Wikipedia nu e o sursă garantată, eventual de confirmare. Iată ce contradicție am găsit unde m-ai trimis, aliniatul 2:
Susținătorii de bază ai conceptului, care sunt toți asociați cu Discovery Institute din Statele Unite ale Americii, cred că realizatorul designului inteligent, așa numitul designer inteligent, este Dumnezeu, așa cum este cunoscut în creștinism. Avocații designului inteligent susțin că aceasta este o teorie științifică, căutând, în același timp, redefinirea științei pentru a accepta explicații supranaturale ale tuturor fenomenelor.
Oare autorul este un Dumnezeul creștin, dar teoria este științifică acceptând manifestările supranaturale ca procese științifice?

În linkul următor: http://old.richarddawkins.net/videos...r-george-coyne , vei găsi un interviu(în engleză) luat de Richard Dawkins preotului George Coyne(om de știință)), fost șef al Obs. Astronomic Vatican în legătură cu părerea lui despre Intelligent design, iar preotul îi răspunde de la 2,35 la 3,25 că:
”Părerea mea, reprezentativă pentru o mare parte a cercetătorilor catolici, este următoarea: cea mai bună explicație științifică pe care o avem despre originea universului și a tot ce este în el, incluzând toate sistemele vitale și pe noi înșine este teoria neo-darwinista, prin asta înțelegând teoria darwinistă modernizată cu mutații genetice, selecție naturală și celelalte; cred că este cea mai bună explicație pe care o avem despre originea universului.”

Din interviu se înțelege că R.D. este promotor al inteligent design.

Imi pare confuz textul... Nu inteleg mesajul tau, poate ai fost prea criptic si din text nu reiese ce vrei sa spui de fapt. O reformulare clarificatoare ar fi de dorit.

mai mult ca preotul e foarte darwinist. atat

Posibil sa fie confuz, imi cer scuze.
Am vrut sa spun ca linkul pe care mi l-a dat Catalin ca un contra-argument nu mi se pare relevant, ca inteligent design mie imi demonstreaza ca e o teorie care vrea sa-L excluda pe Dumnezeu cu orice pret chiar daca atinge aspecte supranaturale, iar in final, am adus o informatie on-topic despre relatia stiinta-credinta(linkul youtube) pe care pr. George Coyne o sustine nu ca pe o conceptie a BC, ci ca pe cea mai buna teorie oferita de stiinta pe care multi cercetatori si preoti din BC nu au motive sa o respinga.

Preotul romano-catolic sustine creationismul evolutionist teist in detrimentul creationismului ad litteram "intelligent design".
http://en.wikipedia.org/wiki/Theisti...atholic_Church

Concluzia este inechivoca: creationsmul ad litteram (de tipul "intelligent design") "il <<cauta>> pe Dumnezeu in <<locul>> nepotrivit":
http://www.theistic-evolution.com/design.html

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Eu am dat o sursa, dureaza doua minute sa cauti pe google expresia intelligent design si sa citesti unul din link-uri. Toate spun acelasi lucru, tu nu ai avut infrmatiile necesare pana acum. Eu am dat inainte un alt citat, nu inteleg ce sustii tu. Toti cei preocupati de acest subiect stiu ce este intelligent design si controversa din SUA legata de introducerea in scoli in locul sau in paralel cu evolutionismul.
Pe scurt, intelligent design spune ca lumea nu a aparut din intamplare, exista dovezi ale unei interventii inteligente. A fost conceputa ca sa poata sa fie acceptata in scoli si sa fie mai apropiata de o teorie stiintifica si de cei ce nu sunt crestini. Creationismul stiintific spune ca lumea a fost creata de Dumnezeu din Sfanta Scriptura.
Unii atei accepta si ei Intelligent design, spunand ca planul inteligent apartine extraterestrilor. Si eu am discutat cu un ateu ce credea asta. Se pare ca nici Dawkins nu respinge aceasta ipoteza: http://www.theoligarch.com/richard-dawkins-aliens.htm
In legatura cu catolicii, acestia dupa Conciliul Vatican II, de la conservatorism au trecut la o deschidere prea mare.

Richard Dawkins este unul din cei 4 promotori ai noului curent ateist extrem de agresiv care considera ca orice manifestare religioasa nu trebuie tolerata!
http://en.wikipedia.org/wiki/New_Atheism

Impertinenta creationismului ad litteram (de genul "intelligent design" promovat si in ortdoxie de nefastul site web: www.hexaimeron.ro) a avut o contributie extrem de importanta la sporirea numarului adeptilor noului curent ateist.

Desigur impertienta si aroganta noului curent ateist care sustine inechivoc o antropologie exclusiv materialista, este relativ usor de contracarat cu ajutorul creationismului evolutionist teist.

Sunt lucrari de specialitate in acest domeniu:
TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢĂ:
ICĂ Ioan, Pr., Alexandros Kalomiros, Andrei Kuraev, Doru Costache, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului. Sibiu: Deisis, 2003.
KALOMIROS Alexandros, Dr., De la Facere la Apocalipsa, Bucureşti: Lumea credinţei, 2005.
LUCA AL CRIMEEI, Sfântul, Puterea inimii, trad. Savga Evdochia, Bucuresti: Sophia, 2010.
MATSOUKAS Nikolaos, Teologia Dogmatica si simbolica vol.II, Expunerea credinţei Ortodoxe, trad. Nicuşor Deciu. Bucureşti: Bizantină, 2006.
NESTERUK Alexei, Light from the East: Theology Science and the Eastern Orthodox Tradition, Minneapolis: Fortress Press, 2003.
NESTERUK Alexei, Universul in comuniune, trad. Mihai-Silviu Chirilă. Bucureşti: Curtea Veche, 2009.
PETCU Lucian-Razvan, Pr., Cosmologia creștină şi teoriile fizicii moderne, București: Sophia, 2008.
PUHALO Lazăr, IPS, Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia şi fizica modernă, trad. Corina Stavinschi, Doina Ionescu. Bucureşti: XXI Eonul Dogmatic, 2005.


RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ:
ALEXANDER Denis, Creation and Evolution: Do We Have to Choose?. Oxford: Monarch , 2008.
ALEXANDER Denis, Ronald L. Numbers, Biology and Ideology from Descartes to Dawkins, Chicago: University of Chicago Press, 2010.
COLLINS Francis, DNA and the Revolution in Personalized Medicine, London: HarperCollins, 2010.
COLLINS Francis, The Language of God: A Scientist Presents Evidence for Belief. New York: Free Press, 2006.
HICK John, Noua frontiera a religiei şi ştiinţei, trad. Alexandru Anghel. Bucureşti: Herald, 2012.
McGRATH Alister, Dawkins' God: Genes, Memes, and the Meaning of Life. New Jersey: Wiley-Blackwell, 2004.
McGRATH Alister, The Dawkins Delusion? Atheist fundamentalism and the denial of the divine. London: SPCK, 2007.
McGRATH Alister, Why God Won't Go Away: Engaging with the New Atheism. London: SPCK, 2011.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

In zilele noastre cine scrie 2-3 carti e aproape considerat teolog. De fapt teologi sunt sfintii, Evagrie Ponticul spune: "Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog."

Evolutionismul teist e o teorie adoptata de unii stilisti, principalul promotor fiind Kalomiros, care a luat citate din sfinti si le-a interpretat in mod intentionat partinitor. El afirma ca acesti sfinti ar fi spus de evolutionismul teist. Dar sa vedem neadevarul scris de Kalomiros si preluat si de alti stilisti si chiar 1-2 ortodocsi.

Interpretarea Facerii facuta de sfintii parinti:

Sfântul Vasile învaţă:
"Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. [...] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Kalomiros si adeptii sai dau citate din Sfantul Vasile care spun ca ar sustine evolutionismul teist. Mai spun ca sfintii sunt in acord cu aceasta teorie. E evident ca e o minciuna.


Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:
"Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani."

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Ambrozie:
"Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.”

Sfântul Ioan Gură de Aur: "După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Ambrozie:
"Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Citate si mai explicite:

Sfântul Efrem Sirul:
"Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Despre cele sapte zile:
Sfântul Efrem în tâlcuirea sa la Facere:
"Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot creadă orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora."
"Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare."

Si sf. Vasile cel Mare spune ca Facerea nu se poate interpeta la modul figurat:
"Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor; la fel şi facerea târâtoarelor şi facerea fiarelor le interpretează răstălmăcindu-le după propriile gânduri, întocmai tâlcuitorilor de vise ce tâlcuiesc în folosul lor vedeniile din timpul somnului.
Eu, când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă, când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg creadă cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie.
Mi se pare însă că cei ce nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura cum a fost scrisă!"

Alexandros Kalomiros, care e punctul de reper in toate cartile citate despre evolutionismul teist a scris o carte in sensul asta in 1974. Dar cine este acesta?
Este un doctor, cunoscut in principal pentru cartea sa impotriva ecumenismului "despre falsa unire", scrisa in 1964. Peste doar un an are loc ridicarea anatemelor si Kalomiros cu familia trece la stilistii greci. Cartea despre evolutionismul teist o scrie cand era la acestia. La scurt timp are o disputa cu acestia si ramane doar o biserica fara episcopi si fara comuniune cu cineva. Prin 1979-1980 intra in ROCOR, de aceea are loc dialogul cu Parintele Serafim si Puhalo. Dar in 1986 ROCOR rupe legatura si iar ramane parohia singura, pana la moartea dr. Kalomiros. Practic dr. Kalomiros la sfarsit nu era in comuniune cu nimeni, era doar o biserica fara episcop, fara ierarhie, nimic.

Teologia si stiinta, de Gheorghe Covaci
 

,,Ştiinţa ia o lacrimă de mamă si o defineşte în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc.; dar este oare aceasta definiţia exactă a unei lacrimi ? Religia spune că există şi alte realităţi, idei, valori, sensuri, care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lumi. Deci, pentru a da o definiţie exactă lacrimii, trebuie să luăm în atenţie răspunsurile ambelor discipline.” E. Stanley Jones

O anumită legatură, un anumit raport între teologie şi ştiinţă a existat intotdeauna, putem spune prin urmare că ne situăm aici în interiorul categoriei postulatului, indiferent dacă cei implicaţi, din vechime sau de azi -chiar şi aceia care mai văd cele două domenii ale cunoaşterii ca fiind total independente- acceptă sau nu acest lucru.

Un prim motiv îl constituie aptitudinea de "căutător" a omului, de spirit neliniştit, cu care a fost daruit în cele mai intime structuri ale sufletului său. Numai astfel omul a putut şi poate în continuare să işi sporească virtuţile, în strădaniile sale de asemanare cu Dumnezeu, Creatorul lui.

Al doilea motiv -şi nu ultimul- îl gasim în faptul că ambele discipline sunt circumscrise în abordarea cunoaşterii umane de cunoaşterea însăşi, iar delimitarea, graniţa dintre ele fiind foarte fină, omul a depăşit-o cu uşurinţă,mai ales la modul mental :omul transcede,cum a făcut-o întotdeauna,de la ontic la divinitate. Asistăm aşadar la dualitatea : om de ştiintă cu preocupări în sfera religiei şi invers, teolog cu preocupări în sfera ştiinţei.

Modelul unităţii cunoaşterii este acceptat astăzi şi de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, nu numai de teologi, deoarece aceştia îşi dau seama de faptul că realitatăţi sunt mai multe, însă sunt circumscrise de un adevăr unic, adică adevărul ştiinţei şi cel al lui Dumnezeu trebuie să coincidă la un moment dat. Dar ştiinţele sunt fragmentare şi fragmentabile, avănd fiecare competenţe din ce în ce mai limitate, iar micro-adevărurile sunt greu de descoperit uneori, dar încă de coroborat.

