Pentru of-urile alea. :)

Corect , dar realitatea este văd complet alta si mult mai mult de atât, se folosesc alifii la greu , si astfel prietenul a devenit intre timp campion mondial la sărit gardul :)

N-ai priceput, mai citeşte o dată contextul în care s-a făcut afirmaţia. Să nu mai vorbim de perioada când a fost făcută afirmaţia.

Tu nu pricepi si te bagi singur in seamă fără sa fi citat .
Când am să te citez, discutăm, până atunci nu mai strica threadurile deschise de alții, deschide un thread in care scri ce si cum vrei.
Din minim respect pentru cel care a deschis un thread , respecți cât de cât tema si nu pui doar gaz pe foc , plus ca este stipulat si in regulamentul de funcționare a acestui Forum.
Te rog sa nu ma mai citezi atâta timp cât nu te-am citat , altfel esti un SIMPLU MAHALAGIU :)

...:))) Cred că asta îţi sună ţie! Ţi-am ignorat cel puţin trei intervenţii pe acest topic fără să te fi citat. Ia revezi cine pe cine citează cu isinuări că aş fi Ioan.

Te rog mult nu fi MAHALAGIU si nesimțit, discută despre tema de aici :

《Cine si de ce? Pai... vorbim de oameni, nu? "De ce?"-ul nu cred ca are relevanta. Omul este rational si unic in sine. Fiecare are propria motivatie care nu se identifica niciodata 100% cu a altuia. "Cine?" Asta n-o putem spune noi, de dincolo de monitor si nici macar ei, fiindca sunt la randul lor subiectivi. Si... cui foloseste? Dar... ce ar trebui sa facem spre folosul nostru? Sa cercetam pe "cine" si "de ce", ca sa ne inteleptim? N-as zice. Cred ca mai degraba agitam spirite si orgolii. Eu as propune alt gen de intrebari.
- De ce isi pierde omul inocenta, odata cu trecerea copilariei?
- Odata ce realizeaza ca se afla intr-un "tren" din care va trebui sa coboare intr-o zi, de ce continua sa se pretinda un calator de cursa lunga, atat timp cat NU DEPINDE DE EL?
- De ce pentru sine, are mereu toata ingaduinta, iar pentru oricine altcineva, este intransigent, gata oricand sa lupte pentru propriul adevar, neglijandu-l pe cel al lui Dumnezeu (constient sau inconstient).
- Cand are in jurul lui toate datele problemei, de ce refuza sa analizeze lucid propria existenta, dandu-si astfel singur, verdictul unei judecati viitoare de neevitat?
- De ce, constient fiind de propria razvratire, continua sa semene vrajba intre oameni, sa judece partinitor, sa insiste a influenta pe altii in propria decizie, desi astfel se face vinovat si de minciuna si de ipocrizia celor pentru care se pune chezas?
- De ce uita ca nimic pe lumea asta nu-i apartine lui si mai ales nu are nici cel mai mic merit in toate pe care considera ca le detine, fie ele virtuti, diplome, faima, bani, averi, titluri de noblete?
...Daca omul ar fi prost, macar ar avea o scuza. Dar in toate care le face, el iese in evidenta ca un extraordinar jongler al inteligentei. Si totusi, dincolo de "circ" e... lumina sau intuneric .
Ca barbat, fiecare dintre noi banuiesc ca a fost macar o data in situatia de a vedea o femeie dezarmant de frumoasa. Si vorbesc de acea frumusete ce nu are nici cea mai mica legatura cu vulgaritatea sau artificiile cosmetice. Pentru un om onest, primul lucru pe care-l poate gandi este acesta: "Femeie, cine-i fericitul careia tu ii oferi surasul si dragostea ta?" Este o stare de fapt si o admiratie pentru cel ce are aceasta sansa, macar pentru o scurta perioada din viata. Dar despre Rai, de ce nu avem astfel de revelatii? In Rai nu exista suparare, nu exista tristete, dor, durere de masele, nu-ti dai cu ciocanul peste degete, nu te simti nici marginalizat, nici umilit, nu simti nici foame nici frig, ci - in raport cu treapta pe care ai reusit sa urci, traiesti un anumit nivel de fericire care nu poate fi comparat cu nimic de pe pamant. Noi STIM asta. Si totusi, chiar daca admiram sau ne bucuram alaturi de sfinti, ca au ajuns acolo, nu vrem sa incercam in strafundul constiintei noastre, o "coborare" din lumea orgoliului, vanitatii si trufiei, pentru o "urcare" in lumea vesniciei. Cine ne opreste sa privim o astfel de perspectiva si de ce-i dam curs, daca tot suntem constienti ca astfel de incercari sunt zadarnicite de diavol, de cele mai multe ori prin cei mai apropiati sufletului nostru?!
Iata intrebari la care nu trebuie sa raspundeti neaparat in vazul celorlalti, ci in singuratatea clipelor dinainte sau de dupa rugaciune!》

Omule schimbă-ţi ochelarii! Citeşte prima mea intervenţie pe acest topic şi în acelaşi timp reciteşte-ţi mesajele (nici unul nu este on topic). Şi nu priveşte pe tine discuţia mea cu moşul. După ce se pare că am încheiat discuţia cu el ai apărut tu fochistul forumului. Vă rog continuaţi!

