Filosofic vorbind, de multe ori cam asa stau lucrurile, practic insa avem acea doza de optimism cu ceva indiferenta, o doza de speranta si autoiluzionare, care ne face ca dpdv afectiv sa ignoram aceast latura a realitatii.
Si atat timp cat realitatea nu e prea traumatizanta si cocktail -ul de mai sus intr-o doza suficienta, treaba functioneaza.

Duhovniceste vorbind, tratamentul consta in a cultiva o stare de daruire fata de cei din jur si mai putin a asteptarilor care le avem de la ei, asteptari care se pot dovedi o sursa de reale frustrari.
A darui insa devine dragoste la un moment dat si o sursa de adevarata implinire sufleteasca.

Mda, asa se spune si credeam si eu asta intr-o vreme, dar pe ce trece timpul imi dau seama ce parinti minunati am, si ce amintiri, educatie, sanse..am avut eu in copilarie, lucruri pe care atatia si atatia copii nu le au in ziua de azi.
E prea simplist sa punem toata vina in carca parintilor/societatii.
Fiecare om are "bagajul" lui cum se spune si ceea ce conteaza e cum il folosesti, valorifici.

Minunat spus! Doamne ajuta!

Daca "asa credeai intr-o vreme" poate erau ceva motive pentru asta, a recunoaste anumite lipsuri/defecte din educatia sentimentala, de viata, etc. pe care (nu) au oferit-o parintii nu inseamna sa-i desconsideri sau sa ignori aspectele pozitive.

Da, probabil esti o persoana cu o sensibilitate sa zicem "excedentara" dar asta devine incomoda mai degraba in contextul lipsei de incredere in sine, care poate fi sabotata sau pur si simplu insuficient cultivata.

La capitolul "sabotare" poate fi binenteles si rodul unei perioade mai tarzii din viata marcate de anumite esecuri, pe diverse planuri.


Da, bagajul asta e uneori parte a problemelor, uneori pur si simplu mai trebuie sa lasi jos din el, dar nu e atat de simplu cum se zice.

Daca ai fi studiat cu un ochi obiectiv tratatul budhist (Lamrim) care explica modul cum se armonizeaza cunoasterea sensibila cu cea apofatica ai fi facut o plecaciune adanca.

Ai fi recunoscut economia interdependenta dintre cele doua. Functia pe care o indeplineste fiecare.

Insa, ti-ai format o impresie gresita ca budhismul se rezuma la "nimic". Si din aceasta vedere stramba ti-ai faurit o arma.

Poate ca in timp vei recunoaste bogatia extraordinara, limpezimea acestui mod de abordare, de gandire a realitatii.

Dragoş, nu reuşesc să înţeleg sensul întrebării tale.
Fii bun te rog şi reformulează ca să înţeleg mai bine ce vrei să spui! La ce suferinţă trupească te referi, mai exact?

De ce, tu esti sigur ca ai inteles ceva din povestea aia?
Eu zic ca nu.

Nu exista "cunoastere apofatica" in contextul asta.
Vehiculezi niste termeni imprumutati oarecum din crestinism aplicandu-i la o filosofie cu totul diferita, pentru a induce lumea in eroare,

Nu am o fantezie atat de dezvoltata ca tine.

Dand la o parte realitate ca parte a experientei "spirituale" propuse de tine, nu ramane mare lucru - practic nimic, dumnezeul budhist este intangibil si incognoscibil separat prin insasi natura lui de substanta realitatii in care sunt amplasate fiintele.

Te-am invitat sa o aprofundezi pe alte subiecte deschise pe tema asta, si rezultatel sunt cam slabute, se pare ca nici tu nu prea le-ai aprofundat.

Trebuinţa nevrotică de afecţiune
 

Ne-am aştepta, probabil, în virtutea educaţiei noastre şi a experienţelor de viaţă pe care le-am trăit fiecare, să găsim ca "normală" nevoia de afecţiune (dragoste, simpatie, ocrotire, protecţie, îngrijire etc.) a unui om. Normală şi necesară pentru a fi oameni, întrucât considerăm că un om fără nevoi afective este o imposibilitate, teoretic şi practic.
Iar în cazul când suntem ispitiţi să credem că unii oameni nu mai au nevoie de afecţiune din partea semenilor (cum ar fi, după opinia unora, cazul sfinţilor, care se bucură doar de mângâierea Harului şi a Persoanelor Cereşti), suntem siliţi să conchidem că nici ei nu trăiesc în afara iubirii. Dimpotrivă, înţelegem că ei au parte de o iubire mult mai înaltă şi mai nobilă, anume de însăşi Iubirea lui Dumnezeu, experiată direct în deplină lumină a conştiinţei şi în adâncul inimii lor, fără vreo urmă de îndoială.
Pentru cei dintre noi care sunt şi care se voiesc, încă mai autentic, oameni creştini - cu atât mai mult este firesc şi mântuitor să înţelegem pe om primind şi oferind afecţiune. "Dumnezeu este Iubire", ne descoperă Apostolul Ioan Evanghelistul, acesta fiind cunoscut tocmai ca "ucenicul cel iubit" al Domnului nostru.
Şi atunci, ce vrea oare să însemne "trebuinţa nevrotică de afecţiune"?
De ce folosea Karen Horney, pe care o pomeneam într-o postare anterioară, această sintagmă?
Oare vroia să spună că a iubi înseamnă a fi nevrotic? Sau poate că trebuinţa aceasta a omului este prin însăşi natura ei una nefirească, patologică?...

Ei bine, departe de a contesta firescul nevoii de iubire a oricărui om, psihanalista americană arată, în baza studiilor şi cercetărilor multor oameni (psihologi, antropologi, sociologi, psihanalişti etc.), că uneori avem o trebuinţă crescută şi modificată în tot felul de sensuri negative/nesănătoase a nevoii fireşti (înnăscute şi definitorie pentru om) de afecţiune. Lucru care nu rămâne fără urmări în viaţa noastră, dimpotrivă! Mare parte din conduitele noastre subiective/interne şi comportamentale/externe, nenumărate alegeri şi practici, simţăminte şi cugetări, vorbe şi fapte - vor fi influenţate în mod negativ de o astfel de trebuinţă şi ne vor complica viaţa în mod nefericit. (Inclusiv viaţa de credinţă, aş adăuga eu, ori de-a dreptul în primul rând pe aceasta!)

Iar pentru a întrezări ce înseamnă însuşirea aceasta numită "nevrotică", să amintim deocamdată că factorul esenţial (comun pentru toate nevrozele) este anxietatea şi mecanismele de apărare împotriva acesteia.
Oricât de complicată ar fi structura unei nevroze, susţine K.H., anxietatea este motorul care pune în mişcare procesul nevrotic şi care îl perpetuează.

"Jelirea" ?