Privind problema din perspectivă didactică, istoria ne furnizează nenumărate mărturii ale comunicarii dintre ştiinţă si religie. Şcolile crestine renumite din Alexandria, Antiohia îi instruiau pe catehumeni în doua cicluri, profan (ştiinţific) si creştin, iar în şcolile laice (Atena),dascălii îi învăţau şi despre suflet, adevăr, cer, bine, rău, nemurire, virtute.

Privind raportul teologie-ştiinţă din perspectivă istorică, nu neapărat cronologică, o categorie sintetică o reprezintă concordismul, în viziunea căruia trebuie să existe un „acord perfect”, o simetrie, o reflexie ca în oglindă, între explicaţiile bibliei şi cele ale ştiinţelor. Acest tip de relaţie s-a practicat de la Fer. Augustin încoace. Dacă în vechime diverşi autori au încercat să pună în concordanţă existenţa şi nemurirea sufletului cu matematica, în timpurile moderne s-a încercat etapizarea celor 7 zile din Facerea cap.1 şi2, în perioade geologice, apoi teoria Big Bang-ului a fost asimilată momentului când Dumnezeu a rostit cuvintele „Să fie lumină !”.

Teologul britanic Michael Buckley demonstrează într-un studiu că tocmai tentativa unor savanţi –eşuată în final- de a demonstra fundamentul raţional al credinţei, bazându-se pe ştiinţele naturale, a dus la „coruperea” credinţei religioase; oameni de ştiină redutabili, amintiţi anterior în cap.2 (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, dar şi Descartes),s-au hazardat să explice prin experimentele lor, diferite fenomene relatate de Biblie (spre exemplu fenomenul legării apelor de către Dumnezeu, fenomenele de la Facerea lumii, fenomenul „steaua Bethleemului” sau cel al opririi Soarelui pe cer). Ştiinţa nu s-a putut însă constitui în furnizorul bazelor religiei. Faptul că rezultatele ştiinţei nu au concordat perfect cu textele biblice, au făcut ca Biserica să asocieze cercetarea ştiinţifică cu ateismul şi asta pe durata câtorva secole.

Un al doilea tip de relaţie teologie-ştiinţă îl reprezintă compromisul, materializat prin apropierea epistemologică dintre categoriile biblice şi ştiinţifice, ca de pildă între „nimic” şi „vid”. Dar paralelismul din exemplul enunţat este ambiguu şi confuz, deoarece mistagogia creştină consacră vidului atributul de transcendenţă totală a divinităţii, de izvor al existenţei, iar în faţa acestuia omul este un nimic, care tinde să se adape din acest izvor, călăuzit fiind de Hristos.

Un al treilea tip de relaţie teologie-ştiinţă este definit de termenul complementaritate, adică de completare reciprocă. Astfel, dacă ştiinţa ne arată cum este definit cerul, teologia ne spune ce trebuie să facem în calea noastră spre cer. Teologii creştini consideră ştiinţa „ca valoroasă, dar nu ca valoare ultimă, ca fiind competentă, dar nu cu competenţă absolută; ca fiind o parte a vieţii, dar nu totul pentru viaţa umană; ca fiind umană, dar nu cea mai înaltă vocaţie umană; ca una care rezolvă probleme, dar nu cea mai importantă problemă a vieţii umane, care este Dumnezeu. Prin Dumnezeu, alienarea umană este anulată”. S-a făcut, în sfârsit, un pas important pe calea dialogului, a apropierii şi reconcilierii teologiei şi ştiinţei.

Al patrulea tip de relaţie teologie-ştiinţă, cel mai potrivit şi mai productiv, adaptat perioadei actuale, este dialogul, despre care vom vorbi pe larg în ultima parte a studiului.

Revenind la perspectiva istorică asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie, facem câteva observaţii foarte importante. După încetarea persecuţiilor din Evul Mediu occidental, în timpul Renaşterii şi mai ales a Iluminismului, între cele două domenii se producea o adevărată ruptură. Iluminismul proclama atunci suveranitatea ordinii naturale, scolasticii vremii eliminau cu brutalitate prezenţa lui Dumnezeu în lume, respingeau implicarea teologiei în „afacerile” ştiinţei. Nu după mult timp ştiinţa se radicaliza, prin apariţia curentului pozitivist întemeiat de filosoful August Comte, în ideile căruia activitatea ştiinţifică bazată pe experienţe, pe fapte „pozitive” deci, devenea atotputernică, fără drept de apel, iar antropocentrismul începea să se dezvolte, alimentat fiind şi de orgoliul nemăsurat al adepţilor lui; conform acestei teorii, omul devine cantonat în lumea terestră, trăieşte doar prin senzaţii şi trăiri subiective, fără a mai concepe existenţa unei realităţi obiective şi fără a mai încerca reflectarea acelei realităţi în conştiinţa sa. Poate din acest motiv, Paul Tournier, om de ştiinţă francez din timpul nostru, ne dă soluţia sa pentru învingerea violenţei din noi şi din afara noastră, prin trecerea de la concepţia antropocentrică la cea teocentrică, motivând că numai Dumnezeu ne poate ajuta în acest demers. Antropocentrismul era de fapt o teorie despre omul de tip nou –preluată în sec. al XIX-lea de ideologia marxistă şi dezvoltată apoi în ţările blocului comunist la nivel de ideologie de stat- om care, crezându-se înzestrat cu posibilităţi nelimitate şi totală autonomie faţă de divinitate, îşi închipuie că nu mai are nevoie de Dumnezeu.

În sec. al XIX-lea, din sânul pozitivismului apare o doctrină şi mai radicală, scientismul, care absolutizează puterea şi rolul ştiinţei în cunoaştere şi în viaţa socială, negând complet implicarea teologiei şi a metafizicii; în opinia adepţilor acestui curent filosofic, ştiinţa poate rezolva singură orice problemă. Ajungându-se în acest punct, se putea crede că nici o conciliere între teologie şi ştiinţă nu mai era posibilă.

