Nu. Ia mai citeşte o dată: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...8&postcount=36

Fals,o spune Adam,nu Dumnezeu...e o oarecare diferenta intre o profetie facuta de Adam referitoare la urmasii sai dupa cadere si ce insinuezi ca ar fi :intentia cu care a facut Dumnezeu pe om.
Apoi... Adam a dat nume femeii abia dupa cadere.A numit-o Eva=Viata ,izvorul tuturor celor vii, dupa ce a primit blestemul de a naste(in dureri).

Eu zic sa terminati cu aiurelile. Am inteles ca ortodocsii siluiesc Biblia ca adventistii, pana iese ce cred ei mai dinainte, dar chiar sa ajungeti a atribui lui Adam cuvintele lui Dumnezeu si sa numiti poruncile Lui profetii facute de oameni, e cam mult!

Asadar, cand popa din cartier citeste la nunta "va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa", ce citeste, de fapt ? Cuvantul Domnului sau "profetiile lui Adam" ? Acuma, presupunand ca editia dubioasa a Bibliei pe care o folositi a mutat ghilimelele mai incolo, ca sa se potriveasca, oare chiar nu va dati seama din stil ca sunt cuvintele lui Dumnezeu ?

Erau deja căzuţi din starea paradisiacă de har.
Problema nu îmi pare că ar fi atât locul în sine (în Eden sau în afara lui), ci starea lor duhovnicească - radical schimbată prin păcat. O stare care asculta acum de o voire străină şi care a făcut nepotrivită şederea lor mai departe în Eden - ei aleseseră o ordine sufletească incompatibilă (una dizarmonică, de lipsuri şi conflict) cu Ordinea Dumnezeiască a Edenului (una a desăvârşitei armonii întru împlinirea unei meniri minunate).

Înainte de cădere, însă, nu avem nici un indiciu că ar fi urmat să dezvolte sexualitatea pe care o cunoaştem noi cei căzuţi.
În schimb după cădere, da: chiar de ar fi fost posibil să rămână cumva în Eden, găsesc plauzibil că ar fi fost necesar să aibă raporturi sexuale, măcar pentru a se înmulţi.
Ori, poate, s-ar fi călugărit?...:) Caz nefericit pentru noi, întrucât nu am mai fi discutat azi despre ei.
Să-i întrebăm, mai bine: ce intenţii aveaţi voi, de fapt, părinţilor? Că noi mult ne-am certat din pricina tainei voastre...

Păi de ce să căutăm argumentul forte în exemplele naturii? Această natură, pe care o cunoaştem noi, este şi ea una căzută. Urmarea păcatului protopărinţilor s-a extins asupra întregii Zidiri.
Şi invers, nu întâmplător ci strâns legat de acest fapt, noi cunoaştem că Sfânta Liturghie sfinţeşte şi chiar ţine tot Cosmosul.

*
Nu cred că e vorba despre oroare faţă de acuplare, ci pur şi simplu de înţelegerea duhovnicească a omului de dinainte, respectiv de după cădere.
Între legea trupului şi legea duhului nu găsesc că am putea întrezări un raport de respingere cu oroare (nu găsesc distanţă),
ci o luptă maximal intimă (găsesc apropiere) pentru a pune stăpânire pe cârma minţii (şi inimii) omului.

Pai, frate, Cosmosul a existat oricum, si inainte de Intrupare. In consecinta, si inainte de prima liturghie oficiata pe Pamant. Ce afirmi nu este demonstrabil.
Stiu ca asa place unora sa creada si sa credem, dar...sfanta liturgie e un ritual, iar Pamantul, planetele, Soarele, Luna, stelele, au o existenta independenta de ce facem noi, desi evident noi putem, uneori din fericire, alteori din pacate, influenta considerabil. Faptul ca se oficiaza o liturgie undeva sau nu, nu influenteaza mersul obisnuit al lucrurilor in Universul Vazut.
Dumnezeu Proniatorul, Preasfanta Treime, e Cel Care ne tine pe toti.

