Multumesc,interesant,am o singura retinere:aceea de a asocia sintagma de ,,ezoteric"cu Evangheliile intrucat este foarte usor sa dai,prin aceasta sintagma,o tenta gnostica.Sa incerc sa fiu mai precis:cand auziti o pilda in Biserica,cum va raportati la ea?Analizati intelesul care vi-se explica si cautati un corespondent practic sau incercati,in principal,sa integrati intelesul in contextul textului?De exemplu,cu privire la pilda grauntelui de mustar(Matei 13:31-32)cum va raportati la ea,aveti si un corespondent sa zicem in practica pt ea?

Pelerinule, ai sa razi, dar in timp ce inveleam o sarma, mi-a cazut ochii pe calendar si mi-am adus aminte de topicul acesta. Cred ca e bine sa incepi lista ta cu pildele din calendarul ortodox, asa cum apar ele notate in duminicile respective:
Uite aici: http://www.crestinortodox.ro/calenda...2013-ianuarie/

In ce priveste intelegerea pildei, eu stiu ca sunt cele patru niveluri de citire ale Sfintei Scripturi: literal, alegoric, moral si eschatologic. Si cred ca fiecare pilda poate fi decodificata pe baza tuturor celor patru niveluri. Sper sa iti raspunda cineva cu mai multe cunostinte.

Stiam eu ca intre mine si sarmale (varza cu carne) nu este mare diferenta,metaforic vorbind :) O sa iau tot calendarul la analizat dar recunosc ca m-ar ajuta o lista mai concisa,poate ratez vreuna,mie imi ies cam 37 minim si 39-40 maxim de pilde,cu unele clar in discutie daca pot fi incadrate sau nu.

Ia si Biblia Ortodoxa, vezi ce apare la cuprins ca fiind parabola :).

http://www.dervent.ro/biblia.php

Am înţeles iniţial "înveleam o sârmă"......:21:

:))
Pai asa e cand esti cu un ochi la sarmale si cu altul la forum :)).
Imi place, in schimb, ca pelerinul are preocupari duhovnicesti acum, la ceas de sarbatoare.

Fiind şi conştientă că ... Pelerinul o să râdă...:))
(Aşadar cu premeditare!)

Păi nu aşa le şade bine pelerinilor (spre Răsărit)?...:)

Dacă n-am găsit (încă?) o tâlcuire mai amplă a ceea ce înseamnă parabolă din punct de vedere ortodox, vreau să redau un fragment tot marca Pleșu, pentru acest cuvânt:

„Creștinismul, în esența lui, e dozajul optim între anagogie* și kenoză, între autoritate supramundană și compasiune omenească: ne aflăm față-n față cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbește despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm. Aceasta e definiția însăși a parabolelor lui Iisus. Sensul lor e de căutat pe linia subțire, imperceptibilă, dintre două lumi distincte, care se oglindesc însă una într-alta: cerul și pământul, energiile increate și lumea creată, ordinea lui Dumnezeu și ordinea oamenilor.”

* Interpretare a Bibliei care se ridică de la sensul literar al textului la cel mistic

Priceputule,tu si cand este ziua ta faci cadouri? :) Stiu ca sunt stresant,enervant,par vesnic nemultumit si ma trezesc sa stric sarbatoarea la oameni cu intrebari obositoare cand sunt si ei obositi dupa un post lung.Singura mea scuza este ca fac totul dintr-o pasiune pe care cateodata nu mi-o pot controla,uitand ca goana mea putin bezmetica poate fi in cazul altor semeni de-ai mei un mers poate mai lent dar mai echilibrat.Pe scurt prezint semnalmente de om torturat de idei,sau cel putin in lupta cu ele :) Oricum din seara asta va las in pace sa sarbatoriti cu bucurie Invierea si apoi,pe nepusa-masa :), cum ii sade bine unui nebun,o sa va stresez iar,in viitor,cu intrebarile mele despre parabole si framantarile adiacente.Insa ca sa exprim mai bine preferinta mea poate mai bizara pentru un anumit fel de a sapa mereu,aproape fara pauza,o sa folosesc o descriere plastica din introducerea la o carte despre canonul Noului Testament.Sa stiti,daca va consoleaza cu ceva sau compenseaza stresul :) ca cel mai putin timp de respiro mi-l acord mie,adica individul fata de care sunt vesnic nemultumit.

,,O carte de istorie este mereu in pericol de a se transforma intr-un santier,unde sunt sistematizate si randuite cu iz de mortar tot felul de relicve.Orice carte de istorie are partea ei de magie,iar cand spun magie ma refer in primul rand la arta de a ascunde partea de iluzie cu care lucreaza autorul.Magia istoriei este una a reconstituirii-dintr-un ciob de informatie fragmentara se reconstituie intregul in toata maiestatea lui-dar numai ciobul este palpabil si autentic,restul fiind o intretesere de ipoteze."

In schimb cercetarea biblica,de acest tip sa spunem,, de alta parte,porneste de la si se intoarce mereu la ceva existent,care este la fel concret si intins ca peisajul geografic,ascunzand semnele timpului ce devine timp material,timp solid ce poate fi citit cu ochiul cercetatorului.In incremenirile de piatra se pot vedea inclestarile primare,in straturile de sedimente se piate citi un interval de pace,cand timpul a lasat lucrurile sa se aseze in voia lor.(Cercetatorul)nu lasa impresia ca lucreaza cu oseminte fragile ci pare sa poata citi jocul fortelor telurice,al principiilor primare.In spiritul unei adevarate istorii a ideilor,conceptiile sunt descrise ca principii,ele sunt vii si puternice,sunt resimtite ca forte.Ele se varsa una in alta,se amalgameaza,se separa si se contracareaza,au o dinamica ce poate fi aproximata cu dinamica geologica".