Dar cu cât ne vom apropia de mijlocul sec. al XX-lea, vom vedea că adevărata teologie nu poate intra în conflict cu adevărata ştiinţă, numai pseudo-teologia cu pseudo-ştiinţa, iar conflictele pot aparea fie din ignoranţă, din păcatul mândriei, sau din dorinţa de originalitate cu orice preţ.

O notă distinctă şi cu conotaţii atipice o reprezintă perioada comunistă a ţărilor din Estul Europei. Chiar dacă durata ei nu a fost foarte mare, teologia şi ştiinţa au avut încă de la început relaţii antagoniste şi conflictuale în diferite grade, comunismul manifestându-se din acest punct de vedere ca un adevărat Ev Mediu modern, răsturnat: credincioşii şi preoţii au fost, de data aceasta, cei persecutaţi sau ucişi pentru „vina” de a nu fi fost de acord cu doctrina ateistă şi de a-şi fi păstrat credinţa, nenumărate biserici desfiinţate sau dărâmate, aceasta a fost în câteva cuvinte „lucrarea spirituală” a comunismului. Alimentate de tezele ateist-materialiste ale lui Marx şi Engels, state întregi şi-au proclamat „suveranitatea” faţă de credinţa în Dumnezeu, iar Biserica a fost redusă la o simplă instituţie, aservită ţelului suprem: construirea omului de tip nou, împlinit din punct de vedere raţional, însă golit din punct de vedere spiritual. Conceput ca un sistem totalitar, egalitarist şi închis, chiar dacă a rezistat o perioadă de timp, comunismul nu a corespuns nevoilor şi aspiraţiilor spirituale umane şi nici măcar a celor materiale. Eliberarea din această „colivie” a spiritului, a dovedit încă o dată faptul că omul doreşte şi este capabil să-şi manifeste liber şi deschis credinţa, în comuniune cu Dumnezeu, ca fundament ontologic al său, iar pentru acest deziderat nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.

În continuare vom expune evoluţia raportului teologie-ştiinţă în ultimele 3 secole, de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog. În acest sens, se pot evidenţia, gradual, 4 etape (modele) distincte:
- etapa I-a (sec. XVII-XVIII): apariţia ateismului modern:
- etapa a II-a (sec. al XIX): anticlericalismul occidental;
- etapa a III-a (deceniile 1-6 ale sec. al XX-lea): deşteptarea interesului pentru ştiinţa modernă;
- etapa a IV-a: poziţia actuală a Bisericii faţă de ştiinţă, dialogul.

În anul 1987 se consumă un alt moment important al dialogului. Cu ocazia aniversării tricentenarului operei capitale a lui Newton, in mesajul său, papa Ioan Paul II transmite întregii lumi ştiinţifice următoarele : „ştiinţa nu poate să fie folosită în mod simplist ca bază raţională pentru credinţa religioasă, nici nu poate fi considerată prin natura ei atee sau în contrast cu credinţa în Dumnezeu: creştinismul are în sine însuşi izvorul propriei justificări şi legitimări, deci nu pretinde să-şi facă propria apologie sprijinindu-se sumar pe ştiinţă. În timp ce religia şi ştiinţa pot şi trebuie să se susţină reciproc, ca dimensiuni distincte ale comunei culturi umane, nici una dintre cele două nu ar trebui să pretindă să fie o presupunere absolut necesară pentru cealaltă. Astăzi avem o oportunitate fără precedent de a stabili un raport interactiv comun, în care fiecare disciplină îşi conservă propria integritate, rămânând totuşi deschisă faţă de descoperirile şi intuiţiile altora. Ştiinţa, de fapt, se dezvoltă mai bine când conceptele şi concluziile sale sunt integrate în cultura umană generală şi în interesele ei pentru descoperirea sensului şi a valorii ultime a realităţii”.

Câteva idei, măiestrit argumentate, sunt de o importanţă crucială şi jalonează direcţiile viitoare de dialog:
1) abandonarea abordării concordiste în analiza fenomenelor şi textelor, mesajul de mai sus reprezentând o lovitură fatală data adepţilor acestui curent;
2) abandonarea ideii conform căreia ştiinţa este atee;
3) recunoaşterea –dacă mai era necesar- a autonomiei celor două domenii distincte,componente ale unicei culturi umane;
4) deschiderea orizontului de interacţiune dintre religie şi ştiinţă, bazată pe deschiderea fiecăreia faţă de descoperirile şi intuiţiile celelaltei părţi, pe sprijin reciproc, dar şi pe conservarea integrităţii proprii.

Întrezărirea unei noi etape în istoria relaţiei teologie-ştiinţă, trecerea de la etapa dialogului la cea a interacţiunii reciproce, este o viziune curajoasă şi de mare perspectivă.

Un sociolog italian, Pierpaolo Donati, a efectuat o cercetare interesantă în mediul occidental, iar rezultatele sunt publicate în lucrarea sa „Ştiinţele sociale şi gândirea creştină în faţa societăţii contemporane”. Sunt menţionate aici patru contraargumente împotriva validităţii unei gândiri sociale creştine –ca ghid etic în societate- şi trei modalităţi prin care comunitatea creştină poate elimina distanţa ce o separă de spiritul secular actual.

Trăsăturile imputate gândirii sociale creştine sunt, în opinia sa:
1) anacronismul, caracterizat prin necorespondenţa dintre structura societăţii
prezente şi viitoare şi tradiţia creştină milenară (antichitatea creştină),
2) anistoricitatea, care constă în discrepanţa dintre caracterul nedemonstrabil -cu metode obişnuite- fix şi imobil al gândirii creştine şi faptele empirice, impulsurile de emancipare şi de eliberare ale omului postmodern,
3) statutul utopic şi abstract, identificat prin faptul că principiile enunţate nu pot fi realizate imediat, neapărat şi într-un loc anume, ceea ce le face neatrăgătoare pentru majoritate,
4) autoritarismul, manifestat prin impunerea unor norme „de tip arhaic şi extern, incompatibile cu conştiinţa omului modern”, oferind constrângeri etice ce nu corespund nevoilor, dorinţelor şi opţiunilor sociale care dau garanţia dinamicii progresului).

