Sunteţi ridicol când vă arătaţi atât de frustrat şi vă enervaţi. Cu atât mai mult cu cât iar aţi căzut în propria plasă. Păi, nu tot Dvs. eraţi cel care considera exact sensul care îi convine şi care i se năzare din fraza mea: „Spunând cele de mai sus, cred că tocmai v-aţi formulat simptomul: incapacitatea de a distinge, de a discerne; pentru că nu aveţi acces la repere”, de la care am şi început cu parlamentările acestea derizorii? Iarăşi suntem amnezici şi stăm prost cu logica?

Haideţi să vă fac o analiză, poate aşa vă pică fisa:

1. eu i-am vorbit lui „Traditie1” despre faptul că o insuficientă educaţie şi o judecată distorisionată sau cel puţin pripită e singura care poate face confuzie între Pleşu şi oameni de teapa lui Roncea, indiferent dacă e vorba despre caracter sau operă — acesta era sensul propoziţiei originare.
2. aici aţi intervenit Dvs. şi aţi considerat că eu mă refer la repere ca la ceva pentru care trebuie vreun fel de iniţiere specială, probabil ezoterică — să zicem că m-aţi înţeles greşit.
3. prin următoarele două replici ale mele am căutat să vă arăt că pentru a-l recepta pe Pleşu nu e nevoie de nici un ezoterism, ci numai de educaţie şi atunci totul depinde de modul în care o persoană care e educată reuşeşte să-şi însuşească această educaţie; aceasta nu comportă nici un fel de ezoterism, ci situaţia poate degenera strict datorită unor dispoziţii înnăscute sau accidente biografice, de orice fel. De aici şi comparaţia cu discipline ca matematica şi fizica la care accesul are loc tot prin educaţie, dar la care nu e garantat că cineva va reuşi să şi le însuşească cu adevărat. V-am şi rugat să nu mai continuaţi cu distorsiunea pseudo-interpretativă.
4. Dvs. aţi revenit cu sensul fals al propoziţiei originare şi, în ciuda explicaţiilor mele, aţi tot insistat asupra ei dovedind că nu sunteţi deloc dispus să ascultaţi cu adevărat ce are semenul Dvs. de spus. Mai mult, după ultimele replici rezultă că aţi făcut-o intenţionat şi că nici nu sunteţi capabil să admiteţi când vă înşelaţi şi că sunteţi dispus să falsificaţi cu bună ştiinţă, mai departe, lucrurile.

Acum, fie că „interpretarea” sau „speculaţia” Dvs. originară asupra propoziţiei mele originare va fi fost o greşeală sau o falsificare (pentru că mi-aţi dovedit tot mai multă intenţie prin persistenţă, am înclinat să cred că e cea de-a doua variantă), faptul că acum reveniţi cu acuze la adresa mea cum că v-aş fi falsificat eu cuvintele pentru că Dvs. aţi folosit „speculaţie”, iar eu „falsificare”, în timp ce din conţinutul a ceea ce aţi făcut aici rezultă că tocmai ce aţi făcut Dvs. e chiar o falsificare, duce lipsa Dvs. de onestitate la paroxism. Şi nu vreau să mă pronunţ asupra a ceea ce înseamnă această lipsă atunci când o văd conjugată cu nervi, cu ţâfnă şi cu refuzul obstinat de a lua act de starea reală a situaţiei.

Mă numiţi penibil, dar toate acuzele pe care mi le-aţi adus s-au întors asupra capului Dvs., de parcă v-aţi privit în oglindă când le-aţi făcut. Nu ştiu cât de penibil pot fi eu în comparaţie cu maimuţăreala Dvs., dar o să mă străduiesc pe viitor să nu mai dau replici celor care vor să se afirme şi apoi se împiedică în propriile şireturi. Poate aşa interpretările viitoare vor avea ceva mai puţină impertinenţă şi rea-voinţă. Căci nu există frustrare mai mare pentru oameni ca Dvs. decât aceea de a cădea în propria plasă când o întindeţi pentru altul.

Aş îndrăzni să doresc să fie şi cu Dvs. Domnul.

Domnilor mihailt si andreicozia
 

Buna seara, domnilor mihailt si andreicozia. Al. Soljenitin a scris o carte: Arhipelagul gulag.v-o recomand cu multa caldura. Dumnezeu sa ne lumineze.
P.S. Cartea este scrisa de un rus, nu de un american sau stiu eu ce vest-european.

Dan-Puric-raspunde-acuzatiilor-lui-Andrei-Plesu-la-Vorbe-Grele
 

E uluitor felul cum Dan Puric cade din prima în capcana vicleană întinsă de pseudo-jurnalistul Ciutacu. Răspunsul lui Puric satisface intenţia limpede a lui Ciutacu de a-l denigra pe Pleşu prin intermediul unei personalităţi cu lipici la public. Aşazisul atac a lui Pleşu n-a avut atâta răutate cât să zgândărească un creştin autentic.
Şi-apoi nici Puric n-are dreptate când îl acuză pe Pleşu că n-ar face nimic pentru ridicarea neamului românesc din mocirla în care se complace. Cine citeşte editorialele lui Pleşu are ocazia să găsească un adevărat program de conştientizare a situaţiei paradoxale în care care ne găsim, de exemplu că suntem un popor atât de credincios şi ne comportăm ca cel mai păgân din Europa (cel puţin).
M-aş bucura însă dacă aş afla într-o zi că Dan Puric a găsit o modalitate de a-L mărturisi pe Hristos prin arta pe care-o practică la modul excelentissim (la nivel mondial) şi mai puţin prin conferinţe improvizate sau discursuri religioase carismatice apropiate de stilul neoprotestant. Şi m-aş bucura şi mai tare, dacă aş afla într-o zi că Andrei Pleşu s-a decis să-şi mărturisescă credinţa în Hristos cu mai mult curaj, fără echivocurile tipice intelectualilor cărora multa ştiinţă de carte le-a dezvoltat un orgoliu solid, greu de dislocat.

Sunt discutii aprinse , ca sa zic asa, despre personaje sinistre ale culturii sau credintei ortodoxe.
Pt. cei care inca nu cunosc , D.Puric este hirotonit intru diacon , a slujit in aceasta postura la Min. Petru Voda si a tinut necrologul parintelui ... imi scapa dar revin cu numele . Exista inregistrarea pe net. Asa ca el ar putea , daca l-ar interesa cu adevarat , sa slujeasca direct lui Hristos si nu, sau nu numai, prin arta .
De la primele lui aparitii , DP, la conferintele de prin tara cind era innebunit sa capteze publicul desi in aparenta puteai sa juri ca nu doreste asta , urmind cu aparitia sa la Atheneul Roman din10.02.2009 (unde era invitata si fata cea mare , Margareta , a fostului rege al Romaniei , insotita de fostul actor Radu Duda) unde in direct a pomenit textual :,,... recent m-a cautat de la o televiziune o fufa sa ma invite la un interviu dar am refuzat-o spunindu-i : duduie , eu si in spatele aparentelor tot eu sunt , nu vin , nu am ce sa-ti spun...", continuind apoi cu aparitia , culmea in emisiunea ,,Dincolo de aparente" facuta de Florentina Fintinaru , unde ,,maestrul" s-a umplut de ridicol si si-a dat cu stingul in dreptul in primul rind venind la ceva ce dezavuasera , dar nu numai , se poate spune ca schimbarea moral-religioasa a ,,maestrului" este evidenta .
Chiar daca multa vreme l-a avut duhovnic pe parintele de la Petru Voda , care l-a ajutat mult si sprijinit , in prezent relatiile lor sunt altele . Exista filmulet pe net in care apar parerile gheronului legate de mester, spuse intr-un cadru mai larg de discutie si filmat in chilia parintelui .
De asemenea mesterul face parte din organizatii obediente unor interese contrare natiei romane .
Exista liste , filme si documente pe net legate de toate aceste aspecte .

