Nu cumva aceasta restaurare, aceasta "abolire" a tuturor distinctiilor, barbat-femeie, distinctia intre neamuri etc., duce la un om care de fapt este descarnat, doar o idee de om, un om fara gen, fara neam, fara tara, un om de niciunde si de nicaieri. Nemurirea "ideala" a fost propusa de Platon. Dar este aceasta o nemurire adevarata ?
Unde mai este, vorba lui Unamuno, omul din carne si oase, care se naste, traieste, se joaca, iubeste, sufera si moare ? Unde mai este subiectivitatea noastra? Spun unii parinti, sau sugereaza, ca in imparatia lui Dumnezeu vom fi minti pure. Sfantul Maxim de exemplu. Dar ce este aceea o minte pura? Nu cumva e doar o idee de om ? Poate exista constiinta de sine fara subiectivitate, fara personalitate ? Omul cand gandeste in acelasi timp isi simte gandul. Gandim simtind si simtim gandind. Ce este o minte pura? Ce este un intelect descarnat ?
Ce este de fapt aceasta restaurare paulina in care orice activitate a omului dispare (dupa cum spun sfintii Maxim marturisitorul, Grigorie Palama si altii) fiind inlocuita de lucrarea lui Dumnezeu? Ce este o contemplatie pura si totala lipsita de avantul omului si chiar de durerea lui? Omul se simte pe sine doar in lipsuri, iar a te simti pe tine este de fapt constiinta de sine. A fi constient de tine insusi inseamna a te simti pe tine, nu doar a sti ca esti.

Îmi par juste interogaţiile tale, atâta vreme cât rămânem aici în condiţia noastră de pe pământ. Toate întrebările tale îmi par pline de sens atunci când ne referim la mediul nostru terestru, la condiţia noastră mundană.
Iar când schimbăm contextul şi ne referim la Eshaton şi tot ce urmează, adică la "cer nou şi pământ nou", la Împărăţia fără sfârşit a Domnului, atunci întrebările ar trebui, cred, înnoite şi ele. Ori, poate, de-a dreptul oprite, nu ştiu...:)
Pentru că lumea aceea e de cu totul altă natură decât mundanul nostru. Domnul ne pregăteşte prin Biserică pentru o viaţă într-un mediu radical diferit, unde însuşirile acestui trup nu mai au nici un rost. Acolo vom avea cu toţii aceeaşi vârstă şi vom avea acces unii către alţii simultan, nefiind loc de ascundere sau cunoaştere parţială. Scriu sfinţii despre asta.... Ei ne spun nouă unele din cele ce li s-au dezvăluit despre cele viitoare.

Aşadar, frate, îţi propun să deosebeşti în cugetare omul şi lumea aceasta, pe de o parte, de omul şi lumea cealaltă. Legile vieţuirii de aici sunt diferite de legile vieţuirii de dincolo. Ca urmare şi noi vom fi diferiţi de cei care suntem acum.

Ioan, ma gandesc la faptul ca viata vesnica a fost prea mult timp prezentata ca o saracire fata de viata de aici, in loc sa fie o imbogatire infinita si o transfigurare in lumina lui Dumnezeu a intregului continut bun si valoros al celei de aici.
Recomand o carte a lui Miguel de Unamuno, pe care l-am citat si amintit aici. Cartea se numeste "Sentimentul tragic al vietii". A fost tradusa si in limba romana, insa nu a fost reeditata de ceva vreme. Poate fi gasita pe la anticariate in limba romana. Pe internet ea se gaseste integral in engleza si spaniola.
Unamuno a fost omul poate cel mai preocupat de problema nemuririi personale din cati stiu eu, si dorinta de nemurire crestina l-a obsedat intreaga viata. Si a pus aceste probleme si multe altele cu o sinceritate si autenticitate a constiintei rar intalnita la alti autori.
Dupa ce citesti cartea asta e imposibil sa mai ramai cel care ai fost. Pentru toti cei interesati, aici e linkul in limba engleza.

http://www.gutenberg.org/files/14636...-h/14636-h.htm

Este o "saracire"€ fata de viata de aici daca tu consideri ca viata de aici este bogata in vreun fel, cand, de fapt, este o amagire fara masura.