Anna, am citit "Fraţii Karamazov" cu mulţi ani în urmă, iar memoria mea este bătrână... Nu mai am cartea, nu am recitit capodopera aceea între timp, din păcate.
Dar atât cât reţin, citatul al doilea din semnătura ta este din filosofia lui Ivan Karamazov. Filosoful care înnebuneşte şi care stă la taclale cu dracul.
Te rog să verifici în carte, de nu cumva afirmaţia citată de tine era folosită de Ivan pentru a demonstra că Dumnezeu nu există. Căci dacă, în lumea lui, Ivan întâlnea atâtea grozăvii - asta ar fi însemnat, pe cale de consecinţă logică, nimic altceva decât că Dumnezeu nu există...
E posibil, repet, să mă înşel deoarece sunt mulţi ani de când n-am recitit cartea. Ţi-aş mulţumi să verifici pentru mine: cine face acea afirmaţie, în ce context şi în ce sens?
Mulţumesc,
Doamne ajută!
P.S. Poţi să-mi spui, dacă va fi să cauţi în carte, şi părerea lui Alioşa despre această idee?

Da, despre Ivan Karamazov e vorba. Ai reținut bine.

Daaaaaa, este Ivan, Fratii Karamazov este cartea mea preferata, dar adevarul e ca si eu am citit-o tare demult, desi mai revad cateodata unele pasaje, si am cam uitat si eu. Va multumesc pt ca ati folosit cuvantul "capodopera" desi uneori mi se pare ca si cuvantul acesta e mic.

Al doilea citat din semnatura mea poate fi luat drept ateist si o minciuna, dar mie tocmai aceasta ironie si subtilitate imi place in citat, pt ca ascunde un adevar si e de fapt "anti-ateu" ca sa zic asa. Daca Dumnezeu nu exista, atunci cine si ce stabileste ce e bine si ce e rau? Totul devine relativ. Eu am binele meu, tu ai binele tau, poate ca sa omori totusi e bine, cine stabileste? Poate islamistii fac bine cand se arunca in aer si iau pe alti oameni cu ei, si poate nu exista diavol sau rautate, poate chiar nici macar nu vom afla niciodata Ce sens ar mai avea vreo valoare cand totul e relativ, si nu conteaza nimic. Daca sustinem asta, ne taiem noi singuri craca de sub picioare. Ba chiar, pentru mine e o mirare sa crezi asta si sa continui sa traiesti. Si totusi, traim, si nu numai ca traim, ci ne dorim un sens, si nu numai, ci chiar gasim o "lume morala" in noi, cum cica zicea Kant, ba chiar credem ca uite asta e bine, cealalta e rau, existenta "constiintei" cum spuneam inainte. Si atunci...cum sa traiesc pe Pamant si sa nu cred intr-un Dumnezeu al ordinii si nu al neoranduielii, macar sa sper ca exista... Cam prost explic :) dar oricum sper ca se intelege ideea.
Ateii nici macar nu-si dau seama ca de fapt si ei au "dumnezei" caci tocmai, omul nu poate trai ca si cum "totul este permis". Nici macar cel mai mare egoist nu poate trai asa, caci tot va stabili el regulile lui. Maca totul va fi permis pentru el insusi, dar nu si pt ceilalti.

Eu in acest citat vad speranta si ravna, si antiteza nihilismului pentru ca echivalentul lui pentru mine este "Eu nu imi doresc ca ca totul sa fie permis, deci imi doresc sa Il aflu pe Dumnezeu ca sa aflu oranduiala, rostul "

Am cautat si se pare ca reactia lui Aliosha la aceste vorbe apare dupa ce Ivan ii prezinta opera sa "Marele Inchizitor", ar trebui sa cititi dialogul lor dupa aceea.
Aliosha nu ii da un raspuns, ci il saruta pe Ivan, asa cum Hristos il sarutase pe Marele Inchizitor la sfarsitul poemului.

"The kiss burns in his heart, but the old man holds to his former idea"

Genial, genial

PS - Ce am cautat a fost doar pe net, pt ca am lasat cartea in tara.........

Aici am cautat:

https://books.google.ca/books?id=OG0...mitted&f=false

Nu se poate copy-paste si mi-a fost lene sa scriu fragmentul...Si despre lene o sa intreb ceva aici, dar cand nu mi-a fi lene :)))

Lasand gluma la o parte, cred ca o sa scriu mai rar pe aici, dar sa nu fie cu suparare. Nu stiu de ce nu-mi fac bine la psihic forumurile.

Intimitatea terapeutică, aici: https://www.youtube.com/watch?v=FF9SKw7yLcY
Minutul 46.
(să remarcăm, în fundalul sonor, cântecul focului...)

Şi "recunoştinţa" obişnuită, aici: minutul 51.

Ca să ne ruşinăm, cu toţii!

Mulţumesc, Anna..:)
P.S. Azi am făcut rost de "Fraţii Karamazov"! Doar de volumul doi, ce-i drept, însă e minunat şi aşa. Îţi mulţumesc că mi-ai reamintit de această carte şi că mi-ai tăiat, astfel, ...lenea. Cărţi ca aceasta ar trebui recitite periodic, fiind ziditoare de suflet.

Îmi amintesc un moment de acum aproape 30 de ani...
Primul curs ca studenţi la Psihologie, o sută de suflete în Amfiteatrul Cantemir de la Drept, emoţionaţi, cu acel freamăt de voie bună şi speranţă pe care îl au oamenii când păşesc pe un nou drum către viaţă...
Vreo sută de tineri aşteptam să vină Profesorul. Debutam cu un curs de Psihologie Generală iar maestrul nu era altul decât Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să îl odihnească în pace!
A venit moşul, a urcat la catedră, ne-a privit... Se lăsase o tăcere mare, gestantă de presimţiri multe... Proful ne privea mai departe, tăcînd. Ne scruta, parcă, pe fiecare...
"Domnilor şi doamnelor, a început bătrânul să spună, acum 5o de ani eram student, în locul vostru, tocmai în acest amfiteatru. Stăteam, iată, acolo (şi a arătat cu mâna un loc din sală) şi ascultam, aşa cum faceţi voi acum, pe primul nostru profesor...
Nu bănuiam atunci, spuse Profesorul aprinzîndu-şi o ţigară (avea obiceiul, aveam să aflăm de la cei mari, să fumeze un pachet de ţigări la curs, scruma pe catedra de lemn, noi adunasem apoi chiştoacele cu uimire...), că psihologii cei mai buni nu sunt psihologii, ci scriitorii. Artiştii, în general, dar mai ales scriitorii, romancierii. (Aici eu am tresărit puternic, venisem la Psihologie dintr-un motiv naiv, tipic adolescentin: doream să devin scriitor...:))
Nici un om nu pătrunde mai adânc, mai subţire, mai despuiat de noroi şi de stele prefabricate în sufletul omenesc decât scriitorul. Luaţi aminte la scriitorii de literatură duhovnicească, de pildă. Sau la inegalabilul romancier rus, Dostoievski!"
Şi tot aşa, după două ore de curs în care nu am aflat nimic special dar am văzut născîndu-se în noi mii de întrebări ("eu nu sunt aici să vă ofer răspunsuri, zicea Profu; sunt aici să vă stârnesc întrebări"...), am părăsit cu toţii bătrânul amfiteatru, năuciţi şi fermecaţi... Eliberaţi din carcasa unor certitudini sterile, ne simţeam reînviaţi, proaspeţi, verzi şi plini de muguri. Eram încărcaţi (ce nobilă sarcină, ce povară lucrătoare!) de dileme, de ipoteze, de minunată nelinişte... Şi, desigur, de visuri mari, generoase în promisiuni...:) O întâlnire unică, de neuitat. O văd şi azi, după atâţia ani, cu ochii minţii de parcă aş fi iarăşi acolo, cu fetele cele frumoase şi sensibile şi cu cei câţiva băieţi care ne nimerisem în anul acela...
A fost nu doar primul, ci şi ultimul curs, acesta, cu Papa Neveanu...:(
Avea să moară, o lună mai târziu, răpus de cancerul la plămâni...

