EvZ: Oamenii Bisericii au minţit în cazul fetei dispărute. Drumul periculos al Iuliei prin pădurea cu lupi și urși

BiziDay.ro/Moise Guran: Despre religia în şcoli sau despre cum ocolim cu talent marile probleme ale societăţii noastre

Lucian Mandruta: Cand staretul minte, cum sa mai cred Biserica?

Ciprian Siulea: Cum a învins BOR structurile. Puterea fabuloasă a autarhiei

• Adevarul:

Dan Antonescu: Cazul Iulia Ionescu: între religie, poliţie şi presă


Mihai Copaceanu: La preot mergi pentru suflet

Cu ceva vreme în urmă, când pe YouTube apăruse o filmare cu nişte elevi care se băteau, un coleg a exclamat: „Dacă exista tehnologia asta pe vremea când ne băteam noi la şcoală, eram pierduţi. Ajungeam la Sing Sing!” Mi-am reamintit de spusele lui, citind pe Facebook şi pe unele dintre cele mai accesate site-uri din România mulţimea de comentarii nemiloase, ironice sau vulgare făcute la adresa Iuliei Ionescu, eleva de la Sf. Sava, care a plecat de acasă pentru a se duce la mânăstire.

Este imposibil să reuşeşti cu un click să intri în spaţiul ei intim şi să emiţi opinii întemeiate despre motivele care au făcut-o să plece de acasă, despre lucrurile neştiute de nimeni, poate nici chiar de ea însăşi, care au determinat-o să îşi ia lumea în cap. Însă povestea ei este acum de notorietată naţională şi este dezbătută în tot spaţiul public, fata e trimisă de unul şi de altul în judecată online, iar întregul incident capătă proporţiile unei traume greu de depăşit.

Am prieteni care, din diferite motive, au fugit la 15 – 16 ani de acasă şi s-au întors după câteva zile. În afară de părinţii lor şi de câţiva apropiaţi, nimeni nu îşi mai aminteşte de această escapadă, iar ei sunt astăzi nişte oameni respectabili, de 30 şi ceva de ani, cu familii şi vieţi obişnuite. Nimeni nu i-a arătat cu degetul pe stradă în vulnerabilii ani ai adolescenţei, nimeni nu a ridicat din sprâncene când s-au dus cu CV-ul în mână în faţa angajatorilor, niciun coleg de serviciu nu şi-a dat coate cu un altul, spunând te miri ce despre această chestiune. Şi-au rezolvat cum au ştiut şi putut problemele cu familia şi ei înşişi şi au mers mai departe, fără să mai poarte, zi de zi, povara unei notorietăţi strivitoare. Pentru ei nu au existat consecinţe majore: au avut noroc şi au beneficiat de avantajul anonimatului, dar copiii şi adolescenţii de astăzi nu mai pot avea acest privilegiu.

complet aici: http://www.gandul.info/puterea-gandu...e-gat-12101038

Jurnalul/ Viorel Ilisoi: Veste, poveste (1). Lăsați copiii să fugă de-acasă!

O domnişorică de 15 ani a fugit de acasă, din Bucureşti, şi s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Şi-a amanetat nişte lucruşoare din poşetă, un telefon şi nu mai ştiu ce alte flecuşteţe nelipsite de la copiii de astăzi, şi dusă a fost.

De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre şi fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucereşte pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viaţa fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public şi oamenii încep să spargă în dinţi, ca pe seminţe, toate aceste secrete. Şi toate ipotezele. Simţind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O ţară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”.

Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de ştiri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată ţara freamătă, România e o faşă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea îşi dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoţi, poliţişti, profesori vin la televiziuni şi comentează evenimentul. Se ţes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruţi, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbeşte. Şeful Poliţiei Române ţine conferinţe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleşeala ei milenară şi le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puţin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Şi atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu şi-a scos dronele de căutare, ONU s-a abţinut să dea o rezoluţie.Şi cine ştie ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.

Să reţinem că domnişoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Şi o ţară întreagă s-a pus de-a curmezişul în drumul ei. Toţi s-au aprins de la Facebook şi au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum şi cu multă gălăgie, uitând de toţi ceilalţi copii dispăruţi şi îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtăşite. Şi totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?

Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulţi ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!
[...]
Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren.

complet pe site.

DW/ Horatiu Pepine: Despre libertatea de expresie şi gândire

Povestea fetei care a fugit la mânăstire pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite.

O fată de 15 ani a fugit de acasă şi, fascinată de ambianţa şi decorul vieţii monahale percepute poate mai mult ca imagine literară, s-a ascuns două zile la o mânăstire din Moldova. Poliţia alertată de părinţi a intrat în funcţiune, televiziunile şi-au făcut datoria mediatizând cazul, parchetul a făcut investigaţii preliminare, dar în cele din urmă totul s-a sfârşit cu bine. Din acel moment întreaga poveste a reintrat integral în sfera vieţii private şi toată campania publică ar fi trebuit să ia sfârşit. Pur şi simplu televiziunile ar fi trebuit să tacă şi să se ocupe de alte subiecte.

Din nefericire, episodul nu e trecut sub tăcere iar dezbaterile iau amploare, participanţii profitând de ocazie ca să-şi exprime copios idiosincraziile: anticlericalii fac aluzii maliţioase la cazul Tanacu şi la finanţarea publică a Bisericii, psihologii îşi revarsă resentimentul asupra practicii spovedaniei sau confesionalului, ”iluminiştii” denunţă înapoierea moldovenilor săraci şi îndoctrinaţi de biserică.

Dar problema este că toată această dezbatere se desfăşoară în legătură cu o familie care nu mai vrea să fie în centrul atenţiei şi care nu-şi doreşte decât să se întoarcă la anonimatul protector de dinainte. Întregul scandal a fost şi aşa prea amplificat cu tot felul de suspiciuni care s-au dovedit nefondate. De aceea trebuie ca cineva să atragă atenţia televiziunilor că au depăşit limitele şi că, din prea multă bunăvoinţă şi pasiune pedagogică, vor tranforma viaţa acestei familii într-un infern.

La prima vedere, realizatorii TV dezbat teme de interes general, cum ar fi relaţia dintre biserică şi societate sau concurenţa dintre diferite modele educaţionale, dar în realitate nu reuşesc decât să focalizeze atenţia telespectatorilor asupra unui caz particular. În felul acesta, protagonista inocentă a întâmplării şi familia ei ajung obiectul unei dezbateri publice, care strecoară tot felul de presupoziţii nefavorabile. Chiar dacă nu li se pronununţă numele, membrii acestei familii sunt evocaţi aluziv în fiecare moment al dezbaterii, ca şi cum i-ar privi direct.

Problema este că, din punctul de vedere al unei societăţi liberale, programele de televiziune nu pot fi interzise oricât de intruzive ar fi ele, deoarece fiecare are dreptul să spună ceea ce crede de cuviinţă, chiar dacă provocă prin vorbele sale o profundă rană morală. E neplăcut, dar e preţul ordinii liberale. Putem doar să facem apel la discernământul oamenilor de televiziune şi să-i convingem că bunele lor intenţii se transformă, încetul cu încetul, într-un mare rău.

Dar în ceea ce se întâmplă putem distinge nişte tendinţe care nu mai sunt deloc liberale şi care schiţează de pe acum o perspectivă îngrijorătoare. Faptul că se discută la televiziune pe un ton insistent şi ameninţător despre răul pe care îl face educaţia religioasă în general sau despre trauma pe care o familie ”neglijentă” o poate provoca copilului său, în aşa fel încât acesta ajunge horribile dictu să fie atras de povestirile despre Iisus, ne arată deja că există oameni care aspiră să exercite cu stricteţe monopolul educaţiei în societate.

