Cand fericirea cladeste un cuib pentru tine si familia ta, nu crede ca ea te va rasfata multa vreme. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta.
Abia te-ai asezat bine in cuibul fericirii si mai inainte sa te fi incalzit in el, pe neasteptate patrunde in cuib si se arata capul sarpelui. Pentru ca fericirea pamanteasca este o inselare, nu este altceva decat fericirea pe care sarpele a fagaduit-o Evei.
Nefericirea, careia Dumnezeu ii ingaduie sa vina asupra noastra, este mai buna decat fericirea pe care incercam sa ne-o zidim singuri. Nefericirea vine intotdeauna la timp; ea este ca vocea prietenului care striga la miezul noptii catre cel adormit: “Arde !”.
Omul intelept paraseste casa cuprinsa de flacari si lasand-o sa arda, isi scapa viata. Iar omul nebun se vaita in mijlocul focului si asteapta sa fie ars in flacari odata cu casa sa.
Dumnezeu vegheaza asupra fiecarui om mai cu grija decat oricare gradinar asupra pomilor sai. Gradinarul reteaza pomii ca sa creasca mai repede si mai bine. Insa daca reteaza prea mult din crengi si din tulpina, pomul se usuca.
De aceea, sa nu crezi ca Dumnezeu va ingadui vreodata ca suferinta ta sa intreaca masura. Bine spune Nil Sinaitul: “Daca olarul stie cat timp trebuie sa tina oala in foc ca sa fie arsa fara sa se sparga, cu atat mai mult va sti Dumnezeu masura suferintelor noastre”.
Traista fericirii noastre pamantesti este totdeauna rupta. Cu cat bagi mai multe lucruri in traista, cu atat se varsa mai mult din ea.
Cei care nu inteleg intelepciunea dumnezeiasca poarta traistele cele mai mari; insa inteleptii umbla fara traista.
Dar daca te socotesti fericit ca traista ta nu pare sa fie rupta, atunci socoteste ca odata ajuns in mormant, va apasa asupra ta nu numai pamantul, ci si traista fericirii tale cu mult prea plina, care va spori intunericul si greutatea mormantului.
Cu alt fel de fericire va rasplati Dumnezeu pe credinciosii Sai si anume cu fericirea Sa. El nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu o va grabi.
Oare atletul asteapta sa fie declarat invingator in timpul alergarii? Oare agricultorul asteapta sa primeasca rodul graului indata ce-l seamana?
Caci esti trimis in aceasta viata nu sa intri in stapanirea fericirii, ci numai sa te faci vrednic de ea.
Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"

Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu. (Parintele Paisie Aghioritul)

Omul plin de ravna nu ajunge niciodata la pacea mintii. Iara fara pace, nu este nici bucurie. Daca pacea mintii este sanatatea desavarsita, iar ravna este contrara pacii, atunci greu boleste cel ce are ravna rea.
O, frate, tu-ti pui ravna ca sa alungi bolile celor straini, dar tu ai alungat sanatatea propriului tau suflet! Osteneste-te mai intai sa-ti vindeci sufletul tau. Iara daca neaparat vrei sa te ocupi de cei neputinciosi, atunci afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire, decat de mustrare.
Ravna in oameni nu se vadeste prin chipurile intelepciunii, ci se arata prin bolile sufletului, adica prin stramtorarea cugetului si prin nestiinta.
Inceputul intelepciunii lui Dumnezeu este bunatatea si blandetea. Ca ea vine din marinimie si neputintele oamenilor le poarta. Ca zice: “Noi suntem datori sa purtam neputintele celor neputinciosi” (Rom. 15, 1) si: “pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetei” (Gal. 6, 1). Printre darurile Duhului Sfant, Apostolul numara pacea si rabdarea.
Daca ai fapte bune, dar nu ai mila, esti inaintea lui Dumnezeu ca un om, care ucide pe fiu inaintea tatalui. Cel care avand sufletul bolnav, incearca sa indrepte pe fratii sai, este ca un orb care arata altora calea.
Mila este o mahnire pornita din Har, care se pleaca spre toti cu indurare, si care pe cel ce merita rautate nu-l pedepseste, iar pe cel ce merita bunatate, il copleseste. Caci mila tine de dreptate, iar judecata (chiar dreapta) se apropie de rautate. Pusticul nemilostiv, pom fara roada este.
Cel ce se roaga, dar are aducerea aminte a raului, este ca unul care asteapta secerisul, dar samanta o arunca in mare. Rugaciunea cu pomenire de rau este samanta cazuta pe piatra. In adunari, pretuieste tacerea. Ca ea opreste multa vatamare. In ziua in care deschizi gura ca sa acuzi pe cineva, socoteste-te mort in fata lui Dumnezeu si toate faptele tale zadarnice, oricat s-ar parea ca sunt pe buna dreptate. Caci ce nevoie are cineva sa-si darame propria zidire sufleteasca, ca sa indrepte pe cele ale aproapelui sau?
Teme-te mai mult de obiceiurile tale rele, decat de vrajmasi. Obiceiul, daca nu-i dai ce-ti cere, il slabesti. Daca insa ii implinesti cererea, a doua oara il gasesti intarit impotriva ta.
Cu privire la orice lucru, adu-ti aminte ca: mai bine te ajuti pazindu-te, decat lucrand. Caci toata lucrarea pe care o faci fara socotinta si fara cercetare, sa stii ca zadarnica este, oricat ar fi de cuviincioasa. Daca esti inca bolnav, fugi de orice incercare de a vindeca pe altii (nu mai fa pe doftorul!). Daca nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba. Si de nu-ti poti pune gandurile in randuiala, cel putin simturile randuieste-ti-le.
Adu-ti aminte ca Hristos n-a murit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi… De aceea, este lucru mare sa ne mahnim pentru cei rai si sa facem mai mult bine pacatosilor decat dreptilor. Daca poti sa-ti indreptezi sufletul tau, atunci nu urmari alta dreptate. Lasa sa fii rastignit tu, nu rastigni tu pe altii. Lasa sa te nedreptateasca altii, tu sa nu nedreptatesti. Lasa sa te cleveteasca altii, tu nu cleveti. Nu ravni rautatea, ci fii bland.
Justificarea nu tine de viata crestinilor, nici nu face parte din invatatura lui Hristos. Sa nu ocarasti pe nimeni, nici chiar pe cei cu viata foarte rea. Intinde-ti haina peste cel ce greseste, ca sa-l acoperi. Chiar de nu poti sa-i iei greselile lui asupra ta si sa primesti in locul lui pedeapsa si rusinea, rabda totusi si nu-l rusina.
In tot ce faci sa te calauzeasca cumpatarea trupului si curatia constiintei. Caci fara de acestea, zadarnic este orice lucru in fata lui Dumnezeu. Daca nu poti posti doua zile, macar pana seara nu manca. Chiar daca nu poti posti pana seara, cel putin nu manca pana te saturi. Nu esti sfant cu inima, fii cel putin curat cu trupul. Daca nu esti facator de pace, macar nu indragi tulburarea. Daca n-ai putere sa astupi gura celui care cleveteste pe fratele tau, cel putin nu lua parte la clevetire.
Afla ca de va iesi foc de la tine si va arde pe altii, din mainile tale va cere Dumnezeu sufletele acelora, care s-au ars in focul tau. Chiar daca nu tu aprinzi focul, ci esti numai binevoitor cu cei ce-l aprind, si gasesti placere in aceasta, la judecata vei fi partas cu acela. Daca iubesti blandetea, fii pasnic. Caci nu este smerit, decat cel pasnic. Si daca te vei invrednici de pace, mereu vei avea bucurie.
Afla frate ca de aceea trebuie sa stam inlauntru, in chilie, ca sa nu cunoastem faptele cele rele ale oamenilor. Si atunci, cu mintea noastra cea curata, ii vedem pe toti Sfintii cei buni. Amin!
.
Sursa bibliografica: Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte despre nevointa”