Şi de câte ori îmi amintesc de prima noastră călăuză în Psihologie, îmi amintesc, nu ştiu cum, şi de Dostoievski...:)
Precum şi de sfinţii cărturari.

P.S. Un prieten de pe forum mi-a amintit încă o dată cât e de important învăţătorul pentru ucenic. Îmi spunea deunăzi ce ar face duhovnicul lui dacă ar fi într-o anumită situaţie şi, lucru evident pentru mine, aşa îl văd şi pe fratele meu că face. Ei bine, avîndu-l un singur curs pe PP Neveanu ca mentor, s-a întâmplat un lucru curios: toţi anii în care am fost profesor, în şcoală sau în privat, am împletit mereu psihologia cu trimiteri către scriitori (romancieri, poeţi, dramaturgi) şi recomandam mereu elevilor să citească, să citească, să scrie chiar... Le spuneam în multe chipuri că lectura din cărţile bune este făuritoare de suflete nobile, că e dar mare, că e medicamentul sigur împotriva multor meschinării şi patimi... În ultimii ani am adăugat la lista de recomandări şi scriitorii duhovniceşti. Le-am recomandat o mulţime de autori şi de cărţi şi, desigur, Biblia. Nu ştiu dacă ei au dat curs invitaţiei mele statornice, presărate cu nenumărate ilustrări şi interogaţii, însă trag nădejdea că măcar unul, în vreo clasă, a hotărât să pună laolaltă în viaţa lui cărţile, psihologia, rugăciunea... Altoiul pus în mine de primul profesor a zămislit, poate, alte altoiuri în sufletele altor oameni tineri... Torţa purtată din mână în mână despică întunericul şi timpul nostru mereu mai departe...

Eu citesc mult, dar sunt carti la care nu am putut sa ajung. Printre acestea si cartile lui Dostoievski.
Mi se pare grele si dure. Peste puterile mele.
Am vazut filmul cu Fratii Karamazov cu un actor grozav: Yul Brynner.
Nici pe ala nu cred ca l-am vazut intreg. Duritate, violenta.

In general nu as recomanda oamenilor cu probleme sufletesti asa carti.
Nu inteleg cu ce te pot ajuta, cu ce sunt ziditoare de suflet.
Sunt doar imagini negative si violente.

Dar sunt de acord cu cititul si scrisul in general.
Cu cititul...trebuie si acolo un pic de moderatie. Te transferi in alte lumi, in alte povesti, dar uneori acest lucru nu face bine.

Ajuta mult scrisul, sa-ti notezi idei, trairi, intamplari. Te ajuta sa-ti pui ordine in suflet si in minte.
Si este foarte important atunci cand nu prea ai cu cine discuta.

Mi se pare ca ne izolam mult si uitam unii de altii.
Evitam contactul.
Inainte vreme te intalneai, petrecei timp impreuna, se scriau scrisori (pe hartie), vederi, felicitari.
Azi nici pe telefon sau PC nu dam un semn de viata.

Ioane - cum iti explici tu asta?

Nu îmi (mai) explic nici eu...:(

P.S. Vezi că explică Dostoievski, în toate cărţile sale...:)

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. :53: o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Să ne vedem cu bine, surioară, la Parusie!

Domnul să te păzească în toate zilele tale şi să îţi dăruiască ce ai oferit şi tu: dragoste, dragoste curată, dragoste din inimă feciorelnică, nepângărită!

Cu recunoştinţă,
al tău frate întru Hristos Domnul,
Cezar Ioan

Până la Parusie rămânînd oleacă de timp, m-am gândit să evoc o altă personalitate a şcolii româneşti de Psihologie şi Psihopatologie, pe profesorul nostru din anii IV şi V: George Ionescu.
http://www.romjpsychiat.ro/article/p...eorghe-ionescu

Spre deosebire de celălalt celebru Ionescu, prezentat aici, http://www.psikoloji2016.org/Yabanci-Konusmalar
profesorul nostru a ales să rămână în ţară (în materialul de mai sus, doctorul Marcu, unul dintre discipolii Profesorului evocă o parte din activitatea ştiinţifică, clinică şi academică a maestrului).
Cei doi Ionescu ne-au fost nouă de mare folos, deoarece colaborau strâns iar noi, studenţii şi apoi psihologii eram la curent cu mai toate mişcările semnificative din Europa şi Canada în ceea ce priveşte evoluţia disciplinelor psi.

Îl evoc pe Prof. G. Ionescu nu doar pentru că a fost cel mai îndrăgit dascăl al nostru (era genul de profesor-actor, juca extraordinar rolul unuia sau altuia dintre bolnavi aşa încât, doar văzîndu-l cum imită pe pacienţi înţelegeai esenţialul bolii; era însă foarte concentrat pe "buchea cărţii" astfel încât, pe doar două pagini noi "prindeam" trăsăturile esenţiale ale vreunei categorii nosografice, precum şi tipul de terapie potrivit, complicaţiile şi indicaţiile pentru abordarea acestora etc. La examene era extrem de exigent: ori ştiai de 9 sau 10, ori te pica. Iar când te pica trebuia să faci practică o vară întreagă la Obregia, altfel nu te primea în examen. Nu-i plăceau deloc tocilarii, hoţii şi proştii! Nu suporta mita ori pilăraia.)

Profesorul mi-a făcut cândva o propunere directă:"vreau să te dedici studiului reprezentării sociale de la noi privind Psihologia şi să te apleci asupra tulburărilor de personalitate."
Cu reprezentările sociale eram familiarizat, Proful cunoştea probabil o lucrare de-a mea publicată tocmai pe chestiunea aceasta şi mă voia colaborator pe o temă care îl preocupa serios. Căci ne spunea mereu la cursuri că românii au o reprezentare socială curioasă referitor la psihologie... Sublinia erorile din "nucleul tare" al R.S. şi căuta căi de modificare a acesteia, iar eu îi spuneam mereu că nu se poate modifica nucleul decât prin fenomene cu amploare socială mare, cu impact puternic. Ori singurele întâmplări cu reverberaţii sociale de la noi privind psihologia erau că Sue Ellen mergea la psihanalist iar Meditaţia Transcendentală (care nu avea treabă, de fapt, cu psihologia, deşi prinsese în mrejele ei câţiva psihologi de marcă) dăduse mulţime de victime şi dusese la desfiinţarea Psihologiei în România. Ce reprezentare socială să ai aici? Fireşte, una caricaturală, cum e dealtfel şi astăzi....