Te-am rugat sa nu fi mahalagiu si lipsit de simțire, atât si nimic mai mult , dar continui magareaste in atitudinea ta , îți pierzi timpul atât de prețios până la urmă, mergi si te culcă măcar sa nu dai gres mâine la muncă, după ce ai dat rateu si cu cele duhovnicesti.
Iti pierzi timpul mai pe toate threadurile cu mesaje infantile , de mahala si de prost gust .
Deci :

《Cine si de ce? Pai... vorbim de oameni, nu? "De ce?"-ul nu cred ca are relevanta. Omul este rational si unic in sine. Fiecare are propria motivatie care nu se identifica niciodata 100% cu a altuia. "Cine?" Asta n-o putem spune noi, de dincolo de monitor si nici macar ei, fiindca sunt la randul lor subiectivi. Si... cui foloseste? Dar... ce ar trebui sa facem spre folosul nostru? Sa cercetam pe "cine" si "de ce", ca sa ne inteleptim? N-as zice. Cred ca mai degraba agitam spirite si orgolii. Eu as propune alt gen de intrebari.
- De ce isi pierde omul inocenta, odata cu trecerea copilariei?
- Odata ce realizeaza ca se afla intr-un "tren" din care va trebui sa coboare intr-o zi, de ce continua sa se pretinda un calator de cursa lunga, atat timp cat NU DEPINDE DE EL?
- De ce pentru sine, are mereu toata ingaduinta, iar pentru oricine altcineva, este intransigent, gata oricand sa lupte pentru propriul adevar, neglijandu-l pe cel al lui Dumnezeu (constient sau inconstient).
- Cand are in jurul lui toate datele problemei, de ce refuza sa analizeze lucid propria existenta, dandu-si astfel singur, verdictul unei judecati viitoare de neevitat?
- De ce, constient fiind de propria razvratire, continua sa semene vrajba intre oameni, sa judece partinitor, sa insiste a influenta pe altii in propria decizie, desi astfel se face vinovat si de minciuna si de ipocrizia celor pentru care se pune chezas?
- De ce uita ca nimic pe lumea asta nu-i apartine lui si mai ales nu are nici cel mai mic merit in toate pe care considera ca le detine, fie ele virtuti, diplome, faima, bani, averi, titluri de noblete?
...Daca omul ar fi prost, macar ar avea o scuza. Dar in toate care le face, el iese in evidenta ca un extraordinar jongler al inteligentei. Si totusi, dincolo de "circ" e... lumina sau intuneric .
Ca barbat, fiecare dintre noi banuiesc ca a fost macar o data in situatia de a vedea o femeie dezarmant de frumoasa. Si vorbesc de acea frumusete ce nu are nici cea mai mica legatura cu vulgaritatea sau artificiile cosmetice. Pentru un om onest, primul lucru pe care-l poate gandi este acesta: "Femeie, cine-i fericitul careia tu ii oferi surasul si dragostea ta?" Este o stare de fapt si o admiratie pentru cel ce are aceasta sansa, macar pentru o scurta perioada din viata. Dar despre Rai, de ce nu avem astfel de revelatii? In Rai nu exista suparare, nu exista tristete, dor, durere de masele, nu-ti dai cu ciocanul peste degete, nu te simti nici marginalizat, nici umilit, nu simti nici foame nici frig, ci - in raport cu treapta pe care ai reusit sa urci, traiesti un anumit nivel de fericire care nu poate fi comparat cu nimic de pe pamant. Noi STIM asta. Si totusi, chiar daca admiram sau ne bucuram alaturi de sfinti, ca au ajuns acolo, nu vrem sa incercam in strafundul constiintei noastre, o "coborar》e" din lumea orgoliului, vanitatii si trufiei, pentru o "urcare" in lumea vesniciei. Cine ne opreste sa privim o astfel de perspectiva si de ce-i dam curs, daca tot suntem constienti ca astfel de incercari sunt zadarnicite de diavol, de cele mai multe ori prin cei mai apropiati sufletului nostru?!
Iata intrebari la care nu trebuie sa raspundeti neaparat in vazul celorlalti, ci in singuratatea clipelor dinainte sau de dupa rugaciune!》

Continuaţi!

Sa ne oprim puțin la acest aspect scris de Culai :

《...Daca omul ar fi prost, macar ar avea o scuza. Dar in toate care le face, el iese in evidenta ca un extraordinar jongler al inteligentei. Si totusi, dincolo de "circ" e... lumina sau intuneric .》
Tu ce zici , esti prost sau circar ?