Povestea fetei care a fugit la mânăstire, la fel ca naraţiunile clasice despre copiii neascultători, pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite. Noii pedagogi deţinători ai adevărului recent ar fi, eventual, psihologii, care ar dobândi un rol mai important în şcoli în aşa fel, încât să corecteze la timp aceste abateri de la ”normalitate”.

Într-o epocă în care tradiţiile religioase sunt în regres, dobândind o mentalitate defensivă şi temătoare, spiritul laicist care se străduieşte să evacueze cu totul orice urmă de cultură tradiţională se află în plină ofensivă. Dar tentativa aceasta de a trasa un model unic al educaţiei este cu totul antiliberală. Paradoxal este că liberalismul, care a atacat el însuşi la vremea sa monopolul educaţiei religioase, a ajuns să fie ameninţat de chiar produsele sale.

Aşa cum nu putem interzice vorbăria incontinentă a televiziunilor, chiar dacă devine stupidă şi intruzivă, tot aşa nu ar trebui să acceptăm avansul acesta lent al gândirii unice.

Dupa cum am spus, cazul fetei este folosit ptr. a ataca din nou Biserica. Aceiasi ciorba reincalzita.

FOTO VIDEO O tânără din Craiova a fost convinsă de profesorul de religie să se călugărească. Părinţii fetei sunt disperaţi: „Eu cred că a fost racolată“

Iulia Răduţ, în vârstă de 25 de ani, din Craiova, a plecat pentru prima dată la mânăstirea din comuna Cârcea la vârsta de 17 ani. Tânăra a fost găsită de părinţi în incinta lăcaşului de cult îmbrăcată în straie monahale. Atunci au aflat că profesorul de religie a îndemnat-o să se călugărească. „Marian Lucian Cazacu, profesorul de religi, de la Colegiul Naţional „Ştefan Velovan“, i-a spus că are mir în frunte, iar vocaţia ei este la mânăstire. Eu eram descris ca satana de profesorul de religie. Fata mea mi-a spus că ea vrea să se călugărească şi că nu îşi doreşte o familie. Probabil că aşa a fost învăţată să se îndepărteze de toată lumea. Eu cred cu tărie că a fost racolată de profesorul de religie care a convins-o să ducă o altă viaţă. Biserica nu ar trebui să distrugă familii. Noi suntem doi părinţi disperaţi. Unicul nostru copil a ales să trăiască la mânăstire. Când a plecat prima dată de acasă era minoră“, a povestit Ion Răduţ, tatăl fetei.

VIDEO




Trăieşte de doi ani la Mânăstirea Tismana

Iulia Răduţa a încercat să îşi păcălească părinţii făcându-i să creadă că a renunţat la visul ei de a se călugări. A plecat la Timişoara la Facultatea de Psihologie, iar în anul IV a revenit cu tot cu bagaje acasă. Nu a lăsat să observe absolut nimic ce are de gând să facă, însă într-o zi a fugit din nou de acasă. Părinţii fetei susţin că au căutat-o zi şi nopate, iar după aproximativ o lună au găsit-o la Mânăstirea Tismana. Era îmbrăcată tot în haine monahale şi a trecut pe lângă ei ca şi cum nu i-ar fi cunoscut. De doi ani nu am mai putut să vorbesc absolut deloc cu ea. „Am reuşit atunci să o luăm acasă. După câteva zile am primit şi bagajele de la mânăstire, iar geantă printre lucruri am găsit o agendă în care avea trecute toate mesajele primite de la profesorul de religie. Am rămas stupefiat în momentul în care le-am citit. Unu m-a marcat cel mai mult. Nu este normal ca un om care crede în Dumnezeu să scrie aşa ceva: „Plecarea la mânăstire echivalează cu moartea…cu tot cu înmormântare cu tot. E o trecere într-o altă viaţă. Unii o fac mai brusc, iar alţii mai bine pregătiţi. Alţii îşi propun să o facă, dar ăla cu coarne îi amână sau le schimă planul. Bătălia e mare… miza e mare. E intrare în armat lui Isus Hristos, armata de elită“, a mai povestit Ion Răduţ.


Ion Răduţ susţine că nu a mai vorbita cu fiica lui de doi ani
Marian Lucian Cazacu, profesorul de religie, susţine că Iulia şi-a ales singură drumul călugăriei. „Este opţiunea ei. Mai bine trebuia să vină bătută acasă de soţ. Ea era o persoană care nu se acomoda prea uşor, iar la caracterul ei s-a dovedit asta. Dacă nu îi place şi nu se regăseşte acolo singură o să vină înapoi. Domne este legată acolo? Poarta la Mânăstirea Tismana este deschisă“, a declarat profesorul de religie.



„Îmi vreau fata înapoi“


Iulia Răduţ, în vârstă de 25 de ani, a reuşit să fugă din nou pentru a treia oară la mânăstire pe data de 1 mai 2012. Tânăra a rupt legătura cu familia şi nu vrea să se mai întoarcă acasă. „Eu îmi vreau fata înapoi. Cred şi sunt convinsă că ea ne iubeşte, dar stareţea de la Mânăstirea Tismana nu o lasă să vorbească cu noi decât în prezenţa ei. Iulia a fost tot timpul un copil cuminte care şi-a văzut de treaba ei. Nu era olimpică ca Iulia din Bucureşti, dar avea la facultate note de la 8 în sus. În fiecare noapte adorm cu ea în gând şi visez la ziua în care o voi strânge din nou în braţe. Stareţa Antonia de la Mânăstirea Tismana nu o lasă absolut deloc să comunice cu noi“, a spus cu lacrimi în ochi Vasilica Răduţ.


Mama Iuliei povesteşte cu lacrimi în ochi că trăieşte un adevărat coşmar
Stareţa Antonie de la Mânăstirea Tisman susţine că nu are dreptul să o dea pe Iulia afară pe poartă. „Fata îşi doreşte să stea la mânăstire. A avut foarte multe discuţii cu părinţii, iar de fiecare dată au ajuns să se certe. Nu mai are rost dialogul. Ei nu pot să accepte că manastirile există şi această viaţă“, a precizat Stareţa Antonia.

Oare s-a gandit cinva ca fata aia poate chiar nu vrea a fie lasata singura cu ai ei?! In plus, are 25 de ani, e destul e mare sa decida pentru ea. Daca vrea calugarie, e libera a aleaga; parntii nu ar trebui sa reactioneze asa. Poate comunica cu profesorul de religie pentru ca parintii nu o intelegeau (sunt 80% sigura ca e asa).
Ca printi, ar trebui sa nu uitam ca, copilul nostru trebuie sa isi faca viata lui, nu sa faca/implineasca ce nu am reusit noi; fiecare om e diferit in oarecare privinte. Ideea e ca degeaba constrangi pe cineva sa faca eva; tot pe a lui o va face in final. Si fata din Bucuresti, daca asta vrea, pana la urma asta va face, fie ca le conine printilor, fie ca nu le convine, pentru ca anii trec, iar fata va deveni majora si va horari ea pentru sine.

" Stareţa Antonia de la Mânăstirea Tismana nu o lasă absolut deloc să comunice cu noi“, a spus cu lacrimi în ochi Vasilica Răduţ."
(...)

"Mama Iuliei povesteşte cu lacrimi în ochi că trăieşte un adevărat coşmar"

Oare care este sensul acestor lacrimi in ochi? De ce trage omul cu atata disperare sa se duca cu capul inainte in fundul iadului, in loc sa multumeasca lui Dumnezeu fiindca le-a oranduit lor un copil care sa aleaga aceasta cale, si care sa se roage pentru mantuirea sufletelor lor? Cat de departe de Hristos trebuie sa fii ca sa ramai timp indelungat intr-o asemenea stare de inselare si crunta indaradnicie?

