poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta;
dar dacă s-au strecurat - aşa cum oricine trebuie să recunoască - atunci resemnează-te şi caută
o altă temelie pentru nădejdea mântuirii tale!
3) Cea de-a treia parte a dreptăţii desăvârşite o constituie râvna, tare ca moartea, spre
slava lui Dumnezeu, însufleţită de iubirea înflăcărată de Dumnezeu şi însufleţitoare a tuturor
simţămintelor bune ale inimii şi a tuturor faptelor bune văzute.

Nu este destul să ai bune sentimente şi dispoziţii (care pot fi şi naturale, înnăscute), ci
mai trebuie ca ele să fie conduse de o dispoziţie de căpătâi: râvna întru slava lui Dumnezeu,
ele trebuie să fie pătrunse de această râvnă şi să fie expresia ei. Dacă asta nu există sau dacă
nu există în măsura cuvenită, toată bunătatea noastră nu este nimic în faţa lui Dumnezeu, Care
va spune cândva: Depărtaţi-vă de Mine, nu vă cunosc! (Matei 7, 23; 25, 12). „Nu vă cunosc
pe voi, întrucât, în cursul vieţii voastre, nu Mi-aţi dat de ştire despre voi, căci nu Mi-aţi
închinat Mie sentimentele şi faptele voastre bune!”
Aşadar, tu, cel ce îţi aştepţi mântuirea de la dreptate, vino şi spune dacă întotdeauna, şi
dacă întotdeauna în măsura cuvenită, a existat în tine râvna întru slava lui Dumnezeu şi dacă
întotdeauna ea era cea care îţi însufleţea bunele sentimente şi fapte? Dacă este aşa (dar cine
poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta, iar dacă nu - caută-ţi un alt mijloc
pentru îndreptăţirea ta înaintea lui Dumnezeu şi un alt sprijin pentru mântuirea ta!
Aşadar, cine vrea, poate să-şi întemeieze nădejdea mântuirii şi pe dreptate, dar să facă
aşa încât această dreptate să fie desăvârşită, deplină şi atotcuprinzătoare... adică, toată viaţa lui
să fie un şir neîntrerupt de fapte bune, fără întreruperi şi omisiuni, iar în spatele acestor fapte
să se afle întotdeauna bune sentimente şi dispoziţii, a căror expresie văzută trebuie să fie, şi ca
toate aceste sentimente şi dispoziţii să fie însufleţite numai de râvna întru slava lui Dumnezeu,
sau să fie jertfe aduse lui Dumnezeu..."

Acea falsa ipoteza, cuvintele bolduite, va apartin. de la ele am pornit tocmai pentru ca am vazut ca este un rationament fals. redau cuvintele dvs:

"Din pacate, in veacul acesta dominat de fatarnicie si superficialitate, acestea "haine" au devnit ranguri. Calugarii se cred mai presus decat mirenii si sporesc in mandrie ori de cate ori li se face plecaciune, pana ajung sa-si piarda discernamantul."

Si da tocmai asta va intrebam:

"Probabil ca aici se naste intrebarea fireasca: daca iti vine tie in minte, de unde stii ca asa e? La aceasta intrebare nu pot sa iti raspund decat: stie Domnul, dragul meu frate."

Cu iertare

Draga Ana, pe langa aceasta ai spus si o eventuala motivatie. Ai spus asa:
"Eu nu m-as duce la manastire pentru ca mie mi se pare imposibil sa traiesti fara iubire, si nu atat a primi cat a oferi, si cand spun asta ma refer la sensul cel mai frumos si decent."

Ai insinuat ca monahii traiesc fara iubire, adica fara a oferi iubire ceea ce este cat se poate de fals.

Draga Leonte, eu am spus numai ce am vazut si ce vad saptamanal la preotii din biserica la care merg. Se straduiesc sa ii slujeasca Domnului si oamenilor, si sunt oameni jertfitori. Mai au pana la desavarsire, fireste, au si ei neputintele lor, dar sunt ai nostri si ii iubim asa cum sunt. Acum nu stau sa iscodesc: oare pentru ce fac asta? oare cum ii rasplateste Dumnezeu, oare se gandesc la vreo rasplata? Nu e treaba mea, asta e intre ei si Dumnezeu. Nu, doar vad roadele lor concrete - si le vad mai ales in sufletul meu -, ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a scos in cale asemenea preoti si ma bucur de acest dar. Sa ii tina Dumnezeu sanatosi si sa ajungem cu totii in rai!
Ai vazut ce s-a intamplat cu Zaheu, de aici rezulta ca tot omul are sansa lui la mantuire, oricat de pacatos ar fi. Nu stim noi ce planuri are Domnul cu oameni care nu sunt asa cum trebuie sa fie.