Demersul propus de autorul studiului, rezidă în integrarea societăţii creştine în realitatea cotidiană, fără însă a aduce vreo atingere conţinutului sacru al acesteia

Există aşadar eforturi de recuperare a omului ca rod al dialogului comun teologie-ştiinţă, în speţă a sufletului individual uman, din perspectivă social-religioasă; ştiinţa urmăreşte şi aici nobila cale şi misiune a religiei. Atât în Orient, cât şi în Occident, preocuparea se găseşte în stadiu avansat, sub raport interinstituţional. Amintim doar câteva dintre aceste preocupări, care demonstrează deschiderea de care este capabilă Biserica.

În ţara noastră institutele teologice au înfiinţat, găzduiesc şi încurajează activitatea unor grupuri inter şi transdisciplinare participante la dialogul ştiinţă-teologie. Un asemenea pol de dialog – coordonat de Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă şi funcţionând în cadrul Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din Romania- alcătuit din cadre didactice, cercetători şi studenţi din diverse domenii, este găzduit de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, însă există asemenea colective şi la Bucureşti, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Sibiu şi chiar un pol la Paris. Au luat fiinţă de asemenea comisii de dialog teologie-ştiinţă între diferite instituţii de învăţământ superior din ţară.

În Occident, Conciliul II Vatican a dezbătut mult acest subiect, apoi Observatorul Vatican, întemeiat cu mult timp înainte de antamarea dialogului, a preluat în ultimul timp iniţiativa. În direcţia încurajării continuării dialogului se înscriu şi declaraţiile unor ierarhi ai Bisericii, adevărate „manifeste”, din care vom cita un exemplu grăitor: papa Leon XIII, într-o enciclică din anul 1891, scria: „Biserica nu s-a preocupat doar să facă să progreseze o ştiinţă nobilă (religia), care mai mult decât orice altă disciplină umană înalţă inimile pământeşti, ci şi-a propus progresul umanităţii”.

La nivel internaţional, transdisciplinaritatea este conceptul actual care întreţine dialogul activ şi constructiv religie-ştiinţă, atingând chiar nivelul instituţional. Cu participarea meritorie a reputatului om de ştiinţă român Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu, a fost întemeiat la Paris Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET) –al cărui director este conaţionalul nostru- iar primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, ţinut în noiembrie 1994 în Portugalia la Convento de Arrabida, a adoptat Carta Transdisciplinarităţii, elaborată de un colectiv din care a făcut parte şi Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu. În preambului acestei Carte, se enunţă motivaţiile elaborării importantului document: „Considerând că viaţa este serios ameninţată de o tehnoştiinţă triumfătoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacităţii în slujba eficacităţii, considerând că ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă duce la apariţia unui nou obscurantism ale cărui consecinţe pe plan individual şi social sunt incalculabile...participanţii adoptă prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunităţii spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însuşi, fără nici o constrângere de ordin juridic ori instituţional.”

Este lăudabilă poziţia promotorilor împăcării dintre ştiinţă şi religie, în resorturile lor cele mai intime, cu atât mai mult cu cât iniţiativa a fost luată de cei de la care ne aşteptam cel mai puţin şi anume de către oamenii de ştiinţă; teoria susţinută de ei este aceea că ştiinţa, în structura sa intrinsecă, nu are o poziţie ostilă religiei, iar prin unele poziţii manifestate, putem spune că ştiinţa, prin eforturi specifice, bate la porţile transcendenţei, intersectându-se cu religia, fizicienii devenind astfel metafizicieni. Amintim totuşi faptul că teologia răsăriteană, începând chiar cu Părinţii Bisericii, deci cu mult înaintea cercetărilor ştiinţifice, a sesizat că raţionalitatea supranaturală stă la temelia întregului univers.

Este rândul teologilor creştini să manifeste o mai mare deschidere, să promoveze şi să încurajeze cercetările ştiinţifice serioase iar activitatea ştiinţifică să nu devină ţinta unor ironii răutăcioase, să se renunţe la atitudinea triumfalistă în relaţiile cu oamenii de ştiinţă, ambele păguboase pentru climatul general actual şi direcţiei unei mai mari conlucrări a creştinismului cu ştiinţa. Teologia şi ştiinţa sunt datoare umanitaţii să se întâlnească, pentru construirea unei lumi mai bune. Acest deziderat are caracter de urgenţă din două motive principale. Primul motiv este faptul că destui oameni de ştiinţă caută răspunsuri la diverse probleme, apelînd la vechi sisteme orientale păgâne. Al doilea motiv este caracterul limitat al ştiinţei în direcţia îmbogăţirii lăuntrice a omului modern şi postmodern, ea nedeţinând metode, în acest sens; ştiinţa nu deţine –spre exemplu- calea de utilizare nedestructivă a reuşitelor omului, din perspectivă socială şi ecologică.

Dialogul teologie-ştiinţă este benefic în ambele direcţii. Reîncreştinarea ştiinţei este unica soluţie pentru evitarea utilizării rezultatelor ştiinţei, acum şi pe viitor, în scop distructiv şi pentru punerea ei exclusiv în slujba binelui umanităţii.

Evoluţia raportului teologie-ştiinţă a urmat evoluţiei istoriei raţiunii umane şi a filosofiei în acelaşi timp: de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog, de la antagonism la convergenţă, de la intoleranţă reciprocă, la respect şi chiar la colaborare pe baza unor principii actuale clar stabilite, între care un loc de prim rang îl ocupă şi-l va ocupa pentru un timp nedefinit autonomia.