Viata vesnica este o imbogatire infinita fiindca numai prin smerenie sa poate accede la ea, si astfel, prin smerenie, orice sentiment este primit cu condescendenta, apreciat ca bogat, pentru ca singura personalitate marcanta a vietii vesnice este Duhul Sfant si cine nu o deprinde exclusiv nu poate ajunge acolo.

Smerenia nu inseamna desfiintarea personalitatii si a constiintei omului, ci recunostinta nesfarsita pentru iubirea lui Dumnezeu. Iar ca Duhul Sfant va fi personalitatea marcanta pot sa inteleg, dar ca va fi singura personalitate iar noi vom fi absorbiti intr-o supra-persoana sau supra-constiinta asta nu mai pot sa inteleg si cred ca o asemenea conceptie nu se deosebeste cu nimic de panteismul oriental.
Or altceva inteleg eu din Evanghelie si crestinism. Crestinism care uneori s-a lasat prea mult contaminat de alte doctrine, precum neo-platonismul, aristotelismul, doctrine care au pretins mai mult decat li se cuvenea din crestinism.
Iar unii dintre parintii bisericii, din nefericire as spune, dincolo de meritele lor incontestabile, s-au lasat si ei prada uneori unor asemenea interpretari.

Ba exact asta inseamna: desfiintarea personalitatii si adoptarea Duhului Sfant.



Din nefericire ati spus.

Nu-i bai ca ei au interpretat cum au interpretat, ci ca dvs ii judecati.

Este important sa spui ce crezi si ce simti, asa cred. Sa ramai necontrafacut in fata propriei tale constiinte. Repet, nu cred ca apostolilor li s-a desfiintat in vreun fel personalitatea cand au primit harul Duhului Sfant. Cred ca facem o confuzie de termeni.
Dar eu zic sa revenim mai bine la subiectul acestui topic: Dumnezeul crestin si evolutia.
In acest sens mi se pare important sa precizez ca nu vad nimic crestin in evolutia darwiniana si nu cred nici macar ca un crestin se poate ruga unui dumnezeu al evolutiei stiintifice.
Un dumnezeu nepasator, care de-a lungul sutelor de milioane de ani a privit la "ororile" procesului evolutiei si la selectia naturala egoista, folosindu-se de "ajutorul" mortii si al suferintei pentru a ajunge "sa creeze" omul, asta insa dupa un interval de miliarde de ani sau sute de milioane de ani de la aparitia vietii. Un Dumnezeu care se sacrifica pe sine din dragoste pentru om este un dumnezeu apropiat, uman, care se face om si sufera impreuna cu noi pentru mantuirea noastra. Acestui Dumnezeu uman, apropiat, Prietenul nostru, i te poti ruga, poti vorbi cu El ca si cu un om, Il poti iubi si poti sa i te adresezi "de la inima la inima", ca sa zic asa. Ma indoiesc insa ca dumnezeului evolutionist al miliardelor de ani, al erelor geologice si al "progresului" cu ajutorul mortii i te mai poti ruga cu aceeasi inima si aceeasi caldura ca Dumnezeului crestin. Este ceea ce simt eu.

Nu dati acelasi inteles acelorasi termeni. Definiti personalitatea, ca sa aveti acelasi limbaj.
Daca personaliatea este temperamentul plus caracterul, atunci e evident ca ce spune dl Bogdan este just. Daca personalitate este spiritul de a fi rebel, altfel decat ceilalti si mai ales in contra superiorilor, atunci e evident ca ce spune dl demetrius e just.

Subiectul are legatura cu golirea de omul vechi si umplerea de Cristos, despre care vorbeste Apostolul. Prin aceasta, noi nu suntem modificati in natura noastra individuala,adica in pepersonalitatea noastra, ci suntem transfigurati, adica schimbati in orientarea noastra. Etimologic, con-vertire inseamna schimbare de pozitie (intoarcere cu 180 de grade). Vedem cum vulcanicul Simon devine, prin convertire, vulcanicul Petru. Cum intelectualistul Saul devine intelectualistul Pavel. A schimbat scoala, de la rabinul Gamaliel la rabinul Cristos, dar nu personalitatea. E un lucru care tine de delicatetea lui Dumnezeu: umplandu-ne de El ramanem aceiasi si totusi fundamental diferiti, dupa cum in glorie trupurile vor fi aceleasi, dar transfigurate.

