Sustin ca Hristocentricul, in mod necesar, trebuie perceput inclusiv apofatic (si moral).

Iar daca este perceput apofatic, granita conceptuala inter-religii este transcensa.

Intelegerea ajunge la varsta maturitatii.

Dumnezeu sa te lumineze Alin.

Bre mai lasa tampenia asta de budism, si treci degreaba la Ortodoxie, ca o sa-ti dea dracu la budism de o sa te saturi.O sa taie putin din carnea ta si apoi o sa-ti cante despre budism in timp ce tu zbieri, si tot asa. Si dupa ce te termina de jupuit , o ia de la inceput , pe vecie. Naspa.

Sa zicem ca lucrezi intr-o cladire cu 100 etaje si vine cineva la tine agitat si spune ca vrea sa ajunga pe acoperis si inca destul de repede.
Binenteles ca ai sa-i spui ca asta nu se poate decat exclusiv cu liftul, scarile fiind oricum doar pentru coborat.

Se subintelege ca omul o sa faca efortul necesar de a ajunge in lift si a apasa pe buton.

Nu e atat de greu de inteles, pana la urma, nu-i asa?

Mersi si tie la fel.

Daca "apofatic" inseamna in cazul asta un fel de stare de nulitate mentala, e clar despre ce "transcendenta" vorbim.

Multumesc, la fel, tocmai ai mai spus-o o data, e ceva obsesiv?

Inseamna ca subintelegi de ce sfintii parinti au considerat ca este necesar sa vorbeasca despre teologia apofatica.

Măi, nu. Sincer mă plictisesc teribil văzînd mormanele de platitudini care curg în valuri pe forum.
De/asta mai arunc și eu câte-o trotilă, două, poate vă mai treziți din adormeală.

Unu/i bagă la nesfârșit cu declarații oficiale și kile de citate pe care nu le comentează nimeni, altul toarnă baliverne băbești despre vaccinuri și corupți interesați, cestălalt elucubrează împreună cu tine pe niște termeni din care se pare că nu pricepe nimeni o iotă...
Apăi, categoric, nu mă simt prea bine. Mă topesc de plictiseală.

Abordarea apofatica reprezinta o necesitate fundamentala in economia spirituala.

Ea se face prin armonizare cu abordarea catafatica intr-o maniera inteligenta, iscusita, pentru atingerea obiectivelor spirituale.

Balansul catafatic/apofatic este o expresie a echilibrului universal, plus-minus, stanga-dreapta, sus-jos...reflectat in modul in care percepem realitatea. Reprezinta un principiu subtil necesar a fi constientizat si actualizat in experienta curenta.

In crestinism, desi nu este teoretizat, apofatismul patrunde in toate ungherele vietii spirituale. Voi incerca sa lamuresc acest aspect mai in detaliu in postarile ulterioare.

Cum am precizat anterior, apofatismul reprezinta, in principiu, constientizarea "absentei prezentei"- este o constientizare relationata cu un anume obiect al cunoasterii. Nu reprezinta o absenta abstracta. Este dependenta de manifestat, este experimentata in relatie cu fiecare existent.

-------

Sa vedem cum este angajata cunoasterea apofatica in economia smereniei.

Orice crestin cu instruire catehetica intelege ca samanta iadului rezida intr-o anumita forma de perceptie a propriului sine, “mandria” - supralicitarea calitatilor “eului” asociata cu un sentiment de superioritate.

Cel intelept traduce frica de “iadul-efect” in frica de “mandria-cauza”.


Mandria poate fi lovita direct doar cu smerenia.


Mandria se bazeaza pe minciuni, smerenia se bazeaza pe adevar.


Smerenia vizeaza eul – fie direct, prin evaluarea naturii sinelui, fie indirect prin evaluarea atributelor sale.

Apofatismul prin evaluarea atributelor reprezinta constientizarea absentei calitatilor, unor pozitivisme proprii sinelui. Un sine care nu poseda calitati, gol, dezbracat de "zorzoane". Un sine fara calitati nu poate gandi despre sine insusi in termeni de superioritate. De exemplu, un crestin poate cadea in capcana superioritatii prin insasi clamarea calitatii de crestin. Un atribut nu exista la modul ultim, nu este decat o asumare prin desemnare nominala, un existent fara o existenta in sine.

Aoleu, nu!... Te rog, nu ne lămuri...:)

P.S. Eşti sigur că ai parcurs cu atenţie scrierile Părinţilor referitoare la cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu? Şi dacă da, cum nu înţelegem că această cunoaştere este cea mai tainică împletire a Harului cu adâncurile inimii omului? De neexprimat, de neteoretizat, ea nu se supune bardei cuvintelor. Cei care au propus câteva scurte şi smerite priviri asupra tainelor acestora, au făcut-o de obicei cântînd... Doar limbajul poetic cel mai ales, cel mai subţire şi mai curat, cel mai simplu şi mai bogat totodată, poate arunca oarece delicată privire către tainele cunoaşterii apofatice.
Cum aşadar să teoretizăm, să ...explicăm!, ceea ce sfinţii abia au îndrăznit să sugereze, oleacă doar...
Poate că francezii au dreptate când spun că despre unele lucruri nu se vorbeşte. Ele se fac...

Da, pentru a lamuri niste aspecte teologice.

Practica ramane aceeasi: morala, pocainta, rugaciunea, Sfintele Taine - chestii care se pare ca nu le impartasesti sau ma rog, ai propriile "versiuni", paguboase, pentru fiecare.

E buna asta. :24:

Eh, cine stie, poate incercand sa ne "lamureasca" pe noi, pana la urma se lamureste pe el de fapt..

Poeticul, "cel mai subtire si curat", pentru unii este potrivit, pentru altii nu.