《Dincolo de circ , e lumină sau intuneric ?》
Duhule Sfinte, tainica Lumina, Lumina nepatrunsa, Lumina mai presus de orice nume, vino si te salasluieste in noi. Izbaveste-ne de intunericul necunostintei si umple-ne cu noianul cunostintei

Doamne, Iisuse Hristoase, Lumina vesnica, Care ai stralucit din Tatal mai inainte de a fi lumea, Care ai deschis ochii orbului din nastere, deschide si ochii inimilor noastre si da-ne sa Te vedem pe tine, Ziditorul si Dumnezeul nostru.
Da-ne sa simtim cuvantul evanghelic al lui Hristos ca pe o Lumina rara de moarte, ca pe o putere dumnezeiasca cretoare , ca pe o noua treapta in creatie; acum insa nu sub forma unei porunci - "Sa fie... " - ci ca un cuvant grait ca fiinta rationala. "Intru libera Sa vointa ne-a nascut prin cuvantul adevarului" (Iacob 1, 18).

Să fii sănătos!

Bun, dar cum esti ?

Din mândrie nu vrei sa spui cum esti :)
Câtă dreptate avea Părintele Sofronie , valabil pentru toți deopotrivă!
Afundati in pacate , ne vedem smulsi de la Dumnezeu, si din adancuri strigam: "M-a lovit moartea. Vino si fa-ma intreg. Vino si departeaza tot ceea ce ma intineaza. Vino si savarseste intru mine tot ceea ce este bine placut inaintea Ta. Sunt tinut rob in intuneric. N-am putere sa ma ridic pana la Tine".
Prin intuneric, prin tot ceea ce intineaza, am in vedere aici mandria. Mandria este radacina oricarui pacat. Hristos Si-a inceput propovaduirea pe pamant printr-o chemare la pocainta - la o schimbare radicala a atitudinii fata de viata. Perspectiva noastra normala se schimba in contrariul ei: smerenia inalta, mandria coboara.
La ce nivel suntem colega ?
Parter , subsol, sau . . . :)
Ce SIMPLU , nu ?

Se cuvine să arătăm bunăvoinţă şi să dorim numai bine aproapelui, într-adevăr.
P.S. Ioan, care din personalităţile noastre eşti? Că m-am încurcat şi eu, simpllu...:))
P.P.S. Ce lucru curios, pe de altă parte: să ai 3 personalităţi şi să fii nici o persoană...:( În discursul interlocutorului, vreau să zic.

Mulţumesc, Cristian.

Nici dacă am fi regizat totul nu ne ieşea atât de bine. Eu încă mă mai minunez cum s-a putut ajunge la o asemenea situaţie. :))
Slavă Domnului pentru toate!

Balcanism şi postcomunism.
Ce altceva?

„Dincolo de inocenţă, e alunecare!” Cred că fiecare dintre noi ajungem destul de devreme în viaţă să avem această reflecţie pe care o considerăm personală, când de fapt ea vine de la Adam, iar Dumnezeu ne-o şopteşte discret, la timpul potrivit. Oare cât timp consimţim să „alunecam” şi cum credem că putem recupera mila şi dragostea lui Dumnezeu, conştienţi fiind că, prin „alunecare”, nu mai putem vorbi de o relaţie sinceră şi reciprocă?
Greşeala, sau căderea în păcat!... Iată o alchimie bizară şi atât de fascinantă în lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea omului sau a lumii!... Diavolului îi este îngăduit să urzească păcate, iar Dumnezeu le transformă cu măiestrie și delicatețe, cu milă şi răbdare în miracole cu totul ziditoare. Putem să punem pe seama lui Dumnezeu, ispita sau păcatul? Nu, nici vorbă, dar „lucrarea” păcatului, (şlefuirea, transformarea, metamorfozarea divină) pentru ca el să devină grâu din neghină, fără îndoială că Lui I se datorează.
Faptul că mai trăim, înseamnă că încă mai sunt drepţi pe lume. Sau poate că numărul celor buni raportat la cei răi să fie total nesemnificativ și nesatisfăcător, dar din altă parte să vină mila și răbdarea lui Dumnezeu. Ne trebuiesc ani mulți pentru a înţelege cel mai copleşitor merit pe care l-a avut Preasfânta Fecioară din momentul în care arhanghelul Gabriel i-a adus mesajul Bunei-vestiri: „Iată roaba Domnului! Fie mie, după cuvântul tău!” La prima vedere, acceptarea acestei misiuni, pare a fi pusă doar pe planul măreției divine: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată. Ascultă fiică și vezi, și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău. Că a dorit Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău.” – Ps. 44. De fapt rolul Preasfântei a fost exact opusul măreției. Nu mai punem în balanță dacă a conștientizat sau nu în acel moment, riscul de a fi ucisă cu pietre prin legea lăsată de Dumnezeu lui Moise, ci simplu fapt că tocmai pe seama ei se găsise Dumnezeu să facă pace cu omul. Dumnezeu este TOTUL! Cum să atingi tu, omule, zămislit din lut, Infinitul? Cum să crezi tu, om slab și muritor că poți fi EGAL cu Dumnezeu, din moment ce ți-a încredințat ție rolul de Mamă? Această stare de smerenie absolută și cu adevărat desavarșită, nu avea s-o mai părăsească niciodată, pe cea Binecuvântată. Smerenia omului obișnuit, chiar și a sfinților, vine dintr-o mustrare a conștiinței pentru o viață în păcat sau lipsită de acele osteneli la care se aşteaptă Dumnezeu de la noi. Iar această mustrare a constiinței, aducătoare de smerenie, nu poate fi desavarșită și cu atât mai puțin continuă. Ea apare spontan, are o intensitate mai mare sau mai mică și durează un timp oarecare lăsând mai apoi loc vieții obișnuite. De la Maica Domnului, gândul smerit nu mai putea pleca. Dumnezeu era în interiorul ei, iar acest gând nu avea cum s-o mai părăsească în vreun fel. Devenind mai apoi Mamă, cu atât mai bine putem înţelege, fiindcă orice mamă sănătoasă de pe lume nu-și poate lua gândul de la puiul ei. Iar „Puiul” ei era Împăratul și Mântuitorul lumii. O mamă nu se mândrește în fața copilului, ci se sacrifică pe sine, oferind tot ce are mai bun și mai sfânt. Poate tocmai de aceea, orice mamă, în principiu, poate fi considerată o sfântă, prin puterea ei de dăruire până la sacrificiu total. Poate tocmai de aceea, ar trebui să o consideram pe Mama lui Iisus, propria noastră mamă, față de care nu ne-am ascuns niciodată și în care am avut deplină încredere. Poate de aceea ar trebui să insistăm cât mai mult cu gândul asupra a ceea ce a fost în sufletul Sfintei Fecioare pe durata întregii ei vieți și astfel vom reuși să cunoaștem o foarte mică fărâmă din Harul lui Dumnezeu, care nu e altceva decât sfânta înţelepciune.…