Este un fel de arheologie biblica pe text,unde mereu si mereu cauti toate elementele care pot pune textul,in toate fatetele sale,in cea mai frumoasa si profunda lumina a intelegerii si,in acest caz,nici o sursa,nici un element nu este ignorat.Insa,in ultima si de fapt prima instanta,Duhul este cel cate da viata textului,mai presus de omenestile noastre eforturi.V-am stresat suficient si aveti alte treburi mai importante si mai frumoasa,ma retrag precum un viitor bosorog acru care mereu bombane nemultumit ca a uitat unde si-a pus notitele in vraful de hartii care-l inconjoara :)

Aş avea eu o hârtiuţă care te-ar putea mulţumi cât de cât, deşi nu e chiar ca acelea din vraful pe care parcă îl şi văd...:) (Îmi amintesc anii când eram şi eu înconjurat cu vrafuri).
Aş scoate-o la iveală, în legătură cu parabolele, dar mă tem că pică prost acum.
Inima îmi şopti să îţi spun doar atât, deocamdată: când vei epuiza toate hârtiuţele şi vei rămâne tot necăjit, dă un semn şi, cine ştie, precum de la crăiasa albinelor/furnicilor s-ar putea să ai o mică şi transparentă aripioară care să te treacă iazul.

P.S. Toate dicţionarele sunt înlăuntrul nostru. Dar am uitat cheiţa şi drumul spre bibliotecă, cuprinşi de alte chei şi biblioteci. Parabola este una din modalităţile de acces la dicţionarul lăuntric, cel uitat şi mult dispreţuit de către oameni.

Nu stii pe cine tocmai ti-ai bagat in casa Ioane,sa nu spui ca nu ti-am zis.Sa nu ramin dator,poate la anul,daca ingaduie Dumnezeu,sa mergi alaturi de noi in Tara Sfanta,sa nu crezi ca sunt singurul nebun :) Ai grija de tine prietene!

Pelerinule, permite-mi te rog o sugestie: mergi la Inviere!..daca ai unde...

Pelerinule, eu ma simt cam prost, nu am vrut sa te supar si nu eram deloc ironica atunci cand ziceam ca ai preocupari duhovnicesti in aceasta zi, cum se cuvine sa avem toti, chiar daca unii erau printre oale. :21:
Arwen ti-a dat un sfat foarte bun: mergi la Inviere! S-ar putea sa gasesti chiar acolo veriga care iti lipseste din cercetarea ta.

Iartă-mă, frate!
 

Iartă-mă, Pelerinule că nu îţi pot întări sugestia. Am vrut să îţi scriu câteva vorbe şi m-am ruşinat să recunosc că mai degrabă aveam eu nevoie de cuvântul tău.

O, Pelerinule, Ţara Sfântă este înlăuntrul nostru!
Nu dealuri de pământ, nici câmpii înverzite, nici munţi de piatră nici ape, nici coloane de aer
nu ne despart de Ea,
ci numai lenevirea, moartea noastră.

Cândva, o, Pelerinule, eu am văzut aievea Cerul Ei!
Şi cărţile Ei erau mari, aurite... Nesfârşite...
Şi Focul care Se renaşte din El Însuşi, păzindu-i Poarta şi Meterezele...

Iar imprejur era întuneric.

Când mă voi întoarce, pentru totdeauna, la Ea,
mi-aş dori să vă iau şi pe voi.
Şi vei vedea că nebunia, da, a fost aici.

Foarte bine atunci Ioane,cu atat mai mult vino cu noi,ti-o aratam pe cea de pe pamant si tu ne inveti sa-o gasim pe cea din noi.Daca ingaduie Domnul sa mai apucam acele clipe atunci ar fi frumos sa gasim Imparatia precum in cer asa si pe pamant.Iti las si eu o urare in aceste clipe de bucurie,cand stati alaturi de cei dragi.Asa cum spicele de grau,oriunde ar fi fost ele, se strang intr-o paine asa sa va stranga Domnul pe toti in Imparatia Lui.

.............:)
Slavă lui Dumnezeu!

Dogmă și lucrare
 

Un nou pasaj îmi reține atenția și țin să vi-l împărtășesc, pentru a discuta, eventual, pe marginea lui. Este un comentariu la pilda talanților:

Pasajul ăsta îmi pare lămuritor cu privire la raportul dintre dogmă și creativitate, dintre ce primim și ce suntem chemați să dăm, să lucrăm.