Tot binele pe care îl avem și toată fapta bună pe care o săvârșim sunt ale lui Dumnezeu și de la Dumnezeu. De aceea avem datoria de a-I mulțumi Lui pentru toate, pentru orice bine primit din mâna Lui cea milostivă, la arătare sau în ascuns, pentru orice faptă bună, pentru orice nevoință bună a noastră și pentru orice biruință asupra vrăjmașilor mântuirii noastre, după cum ni s-a poruncit: Întru toate mulțumiți, că aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (I Tes. 5, 18). Deci îngrijește-te să aprinzi în tine sentimentul recunoștinței față de Dumnezeu din prima clipă după scularea din somn și de-a lungul întregii zile, ca apoi să adormi cu cuvinte de mulțumire pe buze, pentru că ești înconjurat de binefacerile lui Dumnezeu, printre care se numără și însuși somnul.
Dumnezeu nu are nevoie de mulțumirea ta, însă tu ai neapărată nevoie de binefacerile lui Dumnezeu. Iar cea care primește și păstrează aceste binefaceri în tine este inima recunoscătoare. „Cel mai bun mijloc de a menține facerea de bine față de tine din partea unui binefăcător - zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este aducerea aminte de binefacere și neîncetata mulțumire”. Iar Cuviosul Isaac scrie: „Recunoștința celui care primește îl îndeamnă pe cel care dă să dea daruri mai mari decât cele dinainte. Cel care nu este recunoscător pentru puțin, acela și întru cele mari va fi dezamăgit în așteptările sale. Darul nu rămâne fără adaos, decât atunci când nu este mulțumire față de el”. [...]


(Războiul nevăzut – Ediția sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2013, pp. 230-231)

Distincţia între minte şi inimă
 

În viaţa duhovnicească inima duhovnicească nu coincide cu inima aceasta carnală. Inima duhovnicească este centrul în care locuieşte Dumnezeu în noi. Acest centru este numit tot inimă. În acest centru, în inimă, poate locui Dumnezeu sau poate locui vrăjmaşul.

Distincţia este uşor de făcut, pentru că sunt două locuri special în care sunt cuprinse aceste două centre. Mintea e în cap şi celălalt centru este inima, unde este sentimental, unde este voinţa. Şi în cap este inteligenţa şi memoria.
Însă, în viaţa duhovnicească inima duhovnicească nu coincide cu inima aceasta carnală. Inima duhovnicească este centrul în care locuieşte Dumnezeu în noi. Acest centru este numit tot inimă. În acest centru, în inimă, poate locui Dumnezeu sau poate locui vrăjmaşul. Şi poate locui orice patimă. Uneori însuşi împăratul întunericului intră în acest loc sfânt din inima noastră. Şi atunci viaţa noastră este o viaţă pustie, o viaţă rea, o viaţă întunecată, o viaţă păcătoasă.
Când este Duhul Sfânt în noi, aşa cum suntem creaţi să-L avem în noi, viaţa noastră este plină de lumină, plină de omenie, de dragoste, plină de smerenie. Aşa încât, inima aceasta de care am fost întrebat este centrul duhovnicesc din fiinţa fiecăruia dintre noi.


(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian (Boghiu), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1997, pp. 75-76)

Ascultarea cea adevarata
 

1 Ascultarea cea adevarata este rasplatita cu ascultare. Caci daca cineva il asculta pe Dumnezeu si Dumnezeu il asculta pe el (Avva Mios).
2 Ascultarea e moarte de bunavoie, viata neiscoditoare, primirea primejdiei fara grija, raspuns necautat in fata lui Dumnezeu; e mormant al vointei si inviere a smereniei.
3 Ascultarea este cea dintai dintre virtutile de inceput, caci inlatura mandria si ne aduce smerita cugetare (Sf. Diadoh).
4 Ascultarea este moartea mandriei si invierea smereniei (Sf. Ioan Scararul).
5 Ascultarea este mucenicie, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul.
6 Ascultarea este scara cea mai scurta catre cer (Sf. Vasile cel Mare).
7 Caderea celui ce se afla in ascultare sta in implinirea voii proprii, iar a celui ce cauta pacea si linistea sufleteasca sta in departarea de la rugaciune.
8 Cand Dumnezeu binevoieste sa faca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca.
9 Cand o cere ascultarea, nu trebuie sa existe frica de moarte.
10 Cei ce se tem de Dumnezeu sunt temuti de oameni, la fel cum ingerii Lui sunt temuti de diavoli.
11 Cel ce se afla sub ascultare, ia mai multa plata decat pustnicul.
12 Cele ale lui Dumnezeu vin, fara ca tu sa le simti.
13 Fa-te rob adevaratului Stapan, ca sa nu fii robit de cei multi.
14 Fie ca izbandesti in lucrul tau, fie ca nu, multumeste lui Dumnezeu.
15 Nimeni nu este de neam mai stralucit decat altul, decat cel ce face voia lui Dumnezeu.
16 Orice calcare de porunca, orice neascultare, sunt o lepadare de Hristos (Sf. Simeon Noul Teolog).
17 Toate lucrurile care ti se ivesc fa-le pe fiecare dupa folosul sufletului.
.
Sursa bibliografica:- „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

Gândurile mele, gândurile tale…
 

http://hrisostomfilipescu.files.word...6830.jpg?w=600

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.
Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.
Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.
Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începi să simți iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prim prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.
Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.
Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.
Hrisostom Filipescu