"56. Despre neosândirea altora

Scrieţi despre N.N. Ce fel de suflet mai are şi ea, că reuşeşte să-i umbrească prin
vorbele ei pe toţi şi pe toate!
Pe toate treptele există păcătoşi, şi milostivirea lui Dumnezeu îi acoperă, aşteptându-le
întoarcerea. Nu trebuie să generalizăm cazurile particulare, adică pe baza unui singur caz să
tragem concluzii despre caracterul unui om, şi pe baza unui singur om, despre o întreagă clasă
de oameni. Este timpul să nu-i mai daţi crezare, acoperind totul cu o glumă. Şi întotdeauna
ţineţi-vă de regula de a nu da crezare învinuirilor. Un stareţ bătrân, când a venit la el cineva şi
a început să-l vorbească de rău pe un altul, l-a întrebat: „De unde ştii asta?”. Acela i-a
răspuns: „Un om bun mi-a povestit”. „Ba nu, nu a fost un om bun - i-a răspuns bătrânul. Dacă
ar fi fost bun, n-ar fi vorbit de rău pe altul”. La fel trebuie să facem şi noi. Domnul să ne
izbăvească de vederea greşelilor altora, iar zvonurilor să nu le dăm crezare, şi sufletul ne va fi
curat. Dar cu păcatul osândirii ce ne vom face? Căci, de îndată ce osândirea faptelor altora se
împleteşte cu dispreţuirea lor, iar nu cu suferinţa frăţească pentru ei şi cu păstrarea cinstirii
pentru persoana lor - aceasta înseamnă osândire şi este un mare păcat! Luaţi aminte!" Sfantul Teofan Zavoratul - Invataturi si scrisori despre viata crestina

Ti-a scapat esentialul. Eu nu am spus ca "Atunci cand privesc monahii si imi vine in minte ideea ca". Acest "imi vine in mine," este falsa ipoteza. Mie nu-mi "vine in minte" ca mare parte dintre calugari sufera de boala pe care am expus-o eu, eu am alta sursa de informatie decat "mi se pare ca/ imi vine in minte ideea ca". Aici e mica greseala despre care am vorbit.

Eu nu stiu daca se cred mai presus sau nu, pentru ca intotdeauna cand vorbeste preotul (ieromonah) se refera si la el ca este pacatos s.a.m.d. Iar cat despre faptul ca citisem undeva de calugari falsi sau ca doar hainele au legatura cu credinta si atat, am sa va povestesc o intamplare adevarata dintr-o zona apropiata de unde locuiesc eu. Un preot slujea la o biserica, si ca orice preot ii indemna pe mireni sa posteasca, si posteau oamenii si respectau tot ce le spunea el pentru ca erau extrem de credinciosi. Si ce credeti ca facea preotul dupa ce se termina slujba? Se bucura de bucate alese, manca carne si tot felul de bunatati. Si ce credeti ca face preotul la un moment dat? Vazandu-i pe oameni atat de buni si credinciosi nu mai poate si le marturiseste ce facea el si ulterior renunta la aceasta meserie. Si zic eu acum daca nu esti pentru a fi monah, si vezi ca vin oameni batrani si iti pupa mainile si ingenuncheaza in fata ta, oare nu te simti vinovat? Asta e valabil chiar si in cazul in care mergi la manastire doar pentru siguranta zilei de maine.

"Ingerii ne impart gandurile curate, demonii pe cele murdare. Fiecare da celorlalti din ceea ce are."

"Fiecare trebuie sa ajunga la punctul sa le vada pe toate curate. Pe toate trebuie sa le justifice in sensul cel bun."

"Din calitatea gandurilor unui om se vede starea lui duhovniceasca. Oamenii judeca lucrurile potrivit cu continutul pe care il au inlauntrul lor. Daca nu au continut duhovnicesc, trag concluzii gresite si-l nedreptatesc pe aproapele lor."

"Cea mai buna intreprindere (actiune) a omului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune. Atunci chiar si pe cele rele mintea sa le va face bune." Par. Paisie Aghioratul

Sunt intru totul de acord cu faptul ca se jerfesc, dar tocmai asta e problema pe care incercam eu sa o semnalez. Nu orice jerfa este la fel de valoroasa. De aceea am zis ca exista munca fara paine, adica jerfa inutila, din punct de vedere al roadelor.

