Postiţi la postul fără Dumnezeu.
 

Daca eşti mortodox sinedrist sau bortodox sau ortodox de orice fel atunci e bine sa posteşti la politica vicleană a 'mantuirii' şi la a te da pe tine exemplu bun în toate dând lectii de tip workers căci trăirea şi fapta înseamnă taină sfântă şi curată. Şi mai trebe postit la regn, genă, câine băştinaş, câine turbat şi mut , şi la toată pătimăşia haitologică a copilului în care a intrat dorinţa de avere şi de lene sufletească, fiindcă leneşul sufletesc nu vrea să se socotească pe sine păcătos ci vrea să fie păcătos ca să fi evident şi să nu mai trebuiască să se socotească aşa.

Dacă eşti creştin de alt tip, catolic, reformat, anglican, lutheran, protestant sau neoprotestant sau de alt tip e bine să posteşti la apucăturile papistaşeşti şi la politeţea cu mănuşi fine, adică la cuviinţa de faţadă cu minterese prozeliteiste şi mamoniace.

Şi toţi trebuie să potească la cerbicia şi cerbuleala cerbulişorilor infailibili ce se cred credincioşi din vorbe fără să se simtă ei datori să fie şi statornici în nepăcătuire.

Ce este smerita smerenie, şi ce este cugetarea smertită? Că lipsa de cugetare şi cugetarea vicleană şi ispititoare vedem unde duce... sau nu se vede unde duce smerenia deşartă şi cugetarea semeaţă?

Nu uitaţi de Malahell coadă de spurcel şi de Plăcintuţa care se dă... huţa huţa prin vânt cu rochiţa...... că ăştia amîndoi sunt tare încântaţi de eroarea că cică e fain să se spurce împreună... şi numa' cu privirea... el se uită la ea şi abea aşteaptă să se uite şi după altele fericit că spurcă şi că va spurca suicigându-se pentru mărirea mincinoasă de sine foarte grozav de urâtă, din viitor ca-n trecut, iar ea abea aşteaptă şi ea ca să fie spurcată odată de parcă s-ar curăţi aşa sau ar deveni brusc matură sau importantă, de la privirile tuturor fraierilor păcăliţi care privesc pierduţi peste goliciunile şi rânjetele ei ademenitor-încrezute şi antrenante.

Deci toţi trebuie să postim la trufia vieţii trăită întru spurcăciunile păcătuirii şi alintul fărădelegilor de parc-am fi nişte mari oameni de ştiinţă tacticoşi şi plini cu născocelile absurde ale gLumii tuturor ştiinţificilor, afaceriştilor, pământenilor cu ţarii lor păgâni şi tirani, sau ale tinerilor care batjocuresc şi se distrează ca beţivii înţelepţi-fatalişti-deşerţi de dimineaţă până seară că noaptea petrec cu toţii mai ceva ca la bairam sau la chermeză ca-n filmele sadice bune pentru toţi curioşii spurcăcioşi.

Postiţi, postiţi.....postiţi... postiţi... dar să nu vă ştie nimeni că vă ocupaţi cu asta!

La născocina scenariilor viclene şi perverse.
 

Acuma că a venit căldura şi primăvara parcă frumuseţea şi tinereţea şi castitatea te-ar predispune la prostioare. Ca să nu cazi în ceva mai rău trebuie postit în taină la vise, la visuri, la născocirea scenariilor viclene şi perverse şi răzbunătoare care te îndulcesc pornind de la ochi şi de la amintirea păcatelor ca să te crezi un mare artist de ştiinţă creator de renume mondial.

Viclenia are lene în ea, viciu, perversiune, cleptomanie, şi-ţi promite că o să fii lăudat aşa ca fariseul şi o să te poţi da exemplu bun ca el, arătându-te tuturor vrednic şi mare şi drept, adică îţi face promisiuni deşarte şi te îndeamnă să juri ca să-i slujeşti sigur ei, căci viclenia ascunsă şi plină de răutate ce izvorăşte din patima păcătuirii te ajută să-ţi placă să născoceşti soluţii şi scenarii porcoase şi trufaşe, ca să păcătuieşti ca-n filmele porno, ca-n poze, ca-n vorbele sadice, unde obrăznicia şi îndrăzneala trădărilor este cireaşa de pe tortul întâmplărilor ascunse cu băieţi şi fete, neveste şi soţi trădători... cărora li se pare că asta, sminteala asta 'sfântă' şi dulceagă, este putere şi sfinţenie şi ceva de apreciat. Cine oare poate aprecia aşa ceva? Cît de idiot şi cît de cretin trebuie să fi ca să te laşi până la a te slăbi spre a fi atât de credul încât să te laşi îndoit şi păcălit de ispita plăcerilor trădării de parcă ar fi bucurie şi înţelepciune dorinţa ca să înşeli... chiar pe Dumnezeu?

Deci acuma trebe postit tainic la scenariile care abea aşteaptă să-şi găsească prilejul şi momentul spre a fi puse în practica visului de dorit, visul 'fericiriilor' curioase şi bănuitoare şi pline de necredinţă... care se lasă cu urmări grave şi tragice, cu o spurcare generalizată mai molipsitoare decât sida sau lepra sau ciuma sau răceala: ochii fac urdori şi apar scurgeri peste tot şi oboseală şi lipsă de chef de muncă, mâncărurile stricându-se accelerat şi faţa şi hainele căpătând o culoare gri păcură exact ca trotuarele sau centurile şi bordurile.

Postiţi tainic la luxul vieţii şi la moda sexy a hainelor şi la asaltul mâncărurilor perverse şi amestecate cu perversiuniuni exclusiviste şi la toate sucurile şi beuturile ispititoare şi pline de drog ca şi cafeaua şi la toate rânjetele obraznice ademenitoare de peste tot, încrezute sau mângâietoare la plăcerile trădării, căci creştinul cu superstiţia fericită a păcatului se mângâie mai nou, cu banii câştigaţi cu viclenie... în viitor. Pentru viclenie părăseşte omul viaţa creştină curată şi sfântă, căci gLumea nebună îl ademeneşte cu 'fericirea' şi 'înţelepciunea' vicleniei.

Pe scurt.
 

Nu-i plăcerea ei pe care-o vezi ci-i trădarea şi banii şi credulitatea prostească a spurcării şi batjocoririi 'nevinovate' pe care nu vrei s-o vezi şi s-o iei în seamă pentru ca să te laşi sedus ca un bănuitor îndoielnic şi cercetător curios. Tu ai datoria să spui NU căci eşti creştin.

nu v-ati plictisit?

Păcatul după ce se satură aruncă pe sfinţi că cică se plictiseşte, aşa că de ce oare păcatul niciodată nu se plictiseşte de el însuşi? Că minte inversând lucrurile... de aia, deci plictisiţi-vă de ispita vicleniilor măreţe. Aveţi datoria ca şi creştini, măcar de a încerca! Nu fiţi fatalişti! Nu vă lăsaţi păcăliţi de ispită că ea nu-şi dă seama cât de obraznică este ea, ispita vicleană.

Post şi discernământ la ce?
 

Copilul mic vrea să crească, vrea să fie mare, vrea să pape şi de aia necuratul îi dă să pape spurcăciuni, şi el neavând discernământul duhovnicesc şi trupesc ca să creadă şi să ştie ce e mare şi ce e mic, ce e bun şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, ce e gustos şi ce e greţos, ce-l face mare şi ce-l face mic, el primeşte cu bucurie să mânce tot felul de spurcăciuni ca-n filme ca să se facă o neghină tot mai mare şi grasă ca o buruiană foarte cărnăoasă căci aia i se inoculeză că e binele şi apoi visează să se laude în viitor ca fariseul cel făţarnic şi talentat în viclenii ce se dădea exemplu numai pe sine dispreţuind şi discreditând şi batjocurind şi judecând şi condamnând pe aproapele său care se pocăia fierbinte şi tainic şi smerit şi care se îndrepta de sus de la Dumnezeu.

Cătuaţi deci la Domnul şi în scripturi ce anume îl face mare şi frumos şi cu inimă bună şi deschisă şi milostivă pe omul credincios şi ce anume îl face mikiduţul cel urât şi care se crede el cel mai mare şi cel mai tare şi foarte grozav de deştept încât dă lecţii şi reţete de post sau de mâncare sau de supravieţuire şi vindecare.

Însă nici nu mai ştiu ce fel de creştini au ajuns ortodocşii căci e culmea culmilor ca să vie însuşi Dumnezeu la noi şi noi să-i închidem uşa în nas şi să ne ţinem ca şi câinii de pământul şi de superstiţiile şi de 'ortodoxia' noastră trufaşă. Păi dacă e chiar aşa atunci se pare că nimeni nu mai e interesat de căutarea Adevărului şi a Duhului Sfânt ci toţi s-au făcut mai rău ca fariseii cei vicleni cu aluatul lor spurcat, căci ei zic dar nu fac şi te sperie şi te mituie ca să-l mânci pe tot fără-ncetare ca să se laude ei cu trupul şi mântuirea noastră... ce ştiu eu cui şi pentru ce. De ce vă este frică să căutaţi Adevărul?.. ce vreţi să facem noi cu zidurile, cămările sau pustia la care ne îndemnaţi fără încetare să intrăm k gLumea?

Acuma şi cu datoria asta mult vehiculată, unii că tre' să lucreze şi să câştige bani după pilda înmulţirii talantului, alţii că cică au datoria să lupte pentru ţarină că şi-au luat o pereche de boi sau de cai, alţii pentru nevastă, alţii pentru prinţeasa balului, pentru prea'frumoasa' din oraş, alţii pentru tradiţii, alţii pentru orgoliul învârtoşat rănit, alţii pentru că sunt mari stăpâni sau şefi şi pentru că tot ce spun ei este 'infailibil'... şi tot felul de alte datorii născocite de om spre slava lui deşartă sau a dracilor ce bagă dezbinare vicleană prin sofisme sofisticate şi simple ca să ucizi pe păcătos cu păcat cu tot şi mergând ca nebunul cu dreptatea-n mână până în pânzele albe sau negre cu fatalism şi încăpăţânarea deznădejdii şi iluzia eroică a ironicilor pismaşi care te păcălesc să ucizi păcatul cu păcătos cu tot... cică pentru Dumnezeu.

Uităm însă prea lesne pilda iertării tuturor datoriilor... şi uităm că pentru lenea sufletească şi pentru necredinţa noastră şi pentru lipsa de hotărâre clară şi simplă ne ispiteşte dracool mereu să jurăm cu multă seriozitate făţarnică, să promitem cu iluzia nădejdii numai în noi înşine, ca să ne grozăvim apoi cu împlinirea datoriilor exact ca Irozii, de teamă ca dacă invitaţii au auzit că ţi-ai dat cuvântul, şi că dacă văd că regele nu-şi ţine ceea ce a zis atunci e bai, şi iată aşa ne pune dracool să împlinim cuvintele noastre blestemate sub frica pierderii imaginii şi credibilităţii având impresia prozelită că dacă nu împlinim ce-am zis e bai mare de la centru'... de comandă... da' să facem răul nu-i bai? Cum deci poţi face bine făcând rău? ''Au doară'' poate face pomul rău poame bune sau pomul bun poame rele?

Deci orice datorie vine de la cel rău ca să vă mândriţi pentru că nu ascultaţi... şi vine asta ca să vă încânte ca să uitaţi de porunca Domnului să nu vă juraţi nici pe Dumnezeu, nici pe Cer, nici pe pământ, nici pe voi înşivă şi să nu promiteţi nimic ci la voi ceea ce este DA să fie DA şi ceea ce este NU să fie NU şi orice trece de acestea vine de la cel rău ce vă încură şi vă leagă pentru ca să păcătuiţi. Un Da respectiv un Nu spus cinstit şi cu cinstită hotărâre e mai bun decât încrederea oarbă în superstiţiile şi grozăviile 'bărbatului' viclean care ''se jură că nu fură dar l-am prins cu raţa-n gură şi cu ou-n bunzunar hai la sfatul popular.''

Postiţi la tot ce depăşeşte aceste simple cuvinte de ascultare şi într-ajutorare: Da când vrei să spui Da şi Nu când vrei să spui Nu... alegerea vă aparţine.

Şi pentru a curăţii aceste cuvinte simple şi de egoismul iubirii de sin-e şi minciuna măririi de sine a smereniei arătate ca să vă măriţi pe voi prin spate şi nu pe Dumnezeu privint ca naivii creduli beţi de sminţişoreala naivităţii că lor li s-a dat liber la fărădelegi din pricina alintărilor că ei ar fi copii merituoşi şi deştepţi şi foarte înţelepţi... deci pentru a vă curăţii şi de aceste năravuri ale desfrânării cu ochii, pe acolo pe unde trimiţi spurcăciunea dându-te exemplu bun e nevoie de smerita smerenie. (sin este un termen luat din limba engleză)

Dar voi nu ştiţi ce este smerenia.

Smerenia este o răbdare autoimpusă de a nu reacţiona la nedreptăţile evidente cu dreptatea unei judecăţi care te cade şi pe tine în ispită osândind de parcă ai creşte şi te-ai înălţa spre Dumnezeu, şi ea se referă mai mult la ascultarea de a nu păcătui, de a nu osândi, la a te îndrepta ca să nu mai greşeşti... sau să nu cumva să cazi în ispita de a te lua după cei ce se răzbună.

Astfel SMERENIA este specifică Domnului care deşi ar putea pierde într-o clipă pe cel păcătos şi prost şi nedrept şi greşitor şi spurcăcios, El se smereşte cu inima şi e blând cu inima ca nu cumva să smulgă grâul din păcătos cu neghină cu tot, şi invers, neghina din ţarină ci le lasă să crească împreună până la vremea secerişului curăţind până atunci grâul de atâta neghină şi atâtea buruieni grase şi frumoase şi foarte cărnoase şi iubitoare de carnea cea plină de păcate ieşite din inima omului şi depuse acolo ca să înăbuşe de tot bobul de grâu mic sărmanul cât o sămânţă de muştar care săracul ar vrea să iasă şi el la Lumină ca să dea rod bun apoi, unul 30, altul 100 şi altul 60 sau 70.

Iar pentru ca SMERENIA să fie smerită, ea este făcută nu după datorie ci după ascultare, ascultarea aia care se lucrează în taină spre slava Domnului şi mărirea Lui şi nu spre slava şi mărirea vicleană ce o jinduieşti şi o săvârşeşti în ascuns, prin spate, de parcă Domnul n-ar vedea cum îţi eie plata ta de la oameni, astfel că nu trebuie să te mai miri dacă de la Dumnezeu nu primeşti nimic atunci când alţii primesc din belşug.