Un frate se lupta mult cu păcatul desfrânării. Iar întâmplându-i-se lui a trece pe lângă un sat din Egipt şi văzând o fată de slujitor la idoli, a poftit-o pe ea şi a zis tatălui ei: "Dă-mi-o pe ea să-mi fie soţie". Iar el i-a zis: "Nu pot să ţi-o dau, până nu voi întreba pe dumnezeul meu". Deci a zis demonului: "Iată, un călugăr cere pe fiica mea, să i-o dau lui de soţie?" Iar demonul, răspunzând, i-a zis: "De se va lepăda de Hristos şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, să i-o dai". Iar călugărul s-a lepădat de toate. Şi îndată a văzut un porumbel ieşind din gura lui şi zburând la cer. Iar slujitorul idolesc, mergând la demon, i-a spus că acela s-a lepădat. Atunci diavolul i-a zis: "Să nu-i dai lui pe fiica ta de soţie, că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îi ajută lui". Şi venind el la călugăr, i-a spus: "Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău încă îţi ajută ţie şi nu S-a depărtat de la tine". Şi acestea auzindu-le, fratele a cugetat întru sine: "Dacă eu, ticălosul, chiar lepădându-mă de Dânsul şi de Botez şi de făgăduinţa călugărească, Bunul Dumnezeu tot îmi ajută mie, cât de mare este darul pe care mi l-a dat mie Dumnezeu". Şi aşa, şi-a venit întru sine şi abătându-se de acolo, s-a dus în pustie. Şi a mărturisit păcatul lui la un stareţ mare, iar stareţul i-a zis lui: "Să şezi cu mine în peşteră şi să posteşti trei săptămâni, mâncând numai la două zile, iar eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine". Şi mâhnindu-se stareţul pentru acest frate, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Rogu-mă Ţie, Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui". Şi l-a ascultat Dumnezeu pe el. Apoi, sfârşindu-se întâia săptămână, a venit stareţul la frate şi l-a întrebat, zicând: "Oare ai văzut ceva?". Şi răspunzând, fratele a zis: "Adevărat, am văzut un porumbel, zburând sus la înălţimea cerului şi stând deasupra capului meu". Iar stareţul i-a zis lui: "Să crezi, luând aminte la tine însuţi şi să te rogi lui Dumnezeu neîncetat". Iar în a doua săptămână, a venit iarăşi stareţul la frate şi l-a întrebat: "Oare ai văzut ceva?". Iar el a zis: "Am văzut un porumbel zburând pe lângă capul meu". Şi i-a poruncit stareţul, zicându-i: "Priveghează cu mintea şi te roagă!". După aceea, a venit iarăşi stareţul, sfârşindu-se săptămâna a treia, şi l-a întrebat pe el: "Ce lucru ai văzut?". Iar el a zis: "Am văzut porumbelul că a zburat şi a stat deasupra capului meu şi am întins mâna ca să-l prind pe el, iar el repezindu-se a intrat în gura mea". Apoi, a lăudat stareţul pe Dumnezeu şi a zis: "Iată, a primit Domnul pocăinţa ta; de acum să iei aminte la tine". Iar fratele a zis: "Iată, de acum împreună cu tine voi rămâne, părinte, până ce voi muri". (Proloagele, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă)

http://ziarullumina.ro/agenda-cresti...-apoi-s-pocait

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Diavolul îi răpeşte omului încrederea în Dumnezeu şi îl ispiteşte cu încrederea în sine, gândirea logică, critică. Aşadar nu trebuie să ne încredem în gândirea logică. Niciodată să nu crezi în gândurile tale.

Una din cele mai mari eforturi pe care le fac este să învăţ cum să trăiesc o viaţă simplă fără prea multe griji. Deseori mă gândesc la viitor, ce se va întâmpla cu mine peste un an sau doi şi astfel mă îngrijorez şi dezvolt o anxietate. Gândindu-mă la viitor nu fac altceva decât să mă încred mai degrabă în gândurile mele decât în Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi când aceştia Îl întreabă: „Cine, oare, este mai mare în Împărăţia Cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor.” (Matei 18, 1-4)
Ce este specific unui copil? Copilul trăieşte prezentul şi nu se gândeşte la ce se va întâmpla cu el în viitor. Copilul nu are o gândire logică ca cea a unui adult. Copilul este foarte atent şi ancorat în prezent. Acest gen de simplitate pe care o are copilul trebuie să o păstrăm şi noi, adulţii.
Acest lucru înseamnă să nu ne încredem prea mult în gândurile noastre despre grijile vieţii. E la fel de dificil ca şi când am dobândi toate abilităţile de a supravieţui în lume, să avem o profesie în funcţie de cunoştinţele dobândite în şcoală, liceu, universitate. Am învăţat cum să manipulăm lucrurile în beneficiul nostru. Dar trebuie să înţelegem că această formă de cunoaştere este de cea mai joasă speţă.
Părintele Paisie Aghioritul ne spune: „Diavolul nu-i vânează pe cei care sunt aproape de Dumnezeu. Diavolul îi răpeşte omului încrederea în Dumnezeu şi îl ispiteşte cu încrederea în sine, gândirea logică, critică. Aşadar nu trebuie să ne încredem în gândirea logică. Niciodată să nu crezi în gândurile tale. Trăiţi simplu, fără prea multe griji, ca un copil. Credinţa adevărată face minuni, iar gândirea logică depărtează de la noi Duhul Sfânt şi minunile. Aveţi răbdare şi nu judecaţi pe cei din jurul vostru.”

Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor.
Iar după lucrare e o beție a sufletului.
După însușire, e izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii răbdări, oceanul smereniei.