Nu înţeleg exact ce vrei să spui.

Mulţumesc mult pentru întrebare. E un lucru la care mă tot gândesc, de-o vreme, dincolo de gluma recentă a lui Cristiboss.
Întrucât acum sunt prins şi de-a dreptul epuizat de partida dintre Carlsen şi Karjakin (am pariat o sumă mare, 10 lei, că nu va fi remiză şi, în plus, ţin cu rusul care acum are avantaj), o să te rog să îmi îngădui să răspund mâine. N-aş vrea să răspund în grabă la o temă care mi se pare foarte importantă.
Doamne ajută, stimată personalitate! (Presupun că eşti nr. 1!)

https://www.chessbomb.com/arena/2016...arjakin_Sergey

Ce aveti fratilor :))
Nu va prieste mancarea de post ? :)

În dragostea sa profundă pentru Maica celor vii, Sfântul Siluan Atonitul scrie: „Când sufletul este pătruns în întregime de dragostea lui Dumnezeu, oh!, totul este atât de bine, totul se umple de dulceaţă şi de bucurie! Dar, chiar şi atunci, nu scăpăm mâhnirii adânci, şi cu cât este dragostea mai mare, cu atât mai adâncă este întristarea.
Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar printr-un singur gând, şi nu şi-a pierdut niciodată harul, dar ea de asemenea a avut de îndurat mari mâhniri. Când se afla la picioarele Crucii, durerea sa era vastă cât oceanul. Durerile sufletului său erau incomparabil mai mari decât cele ale lui Adam când a fost gonit din Rai, pentru că dragostea ei era, de asemenea, incomparabil mai mare decât cea a lui Adam. Şi dacă ea a rămas în viaţă, este doar pentru că puterea Domnului a ţinut-o, căci Domnul voia ca ea să vadă Învierea Sa, şi ca după Înălţarea Sa ea să rămână pe pământ pentru a mângâia şi bucura pe Apostoli şi noul popor creştin”.

Daca-ti doresti sa scapi de patima, ori de cate ori iti vine in gand sa fumezi, citeste din Noul Testament pana dispare gandul.

"- Şezi, şi am să-ţi povestesc ce m-a făcut să citesc Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el. Ne-am aşezat la masă, şi căpitanul a început să povestească:

- Din tinereţe am intrat în armată, dar nu în garnizoană, îmi cunoşteam slujba şi eram iubit de şefii mei, fiind un locotenent corect. Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocirea mea m-am deprins să beau, până am căpătat patima beţiei. Când nu eram beat, eram un ofiţer corect, dar când începeam să beau, câte şase săptămâni nu mă trezeam. Multă vreme comandanţii mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusă şefului, am fost degradat pentru trei ani şi transferat ca soldat în altă garnizoană. Dacă nu mă îndreptam şi nu mă lăsam de băut, mă aşteptau cele mai aspre pedepse.

Oricât mă sileam să mă înfrânez şi oricât căutam să mă tămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea şi de aceea şefii mei căutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu mai ştiam ce să fac. Într-o zi şedeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intră la noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădea fiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: "€žDe ce eşti atât de mâhnit?"€ Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu. Monahul, înţelegând situaţia mea, mi-a zis: €"Acelaşi lucru s-a întâmplat cu fratele meu şi iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie, poruncindu-i cu străşnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, să citească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, să citească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt, patima a dispărut şi, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în gură nici o picătură de băutură. Fă şi tu aşa! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ţi-o aduc."€

Ascultând toate acestea, i-am zis: "€žCum poate să-mi ajute Evanghelia ta, când nici una din străduinţele mele, nici medicamentele n-au putut să mă oprească de la băutură?"€ I-am vorbit astfel pentru că nu citisem niciodată Evanghelia.