Nu exista o formula standard pentru toata suflarea. Depinde de inclinatii si dispozitii sufletesti. Fiecare medicament la vremea lui.

Spune asta, prostule, unuia care îţi e Maestru!
Îţi va da cu pomu-n cap! Sau te va scuipa, te va pişa ori ce va crede El că ţi se cuvine.

Dar pentru că eşti incapabil să ai un maestru, din neputinţa ta organică de a te conţine, te lăbărţezi pe aici ca un agarici şi spui ce-ţi vine la gură fără nici o disciplină sau ascultare.

Depinde cum te raportezi la aceasta manifestare a Maestrului.

Maestru fiind, nu poate fi o izbucnire necontrolata, ci una din lectiile Sale care sunt predate, fara exceptie, dintr-o inima plina de bunatate, miscata de compasiune si dragoste afectuoasa.

Cand ucenicul este pregatit, violentarea eului poate fi cel mai mare dar pe care Maestrul il ofera.

Un Maestru stie cand este potrivit sa predea o astfel de lectie.

Iar ucenicul stie cum sa o primeasca.

Sa-ti faci singur un ceiuletz, indiferent cat de amar nu e tot una cu a vizita un doctor :)

In cazul asta nu esti pregatit amice, pentru ca in materie de violenta e un Mare Maestru :)

Cheia actului religios il reprezinta "inchinarea".

Insa ce anume este inchinarea? O plecaciune a corpului? Un anume mod in care privim divinitatea, o desemnare a divinitatii printr-un anume numen?

O recunoastere a puterii si calitatilor Lui Dumnezeu?

Putem crede in Dumnezeu, ii putem rosti Numele, ne plecam in fata Lui, ii recunoastem toate calitatile si cu toate astea de fapt nu ne inchinam Lui.

Atata vreme cat ne pastram in noi insine, acest gen de inchinare este unul formal, la suprafata - nu este o inchinare in "Duh si Adevar".

Inchinarea, in sensul cel mai profund, reprezinta o predare completa a eului propriu catre Eul Divin. O golire de sine, un transfer integral de sine.

Daca nu se simte golul, saracia duhului, dupa ce am predat eul nostru catre Dumnezeu - nu este o inchinare profunda.

Eul nostru ramane acolo astupand adancul din care Dumnezeu ne cheama, ne atrage spre El.

Sinele trebuie predat cu totul, cu toate impresiile bune sau rele, cu toate intiparirile acestei vieti.

Inchinarea in Duh este in mod necesar o inchinare in Adevar, iar inchinarea in Adevar este in mod necesar o inchinare in Duh.

Cele doua nu pot fi separate.

Spunem ca este o inchinare in Duh, pentru ca incepem sa simtim, respiram Duhul. Aceasta este posibil numai dupa ce am predat duhul nostru mic imperfect, limitat. Este ca o mica moarte urmata de o nastere in alt Duh. Acest proces moarte-inviere este initiat atunci cand ne inchinam profund.

Se spune ca este Adevar, pentru ca aceasta eliberare, dezbracare de eul imperfect, impresionat, deformat de stimulii lumii, este adevarata noastra natura. Adevarul este un catharsis perpetuu, este dezlegare, usurime, fara pic de greutate, obstructii, presiuni - este un spatiu fara granite, este taram sfant (Tara Fagaduintei).

Saracia duhului experiata in procesul inchinarii este atat o cunoastere apofatica a Lui Dumnezeu cat si o autocunoastere apofatica.

Putem afla cine/ce suntem doar cunoscand cine/ce este Dumnezeu. Alta cale nu este.

Insiruirea aia de nonsensuri poate te face sa te simti bine, induhovnicit, dar de fapt nu faci decat sa te complaci intr-o stare care numai duhovniceasca nu este.

Asta e un soi de schizofrenie spirituala, iti construiesti o lume paralele cu realitatea in care te refugiezi, pentru ca nu poti sa te adaptezi la realitate, sa gasesti solutii la provocarile ei, etc.

Cu certitudine tie ti se pare foarte coerenta, dar nu este.

Si cu un budhist daca ai vorbi si i-ai spune prostii ca cele de mai sus, ti-ar zice cel mai probabil ca aberezi.

Orice religie, orice strategie conceptuala in care operam repreprezinta o "lume paralela".

Indiferent de religie, ea exista doar in mintea noastra in masura in care o validam, o investim cu realitate.

Nici nu este necesar sa fii adeptul unei religii, fiecare om are un anumit filtru prin care percepe lumea, care ii determina comportamentul.

Orice om functioneaza atat in planul realitatii imediate cat si in planul conceptual.

O realitate conceptuala este "buna" atata vreme cat prin ea actualizam niste principii morale universal valabile.

Nu orice produs mental este "religie" - asta nu poti intelege.

Decat poate in sensul universal al termenului, nicidecum cel autentic.

Daca tot ce iti trebuie este un "filtru", corect, toata lumea are asa ceva.

Din prisma unui moralism banal si abstract, fara fundament logic.
Nu exista "principii morale universal valabile".

Sau ma rog, tu poti sa te aventurezi sa demonstrezi ca exista, cine stie, poate reusesti, ar fi printre primele argumentatii coerente si interesante de pe topicul asta si probabil ca nu doar.

In plus, chiar si cu "principii morale", inainte de Jertfa lui Hristos, tot omul, fie el "principal si moral", tot in Iad ajungea.

Stii tu, The Hell, nu "unul din iadurile samsarice", bla bla.

Nu este usor sa realizam ca toata desfasurarea existentiala este proiectata pe ecranul mintii noastre. De la propriul trup pana la cea mai indepartata stea din univers, si dincolo in nemarginire.

Ca atingem tot si suntem atinsi de tot.

Aceasta insa presupune sa ne adunam mintea in adancul inimii.