Si multi il veneram si ne inchinam cu admiratie nestiind bine cine este . De fapt doar acestia il venereaza.
Desigur fiecare este liber sa il venereze sau sa il venireze , dupa propria-i alegere .

Restul , adica despre Plesu si alti PATAPLESI, a scris corect, adevarat, Traditie1. Clica lui G. Radulesc este de mult deconspirata , doar ca nu cunosc toti .

Zaharia: Dan Puric nu e hirotonit întru diacon. În înregistrarea pe care o invoci apare predicând în veşminte liturgice de cântăreţ sau ipodiacon, adică o treaptă inferioară a clerului la care poate accede orice mirean în anumite condiţii. Şi Danion Vasile, (pe care bănuiesc că-l admiri), apare la un moment dat înveşmântat astfel. Alminteri, e o practică interesantă şi, într-un fel, motivantă, de a-i încuraja pe mirenii mai înzestraţi să participe activ la slujirea Bisericii.

Restul mesajului tău e un exemplu tipic de "ortodoxie după internet", un fenomen extrem de nociv care otrăveşte minţile şi pângăreşte inimile multor oameni în căutare de sens pentru existenţa lor. Manipularea, lipsa unor referinţe solide, afirmarea unor mărturisitori fantomatici, proliferarea blogurilor colportoare de idei pietiste agresive, lipsite de respect pentru taina persoanei, agramate cultural, semidocte teologic, tâlhăreşti sub aspectul respectării dreptului de autor, sunt doar câteva din caracteristicile unei uriaşe rătăciri ce ameninţă Biserica sub pretextul apărării "dreptei credinţe". Disoluţia ortodoxiei n-o să o facă nici masonii, nici ierarhii corupţi, nici presupuse conspiraţii ale evreilor sau mai ştiu eu ce ţapi ispăşitori pentru neputinţele noastre. Ortodoxia va fi slăbănogită de proprii ei fii, botezaţi, evlavioşi dar stăpâniţi de râvna cea rea şi tendinţe sectare. Nu mai e mult până când turma cea cuvântătoare va fi condusă doar formal de episcopi şi preoţi, în realitate cei care vor domina creierele vor fi blogherii anonimi şi furnizorii de materie primă ideologică perfect adaptată frustrărilor, dezorientărilor, însigurărilor, anxietăţii, refuzului maturizării în confruntare frontală lumea toxică în care trăim.

Dan Puric
 

Fara suparare, dar aceasta fraza dovedeste limpede ca nu cunoasteti arta domnului Puric (dar va permiteti sa emiteti judecati de valoare). Intreaga dumnealui arta IL marturiseste pe Hristos !

Da, tot fără supărare, te anunţ că habar n-ai despre ce vorbeşti, în speţă arta lui Puric. Nu neapărat orice act artistic superlativ îl mărturiseşte pe Hristos, iar tipul de spectacol vizual practicat de Puric e fascinant deopotrivă pentru creştini, atei, agnostici sau hinduişti, place dar nu produce convertiri.
Dat fiind fondul rătăcios al mesajului tău înclin să cred că a vorbit mai mult sentimentul (de antipatie) şi nu evaluarea ta culturală, alminteri abuzivă şi lacunară.

Alegeti dumneavoastra categoria de oameni in care se afla Andrei Plesu si Dan Puric
 

Un ucenic si-a intrebat batranul dascal: Cate feluri de oameni sunt?
Batranul i-a spus:
Sunt patru soiuri de oameni:
Cei care stiu si stiu ca stiu. Acestia sunt invatatii.
Cei care stiu, dar nu stiu ca stiu. Acestia sunt visatorii si trebuiesc treziti.
Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu. Ei trebuie ajutati sa invete.
Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de facut.

Foarte frumos! Fiecare dintre noi ar trebui sa ne analizam si sa vedem pe unde suntem.

Mă bucură mult felul în care înţelegeţi şi mărturisiţi credinţa precum şi radiografia făcută bloggingului aşa-zis ortodox. Bine ar fi dacă cei vizaţi ar fi receptivi la critică, dacă ar da dovadă, prin urmare, de puţină smerenie. Dan Puric, în răspunsul dat lui Ciutacu mi s-a părut că a avut această smerenie şi mi-a plăcut. Nu ştiu dacă va merge până la capăt şi va lua chiar în serios critica lui Pleşu.
Cât priveşte afirmarea lui Pleşu în calitate de creştin, mie mi se pare că bunul simţ îl face să nu se bată cu pumnul în piept. Însă în emisiunile televizate din ultima vreme de la TVR1 a făcut referiri la Evanghelii aproape de fiecare dată, fie ca punct de pornire, fie ca finalitate a unei dezbateri. Cred că nu doreşte decât să se manifeste cu naturaleţe.
P.S. M-ar bucura dacă pe blogurile noastre ar scrie mai mulţi ca dumneavoastră. Sau poate chiar scrieţi?

Avem şi useri de valoare , Mihailic , confirmă aceasta !
 

Şi ce "grupare"susţinem ! Felicitări Mihailc pentru tot ce ai scris , la obiect , fără linguşeli şi limbaj de faţadă ! La câţi mai mulţi creştini ca tine !

Da, memorabila interventia colegului nostru Mihailc! Felicitari si din partea mea! Mie mi-a placut in mod deosebit aceast pasaj, pe care il apreciez ca fiind cutremurator de real :

@ Mihailc
 

Te rog să mă ierți că îți spun, dar ești în înșelare.

Am participat la mai multe conferinte ale d-lui Dan Puric; lumea il asculta cu placere, conferintele au ritm, momentele de concetrare sunt intrerupte prin bancuri (cam aceleasi), dar una peste alta au in ele ceva tonic, cand pleci de acolo parca ai voi sa spui "hai sa luptam" pentru ceva...pentru credinta, pentru neam (adica popor, nu neamuri:21:), pentru recunoasterea martirilor nostri recenti... Isi ating scopul, nu sunt elitiste (acum nu trebuie considerat elitist tot ce necesita pentru intelegere mai mult de 10 clase). Acela e locul lui- pe scena. Iar cine se duce la teatru ca sa adune cunostinte duhovnicesti-cred ca a gresit locul. Dar e foarte bine ca te duci la teatru si vezi in loc de piese cu replici scabroase si lucruri frumoase!

sunt de acord.
in curand, daca nu s-a intamplat deja, blogerii si forumistii vor inlocui babele din biserica ce te invatau "de bine" cand le intrebai ceva randuieli.

Nu am intalnit nimic protestant in discursul lui Puric. Nu l-am auzit spunand la finalul fiecarei fraze: "Laudat fie Iisus", "Amin" ...

E posibil ca noi sa fim invatati ca doar cei hirotoniti sa dea marturie despre Hristos. Dar El ne cere ca fiecare sa-L marturisim si nu oricum, ci in chip propriu. Sa fim noi insine, nu sa ne credem a fi altcineva.

PS Mie imi place Puric si nu am intalnit in ceea ce a spus nimic care sa contrazica invatatura Bisericii Ortodoxe.

. . . procesul este in plina desfasurare , si creste , si creste , si creste . . .