(Sfântul Ioan Scărarul, din Maxime și cugetări filocalice, Editura Fotini, Galați, p 151)

De la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte patimi, dar atat de subtila si tainica este aceasta mandrie, incat cei care o au nu o simt.
Patimile omului inchid usa mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra si atunci Harul se retrage. Caci cum ar putea veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi maret, intelept si care nu are nevoie de nici un ajutor?
Aceasta patima a mandriei nu-i este placuta Domnului, caci El vrea sa cunoastem ca orice har si virtute vine numai de la El, singurul “vistier al tuturor bunatatilor”.
Iata caile prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem sa renuntam la mandrie si la increderea nemasurata in noi insine:
1) sa-ti recunosti nimicnicia, sa-ti dai seama ca doar prin tine insuti nu poti face nimic bun; oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe numai o singura zi gandurile, cuvintele si faptele si va vedea ca cele mai multe dintre ele sunt neintelepte si rele.
2) sa ceri ajutorul lui Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite, sa pretuiesti acest ajutor si sa nu te increzi in tine, sau in vreo putere de-a ta;
3) sa fii intotdeauna inspaimantat de dusmanii nenumarati (vazuti si nevazuti), impotriva carora tu nu le poti opune rezistenta singur, precum si de piedicile numeroase pe care acestia le pun in taina in calea dobandirii virtutii;
4) sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu, de fiecare data cand cazi in vreo slabiciune (patima, greutate, necaz, boala, amaraciune); deoarece El atunci te lasa liber ca sa-ti cunosti neputinta si nevrednicia, si sa te smeresti, pentru a fi socotit slab de catre ceilalti.
Aceasta este adevarata cunoastere de sine, cea prin care dobandesti “neincrederea virtuoasa in tine insuti”.
Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie, decat atunci cand omul incepe sa se increada in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine, ingaduind ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in functie de marimea aprecierii pe care o are despre sine. Dar acolo unde nu exista socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, nu exista nici pericol de cadere.
Deci, daca se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de sine si cu rugaciuni fierbinti, cere de la Domnul sa-ti trimita adevarata Lumina, ca sa-ti cunosti nimicnicia si sa te increzi numai in El. [Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 15-18)]
Increderea in sine este cel mai mare si mai rau dusman al nostru , pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in invatatura pe care ne-a dat-o Hristos: “Fara Mine nu puteti face nimic” .
Atunci cand cineva “se deznadajduieste de sine insusi”, in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. Si atunci el spune: “Toata nadejdea mea spre Tine o pun”.
Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: “Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos” – spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: “Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate.”
In spatele acestei credinte egoiste se ascunde lucrarea diavolului si de aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Unii ca acestia spun: “Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem”, si se autoproclama pe sine dumnezei. Nu se gandesc ca pentru a fi dumnezei dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezei, in cele din urma ajung sa fie atei (fara Dumnezeu). [Cuviosul Paisie Aghioratul]

Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viaţă, l-ar fi aşezat alături de marii poeţi ai lumii: „Tristeţea mea-i atît de mare, încît aude şi nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Poate că ar trebui ca şi noi să ne întristăm mai des cu această tristeţe pentru a putea privi dincolo de aparenţele care ne împresoară viaţa. Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este. Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună. A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale. Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc. (Ieromonah Savatie Baştovoi)

Mie postarea asta din urmă, a lui Mihailc, mi se pare, numai pentru că apare pe acest „fir de discuţie” (de fapt un fir de monolog continuu şi neîntrerupt al lui Cristi „Boss”), chiar un afront la adresa Cristi „Boss”-ului. :)))

:)))
Post binecuvantat !

Mult adevar !
Multumesc Mihail pentru cuvantul cules de tine !:1:

Cu bucurie!

Îmi scrii că eşti pierdut. Prietenii te-au părăsit. Unii îşi întorc capul când te văd, alţii râd de tine. Numai credinţa în Dumnezeu te ţine să nu înnebuneşti ori să îţi faci ceva rău. Aşa îmi scrii. E pierdută averea, nu eşti pierdut tu. E pierdut comerciantul: asta nu înseamnă deocamdată că e pierdut omul. Bogăţia nu s-a născut cu tine; s-a lipit de tine pe calea vieţii; la sfârşitul vieţii ea trebuie să se dezlipească de oricine. Ea s-a dezlipit de tine, însă, mai înainte de sfârşitul vieţii tale, şi acest lucru te amărăşte - dar el tocmai că multora le-a slujit spre cea mai mare fericire: fiindcă dezlipindu-se de bogăţia putredă a pământului, au avut mai multă vreme să îşi îmbogăţească sufletul cu Dumnezeu. Iar pentru cei ce leapădă povara bogăţiei tocmai în ceasul când leapădă şi povara trupului, poate să fie prea târziu pentru tot şi să fie totul pierdut.
Ai muncit cinstit, îmi scrii. Păi, cinstei i s-a făgăduit răsplată veşnică, nu vremelnică. Din munca cinstită omul se poate îmbogăţi, poate şi sărăci; dar precum bogăţia nu-l face pe cel cinstit mai om, nici sărăcia nu-l face mai puţin om. Cine gândeşte altfel nu trăieşte în era creştină, ci în cea veche, păgână, în care valoarea omului se măsura pe cântar cu greutăţi de aur. De asta S-a şi dat Hristos să fie răstignit pe Golgota: ca să desfiinţeze dintre oameni acest etalon barbar şi să-l înlocuiască prin altul, duhovnicesc şi moral.
După etalonul lui Hristos, ceea ce face valoarea trainică în om nu afluează din bogăţie, nici nu refluează din sărăcie, ci din dragostea mai puternică sau mai slabă faţă de legea lui Dumnezeu depind fluxul şi refluxul acestei valori trainice, care nu se pogoară în mormânt împreună cu trupul.
Iar cât priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!“? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 16-17)

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...nontm51j2a.jpg

Părinte Cleopa, cum îşi începe ziua un creştin?



Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“. Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa Sfintelor Icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui“; la pântece: „al Fiului“; la umărul drept: „al Duhului Sfânt“ şi pe umărul stâng, zicând: „Amin“.
Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl băgaţi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri înălţime şi 3,80 metri lăţime.
Drept să faci crucea. Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.
Fă crucea dreaptă şi când treci pe lângă o biserică; să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo este de faţă Trupul şi Sângele Domnului, permanent pe sfânta masă. Acolo Hristos este viu în sfântul altar. În toate bisericile ortodoxe, preacuratele Taine stau pe sfânta masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!
Să vă văd în rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac şi să vă pot da drumul în grădinile raiului! Ştiţi voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel: ŤCeea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suitť! Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-L iubesc pe El.



arhim. Ioanichie BĂLAN, Ne vorbeşte părintele Cleopa

Sunt foarte multi oameni care lucreaza de dimineata si pana seara la lumina soarelui, fara sa priveasca la soare, fara sa cugete macar o data la soare.
Sunt foarte multi oameni care isi petrec veacul lor in lumina, puterea si cu ajutorul lui Dumnezeu, fara sa priveasca la Dumnezeu, fara sa cugete macar o data la Dumnezeu.
Si soarele tace, fara sa se manie si continua sa lumineze neincetat. Si Dumnezeu tace, fara sa se manie si continua sa ajute pe om neincetat.
Insa cand se face intuneric, cand cade bruma, cand incepe gerul, atunci oamenii isi aduc aminte de soare, isi intorc privirea spre soare, lauda soarele, suspina dupa soare.
Tot asa, cand incep suferintele, mizeriile, oamenii isi aduc aminte de Dumnezeu, lauda pe Dumnezeu, suspina dupa Dumnezeu.