Ati explicat cred eu foarte frumos ce intentionam sa spun, domnule Dragomir.
Speranta mea este ca lucrurile sa stea intr-adevar asa cum spuneti. Este un subiect cumva separat acesta si mi-ar placea eventual sa discutam, poate pe un alt topic, despre problema eshatologiei si mai ales a perpetuarii persoanei omenesti si a constiintei individuale in vesnicie. O problema este intr-adevar definirea termenilor. Pe un alt topic, cand am discutat cu Delia si Ioan despre relatia individ-persoana, cred ca a ramas nelamurit chiar continutul termenilor. Fiindca eu priveam individualitatea ca fiind "continatorul" si personalitatea ca fiind "continutul" si deci nu le vedeam ca fiind in opozitie, in timp ce Delia sau Ioan pareau ca folosesc termenul "individ" cu sensul de persoana egoista, care traieste numai pentru sine. Dar repet, e o discutie oarecum separata si merita discutata mai pe larg.

Personalitatea se formeaza dintr-un ansamblu subiectiv de valori morale pe care un individ oarecare le adopta pana la maturitate ca urmare a educatiei, a mediului, a conceptiei de viata.

Temperamentul(coleric, melancolic flegmatic si sanguinic), o trasatura psihica stabila, este modul de actiune/reactie psihica(nervoasa) prin care un individ se exteriorizeaza.

Personalitatea se formeaza, temperamentul este innascut.

Personalitatea este covarsita de Duhul Sfant, dar se exprima temperamental.


Personalitatea si individualitatea sunt unul si acelasi lucru.

Spui că viaţa veşnică a fost prezentată ca o sărăcire faţă de viaţa de aici. Să stăruim niţel...:)
Cine a prezentat-o aşa?
Şi în ce sens, Bogdan frate, e vorba de o sărăcire?
Iar sărăcirea asta nu aduce ea nici o îmbogăţire în alt orizont?
Aici la noi să fie totul? Pururea?

Sărăcire, aşadar, iar nu îmbogăţire. Ca şi cum sămânţa e din taina pământului, iar coroana plină de roade se desfăşoară în cer. Oare nu cumva e taman invers, frate? ("Ale Tale dintru ale Tale!..." zice preotul)
*
Ai vrea ca viaţa veşnică să fie o transfigurare în lumina Dumnezeirii a tot ce e bun aici...
Dar ce este bun aici, Bogdan?

Ca proprietate în sine a acestei lumi, ce este bun ca să fie valorizat dincolo?
Ce poate prelua lumea de dincolo, după modelul vieţii noastre de aici?
(Ia lecţii, oare, Veşnicia de la efemer? Se modelează Cerul după lut?
Ce a ieşit bun de aici, din lumea aceasta, din cercul ei "strâmt"? Şi dacă e ceva bun ori pilduitor aici pentru dincolo, de unde, oare, este?
Cumva de la natură?
Sau de unde?
De la cine?)
E important pentru mine să răspunzi limpede, fără dubii, la acest punct; ca să putem continua discuţia. Precizează clar poziţia ta, aşadar. Te rog!
*
Dorinţa de nemurire a creştinilor l-a obsedat toată viaţa pe Unamuno, spui.
OK. Şi crezi, oare, că e singurul obsedat de dorinţele creştinilor?
Ce relevanţă are această obsesie a lui Unamuno? Cum l-a ajutat obsesia în sine? L-a sfinţit, oare? L-a sporit în devenirea întru Fiinţă? Ne-a dezlegat pe noi de morbul păcatului, de puterea fascinatorie a morţii?
Apoi, frate, de când e obsesia (fie ea şi girant ori premisă a geniului) argument puternic şi prilej mântuitor pentru om? Pesemne obsesia şi credinţa sunt acelaşi lucru?!... Ori poate e suficient să fii obsedat, că devenirea şi-a consumat taina...
Sau cum?