Lumea văzută şi nevăzută a fost creată, conform învăţăturii creştine, pentru om - cununa întregii Zidiri. Acest om era în părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, la început.
Putem spune că primii liturghisitori, adică primii oameni care se împărtăşeau nemijlocit de Hristos, au fost Adam şi Eva.
Dar după cădere a fost nevoie de lucrarea încununată de Jertfa lui Hristos pentru ca omul să nu piară cu totul, schimonosit şi rupt de Dumnezeu. Caz în care lumea nu ar mai fi avut nici un rost, cosmosul ar fi devenit cu totul inutil.
Sfânta Liturghie nu e doar un ritual, ci e bătaia inimii în iubirea dintre Dumnezeu şi om. Şi acolo unde bate inima este şi viaţa.

Ultimele doua rinduri ale tale alcatuiesc o frumoasa metafora. De fapt, e superba. Dar tot metafora este.

....:) Metafora e un truc iscusit pentru a transmite un mesaj care, altfel, s-ar lovi de picioarele prea ţepene ale celui driblat...:)
Metafora e o cale de a ajunge cu adevărul la inima noastră. Un şiretlic binecuvântat....:) Al inimii către inimă. De la iubirea liberă la iubirea încă prizonieră în temniţa gândurilor, spre bucuria unei reînnoite eliberări.
Domnul este Poet desăvârşit. De la El vin toate metaforele bune ale lumii, de la El, Cuvântul-Iubire.

Prin ce se deosebeste "omul ante-cadere" de "omul post-cadere"?

"Omul ante-cadere" iL percepe pe Dumnezeu.
"Omul post-cadere" nu-L mai percepe pe Dumnezeu.

Exprimand in termenii psihologici actuali, integrarea multimodala a omului in rai este infinit superioara integrarii multimodale a omului izgonit.

Pentru ca omul in rai are in inima lui sensul profund al tuturor fenomenelor care este Dumnezeu-Adevarul. Toate experientele omului edenic sunt superior integrate, pentru ca toate sunt raportate la perceptia Lui Dumnezeu ca sursa si inteles ultim pentru orice tip de experienta.

Pai tocmai asta incercam: sa terminam cu aiurelile spuse de unii ,dar ei continua si continua...

..."popa din cartier" citeste oamenilor cu natura pervertita de pacat...si desigur ca toata lumea(cazuta) intelege ce inseamna "se va uni cu femeia sa" in contextul actual,intrebarea e daca unirea acesta are acelasi sens intr-o lume in care nu exista pacat...si nu cred ca cineva cu firea cazuta poate intelege sensul primordial al "unirii".Taine peste care sfintii au trecut cu intelepciune ,dar despre care MihneaDragomir n-are dubii.

Oricum e o discutie irelevanta pentru mantuire,dar relevanta pentru orgolii.

In fond, aveti perfecta dreptate. Nu are nici cea mai mica importanta pentru mantuire cum credem noi ca s-ar fi multiplicat oamenii daca nu ar fi avut loc Caderea. E o discutie de tip "cum ar fi fost daca n-ar fi fost". In cazul in care ar fi avut o importanta pentru mantuire, Dumnezeu ne-ar fi revelat acest lucru, asa cum a facut cu altele.

Dar, fiindca tot ati adus vorba de orgolii, am urmatoarea rugaminte. Cand discutati data viitoare cu preotul dv, intrebati-l asa: "Parinte, spuneti-mi, va rog, cine a spus cuvintele "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup": Adam sau Dumnezeu ?"
Sa ne transmiteti si noua raspunsul!

Cum cine? Adam.
Mură-n gură şi tot degeaba.

Eu am crezut dintotdeauna si cred si acum ca cel care a pronuntat cuvintele din versetul Gen 2:24 este Dumnezeu. A se corobora si cu Matei 19:2-4.