Dacă cele 10 legi sunt despre cele 10 'fericiri' interzise poporului ce se sfinţeşte după porunca ''Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt'' şi dacă cele 9 adevărate fericiri sunt unite prin cifra 9 cu legile iată că după înviere, deci după post aveţi datoria să vă bucuraţi nu după datorie ci după porunca venită prin îngerii Tatălui trimişi la mormânt ca să vestească ucenicilor prin mironosiţe BUCURIA ce avea să vină prin Iisus Domnul şi Cuvântul lui Dumnezeu la toată făptura căreia i s-a propovăduit Cuvântul de s-au născut ei din nou din apă şi din Duh şi din Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar iată că aşa cum acum 2000 de ani copiii Israelului cel vechi au fost învăţaţi să creadă că Iisus este un smintitor, tot la fel sinedriul de azi vă dezbină şi vă învaţă că proorocii de la Noul Ierusalim sunt mincinoşi şi că trebuie să daţi cu pietre şi să vă feriţi de ei ca nu cumva să vă pierdeţi mântuirea.

Nu vă lăsaţi deci rătăciţi de mai marii voştrii ci citiţi, cercetaţi şi judecaţi şi singuri pe cine vreţi să urmaţi, pe Hristos sau pe mamona căci nu puteţi sluji la doi stăpâni! Dacă vă poticniţi şi şchiopătaţi de amble picioare şi nu puteţi crede din cele ce citiţi pe site-ul lor atunci mergeţi şi vedeţi viaţa lor şi vă lămuriţi şi vă convingeţi singuri căci dracool comunistoid-mason înfiltrat în biserici şi ascuns sub blană de oaie şi de mari duhovnici şi mari ierarhi sminteşte şi osândesc şi hulesc tot aşa cum au făcut cu înţelepţii Inochentişti ca să-i piardă căci le stătea Inochenţie în gât, era ca un bob de grâu socotit de ei un ghimpe înfipt în calea mintereselor lor pământene de expansiune şi dominaţie ariestocratică... şi aşa fac ei şi cu Noul Ierusalim de la Pucioasa... pentru că ei ascultau şi ascultă doar de Dumnezeu şi nu şi de mamona năravului politic. Vă păclesc deci speriindu-vă cu sectarismul în timp ce ei nu văd că Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt altceva decât 2 secte uriaşe mai rele ca sectele căci s-au corcit... şi din păcate din ce în ce sunt tot mai blestemate fiindcă nu se pocăiesc.... nu se pocăiesc la vremea cerută... iar prea târziu este fără de preţ, este prea târziu când nu mai ai în cotro s-o apuci. Nu vreau să judec pe nimeni, dar să ajungem şi noi ca şi evreii de azi, cei şi acum despărţiţi de Domnul Iisus, asta oare nu-i păcat?

Nu vă JUOCAŢI cu aratul căci ''blestemat este cel ce priveşte în spate odată ce s-a pornit şi s-a pus să are''... de ce? Păi de ce priveşti în spate la cât ai arat dacă nu pentru ca să te lauzi tu în loc să mulţumeşti Domnului. Dar-mite atunci cu seceratul? Şi dacă tu eşti cel mare în ascuns cum atunci iei în gura ta Cuvântul lui Dumnezeu?.. ca să ce?

'Nu se poate cumpăra undelemnul plin de Har cu păcate falsificate!'... vorba lui Chefa... nu ştiu dacă aţi auzit de el.

''Nu se poate cumpăra undelemnul sfinţit şi plin de Har şi nici vinul din dar cu păcate falsificate!'... vorba lui Chefa, căci dacă ai putea atunci s-ar presupune că ţi le-ai lăsat pe cele adevărate deoparte, ca să le mai faci mereu în ascuns, sau să le pui o vreme la păstrare în depozeu ca bani albi pentru zile negre băgaţi în scrofiţa puşculiţa. Nu ştiu dacă aţi auzit de Chefa: sfântul apostol Petru adică piatra pe care Domnul a zidit Biserica Lui cea biruitoare căci porţile iadului nu o vor putea dărâma sau clăti sau birui niciodată. Dar voi nu ştiţi cine sunt aceia porţile iadului care sădesc neghina şi răspândesc aluat toxic. Păi răutatea şi făţărnicia vicleană din omul deşert şi desfrânat şi răpitor care nu vrea să asculte el ca să facă şi el numai şi numai binele şi nu şi răul... şi asta nu degeaba ci primind el şi plată pe deasupra spre a lui fericire de la Dumnezeu care îi dăruie cu mărinimie lui şi tuturor celor ai lui nu numai iertare şi tot ceea ce au ei nevoie dar şi fericirea aia promisă dacă vor răbda ei până la sfârşit... numai să fie cui, căci deobicei creştinul de azi fuge de sub cruce lepădând credinţa pentru necredinţa şi viclenia şi poftele din lume căci omul se lasă uşor păcălit de lenea sufletească şi de superstiţiile şi iluzia câştigului, tăindu-şi singur scara de sub picioare.

Pe scurt
 

Nu încercaţi nici să vă strecuraţi împreună cu păcatul fofilându-vă, nici nu vă etalaţi cu neruşinare păcatul spurcăcios sfidând sau bravând în ideea că cică voi nu sunteţi făţarnici şi în ideea că cică asta simţiţi şi dacă simţiţi atunci musai asta vreţi şi dacă vreţi atunci musai o şi faceţi fără să vă pese ce spurcăciuni împrăştiaţi şi cine o să sufere,

...nici nu încercaţi să vă prefaceţi nefăţarnici şi neprefăcuţi şi buni şi altruişti ca să acoperiţi năravul căci nu e bună cuviinţa şi bunătatea şi simplitatea şi naturaleţea-iubitoare doar de faţadă căci se socoteşte viclenie,

...nici nu vă daţi mari şi tari cu tupeu şi cu trufie că cică voi sunteţi drepţi şi sminţişori sau foarte smeriţi înaintea tuturor arătându-vă mereu oamenilor pentru ca să vă aprecieze ei neapărat pe voi şi meritele voastre căci doar se vede ce anume căutaţi: mărirea şi slava voastră deşartă, slava gLumească ce vă îmbată de sin-e, vă îmbată şi vă încântă ca să credeţi că vă place trădarea şi vânzarea şi profitul şi ca să fiţi mulţumiţi voi numai de voi înşivă din pofta cea rea a beţiei şi hoţiei şi din iubirea de sin-e pentru averi...

...şi iată că apoi mai, după ce postiţi şi vă pocăiţi şi nu mai faceţi năravurile copilăriei, iată că mai nou cădeţi în muţenie şi judecăţi cu ochii de piatră seacă, ochi idoleşi, porţi infailibile ale iadului, având voi impresia că sunt indistructibili, căci numai cu ochii cunoaşteţi păcatul şi idolul mai nou şi deci în cele din urmă iată că mai şi pretindeţi şi susţineţi că cică toate astea 'bune', năravurile mai vechi revenite acasă şi cele noi şi proaspete, ziceţi în sinea voastră că cică le faceţi pentru Dumnezeu şi nu pentru mamona.

Dar oare de unde ia Dumnezeu nefăţărnicia voastră? Nu din felul sincer şi curat al comportamentului vostru creştin în relaţia cu aproapele? Sau poate S-o fi lăsând păcălit de marile şi lungile voastre rugăciuni şi de 'dovezile' extraordinare de 'ascultare'... pe care I le formulaţi şi adresaţi direct atenţi mereu ca să vă vadă şi alţii crezând că răspândiţi Lumina şi că ascultaţi de vicleniile marilor duhovnici ce au impresia că răspândesc înţelepciuni mântuitoare.

Deci nu vă strecuraţi şi nu vă fofilaţi împreună cu păcatul căci omul oricum nu vă vede căci el bogatul e orb dar Domnul săracul şi sfinţii Lui văd şi vă ştiu ce anume ascundeţi acolo şi se miră când vă înghite de tot laşitatea şi când cu credulitate vă puneţi speranţa în mitele şi linguşelile şi slujirea la păcate cu care încercaţi să vă scăpaţi de răspundere.

Constiinţa
 

Şi ştii cum te păcăleşte 'conştiinţa'? Am aflat de la Domnul... păi atunci când tu îndrăzneşti să faci binele, vine 'ea' cu o verificare şi o atenţionare îngrijorătoare avertizându-te foarte serios şi disperat că cică urmează să faci sau chiar tocmai acum faci răul, arătându-ţi păcatul pe care cică-l săvârşeşti speriindu-te cu cât de mult o să plăteşti dacă nu o asculţi pe ea conştiinţa ta, dar tu nici nu-l săvârşeşti şi nici nu aveai de gând să-l faci dar nuţi dai seama de asta, nu vezi că este o minciună acolo ca să cazi în ispită, adică conştinţei îi este frică mare ca nu cumva să faci păcatul ăla cu care greşit şi prost aseamănă ea ceea ce tocmai faci tu sau ai vrea să faci şi aşa aduce pe tapet nu păctul pe care-l faci ci păcatul pe care nu-l faci dar ea susţine că-l faci, dar tu nici nu-l faci şi nici nu l-ai fi făcut dar nu asta contează ci pentru ea contează să ţi se pară că asta intenţionai să faci, adică păcatul insinuat pe care-l pomeneşte ea ca să te avertizeze, şi atunci te atenţionează viclean şi fals ca să te includă în mulţimea lor, mulţimea dracilor înţelepţi căci tu nu poţi să ştii, nu poţi observa, nu poţi rememora şi nu-ţi dai seama clar de frică şi cedeţi dându-i dreptat, fiindcă te încrezi în ea căci pare serioasă, însă ce se întâmplă, tu văzând chiar atunci păcatul pomenit de ea îl înhaţi cu poftă fără să realizezi şi lăsându-te mituit cu mărirea iată că te învoieşti foarte foarte uşor şi iată că deja-l şi făcuşi tocmai pe păcatul apărut în mintea şi în ochii tăi tocmai de la alarma asta falsă! Adică ai cunoscut cu ochiul şi învoirea idolul purtător de păcat şi nici măcar nu intenţionai şi nici nu făceai asta însă te-a păcălit şi l-ai făcut, deci te-ai spurcat.

Acolo li aşa ne păcăleşte 'conştiinţa' şi acolo şi aşa ne învoim ca proştii lăsându-ne mituiţi cu mărirea! Ne învoim dându-i dreptate şi păcătuim cu păcatul de care cică ar vrea să ne ferească şi să ne scape! Nu era al nostru ci aşa ar părea dar la o atentă cercetare se poate observa că era un truc viclean de parcă ar fi fost o conştiinţă, un mecanism al firii care cică ne păzeşte de rău şi să nu cădem în rău... vrăjeală!

Asta e! Mare porcărie, curat murdar, 'înţeleaptă' viclenie!.. Îi strigă porcului că cică-l taie dacă nu se lasă mituit cu nişte păpuşoi (modificat genetic prin depunere de păcate) din aria vecină. Şi el ce să facă săracul porc? Păi e aşa de gras încât e neputincios şi deci nu se poate opune şi atunci pune râtul cu fatalitate şi deznădejde la valău ca un mare privalalău... valăul altuia.

Adică dracool din om se bucură nu pentru desăvârşirea lui întru Dumnezeu ci pentru păcătuirea concurenţilor, şi asta e fericirea şi mărirea lui pismaşe şi pe scara asta spurcată coboară el crezând că urcă deşi pare că stă..pe loc, căci desăvârşirea lui este defapt căderea în păcate a concurenţilor lui.

O formă de egoism pretenţios şi nemulţumit, o trufie teleportată în 'conştiinţă'.
 

Şi bucuria asta satanică şi lăudăroasă a conştiinţei smintite priveşte într-un anume fel desconsiderant şi te face să o crezi pe ea şi nu pe Dumnezeu fiindcă acolo în felul ei de analiză foarte 'serioasă' ce te înalţă de sine prin gustul ei viclean direct în ochii are o necredinţă ascunsă şi o judecată ascunsă, chiar acolo în limbochiul ei viclean cu care te târăşte căci ea judecă rău şi urât în ascuns în timp ce te avertizează şi sfătuindu-te cu disperare ea sigur nu crede şi sigur te judecă cu tupeu şi trufie ca să o crezi dar fără cuvinte clare pentru ca tu să nu o poţi contrazice ci aşa te stârneşte ca un miros, ca un sentiment, ca o scăpare, ca o trăire fără cuvinte, dar este o trăire rea şi perversă, e bucuria satanei care păcăleşte şi te pcăcleşte folosind naivitatea şi stârnirea de panică din tine până te pierzi şi până te rătăceşti şi ameţeşti şi te sminteşti ca un copil pierdut, aruncând apoi vina nereuşitei sau a căderii în păcat pe Dumnezeu, pe aproape, pe tine, pe aproape, pe oricine, căci interesul ei este ca tu să te învoieşti cu păcatul adus de ea pe tapet ca un sminţişor fotomodel, căci de aia-l pomeneşte pentru ca tu să te învoieşti cu el de parcă te-ar avertiza că vrea să te păzească de păcatul pe care tocmai cică tu eşti gata să-l săvârşeşti. Te sperie şi nu te lasă până ce disperat şi smintit te învoieşti păcătuind prin învoire şi slujire păcatului şi bucuriei satanei pe care tu o crezi şi o simţi ca o bucurie dar defapt este viclenie, batjocură şi răzbunare... 'distractivă'.

Luptaţi lupta cea bună cu ea şi relaxaţi-vă şi nu o tot luaţi în seamă căci sigur nu aveaţi de gând să faceţi păcatul cu care a judecat ea cu necredinţă şi răutate.

Ce încearcă poftochiulhul din omul dracoolui?.. este ca să te convingă, luptă să te convingă să te învoieşti... şi pentru aia te mituie cu şase canne uriaşe cu lapte şi miere, cu privieliştile de fete ca să te învoieşti cunoscând... dar în spatele a toate, în tine, şade viclenia prostitor de înţeleaptă, necredincioasă, îndoielnică, rea, batjocoritoare şi spurcăcioasă, care se pretinde bucurie a ta căci ea este ispita de a amesteca sfinţenia cu gLumea, ca să iasă reţeta cu care să te răzbuni, dar aşa amestecă ea tot adăugând păcate multe sau puţine ca să te tai ca maioneza, că nu-i place ei atunci cînd adaugi doar sfinţenie, cu grijă, puţin câte puţin, ca să iasă amestecul bun, aşa nu-i place decât să ţi se taie maioneza... şi tu te bucuri ca cretinul în amestecul ăsta că ţi se pare că ai o conştiinţă mare care judecă şi se înalţă pe tine, pe sine, mult peste sfinţenia Domnului, neobservând tu acolo interesul tău, minteresul păcatului cel foarte conştiincios de a adăuga la maioneză mereu mai mult păcat decât sfinţenie... şi pentru asta, nimic nu-i scapă din vedere, nicio viclenie prevăzută.

