Dacă-i spui cuiva: "Uite, acest pahar al meu are în el otravă; dacă vei bea din el, vei muri" , eşti vinovat de moartea acestuia, presupunând că n-o să te asculte? Căci vine unul ca tine şi zice: "Da, dar al cui este paharul cu otravă? Şi de ce ai pus otravă în pahar? Dacă paharul era gol, n-ar fi murit otrăvit bietul om nevinovat şi sărac cu duhul, care a băut din el".

Dacă îi spui cuiva: "Să nu te arunci de pe cornişa blocului, că vei muri!", dar el totuşi se aruncă, eşti tu vinovat că nu l-ai legat cu lanţuri, şi te-ai mulţumit doar să-l avertizezi?

Şi uite aşa, cu artificii de "logică", Îl scoatem vinovat pe Dumnezeu şi de moartea lui Adam. Atunci, de ce i-o mai fi dat viaţă? ca să se distreze cu moartea lui?

Nu ! Dumnezeu nu i-a dat lui Adam viata ca sa se distreze cu moartea lui, pentru ca Dumnezeu nu l-a predestinat sa moara ! Adam avea liber arbitru, daca asculta porunca si acum traia. Dar nu a ascultat-o, atunci Dumnezeu a spus clar ca Duhul Sau nu va mai sta in om decat maxim 120 de ani. Textul biblic este clar. Eu v-am spus ca interpretati gresit Scripturile si ca aveti nevoie de indrumarea unui preot. Si multa rugaciune.

Citeşte mai atent şi ai să vezi că eu am spus aproape acelaşi lucru: că Dumnezeu nu i-a dat lui Adam viata ca sa se distreze cu moartea lui, pentru ca Dumnezeu nu l-a predestinat sa moara. Că Adam avea liber arbitru, daca asculta porunca si acum traia, dar nu a ascultat-o.

Ce n-am spus este prostia care urmează imediat:

"Dar nu a ascultat-o, atunci Dumnezeu a spus clar ca Duhul Sau nu va mai sta in om decat maxim 120 de ani. Textul biblic este clar."

Eu n-am spus aşa ceva pentru că, într-adevăr textul biblic este foarte clar, cu condiţia ca să-l şi citeşti. Nu "atunci, după ce n-a ascultat Adam porunca", a zis Dumnezeu că omul va mai trăi doar 120 de ani, ci mult mai târziu. Dacă ar fi fost aşa, ori Adam n-ar mai fi trăit 930 de ani, ori avertismentul dat lui de către Dumnezeu ar fi fost mincinos. Vestirea aceasta o face Dumnezeu pe vremea lui Noe, deci mult, mult mai târziu (vezi Facerea 6,3)

Da, stiu, chestia cu 120 de ani a venit mult mai tarziu, pana atunci oamenii traiau sute de ani, Matusalem a trait cel mai mult, dar nu vad care e problema, eu am facut o referire la faptul ca Dumnezeu a decis cat sa traiasca maxim un om -
chiar daca nu imediat dupa calcarea poruncii.
Deci accentul l-am pus pe faptul ca Dumnezeu a fost Cel care a decis cat sa traiasca un om, nu satana sau alti draci, idei sectare pe care le aveti. Nu am pus accentul pe localizarea ca timp cronologic, pt ca asta nu are relevanta in subiectul discutat. Limitarea la 120 de ani s-a facut tot din cauza pacatului adamic.

Limitarea aceasta de 120 de ani nu trebuie s-o vedem neapărat ca o vârstă maximă pe care o va atinge omul (drept dovadă, au fost oameni ce au trăit şi chiar depăşit vârsta aceasta şi înainte şi după potop), ci timpul cât va mai îngădui Dumnezeu pe omul păcătos până la Potop.

Nici nu mai contează cât trăieşte omul, dacă tot va muri. Omul a ales moartea ca să-şi satisfacă maladiva curiozitate de a cunoaşte binele şi răul, iar răul suprem pe care-l putea el gusta era moartea. Dumnezeu nu poate fi învinuit de moartea omului, căci omul şi-a ales-o singur, ştiind bine că dacă va încălca porunca lui Dumnezeu va muri. Dumnezeu, respectându-i alegerea lui Adam, n-a mai putut face nimic pentru el şi pentru Eva, decât să le relativizeze clipa morţii: plecând de la realitatea transcendentală că "la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani" (v. 2 Petru 3,8), El a interpretat verdictul Său "în ziua în care vei mânca din el, vei muri" în sensul că "ziua" pe care Adam o mai avea de trăit este echivalentă cu 1000 de ani; şi aşa a ajuns Adam să trăiască aproape 1000 de ani, dar fără a putea depăşi măcar cu o zi acest prag. Nici urmaşii lui nu au depăşit cu vârsta lor "ziua" aceasta de 1000 de ani, Matusalem fiind singurul care s-a apropiat semnificativ de această limită.