Episcopul Nicolae Velimirovici (5, pag. 47-48)

Icoana Sfântului Nicolae din Turnul Kremlinului
 

sursa: http://www.johnsanidopoulos.com




https://fbcdn-sphotos-g-a.akamaihd.n...95305308_n.jpg




Unul din cele douăzeci de turnuri ale Kremlinului este Turnul Sfântul Nicolae și este folosit ca una din intrările cetății, construit în anul 1492. Din secolul al XVI-lea, turnul a fost împodobit cu icoana Sfântului Nicolae. În 1934, icoana a dispărut. Toată lumea a crezut că a fost distrusă la ordinele lui Stalin. Lucrările de restaurare ale turnului, săvârșite în 2010, au spulberat acest zvon.
Icoana a fost descoperită.

Kremlinul este un complex fortificat ce se află în Moscova și care a servit ca reședință a marilor cneji moscoviți, a țarilor și a împăraților, iar acum este reședința oficială pentru președintele Federației Ruse (Rusia).
Datele istorice ne spun că, Kremlinul este atestat încă din anul 1090, fiind distrus și reconstruit de câteva ori. În timpul domniei Țarului Ivan al III-lea, Kremlinul a fost reconstruit, iar între 1485-1495 a fost înconjurat de ziduri ce erau străjuite de turnuri.
Toate turnurile Kremlinului au avut icoane deasupra porților de intrare.
Unul din cele douăzeci de turnuri ale Kremlinului este Turnul Sfântul Nicolae (Turnul Nikolskaia) și este folosit ca una din intrările cetății, construit în anul 1492. Din secolul al XVI-lea, turnul a fost împodobit cu icoana Sfântului Nicolae. Timp de aproximativ 500 de ani, pe sub privirile sfântului au trecut paradele ce aveau loc cu prilejul încoronării țarilor și împăraților.
În anul 1812, Napoleon a dat foc Kremlinului și, deși Turnul Sfântul Nicolae a fost distrus în partea superioară, icoana Sfântului Nicolae a supravețuit în mod miraculos.
În anul 1916, turnul a fost reparat cu unele adăugiri.
În timpul Revoluției din Octombrie, Turnul (Poarta) Sfântului Nicolae a fost atacat cu exploziv, mitraliere și grenade. O icoană a unui înger a fost distrusă. Cu toate acestea, icoana Sfântului Nicolae, deși găurită de gloanțe a supravețuit pentru a doua oară. Bolșevicii au acoperit icoana cu o pânză roșie, pentru a nu mai fi cinstită de credincioși. Pânza s-a rupt singură în fața tuturor și moscoviții au putut privi din nou sfânta icoană.
La 9 mai 1918 (de sărbătoarea Aducerii moaștelor Sfântului Nicolae la Bari), Patriarhul Tihon a cerut permisiunea pentru a merge în procesiune prin Piața Roșie. Procesiunea s-a oprit sub icoana sfântului Nicolae pentru a se ruga, dar Armata Roșie a împrăștiat mulțimea cu focuri de armă.
În 1934, icoana a dispărut. Toată lumea a crezut că a fost distrusă la ordinele lui Stalin. Lucrările de restaurare ale turnului, săvârșite în 2010, au spulberat acest zvon. Icoana a fost descoperită.
Muncitorii așezaseră în fața icoanei o plasă de sârmă, după care au aplicat stratul de tencuială. Distanța dintre tencuială și icoană era de 10 centimetrii, fapt pentru care icoana a putut să „respire”.
Icoana a fost restaurată și resfințită pe 15/28 august 2010 de către Patriarhul Kiril.

Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 128)

Cât de mult ne iubeşte Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, ştim că a fost răstignit pentru noi şi că a murit în chinuri şi, cu toate acestea, prin sine însuşi sufletul nu poate înţelege această iubire; ea nu este cunoscută decât prin Duhul Sfânt.
Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi mila Domnului e atât de mare, că e cu neputinţă să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Domnului şi este cu totul înghiţit de Dumnezeu şi are în El mare odihnă, şi atunci uită cu desăvârşire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului aşa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume şi atunci sufletul plânge pentru întreaga lume şi îl roagă pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv să reverse harul Său peste fiecare suflet şi să-l miluiască cu milostivirea Sa.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 133)

Bradul de Crăciun, o perspectivă ortodoxă
 

sursa: www.johnsanidopoulos.com(preluat si de doxologia )



În trecut, în Germania, toți membrii familiei, se adunau în jurul bradului, citeau povestioare despre venirea lui Iisus pe pământ și cântau imnuri și cântări legate de sărbătoarea Nașterii.

În rândul tuturor creştinilor, adevărata sărbătoarea a Naşterii Pruncului Sfânt, este în mare parte considerată a fi una a copiilor, pentru care împodobirea și decorarea bradului cu diferite jucării și dulciuri a devenit un obicei, și se obișnuiește ca în ajun acesta să strălucească de lumânările prinse de ramurile sale. S-a stabilit de ceva timp că acest obicei a trecut la noi din Germania unde exista deja din vremuri străvechi. După cele spuse de Pr. J. Dobolsky, ramurile bradului pot servi drept exemplu constructiv pentru însăși natura noastră, ca o ramură uscată și lipsită de viață, care poate fi încălzită și făcută să aducă roade duhovnicești (Gal. 5, 22-23), numai prin Iisus Hristos Care este lumina și bucuria.
După părea altora, bradul servește ca simbol pentru Pomul Vieții, dăruit nouă din nou prin Nașterea Mântuitorului Hristos; iar decorarea sa cu lumânări aprinse este un simbol pentru lumina duhovnicească, ce luminează pe oameni cu venirea lui Hristos, pe când agățarea de fructe (dulciuri astăzi, n.t.), este un simbol al nețărmuritei împărății a harului și a roadelor mântuitoare, dăruite prin Nașterea Mântuitorului.
Conform celor afirmate peste o sută de ani, în revista Țerkovnâi Vestnik (Vestitorul bisericesc) din anul 1893, este normal ca în vremurile de demult, bradul să fi fost transformat într-un anumit accesoriu pentru festivalurile păgâne, dar mai apoi duhul păgân dispărând din tradiții să lase locul unor alte semnificații și simțăminte. În trecut, în Germania, toți membrii familiei, se adunau în jurul bradului, citeau povestioare despre nașterea lui Iisus și cântau imnuri și cântări legate de sărbătoarea Nașterii. Mai apoi s-a considerat a fi nevoie să se împartă cadouri copiilor, servitorilor și săracilor. Ușile fiecărei case erau deschise cu bucurie pentru fiecare om flămând și nevoiaș, iar rangurile și gradele erau uitate în toată această vreme. Toate acestea se potrivesc cu siguranță cel mai bine pentru sărbătoarea Nașterii lui Hristos și în general nu este nimic rău să împodobim bradul pentru copii, dacă această activitate este pusă de către părinți într-o lumină care să le conducă imaginația de la ideea contemplării unui brad împodobit la Izvorul tuturor binecuvântărilor, la Pruncul Hristos, și să le nască în inimi sentimentul măreției și al recunoștinței pentru minunatele binefaceri dăruite omului prin El. Este și mai bine dacă darurile așezate în jurul bradului îi încurajează să aibă un comportament mai bun și nasc în ei simțământul dragostei pentru cei nevoiași și nevoile lor, făcându-i să-i ajute și să împartă cu ei cadourile primite. Din păcate, unii părinți sunt departe de toate acestea. Și mai trist decât atât, sărbătoarea copiilor, cea a bradului împodobit, devine adesea un dezmăț pentru adulți.
(Serghei Bulgakov)