In fine, nu insist. E o chestiune in care fiecare incredintare e legitima, nu e ceva ce tine de Revelatie, nici nu e ceva dogmatic formulat. Ceea ce am avut de spus, am spus, iar a spune mai departe inseamna a intra in bucla. Sa ne citim cu bine, pe alte topicuri.

Eşti liber să crezi. Omiliile la Gen 2, 23-24 vorbesc destul de clar. Ai cerut citate din Sfinţii Părinţi. Le-ai primit, se pare, degeaba.

Este o problema de traducere in Geneza 2.24. Depinde cum traduci in context ceea ce urmeaza dupa sintagma 'al-ken(de aceea).Eu am vazut doua opinii: daca verbul care urmeaza este la timpul viitor atunci s-a mers pe interpretarea (dpdv lingvistic) ca Dumnezeu spune acele cuvinte lui Adam.Daca verbul care urmeaza este la prezent atunci ceea ce urmeaza este de fapt o concluzie redactionala a celui care a scris textul.Traducerea ortodoxa pare a sprijini prima varianta ( va lasa).Eu optez pt a doua: nota redactionala explicativa.

Nu ştiu dacă putem extinde modelul neuro-psihologic al integrărilor perceptive plurimodale ale omului obişnuit (cel de după cădere)
la condiţia fiinţării protopărinţilor noştri în Rai!
Nu avem nici o dovadă că ei percepeau datele obiective ale realităţii prin aceleaşi mecanisme ca după cădere. Nu ştim prea multe despre organizarea lor sufletească, ei sunt mai degrabă învăluiţi în taină.

Teoriile psihologice sunt, aici pe pământ, testate în moduri foarte complexe. Dacă putem susţine oarece model teoretic despre percepţie la omul de azi, aceasta o facem în baza nu doar a inferenţelor din alte teorii considerate valide ci şi pe baza unei bogate validări experimentale (printre altele).
Or, subiecţii la care ai extins modelul integrării plurimodale nu pot fi testaţi azi de către noi.
Ca urmare, mă tem că ipotezele noastre cu privire la funcţionarea psihologică a percepţiei lor rămân netestabile. Ca urmare nu pot fi considerate valide. Riscăm să speculăm prea mult.

*

Mai important însă îmi pare să facem deosebire între percepţia unui obiect sau fenomen extern (care s-ar putea descrie şi explica prin modelul integrării plurimodale) şi .... cunoaşterea lui Dumnezeu.
A "percepe" pe Dumnezeu, nu cred că este acelaşi tip de fenomen cu a percepe un copac din Cosmosul acesta grosolan şi opac de azi, de după cădere.

a) În primul rând pentru că "obiectul percepţiei" nu are aceeaşi natură: Dumnezeu este de natură diferită (Duh) comparativ cu orice realitate care face parte din Zidirea căzută. Stimulii fizici din Cosmosul zidit şi căzut sunt de altă natură decât stimulii duhovniceşti.
A crede că modelul percepţiei plurimodale se aplică şi cunoaşterii lui Dumnezeu implică, printre altele, consecinţa că Dumnezeu are natură obiectuală (căzută). Nu putem însă accepta aceasta, din varii motive.

b) Apoi, subiectul percepţiei este şi el diferit. Una este firea protopărinţilor înainte de păcat, alta e firea lor după cădere. Iar receptorii perceptivi pentru stimuli fizici din lumea căzută sunt diferiţi de receptorii stimulilor duhovniceşti.