''Mustrarea învinge dar nu convinge'' aşa că degeaba plăteşti ca să te laşi convins de fata m-organ-a care te convinge pe bani şi pentru bani, domnule M-organ convingător.

Şi dacă ai privit-o cândva ca un lustzer şi te-ai convins că-ţi place, apoi de fiecare dată eşti foarte uşor de convins când o revezi şi nu mai trebuie să te convigi ci doar pui în aplicare planul făţarnic şi viclean din ascuns abea aşteptând prilejurile să pipăi din ochi gustul de carne spurcată... nu ea e spurcată ci tu o spurci spurcându-te doar la ideea bucuriei că iar vei spurca ca dracool pentru bucuria lui.

Deci tot ce ţi-a plăcut te-a şi convins deja... iar cum omului îi place păcatul, e clar că data viitoare nu mai trebuie convins ci el rămâne statornic în repăcătuirile proaspete... vai lui sărmanul păcălit de bomboanele amare şi pline de deznădejde şi fatalism nevăzut.

''Cei ce mă iubesc pe Mine păzesc Cuvântul Meu''
 

Îndoiala lui Petru, îndoiala aia care-l făcea să se scufunde în mare în plină furtună, lovit de viforul necredinţei, se referea la ceea ce vedea şi credea el, la Iisus care venea pe mare şi care i-a poruncit să vină crezând, căci El este, aşa cum a cerut Petru: ''Dacă Tu eşti, porunceşte să viu la Tine'', şi Domnul a poruncit:'' Vino!'' însă îndoindu-se Petru de sfinţenia lui Hristos, de sfinţenia celui pe care-L vedea umblând pe mare şi venind către ei, căci dracii sunt spurcaţi, iar ei au crezut că văd un duh necurat ce vine să-i amăgească şi să-i piardă, deci îndoindu-se se scufunda în îndoială spurcăcioasă şi scufundându-se simbolic el se spurca.

Deci Petru se spurca de la îndoiala lor că Iisus era sfânt, şi că venirea prin valuri la cei loviţi de furtună ar fi o faptă care urma să-i salveze şi să-i mântuie... ei credeau că cel ce venea la ei voia să-i sperie şi să-i piardă.

Din pricina fricii şi a situaţiei disperate şi din pricina minunii greu de crezut iată că Petru dădea tot mai mult crezare în el gândului satanic, gând ce-l trădgea la fundul mării simbolizând gLumea, credea că cică Iisus nu era sfânt sau credea că sfinţenai Lui nu era mântuitoare ci ca un înger al întunericului ce se preface că ar fi un înger al luminii el defapt fiind un om desfrânat şi fiind născut din desfrânare şi curvie avea intenţia să stăpânească El lumea mai devreme sau mai târziu prin viclenie şi că acum era amăgeala şi reclama.

Adică sărmanul Petru se lăsa cam ca Eva pe mâna minciunii şarpelui prin credulitate, pe mâna satanei care minţind cu posibilitatea şi spionajul său competent a susţinut că el ştie mai bine că nu vor muri dacă vor mânca din pomul interzis şi că Dumnezeu defapt din răutate le-a interzis şi că a încercat să-şi apere de ei puterea atunci când nu le dădea voie să mânce din pomul oprit şi asta fiindcă vrea ca să fie omul umilit şi să nu fie la fel ca El de mare şi de puternic şi de cunoscător şi ştiutor, şi deci cu moartea doar i-a păcălit ca nu cumva să cunoscâ şi ei binele dar şi răul, adică păcatul şi aşa să fie ca El cunoscând binele şi răul.

Deci aşa s-a lăsat şi Petru în amăgirea asta că defapt Iisus este un viclean, un înger satanicesc, un duh rău şi necurat care umblă pe ape ca să se dea sfânt, dar este sfânt doar vremelnic şi numai pentru ca să înşele şi pentru ca mai târziu să stăpânească El lumea folosindu-se de fraieri şi păcătoşii pe care-i vindeca cu ajutorul celui rău, cu belzebul, ca să-L aduleze ei şi formând o gloată de proşti fericiţi să ia de la evrei puterea lor dată de Dumnezeu şi de la toate cultele.

Aceiaşi ideea satanică o întâlnim şi azi, că cică Iisus a înviat şi s-a dat sfânt şi a făcut minuni doar ca în final, atunci când va fi în viitor, prin viclenie şi răutate foarte bine ascunsă, după 2000 de ani, să ia puterea de la adevăraţii sfinţi, de la adevăraţii credincioşi în Dumnezeu, căci defapt el a fost şi este un amăgitor şi va fi un amăgitor creator de dezbinare şi de tulburare în popor, şi atunci, când va ajunge la putere deplin, atunci îşi va da arama pe faţă şi se va răzbuna pe păcătoşi şi pe sfinţi ca un adevărat tiran rău şi urât... idee care se va dovedi adevărată şi îndreptăţită tocmai prin nedreptăţile care vor urma şi prin nedreptele judecăţi de care oamenilor ar trebui să le fie frică încă de pe acum.

Iar dacă Iisus este un viclean plin de o răutate ascunsă atunci e clar că maica lui era o desfrânată care dorea şi ea puterea şi stăpânirea şi deci împreună au păcălit şi-i vor păcăli pe toţi pentru ca să ajungă fiul ei Iisus stăpânul lumii şi ea stăpâna tuturor oamenilor bucurându-se de slava cea deşartă ca o iubitoare de putere nimfomană.

Deci iată cum ''ştiinţa'' asta imposibil de contrazis, pe care slugile satanei ce-i stăpâneşte ca să stăpânească ei o susţin, căci n-ai cum dovedi căci nu ai cum să combaţi o minciună ce are o doză de ''posibilitate'' pentru că orice e posibil... apelează la 'conştiinţa' ta de sminţişor şi de victimă nemiluită făcându-te să te crezi nevinovat tu şi să te îndoieşti de Iisus ca nu cumva să greşeşti, apoi de preasfânta Maria, de Dumnezeu şi la urmă de sfinţenia Creatorului şi de existenţa Lui şi să cazi într-un ateism măritor şi iubitor de sine pentru îndoiala asta curioasă şi întrebătoare care vine din frica şi grija unei conştiinţe târâtoare-pârâtoare care te alarmează că-ţi pierzi credibilitatea imaginii ca să cedezi dându-te şi tu ca Eva pe mâna lor... că-i mai uşor să crezi în necredinţa eliberatoare de păcătuire decât să crezi în credinţa care-ţi cere să rabzi ascultând, din moment ce-ţi bate la uşe cu atâta convingere şi frică avertizându-te şi apelând la conştiinţă, la conştiinţa ta de mare sminţişor.

Problema îndoielii însă este spurcarea, căci îndoindu-te tu de Adevărul, de sfinţenia Domnului, de preacurăţia preasfintei Maria şi crezând în intenţia şi planul viclean despre care satana a susţinut ca Evei că el ştie ca ea să bănuiască răul dorind să-l curme, nu faci alceva decât să te spurci devenind şi tu tot mai spurcat şi mai poticnit în credinţă asemenea celui ce-ţi inoculează îndoiala din neputinţa lui sau din viclenie naivă sau din răutate, slujind şi tu defapt poftei păcatului şi mândriei smintite şi grozăviei smintite încântându-te cu fericirea ta plină de sminţenia creatoare şi trufaşă a poftei şarpelui de carne albă de pasăre sfântă, prepeliţe, porumbei, vrăbii, curcani, pui... cu care ai vrea să saturi şi pe alţii pentru plăcerea şi mulţumirea de sine însă supărat şi revoltat de parcă ar fi trebuit să fi plătit cu mult mai mult şi lăudat şi felicitat cu mult mai mult pentru fapte eroice şi munci asidue şi rezolvări geniale în situaţii limită şi imposibile şi mult mângâiat şi dezmierdat pentru nedreptăţirile sufererite şi băgat la privilegii şi alintări privilegiate şi la răsplătiri speciale şi preferenţiale, semănând perfect cu o căpuşă-lichea duhnind ca o putoare de foarte mare valoare... trădătoare.

Ce este de făcut?

Păi trebuie să ne Luminăm şi să ne cercetăm dacă suntem în credinţă, să ne dăm seama dacă credem şi dacă într-adevăr credem trebuie să ne întrebăm de ce credem... iar dacă am ajuns înapoi la Adevărata Credinţă de unde am căzut şi suntem siguri că credem în existenţa Tatălui, în preacurăţenia şi sfinţenia Maicii Maria pururea fecioara, în Iisus şi Cuvântul lui Dumnezeu, că planul Lui este milostiv şi bun şi drept şi adevărat şi că va judeca cu dreptate întotdeauna şi nu cu nedreptate chiar şi atunci când va deveni stăpân, atunci dacă ne-am reîntors la credinţă atunci trebuie să ne păzim.

Dar paza şi lupta pentru dreapta credinţă nu înseamnă ca să judecăm sau să osândim ci înseamnă să ascultăm iar ascultarea înseamnă credinţă iar iubirea înseamă pază.

Dar ca să ajungem la iubirea curată e nevoie mai înainte de auzire, apoi de credinţă şi speranţă sau nădejde şi apoi de ascultare iubitoare ca în final să păstrăm taina pentru a primi răslplată de la Dumnezeu şi nu de la oameni sau draci, direct din mâna Domnului Iisus Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci paza Cuvântului şi lupta pentru Credinţă înseamnă nu să judeci ci să iubeşti ascultând.
...Adică lăsaţi-vă în mâna sfântă a Domnului Iisus tot aşa cum s-a lăsat Eva în mâna spurcată a satanei amăgindu-se ca să scape de îndoială.

''Doamne scapă-mă!''

Umilindu-ne frumos vom scăpa, umilindu-ne şi grăind frumos înaintea oricui tot aşa cum ne umilim înaintea sfinţeniei Domnului, aşa vom scăpa... de acest duh rău şi mincinos şi ascuns, viclean şi iubitor de carne spurcată şi plină de păcate depuse care ispiteşte la iubirea de sine şi de mărirea de sine şi stăpânirea tuturor câinilor pământului, înălţîndu-ne pe scaunul cel mare a câinelui mort ca un lup de pe care au fugit puricii ca să lase impresia că e sfânt, de parcă ne-am înălţa la Dumnezeu sau de parcă El ne-ar fi ridicat acolo ca mari slujbaşi stăpânitori peste toate ale lui. Cum ne este El Dumnezeu dacă noi suntem sfinţi şi stăpâni în locul Lui iar ceea ce grăieşte şi scrie şi împlineşte El nu luăm în seamă şi în serios?

''Fiţi următori ai mei precum şi eu sunt următor al Lui Hristos!''

Sminteala
 

Sminteala vine de la credulitatea şi prostia naivă şi auto-îndreptăţirea că tu cică eşti sau vei fi pe calea gLumii un sfânt mai mare ca Dumnezeu şi astfel ajungi din rău în mai rău negându-L sau lepădându-L sau neglijându-L sau minimizându-L sau dispreţuindu-L sau exilându-L dincolo de graniţă dintr-o mândrie exclusivistă şi dispreţuitoare... ne mai poftind sfinţenia Lui la masa şi la casa ta, în inima, mintea, sufletul şi trupul tău ci satisfăcându-te cu sfinţenia falsă.

Şi dacă nu mai iubeşti sfinţenia Domnului, dacă nu-ţi place sfinţenia ci păcatul, asta se numeşte sminteală căci ţi se ridică învârtoşarea asta a inimii la cap pe post de sfinţenie grozavă şi mândră şi spurcându-te astfel în privirea cu care priveşti cazi în pofte pe traseul şarpe-eva-adam-gLume-tu ca să imiţi şi să mânci şi tu păcate din curiozitate şi să păcătuieşti şi tu ca ei şi apoi să născoceşti la rîndul tău alte modalităţi de a păcătui şi de ce nu păcate tot mai noi şi tot mai ispititoare.

Şarpele se hrănea cu întunericul minciunilor şi al răutăţii prin pofta de dezbinare sadică îmbrăcată în haine înţelepte, de înger al luminii deci se hrănea cu făţărnicie.

Eva se hrănea cu îndoială şi griji pentru vise frumoase dar deşarte deci se amăgea căci vedea semeţia cum creştea în Adam care poftea la fructul cunoaşterii şi 'eliberării' prin moarte şi vroia din necredinţă şi îndoială ca să-l slujască la semeţia lui care părea adevărată şi îndreptăţită.

Adam se hrănea cu prostia semeţiei puterii sale căci nu-i plăcea să se umilească ci să se înalţe mai presus de toate cele pe care le vedea şi le auzea, poftind în taină la fructul cunoaşterii binelui şi a răului... prin păcat, deci se hrănea cu multă semeţie şi cu pofte şi plăceri ascunse, iubindu-se în taină mai mult pe sine decât pe eva sau pe celelalte vieţuitoare.

Iar gLumea se hrăneşte cu toate spurcăciunile şi minciunile la un loc născocite de om şi de îngerii căzuţi care se dădeau sfinţi mai mari ca Dumnezeu, spurcându-se astfel neîncetat prin tot ce iese din inima omului şi se depune în creaţie.

Şi aşa am ajuns ca noi cei de azi să ne hrănim cu toate astea la un loc, fie că suntem creştini, fie că suntem oameni necredincioşi.

În concluzie azi este mare luptă între culte, care mai de care vrând să se elibereze de Dumnezeu, uitând cu toţii că:

Oricine trăieşte şi face binele este creştin şi orice creştin care face şi răul este un drac împieliţat după Cuvântul:

''Nu poate face roade bune pomul rău şi nici roade rele pomul bun!''

Deci degeaba vă pretindeţi supremaţia!.. căci ispita care-ţi place nu este sfinţenia ta ci sminteală şi viclenie ascunsă.

Iuda apostolul care a scris epistola este Matia si nu Levi numit Tadeu
 

Chiar dacă se începe epistola lui Iuda astfel:

'' Salutare.....................

1. Iuda, rob al lui Iisus Hristos si frate al lui Iacob, celor care sunt chemati, iubiti intru Dumnezeu-Tatal si pastrati pentru Iisus Hristos:
2. Inmulteasca-vi-se mila, pacea si iubirea!''

Nu se poate deduce, aşa cum au dedus unii, foarte apostoli, mari teologi, vorba sf. ap Pavel, că cică acest Iuda este defapt Levi numit şi Tadeu, trimiţând el epistola sub alt nume de apostol, tocmai sub numele apostolului Iuda (Iscarioteanu) căzut din apostolie în locul căruia defapt a fost ales de Dumnezeu şi pus Matia şi nu Levi.

Ce putem să ne închipuim?.. că or fi făcut rocadă de nume de apostoli Levi numit şi Tadeu cu Matia de şi-au schimbat numle de apostoli şi trimiterea? Nu cred.