"€žNu vorbi aşa, mi-a răspuns monahul, te încredinţez că-ţi va folosi."

A doua zi, monahul mi-a adus într-adevăr Evanghelia. Eu am deschis-o, m-am uitat, am citit şi i-am zis: "€žNu pricep nimic din ea. Nici nu sunt deprins să citesc litera bisericească."€

Monahul a încercat din nou să mă convingă că înseşi cuvintele Evangheliei au o putere harică, fiindcă în ea se află scris ceea ce a grăit însuşi Dumnezeu. "€žCiteşte-o numai cu stăruinţă, chiar fără să înţelegi. Un sfânt părinte a zis: Dacă tu nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu, totuşi demonii înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură. Iar patima beţiei se naşte din imboldul demonilor. Şi iată ce-ţi mai spun: Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că însăşi camera în care se găseşte o Evanghelie înspăimântă duhurile întunericului şi ele nu se mai apropie de ea.€

Nu mi-aduc aminte ce bani i-am dat monahului, dar am luat Evanghelia, am aşezat-o în cufăr împreună cu celelalte lucruri şi am uitat-o acolo. După câtăva vreme mi-a venit o poftă nebună să beau. Atunci am deschis repede cufărul, ca să scot banii şi să fug la cârciumă. Cel dintâi lucru ce mi-a ieşit înaintea ochilor a fost Evanghelia, care mi-a adus aminte în chip viu de toate cele spuse de monah. Am deschis cartea şi am început să citesc capitolul I de la Matei. Citindu-l până la capăt nu am înţeles nimic, dar din nou mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus monahul: "Nu-i nimic că nu înţelegi, citeşte-o numai cu stăruinţă"€. Am mai citit un capitol şi l-am înţeles mai bine. Am citit până la ora stingerii, când nimeni nu mai avea voie să iasă; astfel, în seara aceea n-am mers la băutură.

Sculându-mă dimineaţa şi pregătindu-mă să mă duc la cârciumă, mă gândii: "€žCe-ar fi dacă aş mai citi un capitol din Evanghelie?"

Îl citii şi nu m-am mai dus. Când îmi veni pofta de băutură, iar am început să citesc şi m-am uşurat. Acest lucru m-a îmbărbătat şi ori de câte ori eram îndemnat să beau, citeam câte un capitol din Evanghelie. Cu cât citeam, cu atât mă uşuram şi, în sfârşit, îndată ce am terminat cele patru Evanghelii, patima beţiei mi-a dispărut cu totul, încât m-am dezgustat de băutură. Sunt douăzeci de ani de când nu mai beau.

Toată lumea s-a mirat de o asemenea schimbare petrecută cu mine. După trei ani am fost din nou avansat în gradul de ofiţer, mai târziu, în gradele următoare şi, în sfârşit, am fost numit comandant. M-am căsătorit, am nimerit o femeie bună, am adunat ceva avere şi acum, slavă Domnului, trăim bine şi, pe măsura puterilor, îi ajutăm pe săraci şi îi primim pe străini. Am şi un fiu, ofiţer; e băiat bun.

De când m-am vindecat de beţie, am făcut o făgăduinţă, ca în fiecare zi, în toată viaţa mea, să citesc Evanghelia, anume câte un evanghelist pe zi, fără să ţin seama de vreo piedică. Aşa fac acum. Dacă se întâmplă să am prea multe treburi în legătură cu serviciul şi mă obosesc prea tare, atunci seara, la culcare, o rog pe soţia mea sau pe fiul meu să-mi citească o Evanghelie şi astfel îmi împlinesc această pravilă fără întrerupere. Drept recunoştinţă şi spre slava lui Dumnezeu am îmbrăcat această Evanghelie în argint curat şi o port întotdeauna la pieptul meu.

Am ascultat cu bucurie cuvintele căpitanului şi i-am zis:

- Un caz asemănător am văzut şi eu. În satul nostru, la fabrică, era un meşter foarte iscusit; era un lucrător bun şi câştiga bine. Din nenorocire, se îmbăta şi încă destul de des. Un om cu frica lui Dumnezeu l-a sfătuit ca, atunci când îi va veni pofta să bea, să rostească câte 33 de rugăciuni în numele lui Iisus, în cinstea Prea Sfintei Treimi, după numărul celor 33 de ani de viaţă pământească ai lui Iisus Hristos. Meşterul ascultă, începu să împlinească această pravilă şi, în curând, se lăsă cu totul de băutură. Iar peste trei ani s-a dus la mănăstire.

- Dar, întrebă căpitanul, ce este mai presus, rugăciunea lui Iisus sau Evanghelia?

- Amândouă sunt la fel, căci Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos cuprinde în sine toate adevărurile evanghelice. Sfinţii Părinţi zic că rugăciunea lui Iisus este prescurtarea întregii Evanghelii.