Teologia şi ştiinţa aparţin sferei cunoaşterii unitare, nu se exclud una pe alta, ci sunt complementare în procesul cunoaşterii lumii şi a vieţii, având în acesaşi timp o finalitate comună: ajungerea la esenţa cunoaşterii, la descoperirea adevărurilor date omului de Dumnezeu, Creatorul. De acest lucru a inceput să conştientizeze şi ştiinţa modernă.

De modul în care va evolua raportul dintre teologie şi ştiinţă va depinde, într-o mare măsură, evoluţia şi destinul omului post-modern. Continuarea dialogului şi întrepătrunderea, integrarea celor două domenii (atât externă, cât şi internă individuală, în raţiunea şi în sufletul omului), reprezintă condiţia şi şansa supravieţuirii civilizaţiei umane în viitor.


Verso, Nr. 40-41 /07.08
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10679

Cat de adevarat; sunt prea multi ciudatei care emit teologumene ca pe dioxidul de carbon din respiratie, si ba au atitudini cripto-secularist-apostatice, ba atitudini zelotist-fanatice. Sfintii pe care i-a aprobat si cinstit ca atare Biserica si implicitul consensum patrum, pe langa altele: acestea sunt sursele de siguranta si putere a credintei.

observati ca din 2008 pina azi 2012 lucrurile "au evoluat" ???
 

Asa s-a pus problema in 2008 de catre "Gheorghe Covaci" care stim pe cine reprezinta si in numele cui vorbeste - I.C.R.
Intre timp multe lucruri sau modificat, oamenii de stiinta s-au sucit, azi ne explica cu ajutorul Teoriei M orice, fara a mai avea nevoie de Dumnezeu ... totusi multi (gen Ioanna) vor sa ne tina blocati in trecut, cu orice pret.

Adevarata stiinta (Teoria M) duce la credinta ??? Cine mai poate crede asa ceva, cat de naiv trebuie sa fii ???

"Intr-o carte provocatoare intitulata "The Grand Design", scrisa in colaborare cu fizicianul american Leonard Mlodinow si aparuta pe data de 9 septembrie 2010, profesorul Stephen Hawking afirma ca fizica moderna (Teoria M) ca stiinta nu trebuie sa lase niciun loc lui Dumnezeu in ecuatia aparitiei Universului, iar stiinta (Teoria M) poate explica singura originea tuturor lucrurilor."

Ioanna, cine este Gheorghe Covaci, poti sa ne dai detalii ?

Obs:
1. Romania Culturala, in 2008, era o revistă on-line realizată de Institutul Cultural Român, condusa de Patapievici - un om cu o viziune profund anti-romaneasca si anti-religioasa, un ateu convins.

Ioanna se pare ca se inspira ... din surse "credibile" si ne face educatie materialist-dialectica.

2. Credinţa şi filozofia ateilor se numeşte materialism-dialectic, adică teoria relativităţii cunoaşterii umane, care sugerează reflectarea materiei în veşnică dezvoltare. Filozofia marxismului este materialismul. MATERIALISMUL s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor darwiniste despre ştiinţele naturii şi ostilă tuturor credinţelor religioase. Materialismul dialectic este o concepţie "ştiinţifică" de ansamblu asupra lumii şi, totodată, o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de transformare a realităţii.

neica_nimeni_altul
 

Nici n-ai citit materialul (care a fost publicat in revista Verso), insa comentezi aiurea, total pe langa subiect! Ai atatea topice incepute de tine sau de alti membri ai fan clubului hexaimeron, te rog sa te desfasori acolo in voie, nu murdari si topicul asta. Multumesc.

Materialul nu se refera la asa ceva. Nu l-ai citit! Scuza-ma ca nu fac educatie geocentrista, insa cred ca fan clubul hexaimeron are suficienti membri pe acest forum,nu mai e nevoie ca si altii sa va sustina.

Incredibil, cat de multe stii tu in general mai Ioanna, stii inclusiv ca nu ti-am citit crezul ... esti cumva parapsiholog, ai viziuni ?
Atat ai putut spune, ca "comentez aiurea" ... vai ce subtila crezi ca esti ... saracuta de tine (spiritual vreau sa zic)

Esti categorica, te exprimi axiomatic, faci clasificari si judecati de valoare ... am fost "total pe langa subiect"?
Sfatul meu ramane valabil: incearca sa te rezumi la Glosa lui Eminescu, macar acolo sper ca te pricepi.

Ioanna, cand ai sa pricepi ca esti doar o anonima ascunsa in spatele unui avatar si nu moderator/admin de forum ?

Felicitari, ai reusit sa intoxici si acest topic. Probabil admin-ul il va inchide, asa cum face cu toate pe care tu activezi.

toxinfectie spirituala
 

Esti la fel de subtila ca de obicei, sugerezi ca adminul ar inchide topicurile unde "activez" eu, neica_nimeni_altul

Si eu remarcasem in mod gresit la un moment dat ca atunci cand apare Dumitru73 se inchide topicul ... se pare ca m-am inselat.

Tu in schimb nu esti doar categorica ci si un pic "intoxicata".

Am observat ca esti de-a dreptul intrigata ca ar exista "fan-clubul hexaimeron", asa de rau te doare, nu ne spuneai/sugerai ca
tu "ramai la toate rece" ?

Remarc ca pentru prima oara ai venit si tu cu o idee buna: infiintam fan-clubul hexaimeron !!!

neica_nimeni_altul
 

Daca postez un material pe “Arta bisericeasca in general”, o sa te bagi si acolo cu off topicuri grosolane, o sa distrugi si topicul acela? Spune-mi ca sa stiu daca are sens sa postez.

Ce faci Ioanna, imi ceri sfatul ? Sfatul meu e sa te abtii sa postezi atunci cand nu stapanesti subiectul ! Altfel nu are sens.

de fapt Biserica numeşte doar 3 persoane cu apelativul "Teolog": Ioan Teologul, Grigorie Teologul şi Simeon noul Teolog.

până la urmă, care dintre noi este vinovatul? :)

Cand adminul acestui forum inchide un topic, probabil ca considera ca subiectul este epuizat ... sau participantii, tot aia e.