Creste din pacate..o sa regretam babutele alea traditionaliste care sustineau crestinismul apostolic cum regretam acum colindatorii si ne umplem de un Craciun de urari conditionale.Sincer ,ca reactionist,toata tehnologia asta fie ea si crestina ma oboseste.Sacrul si adevarul il gasesti intotdeauna prin lucruri simple.Cine va mai fi atuncea printre bloggeri sa faca asezarea omeneasca locuibila,lumea mai lume,aratandu-le ca pamant si lume.Nu trebuie sa facem ecologia mai buna,blogurile mai bune ci doar ne trebuie acea melancolie eminesciana ca in claritatea unui bec artificial de fabrica sa mai descoperim inca urma sacrului,asa cum era inainte,.Omul la trecut medita mai mult,suferea mai mult, constiinta nu era ca acum,cvasi-straina...inainte omul era definit simplu dar grav,era individ,era indefinibil si unic.Modernitatea nu are nimic nou si cu siguranta nimic bun.doar regres.
Vorbeam cu niste tineri crestini pe un chat dupa ce au venit de la Biserica.„Uita-te putin la Lossky,ce sinteza geniala,o capodopera in ontologie”.„Prea filozofic pentru mine,mi-e frica sa avansez,deocamdata respect sfaturile duhovnicului.Ai citit noul articol de pe razboiintrucuvant.ro?”.Tinerii nici nu stiu sa distinga binele de rau,mi-e frica sa ma gandesc la cata lume va mai alege sa cunoasca ascetica ortodoxa pe langa atatea bazaconii cu comploturi si apocalipse.
Enfin ,imi cer scuze pentru paranteza asta si ma astept la contraziceri radicale caci sunt poate singurul nascut in mijlocul orasului ce viseaza in zadar la linistea deserturilor.Nu o sa merg sa beau apa cu mana ,insa acei bloggeri credinciosi in mare parte au atatea aspecte de neimitat,atata filozofie de duzina,atata golire de orice...aspiratia la globalizare distruge omul contemporan

Atata timp cat mai exista tineri sau liceeni care gandesc ca tine , suntem , adica : EXISTAM , si asta-i cel mai imortant ! Gandesti ca un om matur ! Slava lui Dumnezeu pentru toare !

Ma supraapreciati si tocmai pentru ca Dumnezeu e diferit de Saturnus,ma bucur ca dintr-o geniala mila nu exista oameni ca mine.

Subscriu întru totul. Cu precizarea că "turma" noastră cuvântătoare deja este condusă formal de preoţi şi episcopi care, în marea lor majoritate, sunt şi ei doar formal preoţi şi episcopi. După cum marea majoritate a românilor este formal creştină, iar în realitate este un neam care încă nu a fost cu adevărat tăiat împrejur cu inima care-i aleargă mereu după împăunări sordide şi frivolităţi de beizadea infantilă.

puțin off topic, dar legat de Andrei Pleșu
 

O dată pentru totdeauna

Andrei Pleșu

Nu mă simt îndemnat să mă justific sau să mă explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, mînaţi de rea-credinţă, ură, partizanat orb, sau „ordine de sus”, înţeleg să mă încondeieze grosolan, de cîte ori au ocazia, pe forumuri sau pe unele posturi de televiziune.

Dar le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încît imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, cîteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu. O dată pentru totdeauna!

1. „Scrisorile” către Ceauşescu şi colaborarea mea cu Securitatea. Cîndva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferinţe pe tema „meditaţiei transcendentale”. Conferinţele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securităţii - cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de faţă la conferinţele cu pricina. Am confirmat, fireşte, deşi episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greşit şi că greşeala mea va avea consecinţe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curînd că omul ştia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, sute de cercetători, artişti şi profesori au rămas fără slujbă, a ieşit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc.

În ce mă priveşte, am fost ”executat” într-o amplă şedinţă la locul de muncă, dat afară din învăţămînt (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii îşi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decît a nu fi fost niciodată membru de partid) şi pus sub interdicţia de a publica. Mi s-a oferit, ca soluţie de subzistenţă, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soţia mea, care mă însoţise la Institutul de Psihologie, a fost şi ea dată afară din slujbă şi „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, aşadar, în situaţia de a nu ne putea întreţine, riscînd, totdată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învăţămîntului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audienţe. Un tovarăş de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către şeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocraţia lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primărie. „Adăugaţi o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceauşescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzaţiile de subminare a statului, declaram că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cuminţenia şi zelul patriotic. Nu sunt deloc mîndru de a fi semnat acest text. Am scuza situaţiei-limită în care mă aflam, dar gestul rămîne unul de compromis. Singurul, totuşi, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenţei mele cu regimul. (Constat, în acelaşi timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familie Ceauşescu au beneficiat şi beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decît amărîtele mele ”scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect).

Una din acuzaţiile care mi se făceau în timpul procesului şi al „demascărilor” prin care am trecut era aceea că aş fi tăinuit participarea mea la conferinţele „transcendentalilor”. Este motivul pentru care, în memoriul meu, am relatat, drept contra-argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrător al securităţii, prezenţa mea în sală, la data respectivă (vezi mai sus). Dar nu eu mă dusesem să „raportez” asta. Răspunsesem strict la un „interogatoriu”. Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a devenit dovada peremptorie că am livrat informaţii Securităţii, că, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar dacă unul neconvenţional, de vreme ce, recunoscînd că am participat la şedinţele de la psihologie, comiteam o delaţiune împotriva mea însumi… Am relatat, de altfel, toate acestea şi cu alte ocazii. Pentru detalii, se poate citi interviul dat Mirelei Corleţean (Evenimentul Zilei, 29 sept. 2010), reluat în ultimul meu volum („Din vorbă-n vorbă”, Humanitas, 2013). În acelaşi volum, am reprodus şi un alt interviu, pe aceeaşi temă, acordat Doinei Jela. Nu mai am nimic de adăugat.

2. Lăcomia mea ministerială. N-am fost membru în nici un partid post-revoluţionar, n-am solicitat niciodată un post de demnitar şi n-am întreprins niciodată nimic pentru a ajunge într-o poziţie de putere. În furor-ul „revoluţiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinţa de a reveni la meserie, am demisionat după doi ani, deşi mi se ceruse să rămîn. La Externe, am ajuns de azi pe mîine, în decembrie 1997, ca soluţie de înlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Şi de la Externe am demisionat, după numai jumătate de mandat, mînat de aceeaşi nevoie de a mă întoarcere la ale mele. În CNSAS, m-a convins să intru tot Mircea Dinescu. Şi de acolo am plecat prin demisie. În sfîrşit, Traian Băsescu (iarăşi la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcţia de consilier. Am părăsit-o după patru luni. Încît ideea că am fost cocoţat mereu în poziţii de vîrf pe bază de manevre oculte, de linguşeli, nărav sau poftă de privilegii, este o ficţiune venită, nu o dată, de la exponenţi şi susţinători ai unor personaje care chiar cu asta se ocupă: cu dobîndirea şi păstrarea puterii, ca şi cu „valorificarea” ei lucrativă.

Bilanţul ministeriatelor mele n-o fi cine ştie ce, dar nu m-am ocupat, totuşi, numai de ecleruri şi omlete. Mă flatez de a fi înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia Monumentelor Istorice, am redeschis, dupa mulţi ani de întrerupere, Festivalul şi Concursul „George Enescu”, am oferit direcţia Teatrului Naţional marelui regizor Andrei Şerban, am organizat prima expunere a operelor româneşti ale lui Brâncuşi în Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999), s-a obţinut preşedinţia OSCE şi s-a accelerat cursa integrării în NATO datorită strategiei de politică externă adoptată de Preşedinţie şi MAE în timpul crizei Kosovo.