In cele din urmă, ne-am rugat împreună. Căpitanul a început să citească Evanghelia după Marcu de la început, iar eu ascultam, zicând în gând rugăciunea lui Iisus. La orele două după miezul nopţii căpitanul a terminat de citit şi ne-am despărţit ca să ne odihnim. După obiceiul meu, m-am sculat dis-de-dimineaţă. Toţi dormeau şi îndată ce începu să se lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o! Parcă m-aş fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o ţară îndepărtată sau cu un prieten înviat din morţi. O sărutam şi-i mulţumeam lui Dumnezeu, Care mi-o înapoiase. Am inceput să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a Ii-a a Filocaliei.

M-a mirat învăţătura lui, în care el propune, în aceeaşi vreme şi pentru acelaşi om, trei lucruri diferite: „Şezând la masă, spune el, dă-i trupului hrană, auzului ceea ce se citeşte, iar minţii rugăciune.” Dar amintirea celor petrecute în seara cea plină de bucurie mi-a dezlegat această taină, anume că mintea şi inima nu sunt acelaşi lucru. Când s-a sculat căpitanul, am ieşit să-i mulţumesc că m-a miluit şi să-mi iau rămas bun. El mi-a dat un ceai, o rublă şi mi-a urat drum bun. Astfel, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă."

https://prieteniisfmunteathos.files....erinul-rus.pdf

Ştiu, mamă... Ştiu.
Sărumâna, oricum. Sărumâna pentru bunăvoinţă..:) Nu-i puţin lucru!

Fara sinceritate nu puntem incepe pocainta. Eu cred ca cel mai greu lucru este sa sim sinceri cu noi insine. Sa avem taria sa ne privim in oglinda si sa recunoastem EXACT ce vedem acolo..
Pocainta fara sinceritate este fariseism..
Asa ca, buna intrebare a pus Cristi. Prost sau circar? Eu sunt si una si alta. Inca nu m-am lepadat de fariseism..
Este un topic frumos. Un loc unde putem gasi hrana duhovniceasca, nu-i asa? Eu de asta am intrat aici..

Un cuvânt deosebit :)

"Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine."

Monahia Siluana Vlad

După 2 săptămâni de căutări (deh, sunt nou în meseria ta şi a lui Cristiboss!), am găsit în sfârşit chipul tău. Atât de plastic exprimat, atât de convingător!
Uite-l, aici, la minutul 31, fix. https://www.youtube.com/watch?v=FF9SKw7yLcY
Exact la minutul 31 începe rolul tău! Te recunoşti, bunule?
Dacă ai răbdare şi bărbăţie, o să apuci şi minutul când îşi zice chiar ca tine: "omu bun".
Apoi sunt câteva rugăciuni a 3 oameni, reprezentînd fiecare pe toţi credincioşii de aici, de pe forum....
Să-ţi fie cu folos duhovnicesc, frate!

Dintre toate pe care mi le stiu, la capitolul rabdare am stat dintotdeuna cel mai prost... Despre barbatie... nu stiu ce sa spun... Nu-mi place sa intru in lupta, daca nu am un adversar pe masura... Pentru el, lipsa mea de reactie ar putea fi un semn de lasitate!... Asa e!...
Daca sunt sau nu un "om bun"... eu am spus ca NU sunt, chiar daca in urma cu niste ani cand m-am inscris pe acest forum imi propusesem ca acel user-name sa ma ridice taras-grapis la un anumit standard. N-am reusit si tocmai din acest motiv, am considerat ca trebuie sa las in urma acele vremuri in care am fost mai putin inspirat... Iti reamintesc deci ca discutia asta am mai avut-o cu tine nu demult...
Ioane, ma repet: grija mea sunt eu nu colegii de pe forum. Ei reprezinta problema mea numai in momentul in care pozitia lor afecteaza viitorul copiilor mei sau a Bisericii de care apartin. In rest, suntem cu totii in marea grija a lui Dumnezeu. Daca sunt sau nu mai credinciosi decat mine, daca ei se mantuiesc sau nu, cum as putea eu sa stiu si sa ma pronunt? Cum as putea sa avertizez eu pe altii ce si cum sa faca, dupa care sa adaug ca si cum... as sti: "Sa nu zici ca nu ti-am spus!" Ce sunt eu? Duhovnicul cuiva?
Tu oferi consultatii cam in toate, nu doar la nivel psihologic... Totusi, prima impresie este aceasta: pentru un psiholog, iti lipseste nu doar rabdarea si diplomatia profesionala, ci mult, mult mai mult... Faptul ca iti face tie rau, nu e problema nimanui... Dar faptul ca tii cu tot dinadinsul sa-i ranesti pe cei pe care nu-i mai agreezi, e trist, pentru un om, si cu atat mai trist pentru un psiholog... Inabusa-ti ura, Ioane, macar pana trece postul. Pe urma... poti provoca si un taifun, daca asta te face sa te simti... barbat!...