Atunci ne-am concentrat discuţia pe tulburările de personalitate (vechea denumire e "caracteropatie" sau "psihopatie" sau "sociopatie"). Acestea sunt mai puţin abordate de psihiatri şi mai mult de psihologi şi psihoterapeuţi - în ţările civilizate, desigur...
Profu vroia să convingă pe unii studenţi să se dedice acestei condiţii aflate pe muchia dintre normalitate şi nebunie.
I-am dat ascultare, până azi. Desigur, nu m-am axat cu predilecţie pe asta, ca un discipol foarte ascultător, însă am dat mereu atenţie acestei chestiuni. Tulburările de personalitate sunt cea mai răspândită condiţie omenească în ansamblul populaţiei. Fiecare dintre noi avem o serie de trăsături specifice sau secundare dintr-o tulburare sau mai multe... Fie că suntem conştienţi de asta sau (de obicei) nu. Ele sunt dificil de diagnosticat şi încă mai dificil de tratat, pentru că omul cu o tulburare de personalitate nu se simte "bolnav" - deşi multe necazuri i se trag tocmai de aici.

Scriu despre tulburările de personalitate aici, şi ţinînd cont că Ecclesia este formată din oameni de tot felul. Noi toţi, cei ce formăm Biserica, suntem înclinaţi fie spre a ne comporta ca anxiosul prăpăstios, fie ca depresivul morocănos şi tentat spre deznădejde, fie ca paranoidul suspicios etc.
În biserică vom întâlni, astfel, mereu pe unii care se sperie din orice, văd un semn rău în orice întâmplare (aoleu, s-a mişcat candelabrul: ce-o fi? s-a împiedicat popa: vai, semn rău... etc. etc.), care pun mereu răul înainte, care întâmpină totul cu nelinişte şi văd mereu posibile catastrofe... Uneori devin gălăgioşi, turbulenţi, crezînd că vine sfârşitul lumii. Ei nu ştiu că timpul sfârşitului nu e dat nouă a cunoaşte şi că numai Tatăl din Ceruri ştie taina lui. Li se pare că semnele vădesc, indiscutabil, sfârşitul... Sunt anxioşii, eventual depresivii.
Alţii "ştiu" (cu o certitudine apăsătoare) că lucrurile nu sunt ce par a fi... La ei "ghicitura" e o imensă ghicitoare, descompusă în ghicitori mai mici pe care ne pun unii răi să le canonisim noi. Ei cred că mereu cineva pune ceva la cale: sioniştii, frăţia cutare din umbră, antihristul care tocmai s-a arătat colo sau dincolo înconjurat de francmasoni etc. etc. Conspiraţii peste conspiraţii le chinuie cugetul şi îi presează şi pe ceilalţi să se "trezească", să îşi "de-a seama" că, de pildă, Sinodul din Creta e musai francmason şi vrea să ne pregătească, conform unui plan secret (evident!) pentru ecumenismul cel pierzător. Evident, e vorba despre oameni cu înclinaţii paranoide.
Mai sunt unii care cred că Biblia şi alte cărţi sunt de la ...extratereştri. Aceştia ne observă zi şi noapte şi ne conduc destinele... Ei lucrează cu energii speciale, cu arme subtile, operîndu-ne mintea. Sunt schizotipalii.
Narcisicii sunt cei care, mascaţi sau nu cu vopseala "smereniei", au mereu impresia că importanţa lor sub soare este unică, excepţională şi de neînlocuit şi că fără ei Tainele nu ar mai fi valide etc. Îşi fac loc cu multă diplomaţie în centrul atenţiei, acolo fac pe rezonabilii şi umilii, iar când prind momentul favorabil dau o lovitură sub centură sau pe la spate (cu o inocenţă admirabilă! şi înalt justificată) celui pe care mai nainte îl numeau "frate". Şi eventual îl lăudau cum se pricepeau ei mai bine (şi se pricep băieţii ăştia, cum de nu!). Ei sunt împătimiţii puterii (compensaţie proastă e unui complex de inferioritate ascuns), pe care, desigur, consideră că o merită, pentru că li se cuvine în mod firesc şi pentru că, nu-i aşa, au făcut unele sacrificii care îi recomandă. Adeseori merg cu nasul pe sus, la propriu, iar când te privesc îşi lasă capul pe spate...
Evitanţii, mereu retraşi şi palizi, tremurînd ca o frunză la apropierea oricărui necunoscut, mai ales dacă nu au lângă ei, în chip simţit, o persoană protectoare care să le dea girul pentru a mişca, măcar - sunt cunoscuţi ca deosebit de "pioşi". Nu te poţi baza pe ei, din păcate, în anumite situaţii mai dificile. Nu au încredere în oameni - "doar în Dumnezeu putem avea încredere", consideră ei...
Desigur, există şi categoria aparte şi nu tocmai rară a ... canaliei. Dar aceasta nu e prinsă ca atare în tipologia tulburărilor de personalitate, pe de o parte pentru că are o condiţie mixtă şi pe de altă parte, probabil, din sila autorilor. Atunci când se manifestă şi devine clar ce hram poartă, canalia trebe să treacă pe lista absolut necesară de persoane periculoase. A se evita cu orice preţ! Pentru că nu se schimbă niciodată şi vor recidiva la prima ocazie.

În prezent am mare neîncredere că modul concret cum decurge viaţa în bisericile noastre, adică între noi (dincolo de activităţile sacramentale prinse în cultul nostru, care se defsăşoară în continuitatea sfântă a Tradiţiei) are vreo eficienţă asupra unor astfel de persoane. Ar putea să aibă, în cea mai înaltă măsură întrucât, de fapt, patologia aceasta e una care ţine de moralitate. Or, esenţial, lucrarea din Biserică e centrată ŞI pe acest aspect. Deşi nu e vocaţia principală sau singulară a Bisericii.
Dar la noi se pare că în Biserică s-a făcut, pentru unii, o ascunzătoare teribilă. Nici vorbă de vreo lucrare serioasă, care ar putea merge mai bine ca oriunde tocmai în Casa Domnului Milei ci, dimpotrivă, profitînd de înţelegere se pare că la noi lucrează nestingherite tot felul de patologii, tulburînd viaţa de credinţă a fiecăruia şi a celorlalţi.
De aici un rol secundar, însă prin forţa împrejurărilor tot mai pregnant căci lumea presează spre a produce noi şi noi forme ale tulburărilor de personalitate, ar putea reveni tocmai psihologilor. Poate nu întâmplător, aşa cum semnala un coleg de forum, unii dintre preoţi se îndreaptă şi astăzi spre psihologie. (Rămâne de văzut, în viitor, ce eficienţă aduce această specializare suplimentară.) Însă reprezentarea socială a psihologului este cum este în România, astfel de tulburări sunt foarte greu/migălos de tratat şi, în fine, din moment ce la noi nu prea contează ce fel de oameni suntem ci doar să meargă treaba, cum o merge, apăi .... merge şi-aşa.
Credem noi!