Iar dacă lui Levi i se mai spunea şi Tadeu aşa cum este consemnat în scripturi în evanghelia după Matei cum atunci i se mai spunea şi altcumva adică Iuda neconsemnat nicăieri? Deci poate crede cineva că i se mai spunea lui şi Iuda pe lângă Tadeu şi că el a scris o epistolă sub un nume care cică i se mai spunea dar nu consemnase nimeni? Adică poate crede cineva că acesta ar fi putut să trimită epistola nu sub numele său de apostol Levi şi nici de Tadeu aşa cum este scris că i se mai spunea ci tocmai sub numele de Iuda?

Dar epistola este scrisă sub nume de apostol, iar numele apostolilor este scris clar în scripturi, şi cum numai Matia era apostolul ales şi pus sub numele lui Iuda care căzuse e clar că lui îi aparţine epistola şi în ea se vede cum sunt reluate cuvinte sfinte de ale lui Petru şi ale lui Pavel, apostolii Domnului, deci se poate observa că Matia cu numele de apostol Iuda era sub ascultare de ei.

Cineva poate a crezut că din moment ce Iacov fratele lui Ioan murise ucis de Irod şi rămânând în viaţă doar celălalt Iacov, frate cu Levi numit şi Tadeu, atunci remarca frate al lui Iacov a interpretat-o în ideea asta, că cică el mai fiind în viaţă, acel Iacov, nu putea atunci a se numi acest apostol Iuda frate cu un mort şi aşa o fi dedus că este defapt vorba de epistola lui Levi numit şi Tadeu.

Dar cum apostolii respectau Cuvântul Domnului: ''...tot cel ce crede în Mine şi ascultă cuvintele Mele este viu chiar de ar fi şi murit'', rezultă că apostolii nu-i socoteau morţi pe cei ce au murit pentru Hristos aşa cum muriseră Ştefan şi Iacov fratele lui Ioan şi nădăjduiau că vor fi înaintea lor împreună cu Hristos care înviase, deci foarte bine acest IUDA, prin această remarcă: frate al lui Iacov, ne trimite cu gândul mai degrabă la Iacov cel omorât de Irod care şi-a dat viaţa asemenea lui Ştefan mărturisind pe Hristos până la sfârşit, tocmai pentru a fi lor şi nouă pildă şi încurajare înaintea morţii martirice şi ca să ştie toţi că asta ne aşteaptă iar el, Matia numit Iuda ca apostol este frate cu cei ce sunt gata să-şi dea şi ei viaţa pentru Hristos, cinstind prin această remarcă pe toţi cei gata să moară şi să învie pentru Hristos!

Acuma cine sunt apostolii mincinoşi despre care vorbeşte acest Iuda în epistola sa îşi poate da seama oricine...
(fiereşte că şi despre mine e vorba acolo doar că eu sunt creştin mirean de rând şi nu apostol, iar dacă nu de mine e vorba sper, atunci de cine?)

Deci:

''...Inmulteasca-vi-se mila, pacea si iubirea!''

Postiţi la împrăştierea neghinei ca 'marea' datorie jertfelnică! Orbirea e mare!
 

Creştinul se făţărniceşte ca ascultare şi împrăştie neghina prin toate bisericile de frică să nu fie dat afară crezând el că o să moară de foame şi o să putrezească blestemat, deci îi e frică foarte c-o să moară trupeşte... şi de aia îi e frică foarte c-o să moară fiindcă lui nu-i e frică niciodată de moarte păcătuind... şi d-aia nu-i e frică de moarte păcătuind fiindcă-i e tare frică să rabde... nu vrea să rabde... şi d-aia nu vrea să rabde ca nu cumva să se umilească, nu vrea să fie văzut umilit la imaginea lui de scenă gLumească... şi atunci, de frică, împrăştie neghina viclenilor tirani de parcă ar mântui ei împreună crezând ca fraierul credul că asta ar folosi cuiva... el chiar crede că tot ceea ce împrăştie el ca cretinul şi nu ca creştinul, are impresia, că e bine ce face şi că aşa aduce jertfe Domnului spre binele cuiva, mai ales al său, dintr-un fel de superstiţie conştiincioasă. Şi ce face? Păi ce să facă?.. Face ce vede la mai mari şi la cei dinainte: înalţă ziduri de biserică, vorbeşte mult şi dă lecţii mereu dându-se exemplu pe sine sau pe cei din cămări sau pe cei din pustie, nu pe sfinţi căci nu ca ei vrea să trăiască, merge prin excursii muzeale la locuri sacre să vadă, vizitează moaşte ca să stea la cozi şi să fie văzut cât îi e de greu, se îmbulzeşte, pipăie, pupă, se căsătoreşte neapărat cu ritual, n-are importanţă dragostea sau de câte ori o face, e liniştit de unirea cu verighetă şi ritual dar fără viaţă şi taină şi cu Iisus, dă bani pentru toate filantropiile sociale şi pomenile absurde şi cotizează şi plăteşte tot ce i se cere fără să aibă în el milă ci doar de frică şi superstiţie conştiincioasă... şi câte şi mai câte alte jertfe zadarnice face creştinul: aprinde lumănări, bate mătănii, se acoperă cu toate hainele negre sau albe, îşi pune toate crucile pe piept ca să fie văzute şi toate icoanele pe pereţi, şi se străduie să împlinească tot ceea ce nicidecum nu a cerut Dumnezeu, absolut deloc, niciodată n-a cerut aşa ceva, căci Dumnezeu a şters toate datoriile păcătosului credincios şi a cerut doar să-şi plece omul urechea cu cap cu tot Cuvântului... ca să priceapă omul credincios ce are de făcut în Taină dacă vrea cineva ca să se mântuie, după glasul venit din cer:

''El este Fiul Meu prea iubit întru Care am binevoit, de El să ascultaţi!''
repetat şi de preasfânta Maică fecioară Maria:
''Tot ce vă va spune, să faceţi... întocmai.''

Deci omul superstiţios crezându-se credincios, de frică c-o să moară o să moară în-păcat şi precis o să moară fiindcă lui nu-i e frică de moarte ca să-i fie frică de Dumnezeu, şi nu-i e frică fiindcă nu vrea să rabde din iubire ca să nu-i fie cumva umilită imginea lui de prost... şi de aia aduce jertfe: împărştierea neghinei... vopsind-o cu vrăjeala lui cea albicioasă şi smolită cu deznădejde ca un păcălici viclean.

Şi de aia lucreză el toată ziua făţărnicia asta sub nume de biserică, de aia ridică ziduri neporuncite de Dumnezeu, cheamă-n cămări, trimite-n pustie, împrăştie toată ziua neghina închipuindu-şi că-i grâu... fiindcă el pe grâu nu-l cunoaşte şi nu-l trăieşte şi nici nu vrea să audă de viaţa Luminoasă în Adevăr, însă urmînd făţărnicia, lui i se pare mereu că împlineşte datoria cea mai sfântă a ascultării şi de a fi astfel de folos celor din jur ca să facă şi alţii ca el, Doamne fereşte!

Păi cine e nebun să mânce mereu neghină vopsită în loc de grâu?.. Şi ce crezi c-o să-ţi dospească în burtă de la aşa un aluat spurcat... foarte 'ortodox'?

Nu mai umflaţi vorbele după minteresuri!
Nu mai împrăştiaţi neghina şi deşertăciunea din vorbe fără voi ca să împliniţi datorii false!.. căci nu vi s-a poruncit nicidecum aşa ceva de către Domnul, ci vi s-a poruncit să duceţi viaţă curată, dreaptă, înţeleaptă, sinceră, iubitoare şi milostivă... umilindu-vă Cuvântului fără griji şi fără anxietăţi.

Nebunia e 'mare'.
 

Dacă ne amintim de Iov o să vedem că satana a încercat să-i schimbe sensul, brusc, a vrut să-l revolte împotriva Domnului adică să-l satanizeze.

Dacă ne amintim de cel căruia i-a înflorit ţarina, sau i-a rodit din belşug de nu-i mai încăpea în hambare, pricepem că el era fericit că de-acum, o vreme îndelungată, poate să se puie pe tânjală, adică poate profita de toate poftele şi plăcerile cu nepăsare, deci iată înnebunise de la prilejurile ispitelor din minte care acum puteau fi puse în practică pe bază de afaceri cu roade, deci înnebunise de la bogăţie şi de la merite personale închipuite şi astfel iată că se oprise din mersul cel drept pe cale.

Acuma, creştinul nostru cel de toate zilele, de obicei el e invers pe cale mergând aiurea cu multă îndărătnicie şi încăpăţânare şi multă râvnă şi ambiţiei, adică merge îndărăt crezând că merge înainte, şi merge în jos crezând că merge în sus.

Practic, el este un nebun satanizat căci în general stă pe cale, iar când se porneşte, el se porneşte în sens contrar crezând că urcă... şi astfel ajunge şi el în întunericul morţii din mormânt, adică în făţărnicia cea mai perversă şi vicleană, în făţărnicia din toate bisericile gLumii ca o haină pecetluită cu nume de Dumnezeu pe ea şi dovedind o râvnă 'jertfelnică' de mare valoare... (însă ascultarea Cuvântului şi răbdarea din dragoste pe cale lipseşte cu desăvârşire)

De ce?

Păi pentru mulţimea de fecioare mândre la care visează, că cică ele or să-l aduleze şi or să-l placă, şi cică el le va face fericite pe toate, şi aşa se alintă toată ziua credulizând şi visând că cică ele îl alintă pentru sex, pentru că e extraordinar, pentru că e bărbat... păi nu aia înseamnă să fii bărbat ci să fii tare în ispite, adică să nu cazi în ele, şi să rabzi până la sfârşit umilinţa.

N-are haină de nuntă creştinul năuc, nu de nunta aia din lume ci e vorba de hainele necesare la nunta Fiului de Împărat, deci prindeţi-l, legaţi-l şi daţi-l afară pe credool!.. căci e corupt şi corupe crezând că fecioarele vor să le corupă el prea-'înţeleptul'.

El chiar crede că fecioarele smerite sunt aşa de alintătoare şi zâmbăreţe pentru ca să le mândrească el.

Aruncaţi-l afară pe fueresul ce se aseamănă urmând fuereţii, aruncaţi-l acolo unde e frigul şi scrâşnirea dinţilor, ca să priceapă odată că e învârtoşat la inimă: el crede ca nebunul că fecioarele îi bat lui apropoul când îl privesc sau îi vorbesc dorind să le violeze, şi din milă o să-l ajute la malahia lui, şi nu-şi dă seama că trebuie refuzat ori de câte ori înţelege asta, deci în loc să spună nu la prilejul ivit el se simte exclus dacă este refuzat şi exclus din priviri sau ceva se face împotriva vrerii lui. El crede că e refuzat de la sex şi se supără şi se întristează. Excludeţi-l ori de câte ori îndrăzneşte! Daţi-l afară, oricât s-ar supăra, nu-l mai alintaţi căci nebunul crede că-i faceţi avansurile pe care el abea le aşteaptă!

Aveţi deci astfel milă de el ca să nu ajungă un creştin fariseu, făţarnic, rînchzaş şi care se alintă crezându-se mare când este privit de fecioare.

Refuzaţi-l când visează să se joace cu fecioarele proaspete din haremul frumuseţilor.

De asta se supără, de asta îi e frică, de asta e disperat, ca nu cumva să fie dat afară de la nuntă... Păi dacă e mare vezspalău ce să caute el la loc sfânt între feciori şi fecioare şi oameni curaţi care iubesc sfinţenia?

Despre BABILONUL cel mic...
 

Iubirea minciunii măririi de sine, îţi place prin orice să fii lăudat, flatat, alintat, mărit pe nedrept, luat drept înţelept, privit cu privilegiu şi îngăduinţă orice ai face, adulat, visat, dorit, invidiat, iubit fără ca să iubeşti şi tu, de parcă toate ţi s-ar cuveni numai ţie...

...şi toate astea şi multe altele, poartă numele de fuereges, ergeges, adică e vorba de mânia regelui, puterea patimii egoiste, iubirea egoistă iubirea auto-înălţătoare de sine cu judecăţi 'drepte' pe nedrept, căci toate vin din dreptatea fără credinţă şi din sfinţenia fără curăţenie adică din sminţenie, adică vorbeşti de sfinţenia şi prea-curăţenia Domnului în timp ce ţie nici prin gând nu-ţi trece ca să imiţi binele, să urmezi exemplul Lui, să fii şi tu curat cu viaţă curată, aşa precum un pui vrea să fie asemenea părinţilor lui.

Şi asta se numeşte auto-corupere altruistă, sau patima primirii coruperii, căci unui astfel de suflet iubitor de sine pentru măriri mincinoase şi grozăvii şi vedetisme, i se ataşează orice alint ca mai tare să se iubească pe sine şi orice plăcere spurcată şi necuvincioasă ca mai tare să se înalţe ca un încrezut, şi aici se ataşează înţelepciunea şi deşteptăciunea şi 'conştiinţa' şi se lipeşte de patima asta a iubirii de sine şi aşa sminţişorul desfrnat se crede tot mai înţelept, sfânt, drept.

Însă dreptatea şi judecăţile lui sunt din necredinţă, căci dreptatea lui i se socoteşte necredinţă, căci este un pîrâcios şi un judecător răzbunător spre deosebire de părintele Avraam şi Sarra a căror credinţă se socotiseră Dreptate căci au crezut în bunătatea şi sfinţenia Domnului chiar atunci când li s-a cerut să-l jertfească pe unicul fiu al lor, şi crezând şi în puterea Domnului căci s-a căit Sarra pentru faptul că a râs când Domnul a spus că va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu căci se ştia nu numai stearpă ci şi bătrână... şi căindu-se acum Avraam şi Sarra credeau că Domnul are puterea de a-l învia pe Isaac... credinţă care li s-a socotit dreptate cu atât mai mult cu cât Avraam era milostiv cu cei drepţi ca nepotul său Lot, fiul unui frate al lui Avraam, şi era milostiv şi cu ceilalţi căci cu multă insistenţă s-a rugat de Dumnezeu să nu distrugă cetatea pentru câţiva drepţi dacă vor mai fi în cetate, pentru 10 oameni din miiile de locuitori ai Sodomei şi Gomorei, oraşe binecuvântate de Dumnezeu cu belşug de hrană şi de apă şi blestemate de năravurile spurcăcioase ale locuitorilor lor.