Problema aceasta se poate vedea foarte bine,sunt multe studii pe aceasta tema,intr-o anumita fateta a iudaismului.Intreaga lor istorie este relatata precum o poveste:a exodului,a judecatorilor,a lui David,a lui Ilie,a exilului,samd.Mergand mai in trecut povestea genezei si a patriarhilor,etc.Povestea aceasta era inteleasa intr-un anumit fel,incerc sa simplific cat pot de mult,precum la masa de Sederului,in cadrul Pesach-ului,unde fiecare actiune era o rememorare a povestii cu speranta retrairii ei in prezent,fiecare familie reunita la aceea masa intruchipand speranta israelita colectiva.Aceasta poveste formata din mai multe povesti era inteleasa in cheie fixa,cu o semnificatie strica,considerandu-se in acest fel ca este ferita de inovatii si influente pagane.Intr-un anumit sens era o paralizie spirituala pt ca nu vedeau profunzimea ei,reducand-o la nivelul lor ingust de intelegere,ca fiind singurul valid.Si erau extrem de inclinati spre furie fara retineri fata de oricine le modifica povestea,simbolul lor dorit a fi unul iarasi viu.Manifestarea exterioara a acestei inchistari,poate de inteles intr-o anumita masura cand esti inconjurat de pagani si te consideri (inca) intr-un exil dpdv al implinirii sperantelor religioase,a fost sintetizarea in reguli(cu privire la Templu,Sabat,mancare kosher,etc)fixe si obsedante a ceea ce s-a considerat a fi miezul intangibil al credintei care putea asigura,in intelegerea lor,implinirea promisiunilor legamantului.Exista printre farisei un curent in care se credea ca daca intr-o singura zi toti evreii ar implini regulile si Legea atunci totul s-ar implini pentru ei,o asemenea jertfa colectiva curata garantand implinirea voii lui Dumnezeu.

Mai mult decat atat,dupa arata studii pe aceasta tema,targumurile,care traduceau din ebraica veche in aramaica timpului textele adaugau note explicative care la randul lor din texte explicative au devenit,fara ca toti sa le impartaseasca viziunea reguli normative ale traditiei,dovada a obsedantei lor frici de a nu scapa ceva nereglementat si controlabil in felul lor.Fata de aceste aspecte predicile lui Isus pur si simplu le-au pulverizat si dupa cum spunea un analist militar,,Poti sa spui unuia orice dar sa nu-i dai foc la drapel".Oamenii isi iubesc simbolurile,mai ales cele atasate de sperante nationale si le iubesc fix in forma care ar implini fix doar voia lor.Ceea ce le-a aratat Mantuitorul le-a pus sub semnul intrebarii nu doar unul ci toate simbolurile in care credeau in cheia lor de interpretare.Reactia lor a fost pe masura (Luca 23:21-23).Creativitatea,eliberatoare in adevarata ei profunzime mantuitoare,a Fiului Omului a primit raspunsul traditiei lor.

Ulterior apare un fost fariseu,Pavel,care,cum spunea cineva,reunea in el tot geniul Mediteranei si spune aceiasi poveste,a lui Dumnezeu,a adevaratului Israel,insa intr-o noua interpretare,reunita si implinita in Hristos.In acest mod,dupa cum arata un analist,mare apostol a folosit VT nu numai pt a-si intemeia rationamentul pe Scriptura (cand spun ,,Scriptura"in acest context ma refer la VT,NT fiind la acel moment inca in forma embrionara din punct de vedere al scrierii textelor)ci pentru a arata ca acelsi text se eliberase cumva de traditia statica de interpretare iudaica gasindu-si implinirea in acelasi mod in care Hristos nu a anulat Legea ci a implinit-o.Aceasta creativitate in Duh apostolului,alaturi de aratarea trairii si intelegerii corecte de catre Hristos,au fost de fapt loviturile de ciocan pentru orice tentativa reductionista care desi pare a conserva de fapt mumifica si goleste de viata povestea,facand-o un interesant exponat mort.

Am cautat pe net, e scris de Andrei Plesu. Din cate vad prin dogma se refera la traire, la fapte. Am intalnit aceasta intelegere la cei ce au influente moderniste, iar Plesu nu se poate spune ca nu le are.
Noi prin dogma intelegem adevarurile de credinta revelate. Cum sa traiesti si aplici purcederea Sfantului Duh din Tatal? Sau alte dogme. Acestea sunt adevaruri, ca de exemplu leul are patru picioare, Bucuresti e capitala Romaniei, etc. Aportul nostru este credinta, credinta in aceste adevaruri.
Legat de evrei, acestia nu au urmat scrierile sfinte, pentru ca acolo toti profetii vorbeau de venirea lui Mesia, chiar si atunci era o asteptare.

Eu cred că textul subliniază unitatea şi continuitatea dintre dogmă (oferită ca dar, ca liman de odihnă a minţii căutătoare de Dumnezeu) şi vieţuirea efectivă aşa cum stă în puterea omului (slugii) să aleagă.
O dogmă păstrată de om fără fapte (faptele potrivite ei!) este moartă. Unitatea dintre dogmă şi vieţuire aduce, dimpotrivă, pacea şi bucuria după care tânjeşte sufletul rănit al omului.

Când mintea şi inima sunt atinse de Adevărul revelat (aşa cum Se lasă Acesta formulat în dogmă) sunt posibile două participări libere ale omului: mulţumirea cu darul primit (cel care a păstrat talantul) şi cultivarea darului (ceilalţi doi, slugile vrednice). Primul reflex este unul static şi, aş zice, satanic. Întrucât e de fapt un refuz. Al doilea reflex e mântuitor. Întrucât e participare la chemarea Iubirii întru Adevăr.