c) Dar nu numai subiectul şi obiectul relaţiei perceptive sunt diferiţi, ci însăşi relaţia este cu totul alta! Una e să cunoşti pe Dumnezeu în relaţie harică deplină (aşa cum se întâmpla în Eden înainte de păcat), alta e să cunoşti o masă ori un scaun în mod natural, în acest cosmos căzut, grosolan şi opac, fără mijlocirea Duhului Sfânt.
Oricine poate integra plurimodal stimulii vizuali, tactili etc. în relaţia cu un scaun, urmînd astfel a cunoaşte forma ori mărimea scaunului. Orice om aflat în stare normală de funcţionare neuro-psihică şi cu o minimă dezvoltare a mecanismelor perceptive.
Însă nu oricine şi nu în orice condiţii poate avea acces la o realitate duhovnicească. Cunoaşterea duhovnicească are legi cu totul diferite decât cunoaşterea naturală. A te face părtaş la o relaţie duhovnicească nu e deloc acelaşi lucru cu a fi în relaţie fizică, chimică etc.

d) În fine, a cunoaşte perceptiv un obiect sau un fenomen natural (un scaun, o masă, o lumină, căldura etc.) este, conform modelului integrării plurimodale, o activitate care implică mult mai puţin din bogăţia persoanei comparativ cu alte activităţi unde intervin alte paliere de funcţionare, accentul căzînd pe gândire, limbaj, afectivitate etc. Una e să identifici trăsăturile fizice ale unui obiect, identitatea şi eventual rolul lui într-o activitate umană, alta să înţelegi o teorie, să creezi un obiect au o activitate, să compui o simfonie, să scrii un roman. Cu atât mai mult e o diferenţă clară de nivel funcţional când e vorba de a cunoaşte pe Dumnezeu.

În concluzie, din motivele invocate precum şi din altele asupra cărora nu mă mai opresc acum, abordarea cunoaşterii lui Dumnezeu prin "lentila" modelului integrării plurimodale care se referă la percepţia naturală a omului căzut care trăieşte într-un cosmos căzut,
mi se pare nepotrivit şi reducţionist. Extrem de simplist, extrem de schematizant şi, să mă ierţi, de-a dreptul caricatural.

Cunoaşterea duhovnicească are cu totul alte "mecanisme" decât cunoaşterea perceptiv-senzorială naturală. Despre activitatea duhovnicească a omului creştin nu scriu psihologii percepţiei naturale (exceptînd pe cei cu totul rătăciţi), ci oamenii duhovniceşti.

Condiţia duhovnicească a omului este ireductibilă la condiţia lui naturală căzută. Sunt paliere distincte, deşi aflate în relaţie, în acest continuum viu care este fiinţa umană.
De voim să ne apropiem de taina cunoaşterii duhovniceşti, cred că avem nevoie de alte repere şi de altă condiţie personală. Iar mediul acestei cunoaşteri e evident şi incontestabil: Sfânta Biserică.

Deosebirea de vederi e ceva mai complexa. Eu asociez sexualitatea asa cum ne e cunoscuta, in foarte stransa legatura cu dezbracarea de vesmantul de har si imbracarea omului in vesmintele de piele ale instinctualitatii animalice, asadar in stransa legatura cu pacatul si supravietuirea speciei odata cu aparitia mortii.
In absenta pacatului care separa si individualizeaza, in Eden nu era nevoie de impreunare, asa cum ne e cunoscuta, fiindca, asa cum inteleg eu (nu strict literar), cei doi nu erau despreunati. Intreaga lor alcatuire era unita in har, erau una in fiinta.

Binecuvantarea (nu porunca) de a creste si de a se inmulti i-a fost data omului in ipostaza in care cei doi erau doar o singura alcatuire, INAINTE deci ca femeia sa fi fost scoasa din coasta barbatului.

Si chiar si dupa diferentierea celor doi, cred ca nu pot fi socotiti decat tot ca un tot unitar “os din oasele mele si carne din carnea mea”, distincti dar o alcatuire unitara.

Dupa cum Dumnezeu e Unul in Fiinta si in trei Persoane, cred ca si omul, chiar daca e si material, a fost facut unul in fiinta si doua persoane (pentru inceput), urmand sa rodeasca ca intreg, nu ca parti separate care au nevoie de impreunare.