Un copil de un an care cantarea patru kilograme si era crescut intr-un grajd a murit de foame. O alta fetita de 4 luni din Pitesti a ajuns la spital infometata si inghetata

http://www.hotnews.ro/stiri-esential...urit-foame.htm


Nu mai face nimeni tam tam ca sunt copii care mor de foame si traiesc ca negrii din Africa.

Pentru ca, asa cum spuneam, asa e crestinismul romanesc multimilenar.
Cati crezi ca nu gandesc la fel?
Cati din cei 80% ortodocsi nu gandesc ca cel care se calugareste si-a "distrus" viata?

E bine ca se discuta despre lucrurile astea, poate isi aduc aminte si romanii care e treaba cu Dumnezeu si Biserica.

Normal ar fi ca Patriarhia sa dea un comunicat in care sa aduca aminte poporului "dreptmaritor" care e rostul calugariei in aceasta lume si de ce nu, ca nici casatoria nu inseamna bilet de voie prin cele ale lumii.

Legat de aceasta, imi amintesc cum, cu niste ani in urma, fiind internat intr-un spital (Moinesti-Bacau), nu stiu din ce motiv, m-au mutat a doua zi intr-o rezerva cu trei paturi unde unul dintre paturi era liber, iar in celalalt era un profesor de religie, destul de retras si mult rugator, aveam sa descopar la lasarea serii. Nu pot sa spun cat de mult ne-am bucurat amandoi ca a oranduit Dumnezeu acea apropiere, fiindca eu am simtit-o de mare folos pe perioada sederii mele acolo (o saptamana), desi nu pot sa spun ca "am uns" pe cineva, sau ca as fi cerut pentru mine regim... special. Ce vreau sa spun este ca, intr-un alt salon fusese internat un barbat la vreo 60 de ani, dar fiindca cel in locul caruia trebuia instalat, din anumite motive, nu reusise sa plece acasa, asistenta sefa a venit si ne-a intrebat daca ne deranjeaza sa mai aduca pe cineva pentru o noapte in patul din mijloc... De parca mai era nevoie de acceptarea noastra!... In primul moment, profesorul mi s-a parut totusi rezervat, gandindu-se, probabil ca-i va fi mai greu sa-si faca rugaciunile de seara, dar eu am lasat totul in voia lui Dumnezeu. Barbatul a venit si era tare vorbaret, dar vorbaret pentru lucruri mai putin importante. Ca sa schimb subiectul, l-am intrebat daca are copii, iar el, pe jumatate mahnit, mi-a spus ca are un baiat care a fugit fara stirea lui la manastire, si a umblat cu disperare timp de cativa ani sa-l aduca inapoi, dar nu reusea sa afle manastirea in care intrase. Abia dupa ani buni, cand s-a mai muiat, a reusit sa-l induplece pe fostul lui prieten din sat care stia exact la ce manastire se afla, sa-i spuna, cu conditia unei promisiuni sincere ca nu va mai incerca sa-i schimbe drumul. Si astfel, reusind sa-l afle si sa-l gaseasca implinit sufleteste, a acceptat in final si aceasta situatie cu care initial nu fusese de acord. Discutia, practic se purta doar intre mine si el, iar profesorul citea ceva dintr-o carte religioasa si nu ne auzea. Afland acest detaliu, l-am facut atent pe profesor, dupa care si acesta l-a inconjurat pe batran cu toata dragostea si blandetea, fiindca nu era chiar de colo sa ne pomenim in mijlocul nostru dintr-o data cu tatal unui calugar hotarat si ostenitor in rugaciune!...

Politia a cercetat destul in ceea ce priveste disparitia Iuliei de acasa,
dar mai are de cercetat ceea ce Iulia a spus duhovnicului ei, si anume, ca
la scoala se dau note pe bani, si faptul ca profesorii experimenteaza pe elevi ceea ce acestia invata la radiestezie.

Politia nu poate trece cu vederea asemenea abateri grave. Ar trebui ca si Ministerul Invatamantului sa se sesizeze.

Continui cu prostia aia cu radiestezia?
Chiar de-ar fi așa, ai cunoștință de vreo lege încălcată?

Dar de ce e prostie? Explica-mi. Daca nu ai o explicatie viabila, de ce imi vorbesti asa?

Chiar ma uimesti ca nu sesizezi gravitatea faptului ca niste profesoare de la un liceu fac experiente pe elevi, folosind radiestezia! Si asta la sectiunea "Morala cretina". Vrei o lege incalcata? Invatatura Bisericii ortodoxe, care nu accepta radiestezia, aceasta fiind una din ratacirile contemporane.

Dar faptul ca se cer bani pentru note mai mari la unul din cele mai bune licee din capitala, nu ti se pare nefiresc? Sau tie iti place sa maturi toate mizeriile sub covor?!?

DragosP, ar fi bine sa te gandesti mai intai, inainte de a scrie asa enormitate.
Spre luare aminte:
http://www.doxologia.ro/audio/interv...autoenergizare

Stimată doamnă, ai cumva impresia că dă vreun procuror măcar 2 bani găuriți pe indignarea ta radiestezică? Eu despre asta zic, nu că n-aș fi conștient de eventualul (de se face) rău făcut.
Tu pe ce lume trăiești?

Despre note... Am zis eu ceva de ele?

Nu ai zis de note, desi ar fi trebuit sa spui. Banii care se percep pentru note ar trebui sa fie de interes pentru procurori... S-au mai vazut cazuri de curand, care s-au soldat cu demisia profesoarelor.

In ceea ce priveste radiestezia: scrie ceva in programa scolara de ea? Oare nu tine de deontologia profesorilor, de a nu experimenta pe elevi? De cercetat ar fi si, ce spun parintii la auzul acestei stiri.

Vad ca indiferenta si blazarea cu care s-au obisnuit romanii, au luat forme monstruoase si se extind ca efect si asupra copiilor lor.
Tu ai copii, DragosP? Tie ti-ar fi indiferent sa stii ca se experimenteaza pe copilul tau in orele de curs sau cat timp il stii in siguranta la scoala? Cum ti-ar cadea tie sa afli asa ceva despre scoala "de renume", la care te-ai luptat ca parinte sa iti dai copilul, pentru a-i asigura viitorul.

Bine, macar, ca Iulia, un copil de 15 ani a inteles gravitatea faptului si a luat atitudine.

Nu credeam că simţi nevoia să primeşti încuviinţarea cuiva privind ideile emise.
Eu îs tare curios în ce constau acele "experimente" şi dacă cineva din procuratură ar lua în considerare o plângere în acest sens. Ţi-aduci aminte (anul trecut parcă...) de avocatul care a dar în judecată patru preoţi pen'că nu i-au curăţat cum trebuie casa bântuită?
Da' ce te interesează? A?
Mda.