Cred că sensul dogmei este confirmat sau infirmat de faptele omului. Deşi le discutăm oarecum separat, analitic, fie şi din pricina avatarurilor limbajului omenesc, ele sunt de fapt contopite: fie în îmbrăţişare de iubire, fie în gestul înjunghierii.
Cel care primeşte în inima lui dogma (o asimilează, lăsîndu-se totodată acomodat de ea, adică transformat precum în pilda aluatului), făptuieşte sub puterea ei în chip nou, minunat, cu totul diferit ca înainte de primirea darului. Acest dar are o putere transformatoare, pune sufletul în dinamică nouă, face revuluţie (la început e tulburare temporară, care revine la fiecare nouă încercare, adică la fiecare chemare întru nouă lucrare).

Când, însă, dogma rămâne ca ahiziţie pasivă undeva pe un raft al bibliotecii mintale, prezenţa ei acolo este sterilă. Nu ajută mersul vieţii, nu participă la mântuire. Rămâne însă ca dovadă că omul a refuzat unitatea cu darul primit, că s-a ţinut în afară, că n-a făcut echipă de lucru cu Stăpânul (imaginea sugestivă a legăturii organice apare în Evanghelia după Ioan, cap. 15. Văd o legătură clară între această pericopă şi pilda talanţilor, în ciuda faptului că sluga a devenit prieten, sau poate cu atât mai mult...). Motiv pentru care de fapt şi rămâne acolo unde a ales: afară, în întuneric, la plânset şi scrâşnire...

Credinţa fără fapte moartă este, întrucât ea nu a fost dublată nici de încredinţare nici de încredere. Iar în afara acestora domneşte frica, domnesc suspiciunea şi îndoiala. O slugă suspicioasă a preferat să lenevească în ale ei, când de fapt i se pusese în braţe tocmai târnăcopul de care avea nevoie pentru a-şi sparge piatra mormântului, a vieţui şi a se îmbogăţi dumnezeieşte. Dar a ales să cugete, mintos, la sărăcie pe întuneric. Deh!

Dogma are o dublă semnificaţie pentru mine: ca liman al cunoaşterii (ca drept sfătuitor şi odihnă în pacea sfântă a adevărului ei) şi ca impuls către vrednicie bineplăcută Domnului în viaţa concretă.
E şi odihnă e şi energie! , cam precum lumina e şi undă şi corpuscul, clasic.
Odihnă de unele (bâjbâieli şi fierbinţi căutări), vibraţie nouă în altele (faptele şi bucuriile vii ale credinţei).

Acestea două să rămână în unitate şi continuitate. Lucru personal, însă; întotdeauna pe măsura slugii (poate că unul era mai voinic, altul mai slăbănog), individual. Ca şi spovedania dealtfel, ca şi Judecata, ca orice e viu sub soare: în fiecare se împletesc generalul cu particularul. Fiecare vine la Unicul Dumnezeu în felul lui personal, după cum îi este alcătuirea: unică şi originală împletitură a ceea ce e dat tuturor. De aici, da, putem vorbi şi despre creativitate (expresia unicităţii şi originalităţii persoanei, în ciuda condiţiei ei generale de fiinţă umană).

Bineînțeles că e de Andrei Pleșu; topicul pornește de la cartea lui, „Parabolele lui Iisus”.
Îmi pare rău, însă, că nu ai luat aminte la conținutul comentariului, ci te-ai grăbit să-l citești din perspectiva etichetei pe care i-ai pus-o autorului.
E vorba aici despre niște înțelesuri pe care el le scoate din pilda talanților, dogma (cunoștința) este considerată un dar, pe care Sfinții Părinți, dar și toți teologii, zic eu, nu l-au îngropat, ci l-au lucrat.
Este vorba despre fixitate și mobilitate, despre păstrarea prin îngropare și de lucrare, despre viață și moarte, în fond.

Foarte bun comentariul lui Cezar, la care nu pot adăuga ceva.

P.S. De altfel, chiar speram să comentezi citatul pe care l-am dat, însă referindu-te chiar la el, arătând, punctual, cu ce anume nu ești de acord și cu ce ești.

Asta am si facut, am comentat citatul, nu ai observat. Nu am citit tot topicul, doar titlul. Fiecare spune doar ce stie in functie de ce conceptii are. De exemplu un neoprotestant nu va putea spune ceva corect despre invatatura ortodoxa, pentru ca nu o cunoaste si oricum are alte conceptii, ale cultului sau. De aceea noi in privinta asta ne ghidam dupa spusele sfintilor si invatatura Bisericii. La fel, cand vrem sa mergem la doctor nu ne ducem sa consultam un mecanic, decat daca acela a studiat si el si stie cate ceva.
Eu am dat varianta pozitiva, in care in dogma sunt incluse si canoane si sfaturile privind trairea, etc. Pentru ca daca Plesu vorbeste de relativizarea sau modificarea dogmei dupa simtirea noastra e evident ca e o ratacire. I-am acordat premisa de nevinovatie.
Dogma este o suma de afirmatii care constituie adevarul revelat in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, clarificat si de Biserica in cazurile ce au necesitat acest lucru. Responsabilitatea noastra este sa le acceptam si sa le adoptam, nu depind de noi si nu le putem modifica.
Contributia noastra este partea a doua, doar aici putem avea influenta noastra. Este credinta noastra, adica adoptarea acestor invataturi si credinta in ele. Dogma poate sa o cunoasca si un ateu, dar nu are si credinta. Datorita credintei trebuie sa urmeze si faptele credintei, cea mai buna fapta fiind chiar credinta. Credinta fara fapte este o neintelegere aparuta odata cu Luther. La fel, faptele fara credinta inseamna umanism ateu, fara legatura cu crestinismul.
Observam aceasta succesiune chiar in Noul Testament. Mai intai persoana aude adevarul, adica dogma. Apoi crede in ea si ca urmare este botezat, urmand sa creasca spiritual datorita faptelor bune si harului.
La pilda talantilor nu am incumet sa comentez, doar dupa ce citesc cateva articole ortodoxe referitoare la interpretarea acestei pilde. Are probabil legatura cu binele pe care putem sa-l facem si nu l-am facut.