Daca tu cauti un vinovat (asa ai pus problema), probabil ca ai patit ceva, iti lipseste ceva, sau ceva de acest gen, pentru acest gen de probleme mergi si tu la militie ... :))

răspuns tipic ...
era o glumă ...

prin urmare nu noi inchidem topicul, nu de alta, dar Ioanna s-ar putea sa nu inteleaga ... :))

poate nu noi ... dar poate noi îi facem pe alţii să se comporte în aşa hal încât topicul să fie inchis :(

Cu toate ca nu ma voi baga pe topic si nici nu ma atrage discutia, am sesizat remarca ta. Si, cu toate ca nu avem mai nimic in comun si - teoretic vorbind - suntem "la cutite", tin sa te felicit! :D Da, ai avut o remarca buna.

e, mai îmi iese şi mie câte una :D
oricum, mulţumesc pentru apreciere.

In timp ce europenii apuseni se zbateau in ghearele Evului Mediu intunecat,cu tot bigotismul,superstitia si violenta sa,adevarati barbari cu cruci doar pe piept,invatatii arabi infiintau moschei-universitati,precum Inama sau Al Azhar unde temeiul islamic,gravat pe pereti, pentru cercetare era: ,,Eu sunt miezul cunoasterii.Invata".Nu numai ca studiau si conservau operele anticilor,in special ale grecilor,dar odata ce le traduceau si studiau treceau la aplicatii care sa le continue sensul cercetarii si cunoasterii,adica preluau baza si o aprofundau,precum in astronomie,matematica sau medicina.De altfel unul dintre genialii invatati arabi care au activat in asemenea centre universitare islamice,Ibn al Haythan,a inteles secretul functionarii ochiului uman,studiind proprietatile esentiale ale luminii si mai ales realizand un experiment intitulat ,,Al Bat al Muthlim"care a fost similar cu ceea ce azi numim ,,camera obscura".Astfel prin aprofundare si experiment au transformat ceea ce greci numeau ,,filosofie naturala"in ceea ce apoi s-a numit stiinta.Experimente in fizica si chimie,savanti sclipitori precum Ibn al Nafis,au fost elemente care au condus la descoperiri precum instrumente astronomice de care mai apoi europenii se vor servi pentru a descoperi Lumea Noua,si au inclinat astfel,intr-un anumit sens, balanta influentei in favoarea civilizatiei vestice pentru o lunga perioada de timp.

Ca sa vedeti mai bine disproportia existenta inainte de interferenta culturala inevitabila ar trebui notat ca in jurul anului 1000 AD disproportia dintre bibliotecile apusene si cele musulmane era covarsitoare,o biblioteca medievala cu peste 200 de carti fiind considerata ca fiind de referinta.In comparatie biblioteca araba din Cordoba avea aprox 80000 de volume.Odata cu inceperea cruciadelor nu au plecat spre Tara Sfanta doar cruciati si calugari ci si invatati europeni in cautarea unui univers mai amplu de cercetare.Ceea ce au gasit i-a socat profund,observand ca pana si motivele decorative de pe peretii moscheilor-universitati erau de fapt ilustrari ale unor principii geometrice.In Toledo,dupa Reconquista,cum observa si un savant englez al vremii,Daniel din Morley,s-a inceput imediat traducerea in latina a imenselor biblioteci arabe,cu Aristotel in prim plan alaturi de cel mai bun talcuitor al sau Averroes.Profesoara de istorie Bettany Hughes(o admir profund pe aceasta femeie de stiinta,mi-as dori enorm sa ajung la o prelegere a dansei despre Grecia antica)spunea ca in timpul Renasterii,un efect al acestui tsunami cultural(nu neaparat cauza Renasterii cum s-a exagerat cateodata)aproape fiecare student al unei universitati europene avea in geanta o carte a lui Aristotel si una a lui Averroes cu explicatii. Descoperirile lui Copernic fusesera la randul lor anticipate de studiile lui Al Tusi,un savant arab din Iran,ce studiase aceleasi probleme de astronomie.In Florenta renascentista,orasul care de-a lungul timpului au trait genii precum Dante,Machiavelli si Leonardo,eruditia in domeniul antic se impletea cu ideile revolutionare ce razbateau din tratatele arabe traduse.Nimic nu avea sa fie cum fusese,stiinta isi intra in drepturi dar as dori sa inchei cu niste cuvinte,dintr-o scrisoare, ale unui savant anonim al acelui timp care cred ca s-ar potrivi cumva cu tema topicului si cu care inchei,cu scuzele de rigoare,aceasta digresiune:,,Desigur ca Dumnezeu domneste peste univers.Dar putem si trebuie sa studiem fenomenul natural.Arabii ne-au invatat asta"

Ar fi interesant de realizat in oglinda,pe acelasi esantion de timp,un scurt portret al culturii rasaritene pentru a se observa mai bine confluentele sau liniile de demarcatie,si astfel implinind un vechi dicton latin(avem dese momente de amnezie culturala ca popor,uitand ca suntem o insula a latinitatii in arealul nostru):Docendo discimus

Europa era atunci în "Evul mediu întunecat". ei trăiau un fel de "Renaştere", ce a cuprins mai târziu Europa.
partea proasta este ca ei au luat-o în sens invers cu civilizaţia, trăindu-şi evul întunecat acum.