Aici o carte, de pionierat cândva, a Profesorului G. Ionescu despre tulburările de personalitate:
http://www.slideshare.net/paulmarian...personalitatii

Şi încă una, excelentă pentru nespecialişti dar folositoare în viaţa de zi cu zi:
http://www.elefant.ro/carti/lecturi-...sp-152817.html

Tot profesorul G. Ionescu amintea uneori despre "miturile" prin care sunt văzuţi psihologii şi psihologia la noi.
Unul dintre mituri face referire la "impecabilitatea psihologului". Aşteptări foarte înalte, cu totul nerealiste, sunt proiectate asupra unui om care e psiholog. Se aşteaptă de la el să fie ca un fel de enciclopedie ambulantă, un fel de cunoscător al întreg adevărului sau ca un sfânt (ca şi cum sfinţii, la rândul lor, ar fi mereu impecabili şi infailibili), cu soluţii ad-hoc pentru orice problemă, dincolo de orice viciu sau afecţiune, un fel de superman al virtuţii. De aici decurge o intransigenţă cu totul aparte faţă de psiholog, dăunătoare mai ales în relaţia de consiliere/psihoterapie.
Un alt mit este că psihologul/psihiatrul nu se îmbolnăveşte sufleteşte. Că doară are leac pentru boli, nu? Însă noi ştim deja că uneori tocmai pantofarul are pantofii rupţi sau croitorul haina descusută, iar oculistul poartă ochelari şi preotul mai face şi el câte o boroboaţă ori de-a dreptul păcătuieşte. Sunt situaţii reale de viaţă şi nu foloseşte să le negăm.
La extrema cealaltă, se crede că psihologii şi psihiatrii sunt mai nebuni decât restul oamenilor. Motivul invocat de obicei e că aceştia trăiesc printre nebuni şi se contaminează, eventual că însăşi nebunia prealabilă îi aduce între nebuni. Ceea ce se omite aici e, în primul rând, că psihologii nu lucrează decât în procent mic cu "nebunii". Doar anumite specializări ţin de tratamentul persoanelor suferinde psihic. Apoi, chiar dacă medicii lucrează cu oameni bolnavi nu e deloc obligatoriu să ia şi ei "virusul". Breasla medicilor are destule mijloace de protecţie la îndemână şi foloseşte o serie de măsuri cu rol profilactic dintre care cea mai eficientă este cultura. Un om instruit, informat, care a mai beneficiat şi de nişte formări şi supervizări periodice, poate lesne recunoaşte ceva-ul străin din mintea pacientului şi se păstrează la distanţă faţă de acesta, fără a-l împrumuta. La ce i-ar folosi unui medic să gândească precum paranoidul ori să sufere precum anxiosul? Identifică tulburarea, oferă tratamentul şi cu asta basta. Eventual ridică din umeri ori oftează compătimitor.
Un alt mit este că acolo unde nu e credinţă în Dumnezeu nu te poţi vindeca de o maladie psihică. Datele de statistică medicală arată însă că s-au vindecat de varii maladii psihice atât ateii cât şi credincioşii, că sunt eficienţi atât terapeuţii atei cât şi terapeuţii credincioşi şi că orientarea religioasă nu afectează semnificativ procesul terapeutic decât atunci când e vorba de anumite subculturi specifice unde e important să te plasezi în acord cu credinţele celuilalt.

În fine, alte mituri legate de sănătatea şi boala psihică:
1) Dacă provii dintr-un neam cu bolnavi mintal, vei fi şi tu unul. Fals, predispoziţia genetică şi cultura familiei sunt doar "cartuşul de pe ţeavă". Şi nu e chiar atât de uşor să apeşi pe trăgaciul puştii unui om, care este mintea nebuniei. Etiologia tulburării mintale e mult mai complexă decât pare. Un întreg sistem de factori (sociali, biochimici, culturali) lucrează la producerea unei maladii.
2) Dacă ai tăi au fost toţi sănătoşi, nu ai cum să te îmbolnăveşti. Fals, multe sunt evenimentele vieţii care pot face o legumă dintr-un om foarte puternic pe plan psihic. Eventual, vitalitatea şi obiceiurile sănătoase din neamul tău te pot ajuta să rezişti mai bine şi să îţi revii mai rapid şi mai amplu, în cazul când se întâmplă să te îmbolnăveşti.
3) Boala vine ca pedeapsă de la Dumnezeu. Probabil, pentru cei care cred că Dumnezeu nu are ceva mai bun de făcut decât să îi îmbolnăvească pe oameni. De fapt, boala vine de la oameni, de la relaţiile execrabile dintre ei şi din propria neglijenţă. Păcatul, însă, prin anomaliile pe care le induce în viaţa sufletească şi în relaţii este, da, un agent patogen indiscutabil. Dar nu ca pedeapsă de la Dumnezeu, ci din pricina răului conţinut în el şi a modului cum ne raportăm la păcat după ce îl făptuim cu mintea ori cu fapta. Căci o bună spovedanie, de pildă, şi un canon adecvat ne pot scăpa de multe din urmările păcatului.

Credinţa are multe trepte... Şi atârnă de multe înrâuriri, de pildă de relaţia cu alţi credincioşi ori de preotul duhovnic.
În alt post aţi dat un exemplu, strălucit dealtfel, al unui rus care s-a lăsat de băut printr-un "medicament" duhovnicesc. Episodul e din "Pelerinul rus" şi e foarte adevărat, cred, ce scrie acolo. Departe, deci, de orice suspiciune faţă de textul de acolo, aş preciza doar că e vorba despre puterea credinţei unui om. Dacă toţi oamenii care consumă distructiv alcool ar avea credinţa acelui om, atunci da, probabil că metoda precizată acolo ar fi foarte bună pentru toţi. Dar în realitate oamenii nu sunt toţi ca ofiţerul acela. După cum nici ca pelerinul de acolo nu suntem cu toţii...
Şi atunci se ridică singură întrebarea: ce facem cu ceilalţi? Îi lăsăm pe mâna viciilor sau a diverselor neajunsuri doar pentru că ei nu au credinţa rusului?

Ei bine, până când oamenii ajung la o credinţă ca aceea (iar credinţa, ca şi smerenia ori rugăciunea curată sunt, totuşi, şi daruri ale Domnului pentru om, iar nu doar ispravă autonomă a pământeanului), iată că s-au găsit oameni care să dea o mână de ajutor celor căzuţi între spini. Bunul Samarinean nu e doar imaginea Domnului, ci a oricărui alt semen. Care, cum zice pilda, îngrijeşte cum se pricepe pe cel rănit apoi îl asistă şi sprijină până când e în siguranţă deplină.