Am vazut si eu o singura data un dialog intre cei doi , era despre vremurile de pe urma ,citate din profeti
Era o discutie intelectuala ,mai putin duhovniceasca.
Ca sa aflu de la o prietena ca sotul ei ,in urma citirii acestei carti s-a spovedit in postul care a trecut .
E un om dificil ,care a facut-o sa sufere mult si iata ca s-a produs o schimbare.
Desi cred eu ca pentru rugaciunile ei Dumnezeu a lucrat prin aceasta carte.

Învelişul, atâta tot. Miezul, nu.

Formularea verbală a dogmei ("afirmaţie", cum o numeai) este doar semnul.
Cine se opreşte la semn, făcîndu-şi închipuite păreri mintale, nu poate cunoaşte dogma. Aceasta se cunoaşte musai prin experienţă, prin trăire şi făptuire până în rărunchi.
Dacă dogma nu pătrunde în mintea, inima şi rărunchii omului, ea rămâne o poveste oarecare, substituibilă cu uşurinţă. Texte, domnule, texte, fugi d-aici cu vraja... Auzi frevent că se spune.

În Crez avem un sistem bine articulat al învelişului dogmatic. Un înveliş pe care îl pot auzi, pronunţa şi reţine, după cum îl pot şi înţelege într-un anumit fel chiar şi copiii şi oricine doreşte să asculte o clipă.
Totuşi, nu-i trece nici unui om serios prin minte că simpla "conectare" cognitivă şi verbală la învelişul dogmei ar fi propriu-zis o învăţătură de credinţă. Activitatea de învăţare implică o prefacere complexă a omului.

Dogmatica nu se termină cu enunţul unui înveliş, ci abia de începe cu acesta.
Aşa cum nu termini drumul tău către Dumnezeu când intri în curtea bisericii.

Dogma nu se închide într-o afirmaţie, ci dimpotrivă, abia începe să se deschidă, mai bine zis să întredeschidă poarta sufletului. Fără o rezonanţă puternică în sufletul credinciosului şi implicit în întreaga lui viaţă, dogma e o afirmaţie sterilă, moartă. O bucurie neîmpărtăşită.
Problema nu se reduce, aşadar, la a şti dogma (o ştiu bine şi ateii şi toţi necredincioşii după cum cel mai bine o cam ştiu toţi dracii, teologalii), ci la a începe să te laşi purtat în actele vieţuirii tale omeneşti de dulcea şi amara descoperire a miezului ei, prin nevoinţa ta încredinţată de Mila Domnului.

Dacă ar fi să asemăn cu ceva pliciul dogmei asupra sufletului omenesc, l-aş asemăna pentru început cu aroma dulceţii de cireşe amare...:)

P.S. Iată cum poate (ră)suna Dogma: http://www.youtube.com/watch?v=lWucXPc_2ls
După cum, în alte constituţii sufleteşti, Dogma poate să (ră)sune şi aşa: http://www.youtube.com/watch?v=-7CVzta7ZxA

Sunt re-prezentări în sufletul omenesc. Un foşnet de-al omului la întâlnirea cu Adevărul. (Dincoace, în lumea "ghiciturii".)

Foarte frumos! Să-i fie de folos, cu mult rod. Doamne ajută!

Eu am scris cam acelasi lucru, nu stiu daca intelegem la fel.
Exista mantuirea obiectiva si mantuirea subiectiva. Mantuirea obiectiva este lucrarea Mantuitorului, jertfa Sa, trimiterea harului mantuitor la Cincizecime, etc. Aceasta nu depinde de noi, in schimb mantuirea subiectiva este ce facem noi si lucrarea noastra.
Dogma tine de mantuirea obiectiva, nu depinde de noi, nu o putem influenta (decat daca spune cineva o erezie). Ce tine de noi e insusirea ei, credinta.
Dar pe langa credinta trebuie si faptele credintei si harul, toate trei. Ca doar credinta e necesara nici nu e invatatura ortodoxa, e protestanta. Ecumenismul incearca sa propage aceasta idee, inca o dovada ca ideile ecumeniste vin din protestantism (de fapt cel liberal, umanist).
Inchinarea se face in duh si in adevar. Se spune ca Arie era un mare rugator si postitor. Erezia nu este adevarata credinta, nu conteaza ca si ei se roaga. Si paganii se nevoiesc la zeii lor, dar nevointa aceasta este gresita. Era o povetire foarte sugestiva in Limonariu, este la Capitolul 106: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib.../limonariu.htm
"M-am dus si am gasit gazduit un monah sirian... Statea necontenit intr-un colt, spunea ziua si noaptea stihuri din Scriptura si nu vorbea cu nimeni."
Era severian si cel ce povesteste s-a rugat Domnului sa-i arate daca e buna credinta lui.
"In a treia zi am auzit o voce nevazuta care mi-a spus:
- Du-te Teodule si vezi credinta lui.
Am stat asa cam un ceas uitandu-ma la el: statea si sirianul spunand versete din Scriptura. Si am vazut fiilor, ma jur pe Domnul, deasupra capului lui asezata o porumbita plina de funingine, ca si cum ar fi iesit din cuptor, jumulita si urat mirositoare.
Atunci am cunoscut ca porumbita inegrita si rau mirositoare, care mi s-a aratat, infatisa credinta lui.
Fericitul lui suflet ne povestea acestea cu juramant, cu multe lacrimi si suspine."