Bogdan, eu am înţeles că Biserica înfăţişează şi învaţă Calea de la deşertăciune şi moarte la sens şi la viaţă, la împlinire prin salt ontologic. Biserica (modul de a fi îmbisericit!) e "locul" binecuvântat pentru a fi şi a deveni, e însuşi mediul germinativ al vieţii şi al nesfârşitei pliniri. În şi prin Hristos.
Taina sărăcirii şi îmbogăţirii stă-n miezul oricărei lucrări ascetice a creştinului. Murim într-o viaţă ca să viem în cealaltă. Iar să le ţinem pe amândouă la piept nu e posibil, frate. Că una din ele e şarpe.

Deocamdată înţeleg stăruitor că porţi şi manifeşti o nostalgie puternică pentru viaţa de aici. Ai vrea să fie veşnică, ai vrea să nu treacă - minunata, draga, stăpâna inimii noastre, nu-i aşa?
Clipa! O Faust, chiar aşa!
Opreşte-te clipă!
O rămâi rămâi la mine te iubesc atât de mult, ale tale doruri multe numai eu ştiu să le-ascult etc.

Dar clipa trece, Bogdan, fie că vrem fie că nu. Şi fiul tău, despre care scriai sub alt nume, va trece. Realizezi grozăvia? (aşa pare, grozăvie, şi nu-i decât taină, nesfârşită Înţelepciune şi rost)

Abia de aici începe problema, cugetarea, alegerea, toate... Viaţa însăşi!
Realitatea începe cu acceptarea ei. Altfel spus, cu înfrângerea.

Ioan, draga frate, imi face o mare placere sa raspund problemelor ridicate de tine si sa am ocazia sa-mi precizez mai bine pozitia. Sa incerc cumva sa le iau pe rand. M-am gandit de multe ori: de ce ni s-a dat aceasta viata? Este ea un lucru rau, ceva de care trebuie sa ne descotorosim cat mai repede, ceva in care nu este nimic bun, doar o vale a plangerii si a suferintei? Dar daca este asa, atunci cum mai putem numi "buna si frumoasa" creatia lui Dumnezeu si realitatea acestei lumi ? Nu cumva ne indreptam mai degraba spre o conceptie budista, in care viata aceasta e vazuta ca un rau iremediabil, toata numai suferinta si durere, de care trebuie sa scapam? Aceeasi viziune au avut-o si filozofiile antice grecesti. Lumea asta era vazuta fie ca o iluzie (ca la Platon, unde singura realitate adevarata era lumea ideilor), fie viata de aici era privita ca o temnita a sufletului (corpul ca inchisoare a sufletului de care trebuie sa se elibereze, ca la Socrate), fie insasi persoana era considerata ca ceva trecator, o iluzie sau o masca, singura realitate autentica fiind ideea, sau Fiinta parmenidiana care nu cunoaste nici multiplicitate, nici diversitate, nici conceptul de persoana unica si irepetabila.
Noutatea mare adusa de crestinism aceasta este: descoperirea Persoanei ca dimensiune fundamentala a existentei, in unicitatea si irepetabilitatea ei, precum si valorizarea vietii si a creatiei, fundamentata pe insasi intruparea lui Dumnezeu si unirea Lui cu creatia Sa.
Creatia, lumea inteleasa ca si creatie a lui Dumnezeu, este fundamental buna si frumoasa, fiindca este opera Creatorului. "Si a privit Dumnezeu si a vazut ca toate erau bune foarte."
Asa spune Facerea. De aceea, diferenta majora intre crestinism si religiile pagane vechi grecesti sau orientale aceasta este: descoperirea persoanei si a bunatatii si frumusetii lumii. Nicu Steinhardt spune undeva ca diferenta majora intre crestinism si filozofiile panteiste ale Indiei este ca crestinismul proslaveste viata. Pentru crestini, viata este un dar si un lucru fundamental bun. Budha ne imboldeste cu neantul, Hristos fagaduieste omului viata vesnica pentru sufletul si trupul lui, spune acelasi Steinhardt.
Acest fapt nu exclude ca viata se cere uneori sacrificata, de dragul aproapelui sau al Domnului Insusi, dar Domnul ne spune ca vom primi insutit pentru jertfa noastra.
Legat de obsesia lui Unamuno pentru nemurire, acesta a fost marele sau chin de o viata si in el si-a pus toata inima lui insetata de vesnicie. Trag nadejde ca Domnul nu va trece cu vederea cautarea lui. E unul din autorii pe care ii simt cel mai aproape de sufletul meu.
Legat apoi de ideea daca viata vesnica presupune renuntare la tot ce e legat de aceasta viata, cu siguranta problema e gresit pusa. Fiindca a renunta la egoism si la pacat cu siguranta nu inseamna a renunta la personalitatea si individualitatea fiecaruia, care este de fapt aportul nostru (inmultirea talantilor daca vrei) in dialogul nostru etern cu Dumnezeu. Dl Dragomir, pe care il admir din ce in ce mai mult, a explicat foarte bine la ce se refera acesti termeni. Viata vesnica, care incepe inca de aici, nu are nimic comun cu renuntarea si pasivitatea budista, cu acea stare de nepasare in care nu-ti pasa de nimic si te detasezi total de aceasta viata, vazuta ca un rau iremediabil. Aceasta conceptie nu este crestina, desi a fost sustinuta in unele cercuri crestine, pe filiera neo-platonica mai ales.
Daca crestinul compatimeste si iubeste, sufera pentru semenii lui si pentru fiecare in parte, e clar ca acest fapt nu poate fi o detasare de lume cu sensul de nepasare. Crestinul are si el apoi, o mama, un tata, o familie, are un nume, are si o tara, este barbat sau femeie (nu androgin), iar aceste diferente trec dincolo de problema sexualitatii, in profunzimea fiintarii umane. Maica Domnului ramane pentru totdeauna maica sa, nu se transforma in barbat, sau in androgin, dimensiunea ei profunda de femeie si mama ramane vesnic. Orice alta interpretare de pe filiera neo-platonica in care toate aceasta bogatie si frumusete a creatiei dispare in loc de a se imbogati infinit in lumina lui Dumnezeu, indiferent de cine e sustinuta, nu e autentic crestina, dupa parerea mea, si nu are in ea nimic profund si frumos, indiferent de aparenta de seriozitate filozofica intelectualista pe care o degaja.