Deci vorbim despre asistenţă de tot felul faţă de cei suferinzi sufleteşte, inclusiv asistenţă socială (laică şi bisericească) şi nu cred că trebuie să fim atât de categorici în a împărţi pe oameni în credincioşi şi necredincioşi. E prea abrupt, prea artificial şi schematic, comparativ cu nenumăratele nuanţe concrete care alcătuiesc oceanul sufletului omenesc.

Va multumesc si eu pentru amintirile relatate.

Ma uitam printre categoriile de tulburari de personalitate din Biserica pe care le-ati descris si ma gandeam oare unde ma incadrez, poate cel mai bine la evitant... Si sunt tare curioasa de "canalie" Ce fel de om poate fi? Si chiar asa irecuperabil? Oare se poate in psihologie sa se dea asa verdicte? Poate e unul dintre lucrurile care imi displac cel mai mult in psihologie, verdictele si etichetele.

Nu pot sa imi alung un fel de sentiment de regret ca scrieti pe forum si nu intr-o carte, la fel ca dl. Dragomir...sau oare scrieti si carti? Sau poate asa e mai bine pe forum, sau poate sunt de moda veche. Dar stau si ma gandesc la cartile pe care le-am citit si mi-au facut bine si nu stiu daca gaseam scrierile acelea pe un forum...Cel putin o carte poate deveni cunoscuta, o poti recomanda, poate deveni cunoscuta intr-o comunitate...

Si tot asa, citind cele spuse, as vrea sa ne povestiti de "rezilienta" (nu stiu daca e corect termenul romanesc). Ce ii ajuta pe oameni sa nu fie doborati de anumite evenimente, in timp ce altii nu rezista chiar si la lucruri marunte. Ma fascineaza faptul ca unul din pilarii rezilientei, cel putin din ce am citit, e a avea o retea sociala puternica. Tot timpul m-a preocupat notiunea de comunitate, traditii, si mult mai mult acum fiind in strainatate, se simte si mai pregnant cat de mult inseamna comunitatea, cultura din care vii, seturile de valori nescrise, cutumele, mentalitatile, chiar si limba cu toate nuantele ei...Suntem toti oameni, dar totusi atat de diferiti...Cum oare vor trai copiii mei in asa amalgam? Mi-e dor de satul bunicilor, de statornicie, de lucruri "invesnicite", de lucruri care sa nu fie puse sub semnul intrebarii, sa nici nu stii macar ca se poate altfel...

Tocmai ziceam în postare că psihologii "academici", scientişti, nu se ocupă cu predilecţie de tipologia morală, aceasta rămînînd specialitatea moraliştilor. Canalia este descrisă clar mai ales în romane, poveşti, nuvele. Avem în toată literatura lumii prototipul trădătorului, al omului viclean, al turnătorului etc. Tratatele de psihologie lasă aceste amănunte pe seama psihologilor mai pătrunzători care sunt scriitorii.
Totuşi, canalia este reductibilă la un amestec de tulburări ale personalităţii: narcisicul, dissocialul, paranoidul contribuie la aliajul canaliei care, însă, are ceva ireductibil la cunoaşterea psihologică obişnuită. Acel ceva nu vreau să-l numesc.
Vă sugerez să citiţi din maera noastră literatură unele cărţi precum Moara cu noroc, Ciocoii vechi şi noi, Enigma Otiliei sau Cel mai iubit dintre pământeni. Fie şi doar din aceste câteva lucrări veţi afla mai multe detalii despre canalie. Deşi, amănunt foarte important, chiar şi când descriu astfel de mizerii scriitorii le îndulcesc mereu chipul, poate şi fiindcă artiştii rămân mereu cu o oarece bunăvoinţă faţă de oameni şi omenesc. O canalie autentică nu e de găsit, aşadar, portretizată complet în cărţi ci se cunoaşte doar în viaţă. Din păcate...

Ce îi ajută pe oameni să nu fie doborâţi?
Oamenii!
Oamenii minunaţi pe care i-au cunoscut în trecutul lor şi care au rămas o fântână vie de speranţă, de încredere, de viaţă. Oamenii iubitori, oamenii care au avut ceva de oferit, cu adevărat.
Iar dacă vreun om nu a experiat încă relaţia cu astfel de oameni ai dragostei, ei bine: să caute să experieze! Nu-i niciodată prea târziu să găsim oameni puternici, zdraveni, frumoşi şi buni, care ne pot oferi ceea ce n-am primit în trecut.
Astfel de oameni sunt în jurul nostru, uneori ascunşi după o "mască" la prima vedere aspră sau dură etc. Ei se vădesc la adevărata lor măsură doar în momentele cruciale, când toţi ceilalţi fug, tac neputincioşi sau dau cu pietre. Abia atunci poţi descoperi ce comoară de oameni ai avut în jurul tău şi, vai, nu ai sesizat. Ei sunt discreţi şi eficienţi, iertători şi însufleţitori. Au mereu ceva potrivit de oferit, fără să ceară mare lucru în schimb. Dacă cer ceva, o fac doar ca să nu devii suspicios. De obicei ei cer fleacuri, lucruri simple.

Aşadar oamenii ajută pe alţi oameni să înfrunte necazurile, durerile etc.
Dumnezeu lucrează (şi) prin oameni.

Mare dreptate aveti cu oamenii.

Bine ca ati inceput cu negativul si ati sfarsit cu pozitivul, dar uite ca eu tot nu m-am lamurit, si readuc in discutie:

Pai cred ca asta e, ca nu am cunoscut pe nimeni asa, si credeam ca e mai mult o fabulatie, ca balaurul din povesti. Sau sper ca nu am cunoscut...cum ii recunoastem? Sau chiar numai in momentele cheie se dau pe fata? Si ce e acel ceva? Va referiti la lumea spirituala? Oare e morbida curiozitatea mea sau e doar dorinta de cunoastere? Nu stiu de ce ma "chinuie" tot timpul tema oamenilor "rai". Poate dintr-o frica, de a nu fi si eu asa si a ma lipsi de iubire...Sau din frica sa nu fie altii asa. Sau pentru ca prefer o lume fara canalii, sau pentru ca nu-mi pot incapea in intelegere anumite lucruri. Daca tot ziceati de Ivan, in anumite locuri rezonez mult cu Ivan, doar ca eu nu vreau sa "returnez biletul", mai sper inca...

...:) Nu vă grăbiţi să cunoaşteţi răul cu dinadinsul. Se va ivi oricum, întrupat succesiv în diverse comportamente omeneşti şi va căuta să pătrundă adânc în viaţa dvs., tocmai când vă va fi lumea mai dragă.
Nu doar în alţii se va înşuruba; el dă să intre în oricine, fără excepţie.
Totul e să fiţi pregătită ca, atunci când va veni, prinlăuntru sau prin semeni să sesizaţi prompt asta şi să îi spuneţi în faţă: nu am treabă cu tine, vezi-ţi de drum. Deşi nu e suficient să îi spuneţi doar o dată...
P.S. Balaurul din poveşti nu e o fabulaţie, ci e reprezentarea răului (ca şi spânul, canalia întruchipată) pe înţelesul copiilor.