Nelegiuirile oamenilor fiind în creştere exponenţială, Dumnezeu a stabilit un prag relativ (120 de ani) pentru viaţa omului la generaţiile din vremea potopului, ca să le limiteze la maxim fărădelegile. Acest prag n-a fost suficient, oamenii continuând să se comporte nesăbuit, şi de aceea a fost reconsiderat în vremea lui Moise, fiind coborât la limita de 70 de ani. O rugăciune a lui Moise arată starea de fapt a acestei rectificări, care durează de atunci până în zilele noastre:

"Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani;
Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere" (Ps.89, 10-11)

...aaaaa, drept dovada? :)

Sa-ti ajute Dumnezeu!

esti mortal ! :))))))))))))))

sa fii iubit!

Mai rămâne să ne spui dacă şi în timpul potopului au depăşit sau nu vârsta asta, ca să avem toate dovezile necesare.

discutabil

oricum, nu are legatura cu subiectul topicului.

nu erai tu ala ce zicea ca Scriptura este totul.
pai, este sau nu este?
ce facem? credem in ea cuvant cu cuvant sau ne apucam de interpretari?

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzand prin caile mintii in fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa in fiecare, in aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu insusi. Dibuind bine prin puterea mintii in materia prescriptiilor legii, ca intr-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns in carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cat cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea in chip intelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, afland din maretia aratata a lucrurilor insasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca insusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamantul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine insusi. In Scriptura deosebeste litera si duhul, in creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar in sine mintea si simtirea. Apoi luand in Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil intreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscandu-L pe cat se cuvine si pe cat este cu putina in minte, in ratiune si in duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si il trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, in care sta latura cantitativa a lucrurilor, atat de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si impleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

in concluzie ... interpretam ...

Trebuie interpretat fiecare aspect al vietii, nu e vorba de o simpla interpretare doar a textului. Dar nu interpretari fantastice, ci 100% rationale, care reflecta in mod exact realitatea din jur si din interiorul fiintei umane.

sa inteleg ca nu prea ai inteles...

nu este vorba de o concluzie, ci este vorba de "REVELATIA DIVINA" , adica actiunea directa a lui Dumnezeu prin energiile sale necreate (har), asupra omului. Socotesc ca nu putem dibui duhul din scriptura decat prin revelatie, nu putem intelege in chip profund ratiunea din fire doar analizand ce vedem la suprafata, iar ca mintea sa priceapa este nevoie de intelepciune.

Adica tot cel ce nu se poate imparti cu sobrietate de betia vinului intelepciunii dumnezeiesti prin cunostinta ar face bine sa lase credintei cunostinta ratiunilor care sunt mai presus de puterea lui...

caci daca nu, ne vom asemana "omului" ce pacatuieste prin ratiune si are o cunostinta gresita despre Dumnezeu si despre lucrurile dumnezeiesti, "dobitoacelor" ce pacatuiesc prin pofta si trag la povara placerii prin patimile trupesti, sau ca niste "oi de ocara" ce pasc fara de minte, numai prin simturi, cele vazute, ca pe o iarba...

Pe scurt, ceea ce nu intelegem, sa lasam deoparte, si sa ne ocupam de ceea ce intelegem in momentul de fatza, fara a fabula. Asta nu inseamna sa te opresti din incercarea de a intelege, ci inseamna a intelege in primul rand lucrurile care-ti sunt cel mai la indemana.

Referitor la tema topicului, nu Dumnezeu este autorul bolilor si suferintelor omului, ci noi insine! Doar ca nu ne dam seama... :)

multumiri de aducerea in duscutie a responsabilitatii pe care o are omul pt. propria viata

Dumnezeu vrea ca omul să fie sănătos la minte şi la trup, deci nu poate să se contrazică pe Sine, devenind tocmai El (fie şi ocazional) aducător de boală. Dimpotrivă, Iisus a vindecat leproşi, orbi, şchiopi şi slăbănogi fără nici o plată, iar ucenicii Lui făceau la fel.