3. Piaţa Universităţii. Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris în 1990. Textul era invocat – în emisiune - ca fiind un atac la adresa demonstranţilor din Piaţa Universităţii. O probă – a cîta? – de neonestitate. În realitate, e vorba de discursul pe care l-am ţinut cu ocazia încheierii lucrărilor CPUN şi care se adresa membrilor CPUN prezenţi în sală, admonestaţi, laolaltă cu toţi politicienii momentului, pentru felul confuz şi zgomotos în care înţelegeau să facă politică, încă marcaţi de duhul ceauşismului. Nici o legătură cu Piaţa Universităţii. Cît despre Piaţă, reamintesc cititorilor că Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Învăţămîntului) a fost singurul organism guvernamental care, după venirea minerilor, a dat un comunicat de distanţare faţă de violenţele petrecute în stradă. De asemenea, Ministerul Culturii a finanţat singurul documentar corect despre Piaţa Universităţii (regia: Stere Gulea), fără echivalent pînă în momentul de faţă.

4. Plagiatul după Adorno. Bănuiesc că dl. Petre Roman are lucrările lui Adorno pe noptieră. Dacă ar fi răsfoit-o pe cea intitulată „Minima Moralia”, ar fi văzut că între cartea filosofului german şi cartea mea nu există nicio legătură. Titlul e, întîmplător, acelaşi. Dar „minima moralia” e o locuţiune latină (aleasă de mine prin raportare la „Magna Moralia ” aristotelică, aşa cum arăt în prefaţă), asupra căreia nu există monopol. Dacă aş scrie o lucrare pe care aş intitula-o ”Evrika!” nu mi s-ar putea reproşa că l-am plagiat pe Arhimede…

continuare ... Andrei Pleșu
 

5. Atitudine critică faţă de „şefii” mei. Aici mă declar vinovat. Cînd am ceva de obiectat, nu ţin cont de ierarhii. Observ, totuşi, că nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgînd la arsenalul grotei. N-am făcut pe nimeni bou, prost şi porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vîrful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decît opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobîndite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe.

7. Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urît, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănînc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.

8. Soţia turnătoare. Era fatal ca metehnele mele să fie transferate şi asupra unor membri ai familiei. Aşa s-a născut legenda racolării soţiei mele de către serviciile noastre de informaţii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar parţial de analiştii vigilenţi) dovedeşte, într-adevăr, că s-a încercat o asemenea racolare, ceea ce se întîmpla, de regulă, cu toţi cei care plecau la studii în străinătate (era vorba de o tînără de 18 ani). Citit pînă la capăt, acelaşi dosar arată însă că racolarea a fost ratată şi că numitei Catrinel Pleşu nu i se poate imputa nici o urmă de activitate informativă.

Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.

Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.

http://adevarul.ro/news/societate/o-...index.html#%23

Poti sa ne dai exemplu cam ce fapte a facut A.Plesu pentru semenul sau ?(realizari concrete)

A spus chiar el mai sus. În rest, Domnul știe.

O realizare concretă recentă este cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Au mai fost și altele, bineînțeles. Asta dacă prin cuvântul „concret” nu înțelegi „material”.

Din pacate, nu prea l-as putea contrazice pe Plesu vizavi de ce a spus, punctual despre dl. Puric.

E drept ca nu strica putina "mandrie nationala" dar cred ca a te axa doar pe asta si a trece cu vederea ceea ce este si cum este AZI poporul roman, e o mare problema.

Prin concret inteleg orice activitate.

În cazul ăsta, pot să-ți spun că pentru mine a făcut destul de mult.

"Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Matei 6:3). Sau ai fi vrut ca Plesu Andrei sa se fi comportat ca Gigi Becali atunci cand a facut ceva pentru semenul sau?

Bun răspuns :-)
Mulțumesc!

“Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu”. Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist. Un articol excelent, scris de Horia Pătrașcu

http://irinamonica.wordpress.com/201...b-exclusivist/

Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“.

Ne aflăm într-o junglă soteriologică, în care fiecare se salvează sau piere „pe pielea lui“, pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea nimănui și mai ales fără nici o intervenție (miraculoasă) din partea lui Dumnezeu.

Intransigenţa elitistă şi grijile materiale
Argumentația din Parabolele lui Iisus face deseori impresia unui rechizitoriu la adresa mulțimilor: autorul vrea cu tot dinadinsul să se spele pe mîini de soarta lor. Într-o altă epocă, o astfel de scriere ar fi fost numită scrierea unui reacționar. Unii ar fi văzut în ea încercarea de justificare morală a unui reprezentant al clasei superioare și o exaltare a pasivismului maselor în favoarea aceleiași clase superioare (a se vedea valorizarea maximă a răbdării, a smereniei, a umilității, a așteptării). Cei de sus sînt sus pentru că merită să fie sus (sînt deștepți), cei de jos sînt jos pentru că merită să fie jos (sînt proști). Mai mult, cei de jos nu trebuie să se plîngă de greutățile materiale cu care se confruntă, nici să încerce să schimbe condițiile neprielnice de viețuire, ci pur și simplu să accepte ordinea lucrurilor așa cum este dată.

Că Andrei Pleșu nu este sentimental și că nu are nici o urmă de compasiune sau de înțelegere pentru omul simplu, supus necazurilor zilei de azi, om care nutrește speranța de mai bine pentru ziua de mîine – este problema lui strict personală. A pretinde însă că această atitudine este creștinească în cel mai deștept, ezoteric, rafinat și autentic grad cu putință – este însă o simplă fantasmagorie a autorului. E inutil să amintim că nu există un singur text din întreaga literatură creștină care să trateze cu un așa dispreț de belfer situația omului în nevoie, defavorizat sau sărac.

De fapt, Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu: Iisus „se bate“ pentru fiecare suflet în parte la fel cum astăzi, în confruntările electorale dificile, candidații se bat pentru fiecare vot. Pentru a-i cîștiga de partea sa pe oameni, Iisus nu se dă în lături de la nimic: intră în casele oamenilor simpli, stă de vorbă cu ei, mănîncă la aceeași masă cu ei, îi mîngîie, le vorbește, îi vindecă, dar mai ales le promite. Acum peste două mii de ani Iisus pare, conform textelor evanghelice, un personaj cu mult mai democratic decît poate să accepte Andrei Pleșu astăzi. "

@ antiecumenism:
Din citatul pe care-l dai înțeleg că nu tuturor le-a fost de folos cartea lui Pleșu, cum ar fi Horia Pătrașcu din care citezi. Eu am înțeles altceva din cartea respectivă. Tu ai citit-o? Dacă da, m-ar interesa ce ai înțeles tu, nu ce a înțeles altcineva.

Îngerii domnului Plesu

Sorin Dumitrescu

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852

"În ciuda tirajelor epuizate aproape instantaneu, cât si a bogatelor ofrande verbale aduse cartii, Despre îngeri ramâne un titlu notoriu despre care s-a scris frugal, mediocru si, mai cu seama, formal.