Nu te întrista şi nu te tulbura pentru că ţi-a devenit viaţa mai grea!
 

Nu te întrista şi nu te tulbura pentru că ţi-a devenit viaţa mai grea! Nu se poate ca tânărul să călătorească pe marea învolburată a patimilor fără emoţii şi frică la gândul pieirii care-l ameninţă în fiecare ceas. Însă toate acestea sunt trecătoare: furtuna se va potoli, soarele va străluci şi vom ajunge pe insuliţa cea liniştită şi veşnic verde. Trebuie numai să răbdăm!
Nu trebuie să te descurajezi. Căci fără ispite nu poţi trăi: Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea (Psalm 88: 47), adică ispitele? Ispita îi este dragă celui care lucrează răbdarea, iar răbdarea este o artă. Dacă nu ar exista ispitele, am rămâne proşti, bădărani. Să ne învinuim pe noi în nenorocirile noastre, nu pe ceilalţi.
Libertatea fiinţelor raţionale întotdeauna a fost ispitită, şi este ispitită şi acum, şi va fi ispitită până când se va întări în bine. Pentru că fără ispite binele nu există cu adevărat. Fiecare creştin este ispitit prin ceva: unul prin sărăcie, altul prin boală, altul prin diferite gânduri rele, altul printr-o nenorocire sau înjosire, iar altul prin diferite neînţelegeri. Şi astfel se încearcă tăria credinţei, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu.
(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 70-71)

Dragostea este libertate
 

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărții pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.
Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.
Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură - însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudodragoste...
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 10-11)

Dacă nu vă este somn, nu dormiți. Nu vă lăsați apăsați de gânduri privitoare la somn și la grabnica lui venire. Deseori omul suferă nu din pricina insomniei, ci a temerilor legate de aceasta. Necesitățile individuale de odihnă și somn diferă de la un om la altul. Important este să ne cunoaștem pe noi înșine și să hotărâm singuri de cât timp avem nevoie pentru somn. Unul are neapărată nevoie să doarmă noaptea opt ore, altuia îi sunt îndeajuns șase. Dacă, de pildă, îl vom pune pe fiecare din aceștia în situația celuilalt, primul va suferi de lipsa somnului, altul se va chinui din pricina somnului prelungit. În ziua de astăzi trebuie să fim foarte precauți când privim diversele emisiuni TV. Conținutul programelor TV abundă în tot felul de netrebnicii: scene de violență, groază, etc. Ce somn sănătos să mai ai după ce vezi așa ceva? La fel și în privința muzicii. Nu puteți dormi? Nu vă necăjiți. Liniștiți-vă, rugați-vă, respirați aer proaspăt, beți o înghițitură de apă sfințită. Dacă problemele cu somnul nu sunt legate de o boală serioasă, în ziua următoare somnul va fi negreșit mai adânc și mai prelungit.
(Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea- cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Editura Sophia, București 2008, p.120-122)

Domnul este pretutindeni şi pretutindeni este Unul singur şi Acelaşi. Nici un loc nu ne apropie de El şi nici un loc nu ne depărtează de El.
- A merge la Athos nu este rău dacă nu există obstacole acasă. Iar dacă există, atunci puteţi sta acasă. Dumnezeu este accesibil peste tot. Şi nu este mai aproape de Athos decât de Elatma [scrisoarea îi este adresată unui locuitor din Elatma]. Faceţi tot ceea ce vă cere sufletul...

- Domnul este pretutindeni şi pretutindeni este Unul singur şi Acelaşi. Nici un loc nu ne apropie de El şi nici un loc nu ne depărtează de El. Dacă El şi acolo se apropie de dumneavoastră şi dumneavoastră simţiţi acest lucru, pentru ce să umblaţi în toate părţile? Lucrul acesta se va asemăna cu fuga de Domnul... Îl căutaţi pe Domnul?! Căutaţi-L, dar numai în dumneavoastră. El nu este departe de nimeni. Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă sincer. Găsiţi un loc în inimă şi acolo discutaţi cu El. Aceasta să fie camera de primire a Domnului. Oricine îl întâmpină pe Domnul - acolo îl întâmpină. Şi alt loc El nu a desemnat pentru întâlnirea cu sufletul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 74)

De ce suntem încercaţi de necazuri?
 