Nu e vorba de ură, ci de dezacordul manifest pentru oameni prefăcuţi, care fac pe evlavioşii în timp ce sapă groapa altora, despre unii care te urmăresc ani în şir şi strâng la "dosar" de toate despre tine, care te "toarnă" (după închipuirea lor alimentată de propria experienţă din ceauşism, pesemne), care se prefac băieţi cumsecade pe timpul postului, cică, pentru a ieşi după post cu aceleaşi apucături - aceleaşi caractere, de neschimbat, duplicitare şi, da, probabil pline de resentimente din copilăria şi tinereţea lor care i-a cam şifonat sau, să nu fie, chiar pline de ură.
Oameni de care îmi e milă şi îmi e silă în acelaşi timp.
Despre asta-i vorba şi cred că ai înţeles foarte bine de-a lungul anilor, că doar nu ne cunoaştem de azi, de ieri.
Şi aşa cum îţi este caracterul aşa faci şi acum - te prefaci că nu pricepi dispreţul meu pentru astfel de caractere murdare.
Iată, spre deosebire de tine, io ţi-o spun în faţă, ca întotdeauna!

...Mila, sila si dispret!... Dragutu' de tine!... ;)

Ce-aveţi mă, iarăşi v-au apucat pandaliile? :)) ... Zici să sunteţi doi puştani la 20 de ani. :)

Domnule, sunteti cumva Hristos ?
Trenul s-a oprit in statie.Un copil mic si invalid vindea fructe pasagerilor.Un calator, in incercarea sa de a cobori repede din tren, a dat peste acel baiat, imprastiindu-i fructele in jurul lui. Grabit cum era si vazand ca cel pagubit era un simplu copil, s-a departat...Peste putin timp au coborat si ceilalti calatori.Printre ei era un barbat care a vazut toata scena : fructele imprastiate, copilul invalid, privirea lui plina de descurajare...Desi si el se grabea, totusi s-a oprit si, fara sa spuna ceva, a inceput sa adune fructele si sa le fereasca de picioarele trecatorilor.

Dupa ce a terminat, a scos din buzunar o bancnota si a pus-o in cosul baiatului.Acela il privea inlacrimat...

- Domnule, sunteti cumva Hristos ?

- Nu, ii raspunse el zambind.Sunt un simplu ucenic al Sau si ma straduiesc sa fac ceea ce si El ar fi facut dar ar fi fost aici.Bine ar fi daca oamenii L-ar vedea pe Iisus!...Sa recunoasca oamenii in purtarea noastra trasaturile Lui...Oamenii din jurul nostru au nevoie sa-L vada pe Iisus Hristos.Dumnezeu ne-a dat ca povatuitor pe Cuvantul Sau, ne-a dat Sfanta Scriptura.Ne da si Duhul Sfant in inimile noastre.Si astfel in fiecare clipa putem sa-L intrebam si sa aflam cum sa ne purtam, astfel incat sa fim adevarati fii ai Lui.



balla georgeta
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...s-b1-p2394.htm

Ţi-aş zice câteva, dulceagule, ca să te cuminţeşti de tot... Dar am promis unor fraţi şi surori că mă abţin şi, din respect pentru aceşti oameni curaţi, mă opresc aici.

In primul moment ma gandeam sa citez un articol al Parintelui Iustin Parvu (http://ortodox.md/omul-este-liber-pe...incer-iubeste/), dar am zis ca oricum as proceda, tot nu foloseste. Orice-ar face omul, ESTE TOTAL NEPOTRIVIT, pentru cel ce-l uraste cu toata fiinta lui! Si-atunci m-am intrebat ce poate fi de folos? Chiar nimic? Nu se poate. In absolut orice situatie, Dumnezeu ne da solutii. Sa ne rugam? Nu comentez! Sa iertam? Ce? Nu-mi amintesc sa-mi fi gresit cineva (aici pe forum sunt doar fleacuri si orgolii, nu probleme cu adevarat serioase) si sa nu-l fi iertat. Sa ne cerem iertare? Pai am facut-o deja, si totusi... nu se intampla nimic! Dimpotriva, gestul este interpretat ca o fatarnicie, dulcegarie, falsitate... Care sa fie solutia cea buna pentru fiecare suflet in parte? Ne simtim mai buni (nu neaparat crestini, ci in argumente)? Cui foloseste sa continuam? Cui foloseste sa tacem? Ce atitudine sa abordam, ca toata lumea sa se foloseasca, si nimeni sa nu se mai certe si sa doreasca sa-si plateasca nu-stiu-ce polite vechi de foarte multi ani, care nici macar n-au reprezentat la vremea aceea vreo bariera sau conflict?!...
OK, ne pasa de ideile noastre, de abordarea pe care noi o avem, in ciuda celorlate abordari despre care nu putem fi siguri daca sunt mai bune sau mai rele decat ale noastre... Si-atunci de ce se intampla ce se intampla? Cui foloseste?
E clar: in primul rand, noua ne foloseste. Iar pentru asta ar trebui sa multumim fiecare dintre noi, indiferent de tabara in care ne aflam, pentru astfel de incercari. Daca putem sa trecem fara sa ne tulburam, daca ne sta in putere sa jignim dar preferam pacea, daca suntem capabili sa fim sinceri cand ne rugam pentru sanatatea si iertarea celor ce ne vor binele si celor ce ne vor raul, in ciuda faptului ca cei ce ne urasc ne considera falsi (oare nu vede Dumnezeu in sufletul fiecaruia, daca exista falsitate sau nu?), incercaile pe care le primim sunt tocmai esentialul, in indreptarea noastra.
Poate ma repet... Cand esti prost, sau lipsit de experienta in astfel de cazuri, probabil pare firesc sa bati in retragere, si cred ca aici se potriveste cel mai bine "Fericiti cei saraci cu duhul!" Dar cand tu ai in vocabular sau in istoric sute de astfel de experiente cand ai avut manifestari extrem de dure... nu-i usor sa-ti calci pe mandrie si sa fii... altfel. Aceasta-i incercarea, de fapt: sa fim capabili sa ne infranam acolo unde suntem mai slabi. Si cum am putea-o face daca nu ne-ar pune Dumnezeu la dispozitie situatii limita, pe care le trecem sau nu. De cele mai multe ori, nu, daca privesc in istoricul meu!... Ma consolez cu gandul ca, atat timp cat ma cerceteaza Dumnezeu, totul e bine...
Multumesc, Ioane! Ce m-as face fara tine?