Cred ca au pierdut undeva pe parcurs echilibrul,ultra dezvoltarea lor accentuata si adeseori rapida a cam ars etapele si au sacrificat timpul normal de dezvoltare in favoarea performantei.Acum admira intoarcerea bumerangului.Se spune ca echilibrul ar fi trebuit sa vina de la cei care nu au impartasit acest mod de evolutie dar,culmea ironiei,tocmai acele tari se grabesc sa se occidentalizeze acum.Romania este un exemplu tipic de tara stranie,nu stie cum sa scape de o parte din trecut,nu prea o intereseaza prezentul dar vrea viitorul la fel ca al celor care acum nu mai sunt asa de siguri ca-l vor :) Parem usor nauci la acest moment istoric de reconfigurare,pt ca asta traim,o repozitionare si reconfigurare a lumii.

tind sa-i cred pe cei ce spun ca perioada colonială i-a,distrus şi i-a adus în situaţia asta, indirect.

Da,este logic ce spui si cred ca ai dreptate,poate fi o cauza plauzibila insa cred ca era,cumva, inevitabil,spre diferenta de alte parti ale lumii,pentru ca elementele care au stat la baza dezvoltarii lor si factorii care au concurat de-a lungul timpului spre acest gen de situatie duc,ramine o intrebate deschisa cum se vor adapta la noua realitate,cam dura si timpul nu este aliatul lor.Ciudat cum marile imperii repeta mereu aceleasi greseli si mor,in linii mari,de aceleasi boli.Sau poate deloc ciudat :)

nu de mult am dat un link de pe TED, cu un turc ce explică aceste aspecte.

Ma gandeam Dumitru ca aceasta cursa nebuneasca are in ea si explicatia,poarta in ea samanta cum s-ar spune.Wolfhart Pannenberg spunea ceva sugestiv pe aceasta tema,tratand antropologia actuala in lumina teologiei:

,,Viitorul nu se lasa calculat decat in mica parte pe baza lucrurilor prezente,oricat de uriase progrese a realizat stiinta omeneasca in aceasta privinta.Adevarata esenta a lucrului viitor sta in noutatea imprevizibila ce zace ascunsa in sanul viitorului si care zadarniceste destul de des orice plan omenesc.Ori tocmai spre o atare noutate a celor viitoare se indreapta speranta.Scurt spus speranta incepe exact acolo unde se sfarseste calculul.Tocmai in situatiile fara iesire speranta se poate aprinde cel mai tare.Totusi,de obicei,in dorintele si in visele noastre speranta si calculul se leaga oarecum.

Prin speranta se isca o incredere,un curaj de a infrunta viata care inaripeaza calculul si-i da sarcini.Pe de alta parte,calcularea viitorului pastreaza un element de nesiguranta,astfel incat si aici intra in joc speranta si teama.Ideea de viitor are o putere de fascinatie asupra imaginatiei.Aceasta putere a viitorului asupra imaginatiei omenesti se intemeiaza pe faptul ca impulsurile omului nu ajung niciodata la deplina satisfactie in prezent.De aceea oamenii privesc cu jind spre viitor,care urmeaza sa aduca ceea ce prezentul refuza. Imaginatia,cu idealurile ei,o ia inainte intracolo. Intrucat ea se indreapta spre nou la fel cum viitorul aduce noul,imaginatia gaseste in dorinta si in visul legat de viitor imparatia peste care stapaneste in mod absolut. Astfel caracterul infinit al menirii omului,radicala lui deschidere,il indeamna sa se aventureze mereu in viitor si sa spere la o implinire cu prisosinta".

Din păcate, deseori imaginaţia stăpâneşte ca un tiran nemilos peste împărăţia ei...
Din fericire o mai sabotează memoria, această "înaltă trădare"...:)

Intr-un comentariu la romanul ,,Ma numesc Rosu" a lui Orhan Pamuk se spunea ca nostalgia are la origine accelararea istoriei si deriva din fracturarea memoriei.Se mai spunea ca timpul oamenilor este un timp al decadentei si al alienarii si ca singurul ,,timp fericit"este timpul vesnic al lui Dumnezeu care transcede timpul nostru relativ.In acest timp infinit al divinitatii opereaza si memoria lui Dumnezeu,atat de bine surprinsa in raportul cu memoria omului in Isaia 43:25-26.Doua versete foarte complexe care chiar scoase din contextul lor istoric,al limbajului profetic,m-au facut sa ma gandesc daca nu cumva solutia divina este singura reala la distrugerea sistematica a memoriei pe termen lung,precum in cartea lui Pamuk,golirea ei de miez cu efect atat asupra individului cat si a identitatii colective,generand crize sociale majore si cred ca in acest punct critic,al uciderii memoriei intervine solutia divina din versetele mentionate la naufragiul uman.Daca nu ar exista iertare si restaurare am fi prizonierii unui timp strict mecanic si dement,unde lipseste aceea parte a memoriei care sa ne reaminteasca cum vede Dumnezeu lumea.

Multe feluri de memorie sunt în om. Aşa de amuzament hai să listez ce... îmi mai amintesc:
- memorie de scurtă durată şi memorie de lungă durată
- memorie ecoică (de foarte scurtă durată, milisecunde, cât e necesar procesorului să identifice stimulul)
- memorie logică şi memorie mecanică
- memorie semantică şi memorie imagistică
- memorie declarativă şi memorie procedurală
- memorie colectivă
- memorie vizuală, auditivă, gustativă etc., după analizatorii deserviţi
- memorie implicită şi memorie explicită
- memoria de lucru

Şi multe altele, fiecare cu bogatul ei specific, dar ... nu îmi mai amintesc acum pe toate. Deh, bătrâneţea, lipsa de antrenament, dispreţuirea psihologiei etc....!

La care dintre aceste memorii care lucrează în om, uneori în competiţie şi confruntare, în baza unor legi complexe care răspund, printre altele, de nivelul de activare al unităţilor mnezice din sisteme distincte

La care dintre aceste subsisteme mnezice se referă, oare, autorul?
Şi care memorie e responsabilă de aducerea aminte de Dumnezeu?

Nu te-am întrebat cu speranţa să aflu răspunsul, pentru că bănuiesc multitudinea de răspunsuri posibile zămislite de jocul memoriei şi imaginaţiei...:)