Sophia,esti printre putinii oameni care au curajul sa tina ochii deschisi si sa mai spuna si lucrurilor pe nume.De aceea nu te astepta sa fii primita cu bratele larg deschise,ci dimpotriva...
Din pacate,asta este ceea ce multi par a nu intelege: a fi crestin inseamna sa il iubesti pe Hristos,dar si sa ai discernamant,sa fii responsabil,sa iti pastrezi obiectivitatea pe cat cu putinta,altfel se aluneca incet si sigur in prapastia fanatismului,ale carei efecte catastrofale le putem fara prea mari eforturi pricepe din filele istoriei.
Pentru mine este un mare semnal de alarma si multe semne de intrebare se ridica despre modul in care anumite manastiri decid sa primeasca viitori frati/surori de manastire,despre criteriile pe care o fac si mai ales cum sunt gestionate relatiile in viata monahala in anumite manastiri.
Ma intreb cum este posibil sa primesti oameni in monahism,care au o vulnerabilitate psihica,precum depresie si alte tulburari,in loc sa ai grija sa isi rezolve mai intai aceste probleme,cum este posibil sa cauti sa ii indepartezi de propriile familii,sa dezbini sot de sotie,mama de fiica,sa intrebi cui vor ramane casa si bunurile dupa ce familia nu va mai fi,oare le vei dona manastirii?Cum este posibil sa induci teroare si sentimente de vinovatie,unor persoane si asa vulnerabile,spunandu-le ca vor ajunge in iad daca vor pleca din manastire,in conditiile in care nici macar nu sunt tunsi in monahism,ci doar frate/sora de manastire?Sau sa le spui ca nu este cazul sa caute ajutor de specialitate,ca acela este de la diavol si ca doar duhovnicul si biserica ii poate ajuta?Si ceea ce va spun sunt cazuri reale,personal am discutat cu cei in cauza si familiile unora dintre ei si am ramas pur si simplu inmarmurita vazand la ce tragedii se poate ajunge datorita unor anumiti duhovnici care gestioneaza toxic,ca sa nu spun patologic, relatia cu cei pe care ii pastoresc.
Sigur,aici ma refer doar la aceasta latura obscura a BOR si nu la toti prelatii sau enoriasii.Slava Domnului,mai avem inca multi preoti cu har si care au un discernamant si chibzuire atunci cand isi indruma enoriasii.Un duhovnic bun inteleg ca este si preotul la care se spovedea aceasta fetita si care se pare ca cautat sa o pondereze in goana ei de a fugi spre manastire inca de la 12 ani,pentru ca nu este prima oara cand fuge de acasa.
Cum a ajuns ea apoi sa ia contact exact cu o anumita manastire,cum de cei de acolo au tainuit prezenta unui minor in fata autoritatilor si cum de nu au sunat imediat familia pentru a o linisti si a-i spune unde este copilul,este deja o alta discutie...
Deasemenea si familia,poate ar fi cazul sa devina mai responsabila si sa caute,dincolo de rezultatele la invatatura, sa vada ce se intampla in sufletul acestui copil.Vocatia autentica eu nu cred ca inseamna fuga si tainuire fata de parinti,iar daca ea nu a avut curajul sa le vorbeasca despre aceste lucruri,ci a decis sa fuga de acasa de doua ori,inseamna ca ceva probleme sunt si la nivel familial.
Ca si concluzie,personal ma astept ca mesajul meu sa fie considerat deranjant,insa mai important mi se pare ca adevarul sa fie spus,pentru ca idealizand niste oameni si o institutie, acordandu-i puteri nemarginite, ii va imputernici pe aceia dintre ei care in numele credintei distrug vieti,sa o faca pe mai departe fara ca nimeni sa ii opreasca nici macar cu o vorba.In aceste cazuri,zicala "drumul spre iad este pavat cu intentii bune" este mai mult decat relevanta...Dumnezeu sa ne lumineze pe toti!

Acum ne-am trezit ca stim noi mai bine ce trebuie sa faca maicile si monahii si cum trebuieste sa mearga treaba la manastire.

Noi cand auzim pe altii ca povestesc ce au patit cu unii preoti, i-am intrebat si pe duhovnicii respectivi, sau ne tragem concluziile doar pe baza unei singure surse? Sau ne punem increderea in ce scriu gazetele, desi stim ca duc o campanie anti-Biserica de ani de zile?!

Voi nu cititi sau nu ascultati ce spun Parintii? Primul copil este a Lui Dumnezeu. Ori se face preot ori se duce la manastire. Problema e ca, multe familii au doar unul sau doi copii, si asta nu ptr. ca Dumnezeu nu le-ar fi dat mai multi, dar avortul si contraceptia e in floare. Daca o persoana e majora si vrea sa plece la manastire, de ce sa fie oprita de parinti? De ce sa traga parintii de ea si sa o tina acasa ptr. ei? Nu e vina manastirilor care primesc persoane majore la ei, ci e vina parintilor care isi fac din copil un idol sau care cred ca e proprietatea lor. Daca copilul umbla terchea berchea prin cluburi si isi schimba partenerii sexuali ca pe sosete nu ar fi fost asa alarmati si tulburati. Insa, cand vina vorba de plecat la manastire parca ar afla ca are cancer, nu alta. Pot sa isi viziteze fata sau baiatul la manastire, pot tine o legatura cu el/ea. Oare nu stiu ce binecuvantare e sa ai in familie calugari sau calugarite?

Nu cred ca e om sanatos in lumea asta, caci toti suntem afectati de pacate. Manastirea nu primeste ca si monahi sau monahii oamenii cu probleme grave, dar nici nu ii poate alunga daca vin sa la ei sa le ceara ajutorul. Da, Biserica poate ajuta oamenii care sufera de depresii, asa cum tot Biserica ii poate ajuta pe cei dependenti de alcool sau droguri(a se vedea Rusia, Muntele Athos, Crucea Albastra). Depresia de mult ori este cauza pacatelor si departarii de Dumnezeu. Nu spun ca nu au voie sa apeleze si la "specialisti", dar sa minimalizam ce poate face Biserica e cam mult.

Orice preot are har. Harul nu pleaca ptr. ca preotul are pacate sau ptr. ca unii oamenii ii desconsidera. Dumnezeu nu ia ce a dat. Cum a zis Pr.Necula, orice preot are har, dar unii nu Il activeaza.

Biserica nu este o simpla institutie, ca si ministerul sanatatii. Sa fim seriosi. Pshilogii si psihiatrii nu sunt neaparat oameni rai si pot ajuta, dar nu sunt mai presus decat preotii. Care e diferenta intre a te duce la un Parinte si a-i spune ce ai pe suflet si a te duce la psiholog si a-i spune ce ai pe slulet? Un monah te asculta si 3 ore, psihologul e pe bani si pe timp. Psihologul te poate ajuta cu sfaturi sau prescriptii, iar preotul iti administreaza Tainele: Sf.Spovedanie si Sf.Impartasanie.

Eu zic ca ar trebui sa fim rezervati cand vine vb de Iulia si problemele ei. Nu o cunoastem pe biata fata, nu stim ce probleme are, nu stim exact ce a vb cu duhovnicul (oricum, nu se spune ce vb cu duhovnicul), nu stim exact cum a ajus acolo si ce a vb cu staretul acela. Voi stiti ca daca un hot se ascunde la manastire, starutul si monahii nu au voie sa il dea in vileag. De ce sunteti asa surprinsi ca nu se lucreaza cu legi omenesti, ci cu cele Dumnezeiesti? Sau legea e mai presus de Dumnezeu? Eu nu cred ca acel staret a procedat gresit. S-a trezit cu o fata fugita, a cazat-o o noapte, a vb cu ea si a trimis-o acasa. Nu stim exact daca a fost intrebat de politie inainte sau dupa ce a venit fata la el. Oricum, ar trebui sa o lasam in pace, caci spre deosebire de altii, s-a dus la manastire, nu sa faca prostii. Scandalizati ca pleaca fata la manastire, dar nu ne scandalizam ca ajung tinerii sa se prostitueze, sa se drogeze, romance la produs in Italia, copiii din orfelinate folositi etc. Ei nu mai au nevoie de ajutor si de sprijin?

Bravo domnişoară! Trimite-i postarea asta şi lui Mândruţă.