Am sa iti dau un alt exemplu, in care nu sunt implicati preotii. Exemplul pe care il am in gand este sarbatoarea Cuvioasei Parascheva. Stim cu totii ce se intampla la Iasi in acea zi. Ori de cate ori am privit la TV, reportaje si stiri despre eveniment, am vazut un comportament ca al unor oameni care stau la coada la unt, nu ca al unor crestini care se jerfesc pentru aproapele. Caci nu exista vreun altfel de jerfa pentru Hristos, decat jerfirea pentru aproapele. [Fie ca iti pui viata ca sa le aduci fratilor tai vestea Evangheliei, fie ca te asociezi cu un vecin aflat in neputinta sau nedreptatit, beneficiarul imediat este tot aproapele, iar rasplata divina este o nadejde si nu o garantie contractuala.]

Si in acest caz, al praznuirii cuvioasei maicii noastre Parascheva, ma intreb ce cauta acolo niste oameni, foarte foarte multi, care nu dau nici un fel de dovada ca ar fi inteles crestinismul, dar cu toate astea abia asteapta sa atinga racla/sfintele moaste. Ca sa nu mai vorbim despre un alt fenomen idolatru din biserica ortodoxa: bazaconiile scrise pe pomelnicile. Oare nu cumva avem de-a face cu dovezi de un comportament total necrestin? Care este motivatia acestor oameni? Pentru ce vin la biserica? Pentru ce platesc pomelnice? Nu cumva se confunda puterea lui Dumnezeu cu pestisorul de aur, iar biserica devine lampa lui Aladin?

Cum s-a ajuns ca un astfel de comportament sa fie specific unei majoritati covarsitoare, iar nu unor besmetici rasleti pe ici pe colo? Nu cumva este intretinut de preotii parohi, fie din ignoranta, fie din motivatii financiare?

As vrea sa aud de un preot care predica enoriasilor ca toti banii dati de la biserica sunt ca o carpa lepadata inaintea lui Dumnezeu, daca nu e insotita de iubirea de vrajmasi, de binecuvantarea celor ce te blastama, de a intinde obrazul atunci cand esti lovit sau scuipat. Caci Dumnezeu nu vrea banii nostrii, daca nu sunt din inima curata. Eu sunt convins ca, PARADOXAL, acea parohie ar deveni cea mai bogata si mai renumita.

Si pentru a fi incredintata ca nu sunt un anarhist iata un preot pe care imi doresc sa il pot intalni, mai inainte de a muri. Imi doresc sa primesc o binecuvantare de la el si sa-l rog sa imi permita sa-i sarut mana si sa-i ofer macar o cana cu apa limpede, daca nu mai mult. http://www.youtube.com/watch?v=uE_xCrfrFlc

Si nu pentru proiectul caritabil pe care l-a demarat, ci pentru ceea ce vad in privirea lui, pentru ceea ce aud din glasul lui si pentru nadejdea din inima sa, care prea rar mi-a fost dat sa o vad: "Putem creste 30 de copii si avem 117..." Este clar ca omul acela nu face P.R. pentru imaginea unei institutii publice. Este clar ca dragostea de aproapele e motivatia lui, iar nu frica de iad. Si daca tot am vorbit despre frica de iad, stim cu totii proverbul: "De ce ti-e frica, chiar de aceea nu scapi!"

Leonte, eu ma mahnesc atunci cand citesc postarile tale, imi par atat de triste si aproape resemnate, fara sperante. Se vede ca ai avut numai experiente negative cu preotii. Preotul acesta batran, despre care am povestit ca a lesinat in biserica, la orice predica aduce in discutie faptul ca degeaba tinem noi post, mergem la biserica, ne rugam, daca pe aproapele nostru il dusmanim, il barfim si nu stim cum sa il ponegrim - citat aproximativ. Orice pericopa s-ar citi, la predica ajunge invariabil la treaba asta. De bani nu poate fi vorba, ce vrei, parohie de oameni in varsta, care de abia dau un leu in pomelnic...
Eu cand am fost la Sfanta Parascheva - nu de hram, dar acolo e mereu coada, indiferent de zi - le-am spus oamenilor de acolo ca trebuie sa ajung la gara si mi-au dat drumul. In rest, fiecare cu credinta lui, nu cred ca ni se va cere socoteala pentru straturile pe care nu le-am sadit sau udat noi.