Asa incat, cuvintele spuse atunci in Eden "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup", eu le inteleg in sens profetic, ca o anticipare a vremurilor de dupa cadere cand barbatul si femeia nu vor mai fi o singura alcatuire asa cum erau in Eden.

Prin analogie cu starea de dupa Parusie, unde nu va fi nici pacat, nici moarte si unde nimeni nu se mai insoara, nici nu se marita, cred ca, acolo, unde nu a fost pacat, nu a fost nici sexualitate (in acceptiunea curenta).

Iar cresterea si inmultirea in Eden, mai poetic spus, rodirea, cred ca ar fi fost ceva asemanator cu scoaterea Evei din coasta barbatului, sau nasterea lui Emanuel din fecioara, sau altfel. Who knows?

Pe scurt, parerea mea e ca starea paradisiaca nu are vreun corespondent in lumea cazuta, cunoscuta de noi si mi-e imposibil sa admit ca nu exista nici o diferenta intre sexualitatea edenica si cea post-edenica, asa cum sustineti dvs.

Ar mai fi cate ceva de zis pe subiectul inmultirii edenice versus post-edenice dar deocamdata prefer sa nu mai deschid cutia Pandorei ca cine stie ce mai iese din ea.

Pai, daca e "who knows", atunci va rog sa lasati libera si ipoteza ca Adam si Eva ar fi urmat sa rodeasca pe cale sexuala.
Sexualitatea este in legatura cu trupul si nu cu pacatul. Darul sexualitatii l-a primit omul dinainte de Cadere. In legatura cu pacatul este numai reaua lui folosire, fiindca, dupa Cadere, noi pervertim minunatul dar al sexualitatii asa cum pervertim si altele.

Noi citim, in paginile Genezei, ca Dumnezeu a fost multumit de creatia vizibilelor. Aceasta satisfactie pe care Supremul Artist o are in fata operei este repetata aproape obsesiv in capitolul 1 din Cartea 1. A vazut Dumnzeu ca este buna lumina. A vazut Dumnezeu ca este bine. Etc. Doar dupa crearea omului, ceva nu merge. Pentru prima data, Dumnezeu spune ca nu este bine. Ce anume nu este bine ? Nu este bine sa fie omul singur. Si atunci a facut Dumnezeu nu un alt Adam, ci o Eva. Aceeasi natura umana, alt ipostas: diferentierea sexuala.

Si cu aceasta diferentiere vom merge in rai (daca se va aproba...). Nu spune Domnul ca in Cer nu vor mai exista barbati si femei, ci spune ca nici nu se vor insura, nici nu se vor marita. Fiindca nu va fi nevoie sa mai "rodeasca", dupa cum spuneti, rodul fiind deja deplin. In aceasta e asemanarea cu ingerii. Dar, spre deosebire de ingeri, o vesnicie intreaga vom fi barbati si femei. Ne vom recunoaste ca atare, ne vom recunoaste unii pe altii si ne vom bucura unii de altii.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Şi uite aşa aruncăm la gunoi învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Ai grija ca s-ar putea sa fi considerat anatema. Nu te pune cu teologii.

http://25.media.tumblr.com/142274c06...yx4bo1_250.gif

Integrarea plurimodala este mecanismul esential prin care functionam ca fiinte vii - constiente - , prin care percepem o realitate coerenta.

Fie ca suntem constienti de acest aspect intrinsec naturii noastre psihologice, fie ca nu suntem - oricum - efortul de a-L cunoaste pe Dumnezeu este realizat inerent prin acest mecanism. Simpla ascultare a slujbei sau cititul unei carti sfinte sunt subsumate experientelor noastre constientizate coerent/unitar prin mecanismul plurimodal.

Ca opinie personala - constientizarea acestui proces de asamblare a experientelor cognitive (in exercitiul contemplativ) poate facilita aducerea tuturor perceptiilor in Dumnezeu. Adica - atunci cand te uiti la Lume nu-L mai pierzi din vedere pe Dumnezeu, si cand te uiti la Dumnezeu nu mai pierzi din vedere Lumea - pe semenii tai.