Reciteam in aceasta seara primele capitole din referatul Facerii. Se spune acolo despre toate aceste personaje incepand de la Adam. Ni se spune si cat a trait fiecare si la ce varsta a avut urmasi. Despre unele din aceste personaje ni se relateaza si fapte concrete care atesta istoricitatea lor. Despre Enoh de pilda ni se spune ca dupa ce a avut un fiu, a umblat cu Dumnezeu (ce expresie frumoasa - a umbla cu Dumnezeu) pana ce a fost stramutat la El.
Conform traditiei crestine el va reveni pe pamant impreuna cu Ilie in vremea antihristului si va fi ucis de antihrist. Este o istorie atat de clara acolo. Dupa teoria evolutiei insa, toate aceste personaje de la inceputul cartii Facerii nu sunt decat niste mituri, sau niste oameni-maimuta, niste salbatici, desi evolutionistii teisti tind mai degraba sa interpreteze totul ca o legenda sau un mit. Nu-si dau seama insa ca toata istoria si traditia crestina se prabuseste daca evolutionismul e real. Imi aduc aminte ca au fost vremuri cand eu insumi cochetam cu teoria evolutiei si credeam ca poate fi impacata cu crestinismul. Atunci bunul meu tata mi-a spus o vorba pe care nu o voi uita niciodata: "Du-te si spovedeste-te si ai sa vezi cum te limpezesti". Si intr-adevar, m-am spovedit si mi-am dat seama de ceea ce stiam deja in adancul meu: ca incercam sa creez o struto-camila, ca asta era motivul pentru care nici macar nu ma mai rugam. Nu te poti ruga dumnezeului evolutionist. Nu e nimic uman si apropiat in El. E total strain de dumnezeul scripturii, acela care creeaza lumea pentru om si se face El insusi om pentru mantuirea noastra din pacat si moarte.

Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem.
22. Şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.
23. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.
24. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu.