Domnul dacă n-a găsit 10 drepţi atunci a lăsat să vină peste ei foc din cer după dreptate... căci faptele lor erau demonice aşa încât niciun străin nu putea poposi sau trece pe acolo fără ca să fie el cunoscut (violat) de către tot oraşu'... indiferent dacă era bărbat sau femeie şi în toate găurile şi-n toate curăţiile şi-n toţi ochii. Acolo oamenii se potriveau cu păcatul şi cu satana, îngerul cel răzvrătit care se credea el mai sfânt ca Dumnezeu, ca o victimă vrednică şi nevinovată... din lene duhovnicească... fiindcă-i plăcea înţelepciunea trupească, adică păcălelile viclene şi făţărnicia, ca să-şi poată pune în aplicare planurile viclene şi răutăcioase ale necredinţei, vrând să distrugă tot ce poate distruge şi să întărească necredinţa şi îndoiala până cazi în păcate şi în patimi veşnice. Şi de atunci, Lucifer se numeşte satana.

''Du-te departe de la faţa Domnului, îngeres neascultător şi nesupus, în pustie şi în locuri fără apă şi fără oameni...'' ceva de genul ăsta i-a poruncit Dumnezeu.

Omul însă sărmanul, nici el nu-i mai bun, căci deşi el singur 'ajutat' de satana s-a autoînscăunat peste Dumnezeu, el iată că n-a recunoascut asta ci dându-se victimă a micimii, el s-a pus de şi-a ridicat turnul cel mare al babilonului cică să ajungă în cer şi să fie mai sus ca Dumnezeu.

Deci omul e culmea, căci deşi a furat şi s-a suit şi s-a auto plasat deasupra lui Dumnezeu, el nu recunoaşte asta şi ca o victimă a micimii el caută să se înalţe pe nedrept pe sine mereu de parcă nu s-a suit deja mai sus prin răzvrătirea şi neascultarea şi prin toate faptele sale, prin toată viaţa sa, deci iată că nicimăcar nu vrea să recunoască omul că este în închipuirea sa şi mândria sa nebună demult cu mult mai sus ca Dumnezeu, socotindu-se pe sine sfânt şi pe Dumnezeu un tată rău şi păcătos, care nu merită credinţa lui.

Şi asta este semeţia omului, babilonul cel mic, sexual, erotic, fiindcă el vrea cât mai multe pofte şi cât mai multe plăceri deodată, toate proaspete, tinere, fecioare mândre, şi bune şi să aibă cât mai mulţi bani ca să n-aibă griji, ci să facă ospeţe mari aşa ca Marta şi acolo să cheme nu pe Iisus cu ucenicii ci pe toţi oaspeţii ce te peţesc la plăcerile păcătuirii şi ale răutăţii.

''Au doare...

Ce păţeşte semeţul?.. statornicit în babilonul cel mic.
 

El ca un ereges mânios pe templu ce locuieşte ca un bellfer în pipăiala cu ochii, în ispită pe ispită crezându-se neispitibil şi infailibil şi umblând el în umbra morţii ca să fie cât mai aproape de prilejuri, se lasă sedus de credulitate, de naivitatea sa cea mai nebună ca prostool crezând că fetelor şi femeilor şi fecioarelor le place să stea..la..fuereţi... ca găinile alergate de cocoş, alea care se împiedică voit, ca să poată fii ele furate mai lesne, şi atunci tu crezând în credinţa ta ca naivul că asta vor ele şi că asta vrei şi tu, atunci deznădăjduit îţi spui că ce să poţi tu face, şi bineînţeles că de aia ca făţarnicool sătul de ascunziş şi de făţărnicie începi şi îţi etalezi toate poftele şi plăcerile perverse şi neruşinate ca o dragoste ascunsă şi frumoasă ca întru sinceritatea pomenirii lor spurcate să le şi faceţi împreună pe păcate potrivind banchetul după ureche, după modă, după artă, după ştiinţa gLumii distractive, deci exact precum actorii se prefac perfect că nu se prefac şi fraierii îi cred căci sunt sinceri tot aşa şi făţarnicool e sincer arătându-şi la timpul potrivit al prilejului ivit pofta şi plăcerile de păcate descătuşate pentru ca să le facă şi ea împreună cu el. Râncezaşul rânchezeştie la gLume ca lupu' la lună căci se crede armăsar alb.

Şi astfel devine el un adulator de idoli, un mare ereges mânios şi rânchzaş care cere semne şi dovezi ca sfinţii în timp ce în ochiul său cel drept şade stâlpul de telegraf telefon radio, stâlpul caznelor căci până şi desfrânatele şi tâlharii criminali pricep vremurile şi aşa se întrece el satisfăcând şi hrănind pe satana din el şi din apropiaţi: egoismul lacom, răpirile desfrânării, făţărnicia şi sinceritatea păcătuirii altruiste, răutatea vicleană şi necruţătoare în sadismul ei pervers, ca la final să stea şi el... în ispită ca un 'înţelept', căci iubirea de sine egoistă şi doritoare de măriri mincinoase de sine se mituie cu valoarea sa, cu vedetismul, cu grozăvia închipuindu-se ca beroul că este un înţelept, când defapt el ştie ca ştiinţificool năravul pătimaş al cunoaşterii şi a răului căci a mâncat mereu şi din rodul păcatului ca să ştie şi ca să-şi deschidă poftochiul său cel neascultător şi răzvrătit răzbunându-se întotdeauna viceversa... adică nefiindu-i milă de Dumnezeu şi de mărgăritarele Lui exact ca porcool cel mai dulce.

Asta păţeşte, se zămisleşte din fărădelegi ca să fie născut în păcate de mamonan, crezând că astfel este duhovnicesc şi drept pe deasupra, văzându-se el pe sine plin de râvnă şi jertfelnicie... însă e deşertică fiindcă niciunul din cei vi şi drepţi nu sunt credincioşi înaintea Ta, a Domnului, în taină sfântă.

Deci dacă nu păzeşti Cuvântul şi nu ţii la curăţie atunci pentru ce vorbeşti despre sfinţenia Domnului?.. ca să excelezi în lăudăroşenia făţărniciei?.. sau ca să priveşti proastele cum stau privind îndărăt ca găinile ca să fie jumulite de fuerţii sinceri pentru păcate ce se cred eregi mânioşi fiindcă ei pretind că ei nu sunt ascultaţi?.. că doar ce le pasă lor de fiica Sionului?

''Au doare, doare rău... ustură.

...şi dacă ai ajuns casnic..
 

...şi dacă ai ajuns casnic.. îţi permiţi..

Ce îţi permiţi?

Păi crezând ca nebunul cretin şi naiv că ţi se cuvine orice îţi permiţi: să fii făţarnic, ipocrit, taxcolector, câine mort apărător de cimitire deşarte.

Iubiţi deci pe casnicii voştrii, adică pe vrăjmaşii voştrii făţarnici şi ipocriţi care tot timpul se prefac perfect înainte voastră că nu se prefac deloc, ştiind voi prea bine cât de mare e viclenia răutăţii înrădăcinată în om, dar nu vă lăsaţi păcăliţi ca să vă molipsiţi şi voi de păcatele gLumii deztracive slujitoareoare satanei ci înrădăcinaţi-vă în Lege şi în Harul toturor proorocilor, ca să fiţi pe placul Lui Dumnezeu.

Pe scurt e vorba de stomochiul pofticios la învîrtiutie.
 

Stomacool şi ochiul fudool păcălesc inima să vrea şi sufletul credul să accepte ca să fure împreună şi să ucidă credinţa credincioasă, băgându-ţi în cap ideea plăcerii artei credinţei necredincioase, şi astfel ochiul tău cel drept devine corupt şi corupător şi de acum el lucrează 'virtutea' făţărniciei ca să crească ceva, să fie tot mai mare, mai matur, mai adult, mai adulter, mai adulteres, mai puternic ereges stăpânitor mânios şi foarte riguros şi meticulos ca să acopere astfel, prin râvna asta deşartă că mereu el când s-ar fi impus să facă dreptate sau să asculte cu sinceritate el şi-a găsit atunci mereu portiţe de neascultare printre cuvinte şi apoi acolo, în capacitatea rigurozităţii, şi-a ascuns toată neascultarea, dezvoltându-şi păcatul judecăţii de fraţi făcut acum dintr-o 'conşiinţă' foarte riguroasă... speriat el că viermele nu se mai linişteşte până nu vede că altul face totul perfect... ca să poată el să nu facă nimic decât să pretindă de la altul totul de parcă aşa ar fi şi el mântuit; păi nu aşa te mântui tu când face altul ce trebuia să faci tu ci aşa va avea el mai multă carne spurcată de însăşi făţărnicia lui, şi bani din afaceri cu cărnărie ca să desfrânze căci carnea spurcată pofteşte carne spurcată.

Caută creştinul sau omul viclean caută ştiinţa şi virtutea, prosperitatea... dar nu cu iubirea curată ci cu egoismul adică iubindu-se întotdeauna mult mai mult pe sine, pentru păcat, pentru mândrie, pentru slava şi răsplata de la oameni.

Pe scurt asta se numeşte virtiutia sau învîrtiutia unde tiutia este un termen folosit pentru a denumi un nătărău, un prost, un cretin, şi această şmecherie practicată cu grozăvie viceversată îl mâncă mereu pe creştin înălţându-l şi grozăvindu-l şi se răzbună: porecleşte sau acuză sau judecă sau ironizează viceversa... se simte ca un criminal, tâlhar, mafiot, bătăuş, călău, sadic dar simpatic şi puternic sau ca un ştiinţific îndoielnic şi pururea necredincios dar crezut de toţi căci a primit diplome şi premii, şi acolo e vorba de ştiinţă căci se crede ştiutor, însă e ştiinţă din necredinţă şi din păcătuire şi care nu este o ştiinţă din adevărata cunoaştere sau o înţelepciune ci este orbire spurcată şi făcărnicie foarte sinceră!.. căci se ascunde omul de Dumnezeu şi omul de om lucrând la planurile ascunse ale vicleniei şi răutăţii, adică vrea mereu să vadă finalul cu bucuria curiozităţii de răul altuia.

Şi dacă nu-i satisfaci pofta vicleană şi vrerea ascunsă din burtochi atunci aruncă cu scrîşniciunea viceversată strigând piei satană dar nu către satana zice aşa ci invers, căci el nu prin lege vrea să piară faţă de lege ca să vieţuiască lui Hristos Cuvântul ci vrea o pieire a ceea ce nu este satanicesc deci zice pustiirea către orice nevinovat, către orice trup afară de duhul spurcat şi satanicesc, căci săgeata lui o trimite greşit şi strâmb şi inversat lăudându-se semeţ, astfel că niciodată nu zice drept şi cu dreptate: Piei satană!.. ci scrâşniciunea dinţilor lui e învârtoşată şi cu subânţeles ispititor şi terorist.

Pe scurt despre duhul satanicesc ispiticios, lipicios şi terorist.
 

E vorba deci de duhul spurcat şi răzvrătit din om care neagă şi contrazice şi răspândeşte neghina vopsită şi nu vrea să audă pe Domnul şi se preface că nu a auzit niciodată şi că nu ştie şi nu se amestecă făcând pe niznaiul în ideea că nu se bagă la judecată, dar nu e vorba de judecată ci e vorba că el vrea să rămână în păcatul lui, să moară în el deşi susţine că nu vrea să moară în păcate, şi atunci se luptă el ca nebunul, ca un câine mort, ca un câine de pământ străin, ca un cîine-lup negru cu colţi foarte albi... se luptă dorind, vrând, voind, insistând, credulizând

...ca poftind un rai viclean făcut din ascunzişuri fiindcă vrea atunci să poată să reuşească şi să izbutească să ajungă acolo...

... dar nu prin lumină şi în lumină ci prin afaceri cu organe furate, organe cu care se laudă că-s ale lui şi că poate face el ce vrea cu ele fără să dea socoteală la nimeni, dar organele alea nu mai sunt ale lui căci fie le-a măritat, fie le-a vândut, fie le-a dăruit, deci nu mai sunt ale lui, dar el se mândreşte că-s ale lui ca să păcălească şi să aibă cu ce face afaceri matrimoniale sau barcubare sau inelare, şi toată grozăvia asta el o face din lăcomica cea mai plăcută şi nevinovată şi sinceră, din dorinţa, din închipuirea că-i place, crezând că vrea dacă vede că vrea şi se simte sminţişor casnic alintat, dar nu vede credulul sofismul şi furtul şi sugestia minciunii din spate şi din umbră, nu vede crima şi trădarea... ci e suficient ca să întoarcă ea capul în spate zâmbind şi gata, atunci credulul naiv pune botul şi crede în scenariul blestemat şi se lasă să alunece în ispită.

...deci vrea multe pofte deodată, cât mai multe sau pe rând...

...pofte de fete, de fructe, de compot, de dulciuri, ca să le ţie el cu ochii şi să-l ţină ele cu mâna lor delicată...

... realizând practic un patrat de 'înţelepciune', adică nu e înţelepciune ci e mita iubirii egoiste de sine, mita grijii de multe cu care se crede el tot mai mare şi mai tare, griji şi pofte cu care se creşte pe sine ca buruiana cea mai grasă şi frumoasă şi aleasă, căci cică e şi tămăduitoare, se măreşte deci pe sine pentru putere şi plăcere deşartă... adică politeţea făţarnică a idolilor averilor ispititoare şi aprecierilor pentru necredinţă şi dreptate răzbunătoare.

Pe scurt, e vorba de pofta fuereţilor de cât mai multe fereţete deodată sau pe rând până la final, adică e vorba de scenariul ispiticios, ţinerea cu vederea pe multe deodată care te ţin, şi răzbunarea prin ascunderea adevărului şi furarea organelor şi dezbinarea de Dumnezeu prin iubirea egoistă de sine şi mărirea mincinoasă de puterea ta adică e vorba de trădarea primei iubiri curate şi împărtăşite pe dea-ntregul, acolo unde în taină este şi Iisus.

Ţi se cască burtochii sufletului spre ispită, ca să vrei s-o 'cunoşti'!
 

Dimineaţa devreme a trimis Dumnezeu sfinţi şi prooroci ca să te scoată din cădere şi din bătaia năpraznică şi amară care va urma, ca să nu sugi dulapu' pentru ca să scapi atunci când ţi se va da... cu pulanu' peste cap.

Dimineaţa devreme ţi-a vorbit şi la început de orice ţi-a spus cu blândă mustrare că te spurci singur deznădăjduind, căci asta înseamnă 'ţine mintea la iad şi nu deznădăjdui', adică ţine mintea la mustrare şi nu te spurca cu deznădejdea, căci este scris ca noi creştinii să avem nădejdea că vom fi împreună cu Iisus, fie că vor învia cei ce au murit mai înainte în Domnul, fie că noi cei ce vom fi rămas vom trece prin moarte ca să fim cu El, fie vom vieţui la nesfârşit împreună cu El ca în Rai aici pe pământ, fie vom muri şi vom învia de câteva ori ca să ne dovedim dreptatea şi să moştenim cerul şi pământul cel nou al drepţilor, acolo unde locuieşte Dreptatea adică Dumnezeu Sfântul împreună cu toţi sfinţii şi îngerii statornici.