Ajungem astfel la miza cartii. Bine disimulata, cum spuneam putin mai înainte, ea se bazeaza pe o deconcertanta rasturnare de planuri: în loc ca îngerii, invocati de autor atât de divers si pe atâtea canale culturale, sa focalizeze toate temele discursului, asa cum se sugereaza deja din titlu, descoperi ca de fapt convocarea lor a avut ca tel sa umple cu viata si substanta un concept metafizic – conceptul metafizic de interval. Palierele, temele si tintele angelologice vizate de autor probeaza tacut ca nu simtirea inefabilei si tainicei fiinte a îngerilor constituie obiectul cartii, ci ca prin îngeri se urmareste sa se ofere cititorului simtirea cât mai intensa si mai aievea a unei alte taine – a „tainei“ intervalului. Va sa zica, sfintii îngeri sunt folositi nici mai mult nici mai putin decât pentru a sluji la „simtirea filozofica“ a unui concept, adica la întetirea palparii locatiei si dimensiunilor metafizice ale intervalului, atât de îndragite de autor si folosite altadata chiar si ca modele de situare existentiala (vezi Minima moralia). Neputând fi materializat efectiv, se recurge la redarea „realitatii“ lui concrete pe cale indirecta, printr-un fel de ipostaza spiritist-angelica, „prin urma pe care o lasa intervalul în îngeri“! Iata de ce, în mod normal, cartea ar fi trebuit sa poarte titlul Despre interval, titlu mult mai adecvat nu numai acestei disimulate proslaviri a respectivului topos metafizic, ci si fiindca corespunde întru totul formei discursului.

nimic mai normal ca aceasta cântare angelica a noman’s-land-ului, cum ar putea fi socotita în ansamblu cartea, sa ajunga sa îi descrie pâna si pe îngerii Domnului ca fiinte de interval, purtând pecetea intervalului pâna la confiniile realitatii lor ontologice. Intervalul devine arhetipul îngerului, încât, în pofida Genezei care ne asigura înca din primul verset ca mai întâi au fost ziditi îngerii (cerul) si apoi pamântul, cititorul înclina sa creada ca mai întâi a fost intervalul si abia apoi îngerul! Contemplarea îngerilor devine la Domnul Plesu o savanta, dar nu mai putin stranie contemplare, cel mai adesea orientata tomist, de intervaluri angelice sau de modalitati prin care intervalurile îsi împropriaza si „încapsuleaza metafizic“ naturi angelice!? Pe scurt, „taina“ îngerului ar fi intervalul! Ca intervalul este o obsesie a autorului, pe cât de veche si de marturisita, pe atât de stabila si asumata, nu mai este o taina pentru nimeni. Dar fascinatia sa fata de misterul si binefacerile filozofice ale intervalului n-a expandat parca niciodata atât de enorm, pâna la a face din fiinta îngerilor o realitate vasala unui concept. În cartea Domnului Plesu, intervalul ajunge sa fie un produs metafizic mai plauzibil si mai viu decât îngerul.

temele angelice si vocatiile îngerilor care le exprima sunt folosite în mod paradoxal pentru a da relief fie descrierii „pravilei“ care guverneaza intervalul, fie explicarii bunei plasari a novicilor în interval sau a caracteristicilor acestui ciudat loc metafizic, fie pentru a da o idee asupra atitudinii si cuvântarii optime din interval s.a.m.d. Este de retinut ca, peste tot, modelul acestor comportamente si pozitionari ramâne îngerul, dar nu ca faptura, ci numai ca expresie sau mascota divina a ,,fiintei’’ intervalului!

însasi Ortodoxia, asa cum se lasa ea perceputa în destule sintagme memorabile ale cartii, este redata tot „plesian“, ca religie a intervalului! S-ar putea deduce de aici ca lucrarea a fost scrisa tocmai pentru a acredita, printre rânduri, tipologia pluralist religioasa si îmbunatatita teologic a bunului ortodox, ca ipostaza performera a credinciosului „luminat“ caruia i-ar fi reusit imposibilul: sa se situeze neantagonic în raport si cu polul sincretic, si cu polul confesional. Bunul ortodox, în mod prezumtiv una cu autorul, ar fi deci acel exemplar crestin providential care, fara sa faca rabat adevarului propriei credinte, poate socoti netulburat la fel de adevarate si adevarurile altor doctrine confesionale. Cartea pare a ne asigura ca aceasta „evlavie pluralista“ binevoitoare si impartiala este posibila daca se conformeaza mirabilelor însusiri metafizice ale intervalului. De aici reiese, într-o logica destul de dubioasa, ca însasi jertfa abundenta a primelor secole crestine n-ar fi avut loc daca sfintii mucenici si-ar fi cazat credinta si fervoarea în interval! De fapt, aici are loc „flagrantul“ metafizic al lucrarii Despre îngeri, în încercarea de a propune, de-a lungul unei nevinovate angelologii, despatimita, chipurile, doctrinar si confesional, o iluzie cultural-concilianta si personal convenabila autorului drept solutie pentru evitarea sau macar întârzierea marturisirii – în mod ineluctabil fatisa, periculoasa si inacceptabila cultural – adevarului unic. Odata admisa premisa omniprezentei intervalului, nimic nu ne mai poate opri sa socotim ca însasi teologhisirea divino-umanitatii Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi poarta pecetea intervalului si, ca urmare, ca însusi faimosul iconoclasm ar putea fi si el definit ca o criza a intervalului, ca un scandal provocat, chipurile, de proasta locuire/traire în intervalul dintre natura divina si natura umana a lui Hristos si deci de gresita raportare la esenta teandrica a Persoanei cristice. Or, bunaoara Parintii de la Calcedon n-au identificat modul neamestecat, nedespartit, neschimbat si neîmpartit în care exista împreuna cele doua naturi în Hristos, asezându-se filozofic, prudent si tacticos în vreun interval. Divino-umanitatea Persoanei lui Hristos n-a fost dedusa si nici macar indusa metafizic, adica dinspre esenta ei. Cum bine se stie, prapastia ontologica, care separa natura zidita de cea a Ziditorului ei, ne limiteaza în mod absolut cunoasterea naturii Ziditorului nostru.

cateheza Parintilor nu priveste buna situare în vreun interval, ci corecta accesare a lui Hristos. Bineînteles, a lui Hristos ca Persoana, nu ca interval!
Prin urmare, crestinul îmbisericit nu va face niciodata greseala de a gândi „religios“ intervalul, de a se îndulci cu mireasma lui metafizica, ci, urmând psalmistului – „Gustati, ca bun e Domnul“ –, se repede si el si gusta din Hristos. Dar cum se gusta corect din Hristos este deja o taina pe care, singura, doar Biserica stie sa o administreze. Sa mai adaugam, pentru a ne clarifica observatiile, ca acelasi crestin îmbisericit respinge sa-l gândeasca pe Hristos, si implicit pe îngerii sau pe sfintii sai, cu gândirea lui omeneasca. Gusta însa din Domnul, se împartaseste euharistic din El, ca prin manducatia Cuvântului sa patrunda si sa aiba în el „gândul lui Hristos“, cum recomanda memorabil Apostolul Neamurilor. Abia având gândul Lui poate si gândirea lui sa-L gândeasca pe El si Persoana Lui în doua naturi. Orice alta abordare – nu conteneste sa zica de doua milenii Biserica – duce la concluzii parelnice, cum e si întelepciunea acestei lumi. Subliniem ca tocmai acest mod antimetafizic de a catehiza al Bisericii a facut ca mesajul cartii Domnului Plesu sa nu fi fost înregistrat de sinaxele ecleziale ca având vreo legatura directa cu tematica curenta a credintei. La aceasta se adauga faptul ca Despre îngeri n-a percutat nici evlavia, nici interesele duhovnicesti ale intelectualilor îmbisericiti. Fenomen usor de înteles odata ce publicul-tinta al cartii a fost alcatuit în majoritate din intelectualitatea crestina, deopotriva anticlericalista, neîmbisericita sau dezinvolt cugetatoare. Acestia sunt cei care au format publicul uimit sa constate ca despre îngeri, adica despre ceva bisericesc!, iata ca se poate vorbi si în afara Bisericii, a Bisericii înteleasa ca „institutie a popilor“! În mod evident, aceasta lume religioasa, dar cu o constiinta ecleziala atrofiata, a fost captivata în principal de unghiul de abordare a temei, desigur ireductibil religios si cult, dar, în opinia ei, în primul rând „nepopesc“, adica altul decât cel teologic. Pe partea lor, nici crestinilor îmbisericiti nu le-a trebuit prea mult pentru a observa ca realitatea sfintilor îngeri nu este descrisa în carte ecleziologic, ci narata de autor filozofic, metafizic, având mai curând coloratura ezoterica decât cultica sau liturgica. Constiinta ecleziala a sesizat imediat excelenta culturala a cartii, dar la fel de bine a sesizat si faptul ca, citind Despre îngeri, nu va spori nici în vederea duhovniceasca, nici în simtirea întelegatoare a dumnezeiestilor sai protectori si sfatuitori. Biserica însasi a trecut oarecum razant pe lânga mesajul lucrarii, laudându-i demersul, dar fara a lasa impresia ca ar putea extrage vreo teologumena din cuprinsul ei. Si nu a gresit prea mult, odata ce, în mod manifest, mai mult de 85% din textul cartii este masiv orientat metafizic.