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toţi, cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm:
Îndură-te, Doamne, de ţara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească în sfârşit, calea cea dreaptă. Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să ne curăţească întinăciunea şi să ne întoarcă inimile la blândeţea şi frica de Tine, Doamne. Luminează, Doamne, minţile noastre, care din pricina amărăciunilor şi umilinţelor, nu văd calea cea dreaptă. Încălzeşte, Doamne, inimile noastre care, învrăjbite de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor.
Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei si egoismului.
Învaţă-ne, Doamne, să ne rabdam unii pe alţii aşa cum Tu ne rabzi pe noi toţi.
Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.
Încălzeşte-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile şi îmbrăţişează-i în neţărmurita Ta dragoste. Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preţ pentru credinţă şi dreptate.
Cu capetele plecate, genunchii îndoiţi şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ţie îţi strigăm: Auzi-ne, Doamne, şi trimite Mila Ta peste neamul nostru românesc.
Că numai a ta este puterea şi mărirea şi numai Tu vei întoarce râurile neamului nostru la matca străbună, ca să se laude numele Tău în veac, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Fără mine ai duce-o niţel mai bine, Culai. Dar nu ştiu dacă asta ţi-ar folosi prea mult.
Iar pentru că ai ridicat mai sus o dilemă crucială şi pentru că mi-a plăcut ultima ta poezie (cea cu Sfântul Andrei), uite că nu mă lasă inima şi îţi fac o mărturisire. Un fel de dar, să îţi îmbuneze inima.
Culai, de-o vreme noi avem acasă mari necazuri. Ne sunt bolnavi copiii, bebeluşul Nicolae e în spital de cam multă vreme şi nu merge deloc bine, azi soţia mi-a spus plângînd că nu mai rezistă, mie îmi e tare greu singur cu ceilalţi doi...
Nopţile trecute, pe când trebăluiam ca de obicei pentru a pregăti cele de şcoală pentru Maria şi Tudor, m-am simţit dintr-odată prăbuşit. O clipă de neagră disperare... M-am simţit abandonat, pierdut... Necazuri fără număr şi nici o soluţie nicăieri, zile în şir... Gândul că pierdem copilul devenise de nesuportat. Ca părinte, cred că înţelegi şi tu cum vine asta...

Şi atunci am întrebat pe Domnul (nu pe mine!), cu groază, cu ultima nădejde totuşi: ce să fac? Ce poate fi de folos - chiar nimic?
Iar Domnul, spre marea mea surpriză mi-a lăsat posibil să înţeleg un gând limpede, uşor, suav şi cert. Un singur cuvânt a fost răspunsul. Toată disperarea mea s-a topit cînd am primit gândul, cuvântul eliberator.
Un cuvânt auzit de mii şi mii de ori, un cuvânt pe care îl folosim toţi dar care acum a fost soluţia pentru viforul din mine, pentru disperarea amară, pentru durere.
Un cuvânt mustrător, de fapt, care te solicită să îi dai curs, fără menajamente. Altfel înţelegi că pieri.
Un cuvânt care a născut apoi nenumărate întrebări şi mi-a împrospătat percepţia asupra mea, asupra lumii, asupra lui Dumnezeu.
Un singur cuvânt.

Te las să îl ghiceşti, Culai, şi îţi doresc să îl trăieşti cât poţi mai bine în viaţa ta.

Toate cele bune şi te rog să mă ierţi că te-am necăjit.
Doamne ajută!

Ca tot vorbesti de resentimente si neschimbate apucaturi..

Si zici:


Prietene, dar fata de tine ai incercat sa ti-o spui?

Sau trebuie sa vina copilul sa-ti spuna "Tata, in descrierea care mi-o faci, te vad exact pe tine"?

Este de inteles, dar totusi...intrasigenta morala sau de caracter cu ceilalti nu ajuta, doar cu propria persoana..