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro



În astfel de momente ne întrebăm unde este Dumnezeu şi de ce îngăduie să li se întâmple astfel de necazuri oamenilor „buni”.
Hai să fim sinceri, indiferent dacă eşti ortodox sau eşti de altă religie viaţa îţi rezervă şi necazuri. În astfel de momente ne întrebăm unde este Dumnezeu şi de ce îngăduie să li se întâmple astfel de necazuri oamenilor „buni”. Filozoful David Hume spunea odată că problema răului în lume este subiectul pe care cei mai mulţi filozofi îl atârnă în cui şi uită de el. Şi se pare că şi atunci când se năpustesc asupra noastră necazurile şi bolile parcă am agăţa şi noi credinţa într-un cui şi am lăsa-o acolo uitată.
Sfânta Scriptură ne oferă un exemplu în Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă” ( II Corinteni 1, 8). Ne întrebăm poate de ce Dumnezeu a îngăduit ca ucenicii Săi să treacă prin aceste necazuri ajungând să zică că nu mai nădăjduiau să mai scape cu viaţă? Şi faptul că au fost închişi câteva zile în închisoare. Nu e prea mult?
Pentru filozofi, Cartea lui Iov nu a răspuns niciodată pe tema naturii şi originii răului. Dreptul Iov nu a suferit doar pierderi materiale şi boli trupeşti grave ci lovitura cea mai grea pentru Iov a fost pierderea celor 7 copii într-o singură noapte. Foarte întristat şi necăjit şi stând pe un morman de cenuşă Iov este vizitat şi consolat de prietenii săi. Prietenii săi îl atrag într-o discuţie teologică şi îi spun lui Iov că Dumnezeu sigur la pedepsit pentru păcatele lui. Iov însă dezaprobă afirmaţiile prietenilor săi şi spune că el este nevinovat şi nu merită un asemenea tratament. La sfârşitul Cărţii lui Iov Dumnezeu se înfăţişează înaintea lui Iov şi am putea crede că în sfârşit avem un răspuns la necazurile pe care le-a suferit Iov de-a lungul vieţii sale.
Dumnezeu însă îl întreabă pe Iov dacă atunci când a creat universul i-a cerut vreun sfat lui Iov, unde să pună stelele şi mările. Iov răspunde că nu ar fi putut să-L sfătuiască la crearea universului deoarece el nici nu exista. Dumnezeu încheie prin a-i spune lui Iov că nici dacă i-ar explica natura răului şi a suferinţei nu ar putea înţelege. Apoi Iov spune un lucru interesant: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 5-6).
Acest răspuns pe care Iov îl dă lui Dumnezeu poate nu îi mulţumeşte pe filozofi, dar pe creştinii ortodocşi cu siguranţă îi mulţumeşte. Faptul că Dumnezeu s-a înfăţişat înaintea lui Iov a rezolvat toate problemele şi necazurile acestuia. Atunci când Îl avem în inimile noastre pe Dumnezeu vom oferi o semnificaţie mai profundă necazurilor, bolilor şi relelor încercări din viaţa noastră.
Dumnezeu este întotdeauna alături de noi, chiar şi atunci când disperăm şi nu mai avem putere, El este Cel care dă sens mormanului de cenuşă pe care ne aflăm în acea perioadă a vieţii noastre.

“Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”
 

Eram în lanţurile robiei – a venit Slobozitorul şi a rupt legăturile noastre… Apropiaţi toate acestea de inima voastră şi primiţi-le cu simţămintele voastre – şi atunci nu vă veţi putea ţine să nu strigaţi: “Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”.

Închipuiţi-vă mai limpede ce a săvârşit Domnul pentru noi, şi veţi vedea cât de firesc e să strigăm aşa acum. Ca să ne fie mai uşor, să luăm exemplul următor: Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri împăratul i-a făgăduit libertatea… Întemniţatul aşteptă o zi, două, aşteaptă luni şi ani… nu vede împlinirea făgăduinţei, dar nu-şi pierde nădejdea, crezând în cuvântul împăratului. În cele din urmă, au apărut semen că se apropie vremea; atenţia i se încordează; aude zgomotul celor ce se apropie venind din oraşul plin de veselie; gratiile cad şi intră izbăvitorul… “Slavă Ţie, Doamne!” – izbucneşte întemniţatul. “A venit sfârşitul robiei mele, în curând voi vedea lumina lui Dumnezeu!”
Alt exemplu: un bolnav acoperit de răni şi paralizat de toate mădularele, a încercat toate doctoriile şi a schimbat mulţi doctori; răbdarea i-a ajuns la capăt, şi a ajuns gata să se lase pradă amarei deznădăjduiri. I se spune: “Mai e un doctor, unul foarte iscusit, îi vindecă pe toţi tocmai de boli cum e a ta; l-am rugat, şi a promis că o să vină”. Bolnavul crede, prinde nădejde şi îl aşteaptă pe cel făgăduit… Trece un ceas, trec două, trec mai multe – neliniştea începe iarăşi să-i roadă sufletul… De-abia pe seară vine cineva… se apropie… s-a deschis uşa – şi intră cel dorit… “Slavă Ţie, Doamne!” – strigă bolnavul.
Încă un exemplu: cerul se acoperă cu nori ameninţători; întunericul a acoperit faţa pământului; tunetul cutremură temeliile munţilor şi fulgerele despică cerul de la un cap la altul: toţi se înfricoşează, de parcă a venit sfârşitul lumii. După aceea, când furtuna a trecut şi cerul s-a înseninat, fiecare, oftând cu uşurare, spune: “Slavă Ţie, Doamne!” Apropiaţi de voi aceste pilde, şi veţi vedea că în ele este înfăţişată toată istoria noastră. Norul ameninţător al mâniei lui Dumnezeu era asupra noastră – a venir Domnul-Împăcătorul şi a risipit norul acesta. Eram acoperiţi de rănile păcatelor şi patimilor – a venit Doctorul sufletelor şi ne-a tămăduit… Eram în lanţurile robiei – a venit Slobozitorul şi a rupt legăturile noastre… Apropiaţi toate acestea de inima voastră şi primiţi-le cu simţămintele voastre – şi atunci nu vă veţi putea ţine să nu strigaţi: “Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”.
Nu încerc să vă insuflu prin cuvintele mele această bucurie: ea este mai presus de orişice cuvânt.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 89-90)

În societatea și cultura în care trăim și care sunt necruțătoare și competitive, cuvintele mele vor putea să-ți pară imposibil de pus în practică. Și totuși, dacă într-adevăr ai suferit sau suferi, dacă ai atins fundul prăpastiei, tocmai tu mă poți înțelege.

Ceea ce va rămâne într-adevăr din noi e ceea ce am dat și nu ceea ce am primit. Am avut totul de la Dumnezeu, în momentul în care ne-am născut. Nu avem nevoie de nimic altceva.

Rugăciunea pe care o spun în fiecare zi, atunci când mă trezesc este: Dumnezeule, ajută-mă să te aleg, să fiu cu Tine în orice întâmplare pe care o trăiesc, mică și neînsemnată. Numai astfel pot transforma suferința în semnificație, înfrângerile în creștere. Numai așa reușesc să dăruiesc bucurie, veselie, seninătate, înțelepciune și tărie acelora pe care îi întâlnesc. Se simte, se vede atunci când pe dinăuntru ești senin, bucuros, când inima îți râde chiar în mijlocul unor suferințe sfâșietoare. Chiar și fără a vorbi. Pare că, în mod misterios, în aer se răspândesc valurile emise de inima ta veselă. Nu spun că poți să-ți schimbi viața, însă pe tine însuți, da!

Viața poate fi teribilă și fantastică, blândă și amară, ușoară și grea, dar așa e ea. Putem însă să ne schimbăm stare de spirit, atitudinea noastră de viață. Putem să creăm în noi o stare de seninătate. Putem deveni niște persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase. Care știu să izbucnească în râs din inimă. Care știu să se elibereze de amărăciunea pe care o țineau în ei de multă vreme.