Dumnezeu a lăsat plantele tămăduitoare (medicinale) pe pământ şi a dat pricepere şi înţelepciune acelora care s-au făcut medici. De altfel, cinstirea doctorului este un îndemn mai vechi, care apare şi în Vechiul Testament:

"Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul." (Sir.38,1)

Apostolul Luca este numit de Pavel "doctorul cel iubit":

"Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit, şi Dima." (Col.4,14)

Iisus Însuşi arată că bolnavii trebuie însănătoşiţi de către doctor, care este considerat a fi "trebuincios" semenilor săi:

"Şi Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi." (Luca 5,31)

Dacă Dumnezeu ar fi autor al bolii şi suferinţei omului, atunci ar fi văzut în doctor un vrăjmaş, vrednic de a fi inclus în tagma cea damnată a vrăjitorilor.

Cei care-L consideră pe Dumnezeu autor direct al bolii, suferinţei (şi în general, al răului de pe pământ), se aseamănă cu cei care spuneau despre Iisus, atunci când El îi vindeca pe demonizaţi, că:

"Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor." (Mat. 12,24)

Şi dacă El făcea vindecări cu Beelzebul, doctorii lor de familie cu cine le fac lor astăzi vindecări?

De aceea, doctorii lor le vor fi judecători. Căci dacă Iisus vindeca bolnavi cu voia şi cu puterea lui Dumnezeu, şi doctorii vindecă astăzi pe oameni tot cu voia lui Dumnezeu.

nici macar in cazul unor oameni pacatosi?

NU.
 

nu Dumnezeu este autorul negativului din lume,ci lipsa Lui din viata omului;

bine, dar intrebarea era daca Dumnezeu pedepseste pe pacatos prin boala si suferinta.

Si de unde stim ca boala si suferinta,aici pe pamant nu sunt suplicii micute in comparatie cu bogatiile vietii de dupa?Prin boli si suferinte ni se mai iarta din pacate,dar ele ne aduc si mai aproape de Dumnezeu.
Poate bolile si necazurile vin dupa un sir lung de pacate,daca nu ale noastre atunci stramosesti,sa nu uitam ca oricine trebuie sa plateasca consecinta actiunilor sale!

bine spus.

Dumnezeu nu da boala si suferinta fratilor....El doar le ingaduie...
El nu poate da , decat ce a creat sau facut....daca spunem ca D-zeu DA suferinta si boala , atunci spunem ca El se razbuna ...D-zeu este iubire, asa zice Ioan Ev.

Boala si suferinta nu tine de creatie, deci , nici de D-zeu...ele doar au fost un accident in creatie....

Non sequitur.
Dacă spunem că Poliţia mă amendează dacă trec pe roşu, spunem că Poliţia se răzbună ?

boala, suferinta si in final moartea a fost alegerea omului.Omul Adam a ales sa moara in loc sa fie vesnic fericit. Doamne ajuta!

Doamne ajută!
 

"Când trupul vă este atins distrugător de vreo boală, nu cârtiţi împotriva lui Dumnezeu, ci mai bine spuneţi: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). V-aţi obişnuit să vă consideraţi trupul ca pe o proprietate inalienabilă şi nu este deloc aşa, fiindcă trupul vostru este templu al lui Dumnezeu." (Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

"De la atotbunul Dumnezeu vine doar bine, nu rău: până şi suferinţa ta este un bine, iar tu cârteşti, te împuţinezi cu sufletul, îţi pierzi nădejdea: rabdă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu. Pentru plăcerile de bunăvoie la tinereţe vin durerile de nevoie la bătrâneţe." (Sfântul Ioan de Kronstadt - Ultimele însemnări)

imi cer iertare,mereu dau raspunsuri scurte care ascund complexitatea lor,anumitor useri;
lipsa lui Dumnezeu este un raspuns complet:
-El nu pedepseste,dar nici nu ajuta;fiind atotprezent nimanui nu-i poate lipsi,dar in ciuda acestui fapt omul se poate departa de El,fapt pentru care este intr-o negativa dezvoltare;tot prin faptele sale , iL poate apropia in viata sa avand parte de armonie;

Adam nu stia ce inseamna moartea, deci nu putem spune ca a ales moartea. Adam a ales neascultarea de Dumnezeu.

"Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Facerea, 2, 17) Adam a ales moartea chiar dacă nu știa ce înseamnă asta, așa cum fiul nu-și ascultă tatăl și repetă greșelile celorlalți bând alcool prima oară, chiar dacă neștiind ce este și ce consecințe directe poate avea asupra lui. Va constata și va fi vai și amar. Așa cum a făcut-o și primul om: a ales moartea chiar dacă nu a știut ce alege. Noi, de câte ori nu ne alegem drumul în viață fără să știm ce ne rezervă viitorul? (de exemplu, căsătoria:10:).

Doamne ajută!