Deci căscatul ăsta eretic al lăcomieie ochilor şi semeţiei chipului ascuns şi trufiei vieţii în trădare adică în ipită pe ispită de parcă ai fi incoruptibil şi infailibil e păcat mare căci deznădejdea înfumurată cu care priveşti ca să-ţi pui încrederea fatalistă în idoli ispitind pe Domnul te spurcă complet cât ai clipi!.. şi e păcat de Dumnezeu, căci Îl lepezi aşa încet încet şi te va mânca făţărnicia, şi vei muri în păcatele tale fără greşală dacă nu te pocăieşti, vei putrezi acolo unde stai în ascuns cu câştigul tău viclean păstrat în ascunzişul ochilor căscaţi exact precum a putrezit brâul de in neudat al lui Israel cel vechi şi al trădătoarei Iuda băgat de Ieremia în crăpătura din piatră în munte, aşa după cum i-a arătat Domnul că a putrezit, deşi era închisă gura crăpăturii cu pământ.

Nimic n-a ajuns acolo la ea, nici apa, nici insectele, nici bacteriile, nimic, şi totuşi brâul de in a putrezit!.. fiindcă Domnul v-a lipit de El ca un brâu de in curat iar voi v-aţi alipit de idoli şi l-aţi lăsat pe Dumnezeu în timp ce neamurile păgâne nici până astăzi nu şi-au lăsat idolii lor deşi ăia nu sunt Dumnezei, şi iată că recabiţii nu beau vin şi nu zidesc case, nu seamănă livezi, şi trăiesc în corturi aşa cum le-a poruncit tatăl lor Recab şi pentru că ei au ascultat de părintele lor până azi deşi nu era Dumnezeu decât un om iată că întotdeauna recabiţii au înaintea Domnului pe unul dintre ei care să fie auzit de Dumnezeu... iar casnicii Domnului cei făţarnici nu au pe nimeni şi rugăciunile lor cele lungi se scufundă ca plumbul spurcat de vrăjitoare la fundul oceanului.

Adică ''...şi nu ne duce pe noi în ispită, în Babilon şi-în Babilochi, ci ne izbăveşte de cel rău prin ispite şi încercări, căci a Ta este Împărăţia şi...''

Părerea iadului.
 

Puiul de om foarte alintat, copil de bani gata răsfăţat, obraznic, veşnic nemulţumit şi plin de pretenţii, creşte ca un prinţişor sminţişor şi se face mai gras ca un viţel îngrăşat, creşte ca un talent deosebit plin de talente, apreciat şi lăudat de toţi cunoscuţii tatălui, subalterni sau care au avut cândva nevoie de el, sunt siguri că cică va fi o somitate în materie... de orice.

Acest pui de om gLumesc şi nu pui de Dumnezeu ci pui de om şi atât, ajungând el mare devine ereges, aşa ca buda, falnic, frumos, bine pregătit, deştept, îndrăzneţ, serios, având deci toate competenţele şi calităţile gLumii, şi ca orice rege bineînţeles că vrea amante, vrea fete tinere şi frumoase, fete bogate ca el, vrea să borască pe străine, să scuipe, să fecundeze fără obligaţii, deci se lasă plătit de babacii înstăriţi care l-au crescut ca să plătească ei pentru păcate şi dacă nu trăieşte pe banii lor atunci se angajează undeva pe post mare ca să aibă unde să lucreze pentru a primi bani ca să plătească şi el pentru păcate.

Acest tânăr neştiutor, mândru de sine, vrea să fie şi creştin dacă nu cumva a fost botezat de mic, şi atunci descoperind credinţa şi îmbrăcându-se el cu hainele credinţei tăgăduind însă puterea ei căci nu-i place sărăcia dar văzând că Harul stă departe de el, caută atunci să-şi cumpere harul prin mită sau la bogaţi şi merge să plătească harul cu bani tot aşa cum şi-a cumpărat păcatele, căci îşi permite, îşi permite fiindcă a ajuns un fel de rege şi acum eregesul e foarte mânios pe Har şi pe Dumnezeu că de ce nu are şi el duh sfânt ca sfinţii, şi vrea să cumpere Har tot aşa cum a cumpărat mai înainte păcatele. Nu se poate şi Chefa, adică sf. Ap. Petru a zis vrăjitorului că nu poţi cumpăra harul pe bani şi nici să faci afaceri cu har ca să te îmbogăţeşti, căci aia avea în inima lui crezând el că aApostolii şi creştinii asta urmăresc, şi atunci ar fi voit şi el să fie un nou tip de speculant vrăjitor.

Acuma acest personaj, ajuns în culmea experienţelor lui păcătoase, dând de bai, de boli, de întâmplări rele, ajunge ca un mare 'înţelept' să facă analize foarte competente şi să emită păreri foarte drepte, foarte bine socotite... doar că ele au acelaşi scop: oricine să facă cât mai uşor bani cu care să-şi cumpere păcate.

Şi cum a ajuns la concluzia de sine că e un om de foarte mare valoare, toată viaţa lui fiind apreciat de oameni de foarte mare valoare, plăcându-i să se creadă un înţelept, deci intrându-i în cap dorinţa cunoaşterii înţelepciunii, vrea să experimenteze, şi cum practic experienţa are nevoie de situaţii reale ca să devină experienţă iată-l atunci pe eroul nostru celebru cum singur îşi concepe şi-şi crează şi-ţi născoceşte tot ce are nevoie adică tot felul de situaţii şi roluri pentru ca plasându-se în ele să vrea să trăiască foarte neprefăcut tot felul de bune prilejuri prin care să se afirme în fel şi chip şi ca să reacţioneze aşa cum i-ar plăcea lui sau cum ştie că i-ar place publicului sau de ce nu, cum îşi închipuie că i-ar plăcea Domnului, şi astfel, pentru a fi pe plac, crează situaţii în care se joacă jucând pe rând sau deoadtă, ca un măscărici căruia nu-i mai pasă, toate posibilităţile, trăindu-le complet pentru plăcerea de final inclusiv cu păcate şi răutăţi şi făţărnicii, deci trăind orice rol spectaculos chiar dacă unele roluri sunt de desfrânată, de criminal, de făţarnic, de om sadic şi hain, de afacerist zgârcit şi răzbunător, şi mai ales, prin asta, vrea să se arate păcătos şi deznădăjduit ca un fel de smerenie, căci aşa vede el la alţi prefăcuţi, dar nu păzindu-se ci păcătuind şi el fără oprelişti şi fără probleme ca să fie smoleala cât mai veridică, pentru ca personajele jucate să fie cât mai credibile, şi ca să fie liniştit împreună cu toată turma de oi pământească dezbinată şi împrăştiată şi fără păstor dar având stăpânire şi eregi şi generali şi comandanţi şi şefi de tot felul peste ea ca să-i dea impresia de unitate şi ascultare de mai mare.

La final, acest vierme, vine şi epite o părere cu care se înalţă lăsându-se copleşit de griji şi de probleme nerezolvate şi de probleme imposibile în curs de rezolvare la care lucrează din greu... şi dăruie încredere în jur că cică el le va rezlova, deci nicio grijă că el are încredere în sine şi are din belşug capacităţi mari şi e convins că poate şi se va rezolva... aşa se arată adesea, în smoleala asta superstiţioasă, iar părerea lui episă cu frică pentru slava deşartă o ţine sus ca împreună cu ea să plutească exact ca un dirijabil plin cu biogaz.

Deci pe scurt, primeşte bani sau lucrează pentru bani ca să plătească păcatele în care s-a văzut în tot felul de situaţii care i-au plăcut ca să se creadă şi să se arate în fel şi chip... şi-a permis mereu şi caută să-şi permită şi pe mai departe.

Dacă luminochiul din tine de pe stomochi este ca o cetate, ca o peşteră, ca o bulă, ca un balon, şi este plin de întuneric sodomic şi gomoric poftitor de fete necunoscute ca să le scuipi, să le boreşti, să le plăteşti ca să te lase să pui în practică scenariul şi situaţiile visate şi născocite şi lucrate căci îţi permiţi ca un casnic, cum atunci este şi cum va fi întunericul cel smolit pe afară şi semeţ şi sminţişor prin interior din tine care trăieşti la marginea iadului, dar mai mult, cum este întunericul cel ascuns al făţarnicului?

''Iată deci piatra de temelie şi în mijlocul ei şade răutatea!''

Nu puiul de om trebuie să fie smerit şi mic ci puiul de Dumnezeu e poruncă să se smerească pentaru ca să poată să fie Harul Duhului Sfânt foarte mare peste voi şi în voi. Nu faceţi viceversa!

Eregesul chefiritat şi supărat.
 

Eregesul chefiritat se irită din pricina că având părere mare şi foarte înţeleaptă ca o putoare de mare valoare, el nu suportă să fie pus să repete lucruri mici şi elementare fără rost căci dispreţuieşte pe proştii care fac aşa şi cade în deznădejde... spre deosebire de şarpele ispititor care ştie că repetiţia e mamona învăţăturii şi atunci repetă lucrurile simple în fel şi chip ca să păcătuieşti şi apoi să te slujască pe tine în locul lui Dumnezeu... defapt necredinţa şi făţărnicia... adică mândria, mai bine zis trădarea învoitoare fiindcă ţi se pare că eşti bun... însă te păcăleşti ca naivul linguşindu-te şi consolându-te în deşert sperând că păcatul nu o să se pună fiindcă eşti un privirilegiat, un casnic şi cunoscut alintat.

Aşa a păţit şi sărmanul sf. Ap. Petru... şi Pavel... şi Ioan... şi ceilalţi căci toţi se îndoiseră şi credeau că Iisus bravează şi grozăveşte ca eroii militari, sau ca haiducii ce luptă pentru cauze nobile dar absurde ca vise şi cuviinţe şi speranţe omeneşti, credeau deci că credinţa e un fel de poveste, un fel de legendă, un eroism frumos dar niciunii nu credea că Iisus chiar va învia aşa cum spusese de la Tatăl deşi au văzut cu ochii lor mulţimea imensă de oameni vindecaţi şi de morţi readuşi la viaţă prin rugăciunile şi mila Lui... chiar cuvintele mironosiţelor li se păreau mincinoase şi visătoare şi pline de nădejdi iluzorii oricâţi îngeri ar fi văzut şi auzit... erau trişti şi sceptici.

... iar când l-a întrebat Domnul de trei ori despre iubire, s-a supărat că de ce l-a întrebat încă şi încă şi încă şi încă odată?.. de parcă Domnul s-ar fi îndoit de iubirea lui şi nu invers... iar acolo nu era vorba de îndoială numai ci mai mult de lenea aia cu părere mare care zace în orice putoare omenească, inclusiv şi mai ales în mine, la baza oricăror ascultări şi voinţe.

Despre faţadă!
 

Omul săracu', sărmanul creştin, creştinul şi oricine crede, de la Adam şi Eva cea amăgită de şarpe, crede ca credoolul că Dumnezeu caută cică la faţa omului, şi asta o cred toţi credincioşii cu numele şi de asta ei se arată atât de neprefăcuţi că mai mai că-ţi vine să-i şi crezi că nu se prefac. Toţi dar absolut toţi afară de Unul, toţi se prefac cât mai perfect că nu se prefac deloc, vorbind frumos dar viclean, cântând frumos dar viclean, arătând frumos dar viclean, sau invers, vorbind slobod dar viclean, vorbind lejer dar viclean, vorbind neaoş dar viclean... şi toate câte le fac le fac numai ca să-ţi ia ochii şi să-i crezi că nu se prefac şi să crezi şi tu ca ei că cică ei pot face pe Dumnezeu să caute la faţa omului, de parcă s-ar uita Domnul la lux şi la podoabe, la funcţii şi la bani, la vrăjeală.

Nu vă lăsaţi păcăliţi ca cretinii creduli, nu vă lăsaţi şi voi păcăliţi de şarpele ispititor cu ochii şi cu pielea lui şi cu semnele de pe ea, fiţi siguri că Domnul nu caută la faţa omului, şi fie că eşti rege sau gunoier, fie că eşti puternic sau handicapat, fie că eşti frumos sau urât, îmbrăcat sau gol, în costum sau în chiloţi, El sigur nu se uită la renumele şi la faima ta ci El se uită la inima şi la viaţa şi la faptele tale oricine ai fi şi orice mită I-ai oferi ca să te creadă... ascultător.

Din prostia asta a gLumii vin o mulţime de fărădeşegi şi păcate şi o mare râvnă habodnică în deşert...

Credeţi: Dumnezeu nu caută la faţa omului... ci oricine crede şi face voia Sa va fi mare în împărăţie orice ar fi: cioară, porc, om, pom, iepure, frunză, nor, pământ, foc... şi oricine zice că crede dar nu face voia Lui se poate asemăna omului care-şi zideşte casă de paie... pe nisip lângă blata de păcură. Vai lui ce va păţi când v-a veni o scânteie sau prima ploaie serioasă!

Despre cârtiţa revoltată... dar cu ochi străini.. de Dumnezeu.
 

Am citit pe diagonală articolul pus pe site despre insecte, de unde rezultă că insectele sunt rele şi blestemate şi cică au apărut din pricina că omul a fost blestemat de Dumnezeu pentru păcatul său, şi ca atare şi pământul (ăla pe care calcă Adam) e blestemat.

Aşa ceva mai rar şi se aduc şi argumente din scripturi şi din sfinţii părinţi.

Îmi vine să râd deşi nu e de râs ci de plâns.

Păi acolo la Facerea, oare nu e scris clar că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce şi că pământul e blestemat din pricina ta şi că el îţi va da spini şi pălămidă pentru că ai ascultat de glasul femeii tale care se lăsase sub slăbiciuni ca să fie amăgită de şarpe pentru semeţia lui Adam?

Şi adică oare nu e scris despre vechiul Canaan că i s-a cerut lui Ioşua de către îngerul Domnului să se descalţe deoarece va intra în pământ sfânt după trecerea Iordanului şi va păşi pe el?

Cum devenise din pământ blestemat direct pământ sfânt?.. dacă nu prin credinţa lui Avraam şi Sarra în Hristos adică în Cel promis?.. căci ei erau îngropaţi acolo.

Şi dacă a venit Domnul Hristos Iisus şi acum Cuvântul lui Dumnezeu gata, tot pământul e binecuvântat sau încă mai e blestemat de avem atâţia gândaci şi insecte dăunătoare?