Sa nu uitam ca in vremurile pe care le traim intelepciunea se va vadi ca nebunie iar pacatul este o virtute.Stiu maica fugita de acasa la 12 ani ,in '49 ,nu a mai comentat nimeni nimic ,si-a urmat vocatia,o chema Dumnezeu.
La 10 ani i se pareau cantarile slujbelor desprinse din rai.
Alta maicuta care la 14 ani a mers la manastire ,a urmat seminarul de langa manastire si a terminat teologia.Acum are 36 ani.
Din pacate acum manastirile nu mai atrag vietuitori.
Am fost la Sihastria de Rarau si am dormit acolo o noapte ,ce atatea comentarii .Unde sa pleci noaptea daca mergi 2 ore prin padure?
Parintele Ioan e un om sfant

Draga Paraschiva16,este vorba nu despre faptul ca "ne trezim noi ca stim mai bine ce sa faca maicile si monahii" ci despre acela ca exista niste canoane,niste reguli ale primirii in manastiri,care pana si acelea sunt incalcate.Ia sa vedem ce spun ele:

"Primirea în viata monahală

A. Actele necesare

Art.15 - Primirea în mănăstire, schit sau metoc a celor care doresc să intre în monahism se face numai cu aprobarea Chiriarhului.

Atr.16 - Cel care doreste să intre în viata monahală este dator să înainteze Chiriarhului locului o cerere scrisă, însotită de următoarele acte:

a) certificatul de nastere;

b) certificatul de botez;

c) actul de studii (solicitantul, dacă este minor, să fie absolvent al Scolii generale, cel putin si să aibă acordul părintelui sau tutorelui ;

d) cazier judiciar;

e) certificat de stare civilă, din care să se constate că nu are nici una din obligatiile familiale prevăzute de Codul familiei;

f) recomandarea preotului paroh;

g) act privind stagiul militar si declaratia că renuntă la averea sa donând-o rudelor sau mănăstirii;

h) fisa medicală privind starea sănătătii fizice si psihice.

Vârsta minimă pentru primirea în mănăstire, ca novice, este de 16 ani (cu acordul scris al părintilor sau tutorilor).

Minorii vor depune si consimtământul scris al ambilor părinti sau al tutorilor .

Art.17 - La primirea în mănăstire, staretul (stareta) va avea în vedere cercetarea amănuntită a noului venit: scopul venirii (vocatie, deceptie, interese personale), starea fizică si psihică, caracter, temperament, aptitudini, cunostinte religioase, formare spirituală, hotărâre, impedimente. "

Da?Despre asta vorbim...si atunci poate sa imi explice si mie cineva cum o persoana diagnosticata cu tulburare bipolara este mentinuta in viata monahala,in pofida avertismentelor parintilor si incercarii de a explica staretei situatia,pe baza unor acte medicale,iar parintii trimisi la plimbare sub amenintarea ca daca mai insista s-ar putea sa nu isi mai vada copilul?Repet:caz real,atat pe fata,cat si pe parinti ii cunosc.
Dumnezeu nu lucreaza doar prin prelati BOR,lucreaza si prin medici,psihologi si alte tipuri de oameni care s-au pus in slujba ajutorarii aproapelui,ca doar de aceea daca cineva isi rupe mana nu alearga la duhovnic sa i-o vindece,ci merge la medic si da si bani daca este necesar,asa este?.Fiecare cu rostul sau si dovada ca mintile luminate din cler au inteles aspectul acesta sunt tocmai cerintele prezente in regulamentul pentru organizarea vietii monahale si functionarea administrativa si disciplinara a manastirilor si care se regasesc in pasajele pe care le-am subliniat.

In '49 inca mai faceau oamenii cate 5-6 copii.
Daca fugea unul la manastire, nu era asa mare bai, ba poate unii ziceau si "mersi" ca l-au primit.

Mandretea ceea de fatuca din cate am inteles e singura la parinti, adica nu mai catadicsira sa-si complice viata si cu altii copii, stii cum e moda, decat 3 copii care sa-si bata capul si osul la munca, mai bine unul cu casa, masina si iphone pe tava.

Asadar daca fuge la manastire se duse pe apa sambetii investitia principala de o viata, cine mai are grija de batranetile lor, ai?

Tulburarea bipolara nu e un caz atat de grava incat sa-i afecteze discernamantul.
Si cu schizofrenie (nu stiu daca ai vazut vreodata un schizofrenic in perioada de criza) se poate trai normal, chiar avea o familie, etc.

Pe scurt si ma repet pentru mai buna intelegere, "bipolaru'" poate sa ia o decizie vizavi de ce e mai bine pentru viata lor.

Si chiar daca n-ar fi asa, ar fi un alt caz mult mai grav, ce facem, ne certam cine stie ce e mai bine pentru el, duhovnicul sau parintii?

Nu cred ca vei gasi un caz in care cineva atat de bolnav psihic incat sa nu mai aiba discernamant, va fi acceptat intr-o manastire dar parintii il vor vrea acasa.


Da, ar fi o problema daca ar fi luat intr-o manastire unde i s-ar refuza tratamentul medical si in schimb ar fi legat si tratat cu exorcisme pana moare.

Nu stiu daca ai observat, dar astia care fac asa mare tragedie din faptul ca le-a plecat copilul la manastire nu au mai mult de 1 poate cel mult 2 dar nici atat.
Sa zicem ca nu pleca la manastire, il calca o masina, ce faceau? Se luau de piept cu Dumnezeu, asa cum se iau cu Biserica?

Iote ce zice un parinte (audio)

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/sfa...-proprii-copii

ceea ce este mai interesant este faptul ca de circa 5 zile o alta fata de 16 ani este disparuta si cautata de politisti, tocmai am citit articolul, insa nimeni nu mai scrie nimic de ea. De "nu e implicata biserica". Atata ipocrizie jurnalistica varata pe gatul oamenilor. Si toti suntem atat de drepti in judecata mai ceva la Iisus Hristos.

http://www.razbointrucuvant.ro/recom...iscuta-nimeni/

eleva de 16 ani din Tulcea disparuta de o saptamana.

AlinB,scuza-ma,dar pe ce baza spui aceste lucruri?Stii cum se manifesta o persoana in episod maniacal? Sau furorul manical?Ca poate prezenta chiar si halucinatii?Ce discernamant mai are in acele situatii?Faptul ca exista o constiinta de sine care nu este alterata ca in schizofrenie sau alte tulburari psihotice este altceva.Insa asta nu reprezinta un discernamant,din punctul meu de vedere.Si mai ales ca vorbim de persoane care nu se afla sub monitorizarea nici unui medic,care sunt incurajate sa nu aiba nici un contact cu oamenii de specialitate sau sa urmeze vreun tratament.Si apoi,aici nu vorbim despre tablourile clinice ale unor tulburari psihice,ci despre faptul ca acesti oameni sunt admisi in viata monahala si ignorate niste canoane pe care repet...nu eu le-am inventat,ci reprezinta regulamentul vietuirii monahale.Atunci acest regulament exista de amorul artei sau de fatada?
Monahismul este o cale deloc usoara,cu totii stim asta,chiar dintre oamenii absolut sanatosi fizic si psihic sunt putini care reusesc sa o urmeze,in schimb gasim firesc ca persoane cu tulburari psihice sa poata?
Si ca vorbim despre schizofrenie...depinde de multi factori,de tipul schizofreniei,de etapa de boala in care se regaseste bolnavul,daca urmeaza un tratament.In anumite situatii,da,poate exista o viata aparent de normalitate.Insa schizofrenia netratata poate duce la adevarate drame pentru cel in cauza si pentru cei din jur,chiar nu sunt lucruri cu care sa ne jucam si personal ma indoiesc ca vreun staret/stareta cu capul pe umeri si care este om al Lui Dumnezeu ar primi in monahism o astfel de persoana fie ea aflata intr-o aparenta normalitate sau ba.
Si aici nu vorbesc in sensul ca tulburarea psihica ar trebuie sa reprezinte un stigmat pentru cel in cauza,Doamne pazeste,ci doar ca este inuman si iresponsabil a i se pune pe umeri greutatea unei cai precum monahismul,ci mai curand ar fi firesc sa fie incurajat si ajutat sa traiasca,sa vietuiasca intr-o stare de echilibru, armonie,atat cat este posibil pentru fiecare caz in parte, in legatura sa cu Dumnezeu,familia si societatea.