Sa vedem atunci ce anume deosebeste angelologia Domnului Plesu de angelologia proprie Bisericii. Probabil ca ele se deosebesc drastic prin faptul ca prima este sincrona, în vreme ce a doua este diacronica, mai simplu spus, la Domnul Plesu discursul despre îngeri prezinta si comenteaza cohortele de simboluri, de calitati, functiuni si comportamente ale îngerimii mapamondului în mod global, anistoric, sincronic si indistinct religios, pe când angelologia Bisericii comenteaza, descrie si stocheaza aceleasi caracteristici si functiuni îngeresti dupa modul în care au fost revelate de divinitate în timp, succesiv, la diferite soroace si de-a lungul istoriei. Aceasta face ca forma angelologiei lui Andrei Plesu sa fie nu numai sferica, asa cum notam mai devreme, dar si centrifugala, întocmai unei galaxii în centrul careia, aflându-se intervalul, îngerii si semnificatiile lor religioase, ezoterice sau oculte, indiferent cui au apartinut, exista si îsi exprima specifi- cul si rangul dupa distanta la care se afla fata de centru. Spre deosebire de aceasta, structura formala a angelologiei crestine seamana izbitor cu cea a unui iconostas, adica este simultana vizual, expozitiva formal si ierarhica tematic. Si tot întocmai iconostasului, dar diferit de sincretismul centrifugal al discursului despre îngeri din lucrarea Domnului Plesu, angelologia revelata divin a Bisericii are patru stâlpi sustinatori care articuleaza în timp, ca niste halte providentiale, drumul descoperirii treptate a adevarului despre îngeri: Izgonirea din Rai, Revelatia de pe Sinai, Întruparea Logosului în istorie si Pogorârea Duhului Sfânt. Este suficienta doar contemplarea formei discursive a celor doua angelologii pentru a observa pe de-o parte inapetenta axiologica ce caracterizeaza discursul Domnului Plesu si, pe de alta, rânduiala frumoasa si neabatuta care orienteaza ierarhic discursul Bisericii despre sfintii îngeri.

S-ar putea ca Andrei Plesu sa fi dobândit entuziasmul si silinta scrierii acestui fals tratat despre îngeri în momentul în care bine cunoscuta sa acuitate critica, precum si justificatele exasperari metafizico-teologice, facute publice de-a lungul timpului, luasera act de existenta nenorocitului interval dintre religie si Biserica. Falia fusese deja descrisa si omologata de Parintele Alexandr Schmemann, în celebra sa Euharistie. Urmând lui Leonid Uspenski, iata-ne si pe noi recomandând util acelasi citat semnificativ: „Religia nu înseamna înca Biserica. Religia a luat nastere concomitent din dorinta, din nevoia de sfintenie, din cunoasterea ca acest absolut-altul exista si din necunoasterea a ce este el. De aceea, nu exista pe pamânt fenomen mai ambiguu si, în ambiguitatea sa, mai tragic decât Ťreligiať. Numai Ťreligiozitateať noastra contemporana, rasuflata si sentimentala, e convinsa ca Ťreligiať este totdeauna ceva bun, pozitiv, plin de bunatate si folositor si ca oamenii au crezut întotdeauna în acea bunatate si indulgenta ale lui Dumnezeu, au crezut în ŤTatalť – creat de fapt Ťdupa chipul si asemanareať micii noastre bunatati – cu o morala ce nu împovareaza, cu o înduiosare traditionala si cu o frumusete sufleteasca ieftina. Noi am uitat cât sunt de apropiate Ťreligieiť, într-un anumit sens, conaturale ei, adâncurile întunecate ale fricii, ale nebuniei, ale urii, fanatismului, toata aceasta superstitie sinistra pe care crestinismul primar a demascat-o cu atâta intensitate, vazând în ea halucinatie diavoleasca. Cu alte cuvinte, noi am uitat ca Ťreligiať este atât de la Dumnezeu, de la însetarea si cautarea Lui de nesters în om, cât si de la printul lumii acesteia, care l-a rupt pe om de Dumnezeu si l-a scufundat în întunericul îngrozitor al orbirii“

Solutia Domnului Plesu la acest impas religios este încercarea de a fenta filozofic cei doi versanti ai dilemei, prin încorporarea îngerilor într-un al treilea loc – misteriosul loc metafizic al intervalului, cu alte cuvinte garând angelologia pe o linie religios-filozofica moarta. Prin aceasta „fofilare“ metafizica, oricât de inventiva sau de simpatica ar socoti-o unii, Domnul Plesu s-a pus singur în situatia ingrata de a proceda angelologic în mod desuet, ca si cum Întruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi n-ar fi avut loc, adica întocmai hibridei filozofari mistice a Renasterii, care, reactualizând cadrele religiilor antice, a „religiozificat“ la loc patrimoniul crestin, dezîmbisericindu-i teologia si odata cu aceasta si angelologia. Prapadul duhovnicesc savârsit de Apusul crestin-renascentist poate fi înteles numai în lumina constatarii aceluiasi Parinte Schmemann care pe drept afirma ca crestinismul nu este o religie, ci capatul religiilor, dar nu fiindca ar fi cel mai „capatuit“ teologic dintre toate, ci fiindca Întruparea Domnului, a aratarii Dumnezeului pâna atunci invizibil, a evacuat definitiv din credinta atitudinea religioasa. Dimensiunea religioasa fusese utila atât timp cât divinitatea si-a ascuns chipul. Hristos întrupat substituie traditionalei religiozitati antice eclezialitatea erei moderne, de dupa Întrupare. Adica îmbisericeste credinta, asezând în locul religiei Biserica. Urmând acestei dumnezeiesti substituiri, Parintii Bisericii reusisera sa „dezreligiozifice“ compartimentul angelic al credintei crestine dreptmaritoare, îmbisericindu-l, dar în nici un caz livrându-l filozofiei. Pentru a întelege concret si limpede în ce consta defazarea Renasterii si pasul ei înapoi este suficienta bunaoara contemplarea aspectului extramundan al îngerilor din icoana, cu antropomorfismul edulcorat si fad al îngerilor din tabloul religios. Indubitabil, reprezinta persoane angelice diferite, apartinând unor „crestinisme“ diferite si ele.
În spiritul aceleiasi defazari, Andrei Plesu a preferat si el sa dea ceasul înapoi, motiv pentru care elanul recapitulativ, fervoarea enciclopedica si stiinta iluminata fac ca, în raport cu revelatia crestina, Despre îngeri sa reprezinte un discurs religios defazat si el, semanând cel putin conceptual cu capodoperele renascentiste. Cea mai vie proba a procedurilor religios-filozofice care articuleaza angelologia plesiana este însasi marturisirea autorului asupra motivatiei cartii – dupa parerea noastra, si fara sa exageram, un esantion de strigate si pretentii daimonice tipic renascentiste: „Vreau sa am intuitia anticipativa a peisajului transcendent, a regnurilor sale, a climatului sau. Vreau sa stiu cum functioneaza energiile increate, vreau sa-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul si strategiile îngerilor, despre modul cum fuzioneaza ritmurile si formele spiritului cu ritmurile si formele lumii pamântesti. Nu numai ca vreau sa stiu ceva despre toate astea, dar mi se pare ca nici nu merita sa vrei sa stii altceva… Cine spune însa vreau în propozitiile de mai sus? – ma întreaba precaut si putin iritat prietenul evlavios sau daimonul meu!“