Exista o particularitate,dpdv al perceptiei cuvintelor lui Iisus,si aici ma refer la ,,istoria orala"a lor,aspect oarecum diferit de ,,traditia orala".Cand spui ceva cuiva depinde foarte mult cui vrei sa-i spui si ce vrei sa-i transmiti.De exemplu,ca sa parafrazez in continuare o intreaga argumentatie a lui Wright,daca doi parinti ii povestesc copilului lor momentul nasterii lui atunci vor folosi imagini si argumente de anumit tip,emotionale,pana si un gest al asistentei va putea fi descris intr-o lumina care sa-i insufle copilului o anumita intelegere si o stare de spirit.Daca,in schimb,cei doi parinti ai sai vor merge la un doctor pentru a discuta despre starea de sanatate a copilului lor la nastere atunci cu siguranta nu o vor descrie precum i-au descris copilului nasterea in culori ideale si emotionale,ci vor apela la o descriere medicala, tehnica, precisa,care i-ar fi de folos doctorului.Este evident ca forma povestii indica atat scopul ei dar da si indicii despre caracteristicile destinatarului ei.In lumea iudaica a primului secol Mantuitorul nu a actionat ca un rabbi,cum multi au crezut,pentru ca daca ar fi actionat asta metoda era sa-i invete oral,prin repetitie continua,pe discipoli sai cuvintele Sale pana acestia le-ar fi memorat fara diferente.Acest lucru este contrazis de evangheliile sinoptice,ca sa nu mai mentionam Evanghelia dupa Ioan,fiind evident faptul ca ele nu contin toate acelasi material,in mod identic pana la detaliu,ci contin o poveste de baza,sa spunem povestea-cadru,spusa din patru perspective.Acest lucru este normal pt ca Iisus a actionat,dpdv al predicilor sale,in mod profetic(multi dintre conationali sai l-au si identificat cu un profet tocmai din motive de acest tip,felul predicilor printre altele)adica spunea un anumit mesaj in diferite contexte in mod similar,nu era tributar unei anumite formulari ci esenta trebuia transmisa.

Acest lucru a permis celor din jurul sau,si apoi intregului crestinism primar,sa repovesteasca in cuvintele lor povestea-cadru,fara a fi prizonierii unei litere limitative care nu ar fi permis niciodata,fie si din motivul repetitiei,existenta evangheliilor in forma actuala.Luati acesta situatie si mutati-o in sfera comunitatilor crestinismului primar si veti observa o alta consecinta.Fiecare comunitate spune povesti din trecut,fie pentru a-si zugravi perspectiva asupra lumii,fie pentru a corecta aspecte din prezent sau fie pentru a-i imbarbata pe cei ce le aud integrandu-i intr-o anumita traditie a perceptiei.In cadrul unor asemenea comunitati exista comunitati mai mici,plecand de la indivizi,care spun aceiasi poveste dar intr-un mod diferit fara de comunitatea de care apartin,fie modificand povestea comunitatii fie inlocuind-o cu totul pe anumite perspective.Acest ultim demers,este situatia primelor comunitati crestine,in lumea iudaica,este rodul modului in care insusi Iisus si-a transmis invatatura,in cadrul comunitatii Sale si daca ar fi asasinat-o intr-o litera stricta atunci libertatea de redare in Duh a celor ce au urmat nu ar fi depasit sfera unor povesti statice,ale unei secte iudaice tributara acelorasi erori carora le-au cazut prada,de exemplu,fariseii si esenienii,fiecare in felul lor.Istoria parabolelor lui Iisus,asa cum o vedem astazi,arata nu numai spusele Mantuitorului ci si,citind printre randuri,modul in care ele au fost receptate si transmise de catre primele comunitati,este si o istorie in subtext al mentalitatii si abordarii acelor primi crestini,forma povestii fiecaruia fiind un material de studiu in acest sens.

Sfintii nu condamnau cuvintele, ci invataturile gresite. O invatatura gresita, chiar si din schimbarea unui cuvant, duce la schimbarea apropae a intregii invataturi revelate. De exemplu Filioque, duce la faptul ca nu exista Sfanta Treime, ci Una sau Doua Persoane, nu Trei. La fel si alte erezii.
In primele trei secole sunt scrieri despre invataturile gresite ce erau atunci. Chiar daca nu era totul sistematizat Biserica avea aceeasi invatatura, sau chiar daca era cineva care spunea altceva nu avea un efect prea mare, adica sa incerce sa isi extinda erezia in toata Biserica. Sa nu ne inchipuim ca fiecare credea altfel, chiar daca nu erau scrise pe hartie invataturile. Ele au capatata atentie mai deosebita cand au aparut persoane care sa le conteste.
Avem totusi si in Sfanta Scriptura referiri la invataturi gresite si erezii:
2 Petru 2, 1-3 1. "Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; 2. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită;"
1 Timotei 6, 3-5 3. "Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă..."