Frica excesiva intuneca mintea, s-ar putea sa te feresti de oameni buni si sa sfarsesti pana la urma cu unii rai.

Ma rog, generic vorbind ca pana la urma linia dintre "rau" si "bun" e destul de subiectiva, poti fi uimit cat de mult pot tolera unii raul si cat de urat pot trata altii binele.

Lume fara rau nu exista, clar, pentru a evita "capcanale" trebuie exersat discernamantul - iar aici nu e o reteta infailibila, poti gresi in ambele directii insa un lucru e sigur: nimeni nu iti poate face mai mult rau decat ii permiti.

Daca e vorba de o alegere de viata (ex. casatorie) omul poate si trebuie sa fie judecat prin prisma atasamentului fata de Biserica, atat timp cat oamenii au un duhovnic (chiar comun, daca se casatoresc) intr-un fel sau altul o pot scoate la capat.

Categoric, exista si exceptii - oameni buni desi nu foarte religiosi dar e bine ca nu exceptiile sa le cauti.

Recitesc "Fraţii Karamazov" (mulţumesc, Anna) şi încep să redevin conştient de câteva din trăsăturile operei lui D. ca psiholog. Incontestabil, D. oferă mult material de lucru psihologilor şi psihopatologilor prin toate cărţile sale. Descrierile măiastre ale unor tipologii psihologice, surprinderea expresivă a unor stări de conflict interior sau interpersonal, descrierea magistrală a înlănţuirii fenomenelor psihice - sunt doar câteva caracteristici ale scrierilor lui D. Sub influenţa stareţului de la Optina, probabil, stareţ pe care îl evocă în "Fraţii Karamazov" prin intermediul personajului Zosima, D. se arată preocupat şi de unele chestiuni care ţin de viaţa duhovnicească şi, desigur, de lupta sufletului omenesc cu demonii. Aici psihologia omenească este înfăţişată în note sumbre, adeseori, pe pagini de un dramatism tulburător dar care se îndreaptă şi spre deznodăminte fericite. Tragicul şi sublimul se îmbină în nenumărate nuanţe, solicitînd pe cititor să îşi deschidă larg băierele inimii şi toată puterea minţii...
Voi reveni, după lectura cărţii, la unele note mai precise în legătură cu aceste caracteristici pe care deocamdată le-am punctat în fugă. Deocamdată mai fac încă vreo două note sumare, pe linia asociaţiilor stârnite de lectură.
Aş aminti, de pildă, câteva nume: H. James, S. Freud, H.Ey şi ... Sfântul Isaac Sirul.
Nu ştiu cât de mult s-au folosit autorii menţionaţi de scrierile Sfântului, însă este evident că operele lor au câteva caracteristici în comun, cu accente diferite.
Precizez deocamdată acelaşi travaliu încântător de a evidenţia fenomenologia psihică în nenumăratele ei treceri, înlănţuiri, conflicte şi transformări. O viaţă extrem de bogată, specifică adâncurilor inimii şi minţii, ne este zugrăvită de toţi aceşti scriitori. Nu e vorba de a descrie oameni excepţionali, genii sau diverse tipuri de supradotaţi, ci doar de a prinde în descrieri şi explicaţii o serie de fenomene comune tuturor oamenilor. De aceea, lectura şi aprofundarea unor astfel de texte cred că ne este utilă tuturor.
Cu ajutorul lui Dumnezeu voi rezuma pe câteva pagini, acum în Postul Naşterii Domnului, o serie de consideraţii personale referitoare la autorii citaţi, punctînd câteva asemănări între operele lor şi evidenţiind notele accentuate ale fiecăruia.
Apoi sper să putem discuta în voie pornind de la aceste însemnări sau, dacă se va ivi prilejul, să discutăm în baza altor opinii forumistice care pot apărea pe aici.
Toate cele bune, tuturor!

Ah, uite ce am pornit! Chiar nu ma gandeam ca cineva se va apuca sau reapuca de citit Fratii Karamazov din cauza semnaturii mele. De parca nu stiam, totusi parca acum am descoperit pentru prima oara ce important e sa ne gandim la consecintele faptelor noastre !

Sper sa va fie spre folos si binecuvantare !

Acum, rupand un pic firul si continuitatea discutiei incepute pe marginea acestei teme adanci si serioase, a psihologiei in literatura, revin cu o alta tema ce o vroiam aici pe topicul acesta: lenea.

Mai precis, care e diferenta intre lene, procrastinare si depresie ? Si apoi, care e diferenta intre procrastinare si dependenta.

Mai concret, eu intreb pentru ca la mine se cam impletesc toate. Bine, depresie totusi simt ca nu mai am, si imi dau seama de diferenta pe propria piele. Dar totusi sincer eu acum cum sunt in viata de zi cu zi nu-mi dau seama daca am lene, daca am ceva urme de depresie usurica, sau doar "procrastinez" sau chiar doar sunt dependenta.

Si mai concret, in multe zile, in loc sa fac ceva de folos, sau ceva ce ar trebui sa fac in ziua respectiva, stau pe net cu orele. Si de multe ori nici nu dorm destul pentru ca tot zic inca putin inca putin. Si tot nu-mi dau seama care dintre cele 4 chestii le am, desi cel mai mult tind sa cred ca e dependenta/obisnuinta/old habits die hard. Dar tare mi-as dori sa fiu si eu echilibrata si sa nu-mi irosesc viata.

Pentru Anna

1. Incearca sa te adresezi lui Ioan prin mesaj privat. Pe forum nu poate da consultatii si intrebarile tale nu prea au legatura cu subiectul.

2. Incerci sa compari aici trei notiuni care de fapt nu au nici o legatura.
Poate nu stii tu semnificatia lor? Poti sa explici ce intelegi tu?

Procrastinare - taraganare, amanare a executarii unui lucru (vezi in dexonline de ex.)
Dependenta - sa nu poti renunta la ceva (fumat, alcool, droguri, internet, jocuri de noroc etc.)
Depresie - mai bine sa nu stii ce inseamna.

Eu cred ca tu de fapt esti OK, dar ai probleme in a-ti organiza viata.
Insa nu stim nimic despre tine: esti casatorita, ai copii, ai serviciu, ai frati, surori, prieteni, ai hobby-uri?

In incheiere, as recomanda alt fel de lecturi. Poate ca lui Ioan, din punct de vedere profesional i-o fi potrivit si Dostoievski si Anna Karenina si altele asemanatoare.
Imi amintesc (tot pentru Ioan) ca mai cu multi ani in urma mi-a vorbit o cunostinta despre un scriitor - Camus. Ii placea ei.
Am luat si eu o carte a lui si m-a daramat. Si asa eram intr-o stare trista atunci. Nici cunostinta aceea nu era mai bine, avea destule probleme. M-am intrebat la ce ii trebuia ei sa citeasca pe Camus, ca s-o zdrobeasca mai rau.
Si m-am intrebat si ma intreb si acum cum ajung oamenii sa scrie asa carti cumplite, triste (la fel ca si Arghezi de ex.)? De ce vad ei numai raul si uratul in lume?