Integrarea plurimodală o fi, da, un mecanism cheie al vieţii noastre sufleteşti (ca oameni "psihici", "sufleteşti"). Poftim, sinteza nu e altceva decât o operaţie/acţiune de integrare.
Însă aceste lucruri se referă, repet, la viaţa biologică şi psihologică a omului căzut. Nu putem extinde mecanismul peste limitele sale. Dacă facem asta, picăm în reducţionism şi desfiinţăm nivelurile ori palierele de fiinţare ale omului. Fiecare nivel are legi specifice. Nivelul duhovnicesc are legile lui şi nu poate fi înţeles prin apelul la legile altor niveluri, ci operînd cu "instrumentarul" dinlăuntrul lui.

Pe de altă parte, pentru a întrezări diferenţa ireductibilă dintre neuroştiinţe şi cunoaşterea duhovnicească, îţi sugerez să acorzi ceva vreme pentru studiul unei cărţi în care, sunt sigur, vei găsi cea mai înaltă psihologie posibilă. (Şi vei fi, cred, foarte mulţumit şi mângâiat, după cum te cunosc...:))
E vorba despre Filocalia - Isaac Sirul.
Acolo te vei îmbogăţi cu mult mai mult şi mai veridic decât cu orice lectură din orice tratat de neuroştiinţe. Vei depăşi înţelegerea "de dincoace" întrezărind subţirimea şi bogăţia inexprimabilă a unei înţelegeri "de dincolo" de condiţia psihologiei naturale a omului căzut.

Noul Testament il clarifica pe cel Vechi (si invers). In cazul in care nu ne e clar, judecand numai pe baza versetului Gen 2:24, cine a spus acele cuvinte, le regasim in Matei 19:5. Acolo, vedem bine ca aceste cuvinte sunt rostite de Fiul lui Dumnezeu.

Invatatura catolica este diferita de cea ortodoxa (adevarata) in privinta caderii. Din aceasta intelegere eronata s-a dezvoltat apoi o teologie gresita la catolici, despre har, pacatul adamic, pedeapsa, reparatia onoarei Lui Dumnezeu, indulgente, etc.
Astfel, in invatatura catolica, efectul caderii a fost retragerea harului, ca o pedeapsa pentru pacatul lui Adam. Firea omului nu a fost afectata, fiind la fel ca inainte de cadere. Pacatul lui Adam este mostenit de toti oamenii, desi nu ei l-au facut.
In invatatura ortodoxa caderea a dus la intunecarea firii omenesti (nu degradarea totala, cum spun protestantii, nici nu a ramas la fel, cum spun catolicii). Din aceasta cauza oamenii au ineput sa faca pacate si au pierdut harul. Este o autopedeapsa, nu o pedeapsa divina, cum spun catolicii. Oamenii pot face fapte bune, dar nu intr-o asemenea masura incat sa capete harul (cum spune si catehismul ortodox). Nu se transmite vina lui Adam, ci urmarea ei, firea decazuta. Iisus vine sa raduca harul mantuitor (pe care oamenii nu-l mai puteau primi si nu se puteau mantui) si sa vindece firea omeneasca.

de acord cu tine!

Solutia problemei nu este aceeasi pentru ambele situatii?

Nu chiar. Teologia apuseana, de la Sf Augustin incoace, deosebeste intre natura si gratie. Noi credem ca oamenii au in prezent aceeasi natura (=fire) pe care o aveau si inainte de Cadere: suflete nemuritoare, rationale si libere in trupuri materiale. Ambele, suflet si trup, sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt Darul Vietii. Asadar, nu credem ca Adam, cel facut din tarana, avea un trup mai altfel decat avem noi. Mai subtil, mai duhovnicesc, mai usor pe cantar, etc. Trupul lui Adam, spre deosebire de trupurile noastre, nu era coruptibil nu in virtutea vreunei alte naturi, una nemuritoare, ci in virtutea Gratiei. La Cadere, Dumnezeu nu a introdus Moartea in lume ca pe ceva strain naturii ei, ci a fost suficient sa ridice Gratia si oamenii au devenit muritori, potrivit naturii lor.