Pământul era şi este bun dintotdeauna, acolo unde nu calcă omul păcătos, fiindcă atunci când Creatorul a făcut Cerul şi Pământul.. pentru urmele paşilor Săi l-a făcut bun şi frumos foarte şi roditor nevoie mare, şi pe om din pământ i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea Sa şi a suflat Domnul Dumnezeu asupra omului modelat de însăşi mâinile Domnului suflare din suflarea Lui, Cuvânt din Cuvântul Lui şi pământul a devenit carne vie cu suflet viu şi umbla omul pe pământ şi toate erau bune şi frumoase.

Unde scrie deci că pământul a fost blestemat de Dumnezeu? Nicăieri!
Unde scrie că Dumnezeu a blestemat pământul şi din el au apărut gândaci şi insecte dăunătoare omului? Nicăieri.

Din pricina că n-ai ascultat porunca pe care ţi-am dat-o este blestemat pământul pe care calci şi tu din sudoarea frunţii te vei hrăni din el în timp ce el îţi va da buruieni, spini şi pălămidă şi toate insectele dăunătoare, inclusiv cârtiţa supărată şi revoltată.. dar cu ochi străini, ce se cască viceversa, de cum vrei să-i deschizi.

Curiozitatea ispitei păcatului şi egoismul mândriei grozave a iubirii de sine pentru minciuna măririi de sine şi slava deşartă ca mare sminţişor foarte apostol, foarte teolog, vorba sf. ap. Pavel, ea te târăşte prin cer ca să te crezi zeu sau zmeu incoruptibil şi infailibil... însă Domnul Iisus a văzut pe satana căzând din cer la pământ iar Moise a zis că va veni Cel de care să ascultăm, El va zice : Piei satană şi înapoia Mea satană şi-napoia sfinţilor alungându-l în pustiurile fără de om şi fără de viaţă ca să stea departe de lucrările Domnului... şi dacă nu ascultă chiar şi satana piere... deci chiar dacă este tradiţia înţelegerii că cică îngerii nu pier niciodată... fiindcă sunt îngeri şi nepieritori... iată că şi în Apocalipsă este scris despre moartea a doua, adică despre locul unde sunt aruncaţi toţi cei ce sunt prâcioşi piericioşi şi merg la pierzare ducând la pierzare, adică toţi cei ce trăiesc în minciună şi toţi cei care nu vor fi găsiţi scrişi în cărţile acelea, adică în Cartea Vieţii Mielului.

Gândracii şi insectele dăunătoare apar deci de la cei ce dau ca să dea pentru păcate luându-se după cei făţarnici, foarte apostoli şi foarte mari teologi, vorba sf. ap. Pavel, care cred ei că Domnul caută la faţa frumoasă ori 'cuvioasă' şi la haina scumpă a omului, ăia care se prefac perfect că nu se prefac deloc, numiţi de Iisus: multe mesii mincinoase se vor ridica şi se vor arăta în zilele de pe.. URMĂ.

Despre Maria Magdalena şi casnicool cu ochi de năpârcă ce admiră peisajeul trădării.
 

Mulţi au interpretat în fel şi chip scriptura vorbind despre Maria Magdalena, ca fiind o desfrânată care a şters cu părul ei picioarele mântuitorului şi care a iubit mulţi bărbaţi şi dacă a iubit mult i se iartă mult, şi dacă i se iartă mult atunci ea va iubi mult mai mult pe Stăpânul faţă de cel căruia i se iartă puţin, deşi Stăpânul îi iubeşte pe amândoi foarte mult.

Nu ştiu dacă au sau nu dreptate cei ce o interpretează ca pe o mare desfrânată foarte frumoasă care s-a simţit atrasă de Iisus şi de Cuvântul Lui cu care a fost trimis de Tatăl de la Carele L-a auzit căci dragostea din ea o îndemna la pocăinţă şi sinceritate şi viaţă curată... şi atunci a îndrăznit pentru că desfrânatele sunt îndrăzneţe... nu ştiu, poate, deci poate că aflând despre cel ce este gata să ierte.. păcatele, inima ei prea 'iubitoare' a crezut şi s-a lăsat sedusă de 'amăgitorul' cum îi spuneau Lui iudeii şi fariseii, căutând ea răzbunare împotriva acestor faraoni tirani şi răi şi făţarnici, prin dorinţa de a-L crede pe Iisus. Poate aşa o fi... nu ştiu, nu mă pricep.

Însă ce este mai important despre ea este faptul că văzând Domnul dorinţa ei de a-L urma, a scos din ea 7 draci sau demoni, adică nu unul cum avea copilul lunatic sau o legiune cum aveau cei doi îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor ci fix 7!

Înseamnă deci că ea nu era nicidecum o desfrânată ca celelalte desfrânate sau o îndrăcită ca ceilalţi îndrăciţi, ci ea ştia că ieşise din păcate, din desfrânare de mică, adică îşi curăţise casa după cuvântul Domnului care vorbeşte despre cei ce-şi curăţă casa şi dau afară pe demon, năravul lăcomiei sau desfrânării însă acesta ieşind şi umblând prin locuri fără apă şi fără mâncare se întoarce şi găsind casa curată şi măturată, se mândreşte şi mai ia cu el încă 6-7 duhuri rele şi intrând în acel loc fac din casa aceea bar cu bară şi cu paturi ascunse şi cu jocuri de noroc sau electronice şi starea acelui păcătos devine mai stricată şi mai deplorabilă şi mai dureroasă şi chinuitoare decât aia de dinaintea măturării ei, dacă nu cumva fac din el muzeu istoric şi bibliotecă 'duhovnicească'.

Astfel am impresia că Maria Magdalena era o fiinţă ce-şi curăţise viaţa şi inima iubind mult pe Dumnezeu însă din pricina răstălmăcirii predaniilor şi din pricina mulţimii de prooroci făţarnici şi mincinoşi farisei şi saduchei, inima ei era acum plină nu de un drac ci de toţi cei 7 draci smintiţi care lăsau impresia în inima păcătosului că prin ei ea dobândeşte înţelepciune şi nu spurcăciune şi prefăcătorie vicleană şi rea faţă de Dumnezeul cel Adevărat şi Bun şi Milostiv, adică faţă de Cel Sfânt cu Viaţa şi cu Moartea.

Practic deci cred că ea era o fiinţă foarte curată şi foarte înţeleaptă, doar că înţelepciunea ei era înţelepciuma gLumii şi înţelepra fariseilor şi saducheilor iudei făţarnici care învârtoşau inimile oamenilor de la căile Domnului pentru bani şi pentru putere sau pentru slavă deşartă ca 'foarte mari învăţători şi prooroci drepţi şi înţelepţi, exemple de urmat' ferească-ne Dumnezeu.

Şi încă ceva, Mamona asta despre care vorbim este un termen fără legătură cu Amon sau Mamon sau ca alte zeităţi şi idoli păgâni ci este format din cuvântul MAMA (referitor la limba română care urma să fie limba Mântuirii), finalul de la SOLO-MON, şi o parte din numele ONAN al fiului păcătos al lui Iuda patriarhul, fiul acela care nu voia să împlinească datoria în mod cinstit şi corect faţă de numele Domnului, al tatălui şi al fratelui său, căci intra la văduva fratelui dar nu voia să-i ridice copii fratelui său ca să nu moştenească... pe Dumnezeu deci denumirea asta de MAMONA folosită de Iisus este pentru a scoate la lumină năravul femeilor păcătoase asemenea Mariei Magdalena, deci nu e vorba doar de iubirea de arginţi şi idolul acestui tip de egoism necredincios ci de 'înţelepciuda' celor 7 năravuri blestemate de Dumnezeu căci îl omoară oricare din ele pe omul credincios care se lasă sub slăbiciuni ca să le facă pe ele.

Iar acest nume blestemat a fost dat de Iisus năravului de stăpân din casa creştinului, căci lui slujeşte creştiunul crezând că slujeşte pe Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest şarpe mândru şi semeţ şi foarte înverşunat locuieşte în ascunsul păcatelor în casnicii caselor Domnului prefăcându-se ei mereu că nu se prefac deloc şi mimând ei o trăire autentică şi cuvioasă sau sinceră, dându-se exemple pe ei înşişi, împrăştiind neghina vopsită în ideea că cică ar fi de mare folos, şi toate astea numai pentru faptul că ei cred ca naivii că sunt alintaţi, privilegiaţi în sensul că cică Domnul ar aplica dreptatea cu favoritisme căutând la faţa, la funcţia, la haina, la punga sau la linguşelile şi frumuseţea omului, la moda lui luxoasă sau la comportamentul grozav şi ghiduş al casnicilor măscărici ce încearcă să-i facă pe plac gLumeşte.

Deci MAMONA reprezintă un nărav groaznic ce apare în creştin încă din pântecele maicii lui şi apoi îi este transmisă omului toată viaţă această nebună credinţă cretină şi este ea bine întreţinută cu credulitate de toţi casnicii din imbecilitatea milei pentru păcate pentru că cică ''să nu cumva să sufere pupilul''... din pricina Domnului... cel rău şi urât căci aşa îl dispreţuiesc toţi casnicii pe Iisus şi Cuvântul lui Dumnezeu din invidie pentru mila lui cea dreaptă şi mângâierea şi alintul pe care El îl oferă din belşug curat tuturor celor care împlinesc Cuvântul fără deosebire şi fără privilegiere şi fără favoritisme sau scuzăciuni şi sustrageri 'prieteneşti', adică fără mită stricăcioasă... căci există şi un dar sau o mită bună cum ar fi, drept exemplu, rugăciunea umilă şi tainică către sfinţi sau drepţi sau către îngerii albi sau către Dumnezeu şi Maica Precistă.

Ce este de făcut?

Păi creştinul vrea mereu să se răzbune.. însă Domnul a zis : '..a Mea este răzbunarea..' deci creştinul trebuie să se răzbune şi el... dar cum trebuie să se răzbune atunci când îi vine lui de la Dumnezeu pofta cea mare de răzbunare? Cum?

Păi cum s-a răzbunat Domnul şi pe cine? Cum?

S-a răzbunat foarte pe păcate şi pe păcătoşi nefăcându-le şi neurâmându-i pe toţi cei ce nu mai vor a se întoarce lăsându-i pentru ziua cea mare a lor când Cuvântul îşi va face gloria Lui de la Dumnezeu, şi a urmat pe sf. prooroc Ioan Botezătorul şi pe toţi cei ce s-au umilit şi s-au întors sincer la Viaţă socotindu-i fraţii ai Săi şi MAMĂ a Lui căci toţi cei ce fac voia Tatălui din Ceruri sunt adevăratele Lui neamuri, deci iată adevăraţii casnici ai lui Dumnezeu, toţi cei ce-şi zidesc casa pe stâncă şi nu pe nisip, adică nu-şi strâng vorbe multe şi înţelepte cât mulţimea nisipurilor mării neţinând însă nicio poruncă ci aceia sunt casnicii lui buni care pe câte şi le strâng pe toate le şi împlinesc veşnic în tainca rânduială sfântă!

Simplu şi frumos să vă placă Hristos. Vai nouă celor ce ne place alt şarpe.. (căci mulţi auzim Cuvântul dar nici cu degetul nu ne atingem ca să împlinim întocmai Cuvântul lui Dumnezeu auzit, dacă nu cumva suntem atât de făţarnci încât evităm să auzim sau ne astupăm urechile sau ne facem că cică nu am auzit niciodată ori minţim ca câinii păcăliţi că cică iată noi am crezut mai bine şi cu tărie că defapt nu era de la Dumnezeu. El este!.. credeţi numai...)

Spurcăciunea pustiirii = martorul corupt, chiar pe gaura cheii el se corupe.
 

Adică de aici porneşte fărădelegea, de la curiozitatea coruptibilă cu care priveşti spre fericirea deşartă, pustiitoare, pieritoare la femeia altuia, la Suzana, cum se bălăceşte.

..Şi odată ce ai învăţat să priveşti aşa cu nepăsare corupţia progresează în tine şi creşte în grad şi în funcţie de la stânga la dreapta:

martor corupt, informator corupt, securist corupt, politician corupt, procuror corupt, poliţist corupt, avocat corup, judecător corupt, temnicer corupt, chinuitor-gâde corupt, soldat corupt, general-mareşal corupt, medic de front corupt, născocitor corupt, ştiinţific corupt, creator de arme de distrugere în masă.. corupt, călugăr corupt, preot corupt, arhiereu corupt, patriarh corupt, sminţişor corupt, prooroc corupt, înger corupt, casnic corupt.

Deci e vorba de mărturia coruptă căci martorul corupt îşi corupe mărturia şi devine părbat corupt şi aşa sunt toţi bărbaţii CORUPŢI=părbaţi (mâncă de parc-ar avea păr în gură), afară de cei ce cu adevărat sunt drepţi şi care sunt bărbaţi şi drepţi din credinţă căci ei din credinţă sunt drepţi şi dacă sunt în credinţă ei devin tot mai drepţi şi tot mai incoruptibili în supunerea vieţii lor şi a lor îşişi vieţii celei drepte a dreptului Iisus.

Viclenia deşertificatoare cu ispita poftei cărnii spurcate cu toate momiţele ei cu părbăţia dreptăţii corupte şi cu prostia credulităţii că cică tu ispitind nu eşti pieritor aşa cum a crezut prostul de şarpe mândru înseamnă spurcăciunea pustiirii, adică părbatul corupt care-şi permite să mintă şi să corupă deoarece corupţia făcându-şi plinul ea nu se mai teme şi corupe cu nepăsare că-şi permite să se supere din lene repetitivă şi să se mânie din minciuna măririi de sine foarte competentă cu concluzie şi sentinţă şi părere de prooroc mincinos corupt foarte competent ca un vRex bănuitor că a fost păcălit şi batjocurit în ascuns sau prin spate deşi el a fost mustrat pe faţă, în faţă, în direct..

Toată gLumea e plină de astfel de exemplare de părbaţi smintiţi şi învârtiţi.

Această corupere pismaşe este fărădelegea înălţătoare a pustiirii iar credulitatea autopăcălirii care-i face foarte 'competenţi' în corupere îi va bicui şi-i va bate iar puşcăria răutăţii în care vor ajunge aia-i va mustra!.. îi va mustra şi ei abea atunci vor regreta..

Deci ''ajută Doamne necredinţei mele.., adică să nu mai cred în corupere, aşa strig şi eu ca tatăl copilului lunatic care am devenit din cauza mea.

''Acest soi de demoni vicleni şi necuraţi nu ies afară decât cu rugăciune, căci sunt demonii postului corupt!

Postitorul făţarnic se mândreştie cu sfinţenia coruptă..
 

Creştinul ar trebui să se revolte, să se răscoale, să lupte şi să se opună milei amăgitoare care-l înfurie şi-l grozăveşte.. ca să scape.

Dar cu ce să lupte? Păi..

Întâi omul se încântă cu păcatul, apoi în carul cu fete goale, tinere şi frumoase, el caută acul.