Eu recomand lecturi de alt gen, cu adevarat constructive - biografii, carti despre diverse culturi, saga (romane chiar reale despre familii intregi si evolutia lor).
Sa vezi cum au luptat oamenii si au ajuns la ceva si cum si-au croit viata si nu au abandonat. Si nu e vorba numai despre mari personalitati ci exista multe carti despre oameni obisnuiti, necunoscuti, dar care au avut experiente de viata deosebite.
Unii au trait pe alte meleaguri si in alte culturi, altii au avut talente mari, altii au trecut prin intamplari de viata neobisnuite (handicap, orfelinat, emigrare, razboi, saracie, schimbari radicale de viata etc.).
Sa vezi ce inseamna sa faci ceva cu pasiune si sa lupti pentru acel vis.
Astea sunt carti constructive si educative, nu sa citesti despre jocuri de noroc si violenta si nebunie.

In fond fiecare om ar putea sa-si scrie romanul vietii si chiar si de acolo am avea de invatat ceva.

O intrebare pentru Ioan:

Tu ai auzit despre hipersensibilitate? Ai invatat despre asa ceva?
Exista multi oameni care sunt asa si totusi nu este inca bine studiat fenomenul. Inteleg (dar nu stiu sigur) ca nu este nici integrat ca problema (sa nu-i spun suferinta) psihica.
Si totusi s-au scris si carti despre asta. Exista forumuri unde scriu oamenii cu asa problema.

Hipersensibilitate inseamna sa reactionezi puternic la diversi stimuli si sa fii altfel decat ceilalti. Are avantaje si dezavantaje.
Este de obicei ceva genetic, dar nu numai. Si nu se refera numai la ceva fizic (zgomot, mirosuri, medicamente, conditii de mediu) ci si la sensibilitate psihica (la diverse situatii, comportamentul altora, stres, etc.)

Pentru cel hipersensibil insusi este o problema si de multe ori o suferinta. Pentru cei din jur este si un castig (caci acest om vede si simte lucruri pe care altii nu le vad si simt si pot ajuta), dar si o problema (nu il inteleg, nu stiu sa se poarte cu asa oameni, sa-i ajute).

Omul e facut ca sa iubeasca si sa actioneze in baza acestei iubiri nu sa fie consumator semi-pasiv de senzatii.

Este o diferenta care multi nu o realizeaza nici macar in teorie, ca sa nu mai vorbesc de a o pune in practica.

Si da, atat timp cat nu o pui in practica, viata e ca si irosita iar timpul trece fara folos.

Nu trimit mesaj in privat ca sa se foloseasca si altii care vor citi. Imi pare rau daca deranjeaza problemele mele, dar totusi cred ca sunt in topic. Daca intr-adevar confirma mai multa lume ca o dau pe langa, n-am sa mai postez atunci.

Camus nu mi-a placut deloc...m-a lasat cu o senzatie grea si urata asa ca nu l-am mai citit

La ce te referi?
Nu o lua in seama pe sophia daca te deranjeaza :)

Ea e mai speciala..ca noi toti de altfel :))

Ma refer ca daca vorbesc de anumite probleme cu care ma confrunt nu inseamna ca vreau consultatie, ci doar ca vreau sa discut, doar e un forum. Si vreau sa fie o discutie publica, nu in privat. De asemenea, aici e topic de intrebari despre comportamente umane, si eu chiar vad o legatura intre lene, procrastinare, depresie si dependenta. Nu ma deranjeaza Sophia, imi plac postarile ei, doar ca are un stil mai taios, dar asa e in mediul virtual, te trezesti cu tot felul de neintelegeri

Da, Sophia, am auzit de hipersensibilitatea asta... Am avut un client cu asa ceva, unul singur.
I se mai spune şi hipersenzitivitate, e şi un cod internaţional în engleză despre asta, se pare că sunt deja nişte asociaţii gen AA, se lucrează pe traume timpurii (părinţi demenţi, cu multe păcate în cârcă, familii dezbinate, cel puţin un părinte cu probleme psihiatrice evidente, care nu prea se ţine de tratament etc.; urmările unei copilării chinuite, fără achiziţii fireşti.)...
Şcoala italiană a investit cel mai mult în terapia "hipersensibililor", din câte cunosc.
Dupa opinia mea e vorba de fapt despre altceva: tulburare de personalitate evitantă şi asertivitate scăzută, submisivitate - în cadrul unei familii disfuncţionale.
Iar asta se lucrează cu un terapeut dispus la ani de lucru, cu terapie individuală şi în grup, eventual cu intervenţie în familie (dacă sunt dispuşi la aşa ceva), precum şi cu un client care chiar voieşte să se dezvolte. Pentru că în final e un blocaj serios în dezvoltarea abilităţilor care privesc relaţiile interpersonale. Mai e şi imaginea de sine scăzută şi o serie de complicaţii nevrotice etc. etc. Un întreg chin.
Mai mult nu pot spune, în acest cadru.

Nici în privat şi nici în altă situaţie. Nu mai lucrez.
Pot doar să recomand nişte chestiuni generale, de minim bun simţ.
Mesajul meu central este:
1) Lăsaţi demonizarea, că ne îmbolnăveşte pe toţi!
2) Să mergem la medic, psiholog, duhovnic. Nu neapărat în ordinea asta.
3) Ignoranţa ucide.

Iată o descriere magistrală a unei "credincioase" obişnuite, vai...
Are cuvântul Maestrul D.:

...doamna, care, ascultînd tulburată, ţipa şi îşi acoperea ochii cu mâinile...
- Imaginaţi-vă, am presimţit totul!
Eu am acest dar, îmi imaginez orice, totul, aşa cum se întâmplă. Şi, Doamne, de câte ori m-am uitat la acest om îngrozitor, de fiecare dată mă gândeam: iată omul care până la urmă mă va omorî şi pe mine. Şi uite că s-a şi întâmplat.
Adică, dacă el nu m-a omorât pe mine acum, ci pe tatăl lui, e posibil că aici a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a protejat, şi-apoi, pe deasupra, el s-a abţinut să mă omoare pentru că eu însămi, aici, în acest loc, i-am atârnat o iconiţă la gât, cu puternica Varvara, marea muceniţă...
...ştiţi, eu nu cred în minuni, însă această iconiţă şi această minune vădită care s-a întâmplat cu mine acum - aceasta mă face să mă cutremur şi încep să cred din nou în tot ce se poate crede. Aţi auzit de stareţul Zosima?...
(Fraţii Karamazov, vol. 2, "Începutul carierei funcţionarului Perhotin")

E o mică ilustrare a vieţii noastre obişnuite, "de credinţă". Balamuc, delir, prostie şi influenţă socială - toate la acelaşi pachet.
Dumnezeu să ne ajute!