(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Editura Pauline, p. 23)

"Pomenirea răului are puterea de a readuce la viaţă păcatele dispărute".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sper că nu am postat pe un topic greşit...
Mi se pare potrivit să ne aducem aminte de acest sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, căci uneori suntem înclinaţi să rememorăm prea mult răul sau păcatele trecutului...

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi - omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: "Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme".
Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: "Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat" (Psalmi).
Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.
Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. "Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie Teologul. "cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii".
Sfântul Vasile cel Mare spune: "Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: "Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura".
Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în "piața" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

Cugetarea la moarte și deșertăciunea lumii a lui Amfilohie, Episcop de Iconium
 

1. Dar poate vei spune că „M-am amestecat în chip viclean în toate patimile, și ce voi face îngreunat de așa de mare povară a fărădelegilor mele?” Pocăiește-te, frate, și sârguiește în cele duhovnicești și vei primi iarăși starea ta de mai înainte. „Dar mă tem, fiindcă am pătat și întinat sfântul Botez și m-am spurcat și nu este mie nădejde de mântuire”. Eu voi da socoteală pentru păcatele tale de mai înainte, numai pocăiește-te, oricine ai fi, măcar de-ai fi și lepădat de Dumnezeu, mag, ucigaș și tâlhar. Eu mă pun chezaș, eu mă pun mijlocitor, măcar deși sunt nevrednic, numai încetează din lucrarea răutății și asumă-ți o petrecere iubitoare de Dumnezeu și cu privire la cele ce le-ai făcut mai înainte, nici întristare să nu-ți fie ție, nici grijă. Căci chiar dacă noi arhiereii suntem și noi păcătoși, am auzit de la Mântuitorul „Dacă veți ierta păcatele unora, iertate vor fi”. Și „Câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și ceruri”. Pocăiește-te numai și arată îndreptare și îți garantez/ chezășuiesc ție mântuirea. Mai mult decât aceasta Dumnezeu nu cere.
2. Fugi de la a mânca nesățios și a te îmbăta de vin întru care este desfrânare și asumă-ți înfrânarea, rugăciunea, lacrimile, mărturisirea și l-ai ucis prin aceasta pe furul diavol prin pocăința ta. „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”, sabie ascuțită pentru diavol, piatră de moară la gâtul lui, înecându-l pe el în marea cea înțelegătoare, înfricoșate uragane pentru balaur. Frânghie cerească este pocăința prin care începătorul răutății dă înapoi, înfricoșată mreajă și năvod în care se încurcă și se îneacă. Căci multe meșteșugiri meșterește și uneltește, dar în pocăință nu are ce să facă. Acest cui Dumnezeu l-a înfipt în inima lui. Și mult se ostenește, dar a-l smulge pe acesta nu poate. Când, așadar, vei fugi de păcat prin pocăință, nu te îngrijora pentru că iarăși vrăjmașul nu va înceta să te tulbure, ci fii gata să-i stai împotrivă prin zdrobirea inimii, prin post, prin rea pătimire.
3. Dar poate vei spune că „Sunt slab și nenorocit și să postesc nu pot”. Așadar, fugi de sațiu, fugi de multa săturare, încetează din somnul nesătul, din multele întâlniri cu oamenii. Nu te înălța asupra cuiva, taie fierea și oțetul, ocara, vorbele rușinoase și clevetirea aproapelui, ațintirea ochilor la frumusețe străină pentru că unele ca acestea le-a urât Dumnezeu și acestea îți sunt ție de ajuns spre mântuire. Sârguiește-te la Biserică precum fulgerul, slăvindu-l pe stăpânul tău, mulțumindu-I și mărturisindu-te Lui. Ocupă-te fără trândăvie cu citirea și psalmodia și cu rugăciunea. Intră în brațele lui Dumnezeu. Căci ușile Bisericii sunt ca brațele lui Dumnezeu și Tatălui. În Biserică Însuși Dumnezeu locuiește. Această Biserică nu scoate afară deloc pe nimeni, ci pe toți îi primește, pe toți îi îmbrățișează, fiindcă dorește să-i câștige pe toți.
(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

Din curiozitate,cristiboss57 ce studii ai ?

Foarte bun cuvantul postat de tine , Anita !
 

”Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului - din trufie, trufia-din slavă deșartă, slava deșartă - din necredință, necredința - din împietrirea inimii, impietrirea inimii din nelucrare, nelucrarea - din lenevire, lenevirea-din trândăvire, trândăvirea - din nerăbdare, nerăbdarea - din iubirea de sine. Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea - de bucurie, bucuria-de blândețe, blândețea - de smerenie, smerenia - de slujire, slujirea - de nădejde, nădejdea - de credință, credința - de ascultare, ascultarea - de simplitate.” Cuviosul Macarie cel Mare

Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, aseamănă viaţa noastră cu un bâlci (târg, piaţă) şi fapta vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie, spunându-ne tuturor: Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt. Câştigaţi adică timpul pentru dobândirea bunurilor cereşti, cu ajutorul lucrurilor pământeşti. Şi mărfurile pământeşti sunt faptele bune săvârşite pentru dragostea lui Hristos şi care ne procură harul întrutot Sfântului Duh.
Sfântul Serafim de Sarov

https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.n...16379869_n.jpg

Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici? Dumnezeu, Stăpânul vremii şi al vieţii noastre, ne-a dat să încheiem un an şi să intrăm în altul. În această clipă de trecere ce se cuvine oare ? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor.


(Sfântul Teofan Zăvoratul, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

- Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. În orice loc vă puteţi mântui şi în orice loc puteţi pieri. Primul înger între îngeri a pierit. Apostolul (se înţelege: Iuda - n.n.) între apostoli, în prezenţa Domnului însuşi a pierit. Iar tâlharul - şi pe cruce fiind, s-a mântuit... - Amintiţi-vă de Atena şi de predica Apostolului Pavel... Dionisie a crezut, dar ceilalţi au spus: „Ce tâlcuieşte acest vorbitor în deşert?” - Viaţa duhovnicească, fară îndoială, nu se supune influenţei mediului extern şi poate înflori în orice loc şi în orice situaţie: căci ea se află toată în alcătuirea lăuntrică şi nu se înclină în faţa mediului exterior, ci, dimpotrivă, stăpâneşte asupra lui şi îl îndrumă... Părerea cum că în lume este imposibil să vă mântuiţi este adevărată dacă vieţuiţi lumeşte... (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 53)

Bătrânul Porfirie ne spune: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El.”