Raspunsul apare formulat nitel mai târziu si amesteca în acelasi meniu sincretic temeritatea investigarii spirituale iudaice, arabesti sau ale metafizicii religioase scolastice cu scrierile bisericesti ale Areopagitului si cu restul Scripturilor, actiune, la urma urmelor, în perfect acord cu orientarea sincretica generala a lucrarii.
De altfel, aceasta optiune, disimulat prezenta totusi în carte, este din nefericire facuta manifesta si consolidata public cu prilejul unui interviu dat ulterior poetului Robert Serban: „Mi se pare ca si textele scripturale ne îndeamna sa credem acest lucru; daca se vorbeste de îngeri ai Persiei sau ai grecilor, care nu erau crestini, e greu de crezut ca îngerii sunt specializati doar pe crestinism. As îndrazni sa spun un lucru care la prima vedere pare riscant, dar, daca ne gândim mai bine, o sa vedem ca e destul de cuviincios: Dumnezeu însusi nu e crestin! Noi suntem crestini în raport cu Dumnezeu, altii au alte optiuni, dar Dumnezeu însusi e dincolo de confesiuni; nu e din Buzau sau Honolulu, are alta situare decât aceea a geografiei cu care lucram noi de obicei“

"Pe lânga faptul ca Andrei Plesu ignora ca Logosul s-a întrupat în Nazaret – un orasel mai modest si mai provincial decât Buzaul! –, se pare ca nu tine seama nici de deosebirea dintre ostile îngeresti ale lui Hristos zidite de Domnul la Facerea lumii si idolii angelici produsi de închipuirea si simbolizarea deviata a religiilor si civilizatiilor antice. Pe acestia îsi îngaduie sa îi amestece, nesanctionate, numai mentalitatea si procedurile sincretice. Oare de ce sa se fi aratat Domnul atât de intransigent si sa fi sistat atât de drastic idolatria Israelului daca nu din cauza faptului ca iudeii, întocmai celorlalte neamuri ale pamântului, ajunsesera sa se roage la idoli, adica la demoni din tagma carora fac parte si „entitatile angelice“ scornite de batrâna Antichitate?! Si iarasi, de ce oare sa se mai fi întrupat Domnul daca nu pentru a ne arata adevaratul sau Chip, adevaratul cer caruia sa ne rugam si, varsându-si dumnezeiescul Sau sânge, pentru a ne revela si a ne face posibila divino-umanitatea Bisericii Sale, singura detinatoare a adevarului despre El, despre îngerii Sai si sfintii Sai si, implicit, singura în stare sa deosebeasca rapid diversii idoli angelici grecesti sau chiar si persani, de adevaratii si puternicii osteni angelici ai lui Hristos?!
În fine, a considera ca Dumnezeu este crestin doar vazut dinspre noi ar însemna doua lucruri: fie ca doar dinspre noi Persoanele Sfintei Treimi se vad ca fiind crestine, în vreme ce dinspre alte unghiuri ale planetei se vad ca fiind islamice, aztece, budiste sau mozaiste, fie ca Unul Domn Iisus Hristos nu este Unul, ci doar unul dintre ‚,dumnezeii zonali“, destinat zonei temperate! Credem ca socantele afirmatii din interviu, ca si pluralismul axiologic postmodern al lucrarii la care ne referim provin din teama disproportionata a autorului ca textul sa nu care cumva sa poata fi socotit fundamentalist si sa ajunga sa fie sanctionat pentru încalcarea normelor admise ale politetii ecumenice si ale deschiderii culturale sincretice.

Ceea ce irita este faptul ca, în pofida vizibilei inapetente confesionale a textului, se doreste totusi ca, în mod discret si abil, rasfoirea materialului angelic sa fie perceputa de cititor ca fiind de sorginte crestina, dar ca a unei carti croite dupa tiparul manusii: fie pe afara sincretica si pe dinauntru crestina, fie viceversa! Exceptând sincretismul subiacent definitiilor angelice, ceea ce contrariaza si adânceste în plus deosebirea dintre îngerii Domnului Plesu si îngerii Bisericii este aniconismul reprezentarilor si al instrumentarului. În majoritatea cazurilor, primii sunt perceputi prin semnificatiile pe care i le-au atribuit religiile traditionale, scolastica sau ezoterismul medieval, folosind liniile de fuga ale perspectivei clasice, albertiene. Asta înseamna ca, în acest caz, îngerii sunt vazuti si comentati dinspre noi, fapt pentru care realitatea lor risca distorsiunile si iluzionismul specifice mentalitatii binoculare. Biserica, în schimb, ni i-a descris cum se vad ei iconic, de sus în jos, dinspre cer înspre pamânt, adica cum îi vede si îi lasa sa fie vazuti Dumnezeu. Iar cum arata ei vazuti de sus, iconic, dinspre Domnul, ne descopera chiar dumnezeiestile revelatii ale Scripturii. Bunaoara, când Daniel îl vede si îl descrie pe Sf. Arhanghel Gavriil, nu el îl vede si îl descrie de fapt, ci vede ce îi arata Domnul, iar gura si cuvintele proorocului, fiind îndumnezeite de harul Domnului, capata puterea de a reproduce verbal vederea si descrierea Lui. De aici si aspectul înfricosator si neuman al vedeniei, ca de altfel al tuturor dumnezeiestilor vedenii, imposibil de a fi fost plasmuite de vederea ochiului sau închipuirii omenesti. Dimpotriva, pliate euforic pe intelect, rationalitatea si coerenta aproape magice ale insolitei angelologii metafizice pe care o comentam sunt fara echivoc destinate constiintei teoretice, dispozitivului ei conceptual. Autorul îsi vrea lucrarea distincta si de ticurile operationale ale „omului recent“, si de pravila doctrinara a teologilor Bisericii. Îngerii Domnului Plesu se vor cu orice pret rezonabil-spontani, dar atât cât neprevazutul lor sa nu care cumva sa joace cuiva „de sus“ sau „de jos“ vreun renghi!, si precis determinati, atât cât sa fiarba/arda specific numai în cadrele culturii, fara sa dea în foc vreodata… Se vorbeste amplu despre ierarhiile angelice ale Areopagitului, se gloseaza încântator asupra demersului scolastic, este pomenita veghea îngerilor natiunilor, sunt comentate rugaciunea si celelalte nevointe de sorginte angelica ce aureoleaza vocatia monahala etc., fara a îngadui macar vreunuia din îngerii cartii sa se rataceasca pe traiectoriile perspectivei rasturnate, teologice! Doctrinei teologice asupra îngerilor i se opune o asa-numita „intuitie operationala“, prin care cititorul este invitat sa înteleaga ca ar fi vorba despre un fel de simtire rationala cu priza mai directa si mai deplina la semnificatia si realitatea „poliedrice“ ale îngerilor: „Fie pentru ca au de raspuns unor derapaje eretice, fie pentru ca au talente de filozofi (adica o anumita neliniste speculativa), fie pentru ca nu se pot sustrage gratuitatii iscoditoare a mintii omenesti, teologii dintotdeauna si-au pus tot soiul de întrebari despre îngeri care, din punctul meu de vedere, nu merita foarte multa atentie. Solicitante pentru inteligenta, ele nu duc prea departe când ceea ce cauti e o intuitie operativa a regnului îngeresc. Eu cred ca toate lucrurile despre care vorbim merita sa fie gândite si asumate numai în masura în care pot deveni altceva decât simpla informat ie istorica si dogmatica. Putem, fireste, divaga sprintar, putem construi rationamente si metafore, dar totul e inutil câta vreme reflexia noastra nu are un impact durabil asupra modului nostru de a fi, câta vreme ea nu se converteste într-o experienta personala transfiguratoare“.