Combaterea altora abordari era un element al crestinismului primar,nu neaparat cel principal,se poate spune ca este un element intrinsec intr-o miscare care a avut drept motor propovaduirea prin afirmare.Limbajul folosit,precum cel apocaliptic,era mitologic in sensul ca imprumuta o imaginistica din mitologia Orientului Apropiat dar nu pentru a fi inteleasa literar,ar fi facut din mesaj un prizonier al unei perceptii primitive,ci limbajul si imaginile folosite includeau,cum remarca un cercetator,avertismentele si fricile,sperantele si ideile acelor comunitati,in haine ultimative in anumite situatii,cu privire la modul cum Dumnezeul Creator va actiona in istorie,nu intr-un plan filosofic,pentru a-si implini promisiunile mantuitoare.Acest limbaj,inclusiv al miturilor eschatologice,era utilizat in literatura biblica si chiar extrabiblica ca o metafora complexa pentru descrierea unor experiente istorice incarcate cu semnificatie teologica.Aceasta probeaza ca scriitorii Noului Testament aveau o intelegere complexa trans-istorica.

Ca sa parafrazez in continuare.Iisus s-a nascut,a trait si predicat,murit si inviat intr-un mediu iudaic impregnat,spre surprinderea multora,de elenism dar iudaic in esenta.Dimensiunea religioasa a panoramei elenistice,Giulia Gasparro remarca asta,care traverseaza intreaga cultura a timpului are doua caracteristici,spre diferenta de iudaism:deschiderea cosmopolita si primatul individului.La aceasta confluenta,intre iudaism si elenism,crestinismul a inceput,cu tot cu limbajul lui,in context iudaic iar relatarile timpurii erau intr-o forma ce tinea de tiparele iudaice,abia ulterior ele capata o alta forma,cand crestinismul avansa in contextul Neamurilor iar matricea iudaica se pierdea in zarea istoriei,intrucat forma iudaica de prezentare devenea irelevanta,mai ales ca principalele simboluri iudaice(Templu,Tora,Sabat,Legamant,etc)fusesera redefinite in context crestin.Nici macar primii Parinti Apostolici nu erau complet rupti de perspectiva iudaica,ruptura intervine mai tarziu.Exista o perioada intermediara,care permitea de exemplu redefinirea monoteismului radical iudaic in termeni incipient trinitari,precum la Clement Romanul care la nici 70 de ani dupa Inaltare,in ,,Epistola Bisericii din Roma catre Biserica din Corint"folosea un limbaj(46,6 si 58,2)evident trinitar dar care isi avea originea inca din perioada apostolica(vezi I Corinteni 12:4-6).In tot acest context ma refer eu la limbaj,este perioada de formare,nu am pus concluzii dpdv al unei etape patristice tarzii,cand iudeo-crestinismul era deja o amintire mai mult decat prafuita.Cat despre transmiterea orala in context iudaic spre o lume crestina,cu tot ce a insemnat asta,este o discurie separata,la fel ca si combaterea ereziilor acelui timp.Opinia mea vizeaza altceva:in ce masura domnul Plesu a tinut cont de un anumit context al parabolelor si in ce masura a transmutat analiza limbajului lor in categorii tarzii de analiza.Adica ne referim la aspecte diferite,pe scurt :)

Mă puteţi ajuta cu un răspuns?
Vă mulţumesc ...

M-ai omorat cu parabola asta! Cred ca o sa cuget o spatamana sau doua sau poate toata viata si tot n-o sa o scot la capat! De fapt, nici nu sunt chiar atat de inteligenta...

Nici eu :-)

Ei bine, dacă ar ţine numai de inteligenţă,
erau deja tâlcuite, cu precizie matematică, de către Einstein sau Max Plank.

Cred ca o parte din talc se gaseste in pilda datornicului nemilostiv, caruia i s-a iertat datoria de 10.000 talanti, dar el nu a fost in stare sa ierte, la randul lui, o datorie de 100 dinari.

Asta e frumos in ortodoxie, taina, misterul, paradoxul, care nu pot fi cuprinse cu mintea omeneasca.

Şi mai frumos cred că e când o anumită taină, necuprinsă cu mintea, se descoperă inimii...

Dupa cei mai multi experti in exegeza, pilda aceasta a iconomului nedrept e pasajul cel mai enigmatic din scriptura.
Iar daca nici nu putem s-o intelegem in originalul grecesc sau macar s-o comparam cu alte traduceri, e cu atat mai enigmatica.

Ce (ma) nedumereste la aceasta parabola, e atitudinea stapanului. Vorba lui Plesu: „Cum poate stapanul (in subtext, Iisus insusi) sa-l laude pe iconomul nedrept pentru o „smecherie’’ discutabila, ba chiar sa-l dea de exemplu „fiilor lumini’’?

Iar ce ma nedumereste la tine, e ca pe tine nu te (mai?) nedumereste, singura dilema care a mai ramas fiind daca respectivul isi mai pastreaza functia sau nu.

Imi cer scuze, poate s-a dezbatut anterior parabola iar eu n-am fost pe faza pe aici in ultima vreme si s-a clarificat deja atitudinea stapanului.