Aşa... Şi?

-si ..sa traiasca psihologia si psihologii,ce atata monahism,ajunge psihologia mai ales combinata ce ceva new age,cu o meditatie cu "lumea ingerilor"...
-vedem paiul din ochiul aproapelui dar nu vedem barna new-age-ista din ochiul nostru

Pai de asta am mentionat, ca ziceam, poate nu stii. :)

Punctul tau de vedere este irelevant.

Faptul ca poate lucra, are drept de semnatura, cont in banca, o familie, copii, in unele cazuri chiar permis de conducere iar justitia il considera responsabil pentru faptele sale, cred ca spune destul despre discernamantul sau.

Ce inseamna "monitorizarea unui medic"? Crezi ca este vreun doctor care sa stea 24/24 dupa el?
Daca are o problema, se duce la doctor.
Si calugarii merg la doctor, daca nu stiai.

Despre ce crezi tu ca este "incurajat" vizavi de starea sa medicala, iarasi este irelevant, conteaza ce se intampla nu ce banuiesti tu.

Care canoane mai exact?
Din ce ai postat, li se cere un certificat medical, nu se spune ca daca ii doare un picior sau au tulburare bipolara nu pot deveni calugari.

Nu reusesc? Dar de ce nu reusesc? Trebuie cumva abilitati de fachir?
Ia intreaba-te de ce nu reusec.

Exact! Depinde.....

Ca si mai sus...DEPINDE!

Depinde de forma si de ce intelegi tu prin trartament.

A se vedea si perspectiva ortodoxa asupra bolilor psihice.
Cred ca multe din ele pot fi ameliorate substantial daca omului i se ofera atentie, afectiune si este ajutat in lupta cu patimile sale.

Si desigur, inca o data, nu inseamna ca daca e calugar i se refuza accesul la medicamente daca ii sunt necesare, pentru sanatatea fizica sau psihica.

De altfel, regretabil, oameni fara dosar la psihiatrie nu de putine ori se comporta ca si cand ar suferi de boli psihice.

In plus, si sanatos fiind, nimeni nu are garantat accesul la haina monahala pana nu trece printr-o perioada de proba.

Greutate? De unde stii tu ca e asa o mare greutate?
Depinde de firea si vocatia omului.
Poate pentru calugar, o mai mare greutate ar fi o viata in lume, cu familie, etc.

Veste, poveste (1). Lăsați copiii să fugă de-acasă!

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/...ref_map=%5B%5D

"O domnişorică de 15 ani a fugit de acasă, din Bucureşti, şi s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Şi-a amanetat nişte lucruşoare din poşetă, un telefon şi nu mai ştiu ce alte flecuşteţe nelipsite de la copiii de astăzi, şi dusă a fost.

De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre şi fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucereşte pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viaţa fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public şi oamenii încep să spargă în dinţi, ca pe seminţe, toate aceste secrete. Şi toate ipotezele. Simţind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O ţară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”. Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de ştiri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată ţara freamătă, România e o faşă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea îşi dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoţi, poliţişti, profesori vin la televiziuni şi comentează evenimentul. Se ţes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruţi, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbeşte. Şeful Poliţiei Române ţine conferinţe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleşeala ei milenară şi le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puţin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Şi atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu şi-a scos dronele de căutare, ONU s-a abţinut să dea o rezoluţie. Şi cine ştie ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.

Să reţinem că domnişoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Şi o ţară întreagă s-a pus de-a curmezişul în drumul ei. Toţi s-au aprins de la Facebook şi au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum şi cu multă gălăgie, uitând de toţi ceilalţi copii dispăruţi şi îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtăşite. Şi totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?

Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulţi ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!
Acasă era bine, nu-mi lipsea nimic, ai mei mă iubeau, n-aveam nicio grijă. Dar sub acea îndestulare călduţă clocotea o nelinişte răvăşitoare: voiam să văd trenul!
Auzisem de tren, de la fraţii mai mari, mi-l arătaseră în cărţile lor de şcoală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunza flăcării tremura pe perete, fraţii mei îmi spuneau poveşti înspăimântătoare despre fiara care mânca jar şi scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roţi, într-un şir lung, mai lung decât drumul de-acasă până la pădure, cel mai lung drum bătut vreodată de mine. Cică era cu totul şi cu totul din fier, nu obosea niciodată, putea să meargă fără oprire prin toată lumea, ajungând chiar până la Iaşi. Despre Iaşi ştiam că e un oraş mare, unde nu există noapte, pentru că se aprinde câte un bec la fiecare casă.

Eram fascinat de poveştile despre tren. Şi când fraţii mei s-au plictisit să mi le tot spună, am început să întreb prin sat: “Eşti om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?”. Şi ei îmi povesteau, fiecare cât ştia şi cum putea. Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud şuieratul cumplit al trenului de Iaşi, venind de peste dealuri şi văi, de cine ştie de unde. Şi în loc să mă înspăimânt şi să fug în casă, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu braţele desfăcute, fiindcă îmi spusese un moş că se cutremură pământul când trece trenul, şi voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri. Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate şi, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băţ prin ogradă, cu un şirag de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, şi făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiştocul de Mărăşeşti pe jos eu îl luam pe furiş, haţ!, şi scoteam si fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Aşa am învăţat să fumez înainte de a merge la şcoală, dar îmi iert asta acum, ca nefumător ce am devenit, conştient fiind că uneori pasiunile te pot duce în direcţii greşite. Dar ce ne-am face fără pasiuni?

Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea şi mi-a cumpărat un trenuleţ din plastic. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă două cărămizi puse în picioare şi una în lung, peste ele. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, beţe, pietre, cârpe, pământ, am construit oraşe, poduri, am ridicat munţi şi am sfredelit tuneluri, am plantat păduri şi le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi.

Totul era frumos câteva zile, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Şi într-o zi am fugit de acasă. Voaim să văd trenul, trenul adevărat.

Am luat-o în direcţia de unde mi se părea mie că vin, în liniştea umedă a nopţii, strigătele trenului-tren, cel viu şi frumos. Aş fi putut să o iau într-o direcţie greşită, să ajung cine ştie unde, dar parcă m-a chemat ceva în direcţia potrivită şi am ajuns unde voiam, la halta de pe malul Jijiei.

A fost un drum periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculţ, având la mine doar o punguţă cu mămăligă rece şi cu ceapă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văile verzi, câte un ochi de apă rece. Dădeai broscuţele cu burta galbenă la o parte şi beai, îţi trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în poveşti, ci veneau în sat să mănânce oi, am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moş Ion, la stână, el trăgea cu puşca după lupi. Mistreţii erau ceva obişnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveai de ce mă teme. Ştiam că mai sunt, ascunşi prin păpuşoi, şi bandiţi, borfaşi sau oameni nebuni scăpaţi de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri şi câte şi mai câte grozăvenii din poveştile noastre copilăreşti, dar am strâns din dinţi şi am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpuşoi şi prin văioage, ca să nu mă vadă careva şi să mă ducă de urechi acasă.

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit ţipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscaţi. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforţare.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Ştiam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineaţa. M-am ascuns sub malul Jijiei şi l-am aşteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, ştiam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peştele cu mâna din culcuşul lui de mâl, scoicile. Atunci, aşteptând trenul, am prins peşti cu mâna, câţiva cărăşei, şi i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriş, cepuşoare de pur, cu gust de usturoi, şi mi-am potolit foamea.

Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simţit în tălpi. Pământul înviase şi mă gâdila. Am alergat spre staţie. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfinţitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineaţă s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâşnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, şi mi-am lipit obrazul ars de soare, cu băşici cleioase, de platoşa lui de tablă, rece, mirosind a smoală şi, nu ştiu cum, a depărtări. Aş fi vrut să-l pot îmbrăţişa, să-l ţin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simţit că se smulge încet de pe şine, că nu-l pot ţine pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt şi am sărit pe scară. Tremurând, am păşit în tren cu teamă şi cu bucurie, ca într-o biserică.

Ca şi în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o şi guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit şi pe mine. I-am spus, cu inocenţă, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să şi merg cu el, să ajung până în Iaşi, oraşul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraş de pe pământ. Naşul m-a dus până la Iaşi, unde m-a dat pe mâna Miliţiei. Miliţienii mi-au dat mâncare şi m-au dus să dorm la camera Mama şi copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiţă şi mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buştean. N-am văzut Iaşul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineaţa, un miliţian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în braţele altui miliţian, care mă aştepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o şaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Ştia de seara că lipseam de acasă, dar nu-şi făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ţinuţi în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moş Ion, la herghelie, la nănuţul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuţa din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Miliţianul se aştepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieş” ‒ şi m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de şef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iaşi? Singur, nu de mânuţă. Eram eroul tovarăşilor mei de joacă şi chiar al meu însumi. Nu şi al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieşit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simţeam bătaia. I-am zis că şi dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Preţul era prea mic.

A fost cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Călătoria mea iniţiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viaţa. Am învăţat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îţi colorează viaţa.

Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren."

Vad ca una scriu si alta intelegi... sau mai bine zis nu vrei sa intelegi cele afirmate de mine.
Te intrebasem daca ai copii, nu pentru ca m-ar interesa acest lucru, ci apelam la empatie, voind sa te pui in locul parintilor, care au copii la acel liceu. Asa ca intrebarea ta ca raspuns la intrebarea mea: "Da' ce te intereseaza? A?" in afara de faptul ca e nepoliticoasa si grosolana, e si inutila, intrebarea mea fiind una retorica, deci nu necesita raspuns.
In rest, nu e problema mea cat de jos vrei sa te cobori prin (orto)grafia pe care o alegi...

Mulțumiri, Iulia! Despre cum se fuge la mănăstire

http://www.contributors.ro/editorial...lytocom=173597

"Imensul tărăboi a fost determinat de reflexele societății postmoderne, iar nu de adolescenta care a fost protagonista unei relativ banale fugi de-acasă. Iar fiindcă această fugă a avut drept destinație o mănăstire ortodoxă, ”scandalul” a fost gonflat mediatic, dobândind conotații anticreștine și antireligioase. A te dedica vieții monahale presupune o relație de iubire cu Dumnezeu, cu Hristos. Iubirea obișnuită nu produce circ național. Dacă Iulia Ionescu în vârstă de doar 15 ani ar fi fugit cu vreun iubit, ar fi rămas însărcinată etc., nu ar fi scandalizat decât familia și câteva vecine bine intenționate.

Dragă Iulia, iartă-i, că nu știu ce fac!

Au ales circul mediatic și s-au trezit să pălăvrăgească la infinit o imensitate de păreriști. Habar n-au despre viața spirituală, dar nici dovadă de bun-simț nu prea dau. Altfel s-ar fi gândit că tu, un suflet curat, ai putea să citești ori să vizionezi inepțiile lor (ex.: la ce e nevoie de duhovnic la vârsta adolescenței?). Au găsit un nou prilej să atace Biserica și religia, în general, să facă rating călcând în picioare intimități, aspirații curate, visuri cum numai adolescența ni le poate dărui.

Așa cum despre apă nu poate vorbi cel care citește despre aceasta sau cel căruia i se povestește, ci doar cel care a băut măcar un pahar cu apă în viața sa, tot astfel despre căutarea de ordin spiritual (duhovnicesc) care se concretizează – în cazul de față – asumându-ți viața monahală nu poate vorbi decât cel care a gustat-o cât de cât. Nici creștinii obișnuiți, nici chiar teologii nu au ce vorbi despre ”fuga” la mănăstire, ci cel care alege (mai corect spus: este ales pentru) viața monahală sau măcar face o astfel de tentativă…

Îndrăznesc să-ți scriu aceste rânduri, Iulia, fiindcă aveam doar câțiva ani mai mult decât ai tu astăzi – eram major – când după un sejur de câteva săptămâni la Mănăstirea Sihăstria (Neamț), fiind găzduit sub același acoperiș cu Pr. Ilie Cleopa, am decis să rămân acolo. Definitiv. Nu conta faptul că părinții mei s-ar fi opus, nu mai conta iubirea pentru fata cu care pe-atunci intenționam să mă însor, nu mai conta niciuna din ”ofertele” acestei lumi. De ce nu s-a întâmplat, de ce am revenit aici – deși parcă ceva din mine este definitiv acolo – voi spune cu altă ocazie. Știu, așadar, cât de cât prin ce treci acum.

De aceea consider că reacția firească este să ți se spună, simplu: mulțumesc, Iulia!

Mulțumesc pentru că ne-ai amintit că încă există adolescenți care își pun cu gravitate întrebările esențiale, pe care noi oamenii ”maturi” le cam uităm. Pentru că ești o tânără indubitabil supradotată care, chiar dacă nu a avut parte de ceea ce în țările civilizate se numește gifted-education, ai avut deja performanțe școlare excepționale. Că ai intrat cu 10 la unul din colegiile cele mai importante din țară.

Fiind și jurnalist, vei găsi și articole critice pe care le-am scris la adresa unor anumite fenomene sau oameni din Biserică. De această dată nu văd nicidecum motive ca Biserica Ortodoxă Română să fie criticată aiurea. Din informațiile pe care le am – multe n-au apărut în presă – știu că ai fost ajutată așa cum se cuvine. Dar mai trebuie să ți se mulțumească și pentru că, om inteligent fiind, ai găsit un îndrumător, un duhovnic excepțional, Pr. Visarion Alexa, de ale cărui bună-credință, generozitate și inteligență spirituală nu se îndoiește niciun creștin onest. Și tot mulțumiri pentru faptul că l-ai căutat și l-ai găsit pe Pr. Ioan Neagoe de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului, un om pe care îl cunosc personal, duhovnic renumit în Bucovina. Din informațiile pe care le am până astăzi călugării de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului au procedat cum trebuie – din această perspectivă, anchetele în curs sunt mascarade.

Mulțumiri ți se cuvin și fiindcă l-ai ascultat pe Pr. Ioan Neagoe și te-ai întors acasă. Da, acestea sunt legile, trebuie să fii majoră ca să poți fi primită într-o mănăstire. Dar eu găsesc și câteva avantaje spirituale în asta. Vei trece printr-o primă probă a timpului. Viața monahală, viața creștinului, în general, presupune multă-multă răbdare – spunea uriașul nostru duhovnic Pr. Ilie Cleopa. Fiindcă o cale spirituală asumată înseamnă racordarea la un alt ritm al timpului. Peste câțiva ani vei înțelege mai bine dacă ești aleasă pentru acest drum, dacă ai vocație. Ești suficient de matură ca să înțelegi că mănăstirile s-au umplut după ’89 pe alocuri și cu oameni lipsiți de vocația monahală. Vei trece zâmbind prin încercările din jur, astfel încât să nu mai fii acuzată că vezi-Doamne, în ceea ce te privește, nu este decât o fugă de lume, de anumiți oameni din familie ș. a. m. d.