In editia diortosita de Bartolomeu Anania dupa Septuaginta se foloseste "a umblat cu Dumnezeu", adica a trait in intimitatea lui Dumnezeu fiind bineplacut lui.
Iata ce mai citim la capitolul despre Noe:

11. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii.
12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ.

Talcuieste Bartolomeu Anania: cuvantul silnicie este grecescul "adikia", adica agresiune, asuprire, cruzimea celui puternic fata de cel slab. Iar cand se vorbeste de tot trupul e vorba inclusiv de animale: toata carnea. Deci in toata creatia incepuse sa se manifeste aceasta cruzime. Atunci cum putea Dumnezeu sa creeze o lume evolutionista, bazata pe cruzime si pe legea celui mai puternic? Nu e aceasta o blasfemie cumplita?

Spune-I asta lui Hristos, nu lui Ioan_Cezar.

6.Iisu s i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.(Ioan14,6)

Adica, nimeni nu se mantuieste decat ca Iisus Hristos, pe Calea(suferuintelor) pe care El a mers. Daca creatia asta Iisus a biruit-o, de ce tu o glorifici si-ti infigi ochii in ea? Te biruie ea pe tine?

33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.(In16,33)

Ma bucur ca ti-ai precizat pozitia pentru ca iese la iveala interpretarea ta... subiectiva; talant nu esti tu (sau individualitatea ta), pe care tu ar trebui sa le rastignesti(sau individualitatea ta), ci Duhul Sfant, pe care primindu-L la botez, trebuie sa-L inmultesti pana se umple inima ta(eliminand din ea eu-l tau propriu, adica personalitatea) si sa propovaduiesti Duhul Sfant, caci de asta vei da seama la judecata.

Pe de alta parte, desi nu am citit lucrarile celor pe care i-ai numit in titlul topicului(Mtsoukas, Chardin), nu cred ca au sugerat ceea ce spui tu ca ar da de inteles, cum ca in creatia lui Dumnezeu ar aparea ceva fara harul Sau, cum se pare ca ai inteles tu.
Harul lui Dumnezeu este peste tot in lumea asta si nu poate fi eludat sau eliminat pentru ca El astfel a creat lumea ca sa evolueze automat conform vointei Lui; automat inseamna ca, prin Duhul Sfant, orice dereglare se va corecta cu orice sacrificii in folosul mantuirii. Astea sunt frumoase si bune foarte in zilele creatiei.

Pozitia ta este foarte dogmatica, dar se va regla si asta.

Demetrius, cuvantul Mantuitorului "Indrazniti, Eu am biruit lumea", se refera la lume inteleasa ca si categorie a pacatului, NU la lume ca creatie a lui Dumnezeu. Explica parintele Galeriu: In Noul Testament, cuvantul lume are 2 sensuri: lumea ca creatie a lui Dumnezeu care este fundamental buna si pe care Hristos a glorificat-o prin Intruparea si Invierea Sa, si lumea inteleasa ca si categorie a pacatului, adica pofta trupului, pofta ochilor, trufia vietii.
Pe aceasta a biruit-o Hristos, iar pe cealalta, creatia Sa, a glorificat-o, a sfintit-o si a indumnezeit-o. Cum putea sa-si distruga Creatorul propria creatie sau sa lupte impotriva propriei creatii ? Ar insemna ca lumea a fost creata de un demiurg rau ca in gnosticism, ceea ce ar fi o blasfemie, iar Hristos lupta impotriva propriei creatii? Sa nu fie.
Repet, la pacat suntem indemnati sa renuntam, nu la creatia lui Dumnezeu cea buna si frumoasa, cum spune cartea Facerii.

Te contrazici fara sa-ti dai seama.
Cum poate creatia buna foarte a lui Dumnezeu sa aiba in ea categoria pacatului(fara sa fie inferioara ca necesitate a evolutiei)?

Tu chiar crezi ce spui sau vorbesti din spusele "selectate" ale celorlalti ca sa argumentezi dorinta ta?
Hristos lupta, nu impotriva propriei creatii(un slab artificiu patimas, "dogmatic"), ci pentru eliberarea sufletului de atasarea catre tentatiile lumii.

Cred ca e mai bine sa inchei acest dialog. Cu bine!