Desi n-as zice, dat fiind ca in versiunea in romana pe care ne-o propui, versetul 9 e cel putin ciudat ca sa nu zic „scandalos”. Numai mie mi se pare suspecta traducerea? „Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice" (Luca 16, 9).

Nu ca in originalul grecesc, ar fi mai limpede, as zice chiar dimpotriva (daca nu tinem cont de anumite nuante), contrazicand ceea ce ziceam mai sus.

Acolo “bogatia nedreapta” e in greaca “mamona tis adikias” . Cum sa fi zis Hristos “faceti-va prieteni cu mamona”?

Or, daca ai reusit sa nu te poticnesti de Luca 16,9, fara o traducere corecta, inca macar una de comparatie si o exegeza suplimentara, ce sa zic? Te felicit.

Personal, dintre toate traducerile romanesti, prefer de departe versiunea diortosita de mitropolitul Bartolomeu.
Fara sa elimine definitiv ambiguitatea, uite totusi cum traduce v.9 din Luca 16
“Şi Eu vă spun: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice”.

Iata pt. comparatie si in engleza: “I tell you, use worldly wealth to gain friends for yourselves, so that when it is gone, you will be welcomed into eternal dwellings".

Iar la sfarsitul pildei, la notele de subsol , mitropolitul Bartolomeu precizeaza: “ Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptăţile de dinaintea concedierii, deja sancţionate, ci pentru abilitatea de a face faţă unei situaţii-limită. Potrivit unor exegeţi, iconomul nu a falsificat chitanţele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferenţa fiind comisionul la care funcţia îi dădea dreptul şi pe care şi-l pune astfel în rezervă pentru zilele negre ce-l aşteaptă”.

In multe din predicile sale pe tema asta, mitropolitul a explicat ideea acestui verset enigmatic in sensul ca daca cineva, inainte de “a-si veni in fire(a)” umana restaurata, si-a facut averi din coruptie si nedreptati fata de cei slabi, atunci sa caute sa le redirectioneze, sa le reinvesteasca in folosul acelora, iar cei pana atunci coplesiti de sumele datorate sa resimta aceasta ca o usurare si de ce nu, chiar sa ii considere prieteni de-acum incolo.

Scuze, Annyta, m-am luat cu vorba.
Raspunsul la intrebarea daca iconomul va mai ramane in functie sau nu, il putem afla daca reusim sa raspundem la intrebarea: a reusit iconomul sa devina din “fiu al veacului acestuia” “fiu al luminii”?

Din perspectiva lui Plesu, miezul parabolei iconomului nedrept graviteaza in jurul unui singur cuvant.
Pentru ce anume merita laude acest manager risipitor ? (King James version 2000 il numeste “unjust stewart” :)).

“Pentru ca a lucrat intelepteste – zice Plesu- in originalul grecesc: phronimos epoiesen. Imediat, cuvantul revine, pentru a caracteriza superioritatea (neasteptata) a fiilor veacului, care sunt mai intelepti (phronimoteroi) decat fiii luminii. Echivalenta phronimos-intelept revine si in “Casa zidita pe stanca”, si in Parabola celor zece fecioare si in Parabola slujitorului credincios si intelept.

Dar nu e prea mult sa acordam tuturor acestor personaje rangul suprem al intelepciunii? Sau mai exact: nu reducem astfel, intelepciunea la o facultate de ordin practic, la o inzestrare relativ comuna de tipul cuminteniei rationale, al bunului simt, al mintii sanatoase?

Textul evanghelic stie, de altfel, sa faca deosebirea dintre "sophia” si “phronesis”, intre ‘intelepciune’ si ‘pricepere’.

Sa nu uitam, pe de alta parte, ca ni se recomanda sa fim “intelepti” (greaca: phronimoi) ca serpii si nevinovati ca porumbeii.
E limpede ca termenul nu se refera la sublimitati sapientiale, ci la abilitate eficace, la perspicacitate sau, spus pe sleau, la viclenie.

“Aner phronimos” e, prin urmare, insul ingenious, ager, sagace, opus celui nechibzuit, necugetat, neghiob, netot, narod, tont, prost. Virtutea lui principal este “sophrosyne”, buna asezare a mintii, mintea intreaga, echilibrul rational, prudent, incluzand spiritul de moderatie, autocontrolul, capacitatea de a evalua corect si prompt orice situatie si de a decide comportamentul adecvat. E de adaugat sensul de "cu-mintenie”, sobrietate.

Nu e vorba, deci, de spatiul unei solemnitati initiatice, al unui rafinament cognitiv de elita. Ne aflam pur si simplu in spatiul inteligentei, al prezentei de spirit, al unei subtile adecvari la realitate.

Ce spune, prin urmare, Iisus in aceasta parabola? Mai intai ca, daca am desfasura, pentru intrarea in Imparatie, tot atata ingeniozitate, tot atata preocupare si zel, tot atata dexteritate cata cheltuim pentru rezolvarea crizelor lumesti, pentru o profitabila si stabila instalare in imediat, am fi salvati. Ceea ce e laudabil in purtarea iconomului intreprinzator nu e astutia sa, oarecum dubioasa, ci capacitatea de a se mobiliza, de a se focaliza asupra solutiei. El cauta o iesire din vartejul vitreg al conjuncturilor si, pentru asta, isi pune harnic, mintea la contributie.
E un “model" pe care “fiii luminii” l-ar putea prelua cu folos de la “fiii veacului”.
(A.Plesu)