Aplicand terminologia tomista, si pana la Cadere caracterul stricacios, caracteristica universala a materiei, exista, numai ca era mentinut in potenta de Gratie. Retragerea Gratiei prin indepartarea omului de Dumnezeu, izvorul ei, a insemnat trecerea de la potenta la act.

Dar pierderea Gratiei a fost numai una din consecintele Caderii, e adevarat, cea mai grava. Alta a fost faptul ca, de atunci, trupurile se razvratesc contra sufletelor. Trecerea de la "omul duhovnicesc" la "omul trupesc" de care vorbeste Apostolul este redata in Geneza prin alegoria rusinarii si a imbracarii in haine de piele. De aceea, in optica apuseana, ideea ca protoparintii nostri ar fi urmat sa se impreuneze e in deplin acord cu teologia augustiniana, fiindca daca trupurile de atunci erau la fel ca cele de acum, atunci Dumnezeu le-a inzestrat cu genitalii, ca pe ale noastre, cu scopul (care ar fi altul ?) de a se impreuna, ca sa poata realiza porunca ce le-a dat-o de a se inmulti. Dimpotriva, in logica rasariteana sexul e ceva intrinsec dezordonat. Propriu naturii umane cazute. Ceva tolerat, dar nu incurajat, prin casatorie. Cam cum a fost cu poligamia, o vreme.

Dar nu e neaparat asa - materia are o anumita caracteristica si aceasta a fost impiedicata sa se manifeste pentru o vreme. Daca materia nu a avut de la inceput caracterul stricacios ci l-a capatat mai tarziu ? :p

,,Regrets, I've had a few. But then again, too few to mention" :)

Ideea este reluata si de Apostolul Pavel in Efeseni 5.31

Da, numai ca un curent de opinie, de extractie modernista, considera intreg capitolul 5 din Efeseni ca fiind "conditionat social". Mai pe sleau spus, o viziune patriarhala, ca sa nu spunem falocrata asupra lucrurilor. Dimpotriva, cuvintele lui Isus, nimeni din cei care isi spun crestini nu indrazneste sa le considere conditionate social. Deocamndata...

Afirmatia potrivit careia intre neurostiinta si cunosterea duhovniceasca este o "diferenta ireductibila" pare o particularizare a unei ireductibilitati mai generale: cea dintre stiinta si Dumnezeu.

Pot sa inteleg ca insertia unor neologisme tehnice in vocabularul duhovnicesc poate sa afecteze oarecum "duhul invataturii" - in sensul unei alterari a pragmatismului lingvistic - dar, ca observatia stiintifica este incompatibila cu cunosterea duhovniceasca mi se pare o exagerare.

Bineinteles ca instrumentarul duhovnicesc foloseste o anumita terminologie, o pedagogie specifica - anumite linii de rationament congruente cu viziunea crestina asupra realitatii.

In contextul unor descoperiri in domeniul neurostiintei, probabil ca aceste invataturi vor trebui reasezate intr-o matca mai generala, articulata stiintific, care se va impune de la sine pe baza unor validitati/ evidente incontestabile.

Nu va insemna o "distrugere" a traditiei ci, clarificarea acesteia si reasezare pe un cadru rational mai profund.

Ca soarele nu se invarteste in jurul Pamantului a fost o descoperire generata de observatie si rationament.

Neurostiinta ? Si cunoasterea duhovniceasca ? Ma iertati, dv nu erati cu budismul ? Si cunoasterea duhovniceasca, bineinteles, la asta suntem toti experti.