…Și, mai ales, prin această cuminte revenire în lume îți vei folosi talanții. Nimeni, nici chiar tu, nu are dreptul să uite că ești un om foarte tânăr care deja a confirmat prin performanțe faptul că are câțiva talanți cu totul excepționali. Dacă va fi să intri cândva în viața monahală, o vei face de la alt nivel intelectual. Adică vei fi primită pe ușa din față, așa cum au făcut-o, de pildă, cei lângă care a fost ucenic Pr. Ioan Neagoe, tot pe Rarău – mă refer desigur la Pr. Daniil (Sandu Tudor), întemeietorul grupului Rugul Aprins, și la confrații săi. Precum Pr. Petroniu Tănase, de pildă, care studiase și matematica, și filosofia, și teologia, studii care nu i-au diminuat nicidecum viața spirituală, dimpotrivă, a ajuns una din marile personalități ale monahismului contemporan. Și această folosire la maximum a talanților – indiferent de studiile pe care le vei face – va fi un motiv pentru care merită să primești mulțumiri încă de pe acum. Oriunde vei fi, la mănăstire sau în viața laică, Biserica va avea de câștigat dacă o vei sluji în postura de om bine pregătit și intelectual, și cultural, și teologic, și spiritual. Alături de căutarea isihastă, acesta este modelul Rugului Aprins: cultura teologică altoită pe cultura laică bine asimilată, inclusiv cultura științifică. Acestea te vor proteja de atitudinile pueril-apocaliptice existente în anumite medii monahale semidocte. Nu încruntații, nu simulanții cu discursuri semidocte, nu habotnicii, ci cei care știu să surâdă dinlăuntru iubirii lui Hristos sunt pe Calea cea bună.

Bine, dar cum se fuge la mănăstire? Cum se face că timp de 2000 de ani, sute, poate mii de (unii viitori mari) mistici au bătut la ușa mănăstirii încă din adolescență și au fost primiți? Așa este, parte din ei au făcut-o chiar în pofida dorinței familiei! Răspunsul este simplu, trăim într-o lume care și-a impus anumite ștachete – nu neapărat bune sau rele. Aceste rigori există și trebuie respectate. Un om de inteligența ta înțelege. Cu cât ștacheta este mai înaltă, cu atât bucuria de a o depăși prin asumare, iar nu ocolind-o, este mai profundă. Nicio tragedie că astăzi retragerea la o mănăstire devine poate mai anevoioasă. Dimpotrivă, generează o multitudine de șanse în plus – atunci când credința este puternică. Oricum, greul începe abia după ce ai intrat în monahism…

Și totuși, cum putem fugi la mănăstire? – mă întrebau uneori elevii de liceu și studenții cărora le-am predat de-a lungul timpului religie creștin ortodoxă și istorie a religiilor. Păi întrebarea este pusă cum nu trebuie! Fiindcă la o mănăstire se merge, de preferință, împăcat cu familia ta, cu aproapele tău, cu lumea. NU SE FUGE. Altfel, chiar zăvorât într-o chilie, lumea năvălește peste tine în mintea și sufletul tău. Dar aceasta nu depinde exclusiv de tine, evident. Oricum, indiferent de felul în care va decurge viața ta de aici înainte, important va fi să fii tu însăți împăcată atunci când te privești în oglindă, să știi că ai făcut ceea ce trebuie, respectând îndrumările primite. Cât despre adevărata oglindă reprezentată de lumina hristică – aceasta necesită o întreagă viață de rugăciune…

Câți dintre noi sunt pregătiți spiritual să înțeleagă sensurile mediatizării abuzive ale aventurii tale? Câți dintre noi sunt pregătiți lăuntric să-ți mulțumescă? Cândva lumea care în aceste zile te-a criticat nemilos, te-a compătimit, te-a bârfit, te-a condamnat, a râs, a luat-o în derizoriu, va înțelege că trebuie să-ți mulțumească pentru frumusețea ta lăuntrică.

Iartă-ne pe toți că am intrat atât de brutal și de neinspirat în viața ta. Zâmbește cu dezinvoltură tuturor! Și mulțumește-le la rândul tău oamenilor și lui Dumnezeu că ți-au prilejuit această încercare plină de sens pentru noi toți!…"

Faptul ca Iulia a vrut sa se duca la manastire nu poate fi decat apreciat, insa totusi normal mi s-ar fi parut sa le spuna si parintilor ei faptul ca si-ar dori sa urmeze aceasta cale.
A renunta practic la viata in lume si a urma calea monahala nu este ceva usor- acest pas trebuie bine gandit, iar cine alege calea monahala trebuie sa fie convins in sufletul sau ca intradevar isi doreste lucrul asta pentru toata viata!

-bine a zis Becali referitor la plecarea Iuliei la manastire: "Fericiti parintii acelei fete si fericita Romania ca da nastere inca la sfinti. Ce este mai frumos pe lume decat sa fii mireasa lui Hristos?"

-eu zic ca mama ei a gresit pt ca nu ii oferea libertate,Iulia trebuia sa o sune cand ajungea la scoala,la spovedit statea la 3 metri in spatele fetei...
-sunt multi parinti care in loc sa-si doreasca fericirea copilului ei vor sa fie realizat,sa fie olimpic,cu diplome si facultati,ca apoi sa se laude in stanga si dreapta cu realizarile copilului
-cred ca asa a fost cazul si cu Iulia,daca ea se implineste sufleteste si e fericita la manastire ,cu o viata duhovniceasca inseamna ca acolo e locul ei,parintii ar trebui sa accepte acest lucru
-dupa cate am inteles cred maica-sa pierde custodia fetei si Iulia o sa stea cu tatal ei,poate e mai bine asa decat sa stea cu o ciocanitoare ,orgolioasa care vroia sa faca din fata ei o marioneta

Evident ca aveti dreptate! Asa se intampla cand nu exista comunicare intr-o familie si cand parintii nu cauta sa inteleaga si sa sustina aspiratiile si idealurile copiilor.
Inteleg ca parintii sa fie mai autoritari fata de copii si chiar sa le aplice pedepse rezonabile in cazul in care copii fac lucruri sau intra in anturaje gresite , care sa duca la infractionalitate (consum de droguri, furturi, gasti, prostitutie, etc), insa in aceasta situatie-al Iuliei- nu a fost cazul de asa ceva!
Ma intreb daca parintii ei au discutat cu ea vreoadata la modul serios- sa caute sa o intrebe cam ce si-ar dori sa faca in viata, sa o inteleaga si sa o sustina.
Intradevar, calea monahala nu este usoara, trebuie gandita foarte bine aceasta chestiune, trebuie discutat si cu un duhovnic, insa daca Iulia isi doreste cu adevarat aceasta cale, atunci normal mi se pare ca parintii ei sa o sustina, chiar daca ca si parinte este firesc sa-ti doresti ca si copilul tau sa-si intemeieze o familie in lume.

Daca este adevarat, imi pare nespus de rau pentru mama si in acelasi timp nedrept. Este greu sa fii parinte perfect, toti gresim. Poate si mama Iuliei a gresit, dar cu siguranta din prea multa dragoste si grija pentru ea. Nu trebuie judecata atat de aspru. A invatat si ea din aceasta experienta, asa cum a invatat si Iulia. Toate discutiile pe marginea acestui subiect ne-au aratat in ce lume am ajuns sa traim.

Deci o adolescenta cu probleme in familie, a dat peste niste site -uri "antisistem" si a ajuns la concluzia ca trebuie sa alergam panicati la manastire.

Sa ne mai miram ca a procedat cum a procedat punand oameni pe jar?

Inteleg ca avea o problema cu mama, dar se pare ca nici tatalui sau nu i-a acordat prea mult credit.

Sa zicem ca exista totusi o aspiratie spirituala autentica, in cazul asta nu putem vorbi si de o denaturare a ei?