Prin urmare, care ar putea fi portretul-robot al îngerilor Domnului Plesu si care al îngerilor Bisericii? Domnul Plesu a încercat sa le faca îngerilor sai un portret-robot care îl exprima ca autor aproape fara rest: „îngerul plesian“ este irezistibil destept, insuportabil tuturor si nimanui, proxim mai curând evlaviei citadine decât efuziunii isihaste; ca si distinsul lui exeget, este suculent, repede intelectiv, iute pluralist, cordial ezoteric, ocupând cu slava tihnit asezata si notorie a arhetipului alveola cultural-religioasa care i-a fost rezervata. În mod global, desenul lui reface sugestiv bine cunoscuta echidistanta cu care autorul întâmpina atât mediul Bisericii cât si pe cel al religiozitatii neîmbisericite, ba mai mult, a modului în care se complace sa medieze între cele doua instante. Pentru Andrei Plesu, si cu riscul de a fi socotit excesiv generic sau conventional, intervalul reprezinta cratima ideal adecvata unei „diplomatice“ împacari si conlucrari a celor doua angelologii adverse: cea a imaginarului religios, al tabloidelor angelice vehiculate de Antichitate, de restul monoteismelor sau de initiatica doctrinelor oculte, si cea a imaginalului – cum îi place Domniei sale sa-i zica5 – traditiei ipostazelor angelice pe care le furnizeaza patrimoniul iconic al Bisericii. Ca atare, o deosebire importanta o constituie faptul ca îngerii Domnului Plesu arata, functioneaza si se comporta abstract, conventional si despersonalizat, „dupa chipul si asemanarea“ intervalurilor închipuite metafizic de însusi genitorul lor „terestru“, în vreme ce îngerii Bisericii, ca persoane teologice, chiar daca netrupesti si nevazute, arata, se comporta si functioneaza nu dupa cum le-au închipuit oamenii, ci conform unui statut hotarât în ceruri de însusi Sfântul Arhanghel Mihail si încuviintat unanim de plenul ostilor îngeresti.

Doar o remarcă la opiniile anti-Pleșu, respectiv la acuzația de a-i fi considerat pe unii proști:

Părintele Nicolae Steinhardt afirmă în mod repetat că Dumnezeu nu ne vrea proști, un creștin nu trebuie să fie prost.

E... acum fiecare mai e și prost la un moment dat, eu cel puțin pot spune asta despre mine... Important e să învățăm din greșeli și nu numai din greșeli, să fim deschiși...

Eu am citit cartea și nu mi s-a părut că Dl. Pleșu atacă o anumită categorie de oameni... Și un intelectual poate fi prost, cu inima împietrită, orbit de propria-i valoare etc., iar un om fără prea multe studii poate avea inima curată și o înțelepciune câștigată din viață...
Deci nu am găsit la Andrei Pleșu o acuzație a proștilor în sensul oamenilor mai simpli, în nevoi etc., ci o acuzație a prostiei care în fond este un defect....
Sau acum ne apucăm să lăudăm prostia?


"Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“. Nuca parabolei ascunde un miez hrănitor pentru „inițiați“, neinițiații urmînd să-și rupă dinții în coaja ei dură. Cum se poate trece dintr-o parte într-alta, acceptînd că acest lucru este posibil? Fără să insiste prea mult asupra acestei posibilități, Andrei Pleșu o admite totuși cu jumătate de gură, aruncînd însă din nou totul pe umerii „celui din afară“: „Cine se decide să iasă din condiția exteriorității (dar să o facă liber, din inițiativă proprie, fără cîrje, fără stimulente miraculoase) sfîrșește prin a vedea lumina care emană din vîrful sfeșnicului“ (p. 67)."

îngerii lui Andrei Plesu pot fi calificati ca fiind esentialmente „modernisti“. Sa fim mai clari: potrivit teologilor, Întruparea Domnului si icoana Lui inaugureaza era Persoanei. Modelul Persoanei este Hristos. Fara Persoana, adica fara Hristos, n-ar fi existat niciodata era modala a modernitatii, fiindca Hristos întrupat S-a facut vizibil oamenilor ca Persoana, S-a aratat lor cum arata, sau, mai exact, cum S-a lasat vazut. Sa observam ca, în absenta realitatii Persoanei, nici una dintre civilizatiile antice n-a avut vreo epoca moderna si n-a cunoscut modernitatea. Modernitatea este expresia persoanei. Chiar daca inventat cu aproape doua mii de ani mai târziu, cuvântul modern rezuma modul persoanei de a-i asuma si exprima jertfelnic, existential pe ceilalti. A fi modern înseamna a-I iubi ,,modal“ si pe Hristos si pe proximi, a Le iubi neuniform unicitatea. Pe drept cuvânt, Hristos este considerat creatorul si etalonul modernitatii, adica al vocatiei modale, al acelei puteri înalte si singulare daruita umanitatii pentru a exprima tainele descoperirilor divine. Expresia cea mai vie a modernitatii o reprezinta actul zugravirii de icoane.

Caracteristic modernismului este faptul ca, pastrând perfect intact harul modal al modernitatii, daruit odinioara, el pierde tocmai simtirea întelegatoare a adevarului unic, întocmai „modernismului“ definitiilor si continuturilor din Despre îngeri – inegalabile si admirabile ca forma si expresie, dar aniconice, castrate axiologic si, mai grav, lipsite de maretie. „Îngerul plesian“ nu rage divin si neuman, cu unul din picioare pe un tarm al marii si cu celalalt picior pe celalalt tarm, nici nu seamana cu înspaimântatoarea persoana eshatologica din vedeniile proorocilor si sfintilor: „Apoi am vazut un înger puternic care se pogora din cer într-un nor. Deasupra capului era curcubeul, fata lui era ca soarele si picioarele lui ca niste stâlpi de foc. În mâna tinea o carticica deschisa. A pus piciorul drept pe mare si piciorul stâng pe pamânt si a strigat cu glas tare, cum racneste un leu“ (Apoc. 10, 1-3). Oare ce are comun „îngerul plesian“ pazitor, intimist, confesiv si inteluctualist – cum îi sade bine oricarui „dublu ceresc“ închipuit de laicatul caldicel –, cu alura apocaliptica a arhanghelului întrezarit de autorul Apocalipsei?

Cu alte cuvinte Plesu priveste crestinismul din perspectiva unui intelectual,la un mod ecumenism,sincretist ,personal,tinand cont de filosofia lui,de mintea lui si nu de scrierile sfintilor- ci tinand cont de interval,de teoria intervalului si de alte interpretari proprii care nu se potrivesc cu invatatura BISERICII ORTODOXE.

-nu e bine sa-i avem ca model pe Plesu,Patapievici...pt ca avem destui duhovnici si sfinti cu scrierile lor de care sa tinem cont.