Cu acul ăla idolicesc el îşi coase pe chip sfinţenia coruptă cu care ademeneşte şi ispiteşte arătându-se frumuşel, puternic, vioi, drept, credincios, de nădejde, bun, plin de plăceri şi fericire, adică îşi pune pe el moda cea mai cool care-i asigură prilejul ivirii păcatelor şi punându-şi toată nădejdea în moda asta el se lasă dus cu ochii închişi în păcat nădăjduind în ac.

Însă pentru a se satisface el are nevoie de curăţenie, de parfum, de calitate, şi de aceea în interior şi exterior se dă cu săpun, cu şampon, cu pastă de dinţi, cu mâncăruri alese, cu băuturi fine, adică se bagă în baie cu spumă şi clăbuc ca să fie şi el aşa de transparent şi rotund ca un clăbuc colorat de lumina soarelui ce se lasă purtat de vântul primăverii, răcoros şi înmiresmat, pe un cearşaf alb pus la umbră într-o atmosferă intimă şi ferită.

Însă îndrăgosteala de altădată, din copilărie, din liceu, din vacanţe.. acum nu mai e îndrăgostire şi iubire curată ci este înlocuită de pofta păcatului, a înşelării, a trădării, a răzbunării, căci pofta cea rea se îmbracă în iubirea cea naivă, în dragostea de la prima vedere şi vrea tare cu toată patima răzbunăriii căci el acum ca un războinic se revoltă pe rău, el luptă cu făţărnicia, cu sminteala, cu ironia, cu ipocrizia, cu corupţia, din milă, din foarte multă milă pentru dulcineea, doar că e amăgit în revoluţia dreptăţii, e smintit, e păcălit, e greşit, e eronat, e nedrept, exact aşa cum a păţit Eva... da' lui nici nu-i pasă din moment ce învârtoşarea asta nebună şi prostească îl face mai animalic, mai dezlănţuit, mai cool, mai încântât de sine, mai apreciat de gLume, mai jmecher.. mai scrâşmar având toţi împresia că nu se preface deci iată pare că a atins culmea perfecţiunii: se preface perfect că nu se preface exact ca beţivii deznădăjduiţi şi ca toţi cei ce slujesc deşertăciunea deşertăciunilor... părânduli-se lor că vorbesc şi trăiesc şi joacă.. pe plac.

Deci pe astea trei ar cam trebui să le postească omul ce se numeşte creştin:

1. Încântarea cu păcatul.. (ca să vadă, să ştie, să guste, să se lase sub slăbiciuni, să facă, să simtă cu simţul coruţiei fetele...)

2. Căutarea să arăţi cât mai frumos şi atractiv şi bine îmbrăcat şi curat pentru păcat făcut pe curat cu fecioare curate goale şi spălate, necdunoscute necunoscătoare... pentru bani şi pentru neputinţa ta deznădăjduitoare ca un cre-emo de foartă mare valoare.

3. Revolta amăgită, furia amăgită, mila amăgită, războiul smintit şi amăgitor pe care-l porţi ca prostul cu nădejdea ta, cu Iisus Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu sfinţii, cu sfinţenia, curată, cu drepţii, cu nevinovaţii, cu fecioarele, cu copiii orfani, cu săracii... în loc să te revolţi pe duhurile rele din peştera cea plină cu tâlchari din inima ta!

..şi reactionează amăgit cu multă nepăsare.. ca o putoare de foarte mare valoare.
 

Continuare:

Dar defapt soluţia e problema, căci atunci când îi vine lui 'soluţia', la momentul culminant al furiei amăgite, se răzbună cu ea ca soldatul prost, ca robotul virusat, ca subalternul speriat, ca ştiinţificool sadic, ca muncitorul beţiv şi fumător cu ciocanu-n mână, ca ţăranul lacom şi fudul cu sapa-n mînă, ca şi copilul naiv ce vede jucării scumpe sau ca tânărul ce vrea la footbal sau la discotecă şi nu e lăsat de părinţi, şi îşi pune toată forţa, toată încrâncenarea, toată priceperea şi lepădând totul cu nepăsare: viaţa curată, orice iubire, viitorul luminos.. renunţând la tot ce avea bun ca boieru' ce-şi permite că doar nu el a muncit pentru ele, acuză lovind necruţător fără să-i pese că prin faptele astea şi el pierde tot, şi urând pe toţi până şi pe Dumnezeu ca neghina sinceră ţinteşte ca orbul încrezut exact viceversa de parcă dacă loveşte greşit, strâmb, viclean, în cine nu e de vină, atunci e mai mare şi mai tare şi mult mai bun.. exact ca dracool terorist ce se înmbracă în haină de miel ca să împrăştie neghină vopsită ca lucrare de foarte mare valoare 'duhovnicească'.

Deci e greu să găseşti ac de cojocul.. lui Iov, adică pardon, de cojocul lui.............. viceversa!

Postul ca să fii ştiut că posteşti.. ce nebunie!
 

"Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este într-ascuns si vede într-ascuns (Mt. VI 1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet. Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu". Arhim Sofronie.

"Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa faca asta.

Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta; mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.

Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest fapt, daca va voi.

Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata, nu este inaltare catre Imparatie." Sfantul Teofan Zavoratul.

“În vremurile din urma, glasuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevarat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu întelepciune de oameni si nu vor face semne si minuni printre ei, ca în vremea de fata. Ei vor pasi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie si în împaratia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Parintii, care s-au proslavit prin semne” (al 4-lea raspuns al Cuviosului Nifon)”.

Deci creştinul nostru cel foarte apostol şi foarte teolog şi tot creştinul cu numele nu vrea decât să-şi dea liber la păcate cu competenţă în timp ce ţine toate de ochii gLumii. Poate fi ceva mai rău de atât? Păi se pare că a fost depăşit în viclenie însuşi satana ce se dezcompune... şi atunci dacă cu el este scris ce va fi şi ce se va alege de el, darmite atunci cu noi cei foarte mari... în fărădelegi? Întreb şi eu ca prostul... omul de azi nu mai are inimă, nu mai are suflet şi nu-i mai pasă ce va fi cu el după formula: ''om trăi şi om vedea.'' Păi dacă nu mai aveţi credinţă şi ea nu mai este credincioasă cum atunci veţi trăi?

Însă unii poate că se întreabă: ''..şi ce înseamnă aia să te încânţi?''

Păi e vorba de interesul viclean care stă în spatele oricărei dorinţe omeneşti, motivând hotărârea şi umplând vrerea cu putere 'grozavă', ajungând aşa grozav ca fariseul lăudăros mai ceva ca faraonul sau ca bogatul nemilostiv şi pururea necredincios şi neliniştit şi plin de griji 'vrednice' chiar înaintea lui Avraam.

Ea, încântarea, este ca fetele-bomboană, ca un material fin, plăcut vederii şi pipăirii, îţi alunecă degetul mare pe luciul respectiv, e ceva foarte artistic de parcă e vrăjit, drogat, apetisant, deochiat, atractiv, ca o creaţie plină de putere creativă ce răspândeşte minuni creative ce-ţi câştigă mintea, inteligenţa, interesul, defapt e o artă a 'dreptăţii', dar e o artă de clasă înaltă, e ceva de lux, exclusivist, înălţător, faraonic, fariseic, e culmea gastronomiei şi a perversiunilor viclene şi ascunse la un loc care la început se arată nevinovate, blânde, cu puteri tămăduitoare miraculoase şi cu o înaltă ţinută morală, ştiinţifică, dovedită... e ca o melodie din gură de sirenă, căci sirenele aveau coadă de peşte şi practic ele nu au cum să fie cunoscute ca fecioarele ce au căzut în păcat, el rămân o atracţie ce pare că nu poate fi pângărită... deci încântarea asta este defapt o neghină idolească vopsită, şi ea acţionează ca momeala din cârlig, prin câştig, îmbătându-te cu sporul satanicesc sportiv şi cu timpul nebuniei când eşti liber să faci ce vrei căci nu mai trebuie să te ocupi cu strânsul recoltei, cu semănatul, cu muncile gospodăreşti căci îţi pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă şi eşti prost dacă nu profiţi... deci e vorba de timpul fărădelegii şi al privilegierii când liber fiind de constrângerile trupeşti poţi să-ţi permiţi să te corupi şi să te ocupi de păcate şi plăceri ca vrerexy eregi care-şi pot permite războaie crunte pe seama supuşilor duse pentru trufia şi neascultarea lor şi a preşedinţilor şi democraţiei lor.


Pe scurt, e vorba de focul trupesc ce apare ori de câte ori ne frecăm buricele degetelor şi pieliţele de la unghii sau ne frecăn unghiile uhor pe helanca făcută din păcura viclenilor înrăiţi ca să iasă scântei şi fulgere mititele.

Oare nu e mai uşor şi mai drept să-ţi recubnoşti sincer greşala şi păcatul înaintea Domnului şi a celui păgubit decât să te revolţi şi să-ţi ceri îndreptăţire urlând ca din gură de şarpe cu tupe de mare mahăr care nu se sfieşte să prade şi să risipească şi să distrugă tot fiindcăţşi permite să joace la cacealma ultima lui carte... apărându-şi orgoliul nemăsurat şi desfrânat?

Aici e ceva mai rău ca moartea, e pieire, e descompunere şi dezvoltare... exact ca buruienile ce se hrănesc cu păcat, cu păcatul omului ca să se mândrească cu grăsimile lor şi cu puterea lor cică tămăduitoareoareoare!

Vai nouă..........

Prima şi ultima vamă: flocăiala cruzimii!
 

Ca să poţi să te pocăieşti folosind psalmul 50 al regelui prooroc David e musai să-l legi cu încă 2-3 psalmi, ca să priceapă bine mintea ta.. şi să ajungi la Cuvântul din inima Ta împreună cu glasul proorocului ce strigă în pustie.

Cred că optim ar fi să citeşti în ordinea asta: psalmul 7, apoi 50, apoi 55, apoi 139 şi apoi 142.

Aceşti 5 psalmi pot să-ţi ofere o pocăinţă şi o îndreptare asemenea regelui David ca să poţi ieşi din fărădelegi şi să nu mai intri în ispită.. căci nimeni dintre cei 'vii', dintre mădularele tale, nu sunt drepţi-drepte înaintea Domnului, nu sunt vii, deci ''să nu mai intrii cu tine la.. judecată şi la 'curăţenie' drăcească!..

Peste toate păcatele astea pomenite mai sus pe firul acesta de discuţie şi în psalmi, în spatele lor dar şi în faţă ca un motor cu 6 cilindrii în V stă trufia cruzimii viclene, nedreptatea răutăţii!.. nebăgată în seamă şi neobservabilă lesne, care te duce şi te păcăleşte şi te amăgeşte mereu amăgind şi pe Dumnezeu în ascunziş prin spărtură:

-îţi poartă ochii după sulimeneala şi înfrumuseţeara poftei de a fi fapta rea, păcatul, cât mai plăcut-ă-e, îţi umple gura şi limba de venin, după paravan şi sub buze meştereşti capcane şi otrăvi, bârfe, minciuni, denigrări cu interes de împrăştierea neghinei vopsite ca să pui sare pe rană, benzină pe foc, spurcăciuni în mâncare, pietre în cale, goliciuni în ochi şi care te cheamă la a fii mai mare ca omul limbut, adică deşert, 'înşeleptul' care toată ziua lucrează făţărnicia în cămări sau în pustie înălţându-se pe sine şi care nu se va îndrepta niciodată... ci ca o putoare de mare valoare îşi slujeşte umbrei minciunii adică din credulitate ca un naiv cretin îşi ascultă îndemnurile mincinoase ale minţii trupeşti şi ale dreptăţii mortăciunilor făţarnice care se înfoaie şi se îngâmfă jertfiind idolilor şi nebuniei lor punând mereu pe alţii să facă ceea ce ei ar fi trebuit să facă.. de foarte multă vreme. Ei cred că dacă alţii vor face ceea ce lui i s-a poruncit atunci va fi şi el fericit şi mântuit, nu, ci asta este prostia cea numai absurdă a viermelui şi a omizii, a leneşului trufaş ce se crede înţelept nădăjduind în superstiţii şi într-un 'dumnezeu' de departe!

Practic e vorba de flocăiala ispititoareoare şi plină de cruzime necunoscătoare care 'te face', 'te curăţă' fără să-ţi dai seama silindu-te să faci toate păcatele fără oprelişti socotindu-le viaţă normală, aşa după cum te învaţă psihologii şi psihiatrii normalităţii să lepezi poruncile căci sunt anormale şi nenaturale şi nefireşti!

E vorba de cruzimea teoriei cărnăriei spurcate din care curge lapte şi miere, şi pentru care omul ce o are drept nărav gastronomic ales e gata să jertfească orice cu nepăsare de boier ce-şi permite!.. îşi permite orice fărădelege cu oricine răpind alintul şi răsfăţul ca şi copiii de bani gata desfrânaţi, de mici, iar săracii revoltându-se râvnesc şi ei acest autoalint blestemat.

Cine oare mă va alinta pe mine afară de Dumnezeu?
Şi la ce-mi foloseşte mie dacă mă va alinta omul şi mă va sluji dracool?.. ca să fiu plăcut de oameni.

Iar satana se asunde în filantropiile şi milele sociale!
În timp ce rânjetul sufletesc al omului nu e altceva decât cruzime şi viclenie şi batjocură la adresa oricui ca ''ciorbu' care râde de boala spartă... dracu şi omu' prost şi rău cred împreună că mă-ncântă primirea satanei şi aşa cred ei că mă sugestionează şi mă molipsesc, dar le răspund aşa: Nu mă-ncântaţi voi cu primirea satanei!.. şi vă râde până şi gLumea, vai de ea, căci satana e 'lumina' ei stînd în rânjala slavei deşarte... fiindcă niciodată gLumea nu l-a primit pe Hristos Lumina lumii... dar lumea viitorului Îl va primi, spre lauda ei.

Postiţi la ironia prostească a răzbunării ispitite.
 

Este scris în Psalmi să urâţi răutatea şi strâmbătatea şi să nu vă asociaţi cu răutatea, deci ea trebuie urâtă.

Însă ura deseori îşi ia 'drept' tovarăş răutatea şi ispitite fiind la răzbunare din pricina că cineva susţine că e trădată o taină sfântă, că cică cineva e făţarnic şi caută slavă de la oameni dezvăluind, pârând ca să fie pe plac gLumii, iată că ele păcălite aşa se amăgesc şi se ispitesc la a se răzbuna fără milă, necruţător de crud şi de sadic din pricina că ele îţi confundă taina sfântă cu taina bogăţiei... păcatelor pe care o apără cu toată frica morţii... imaginii lor de sminţişori incoruptibili, ca pe banii din seif, ca pe comoara ascunsă în pământ.

Aşa îşi dau mâna, aşa se asociază ura cu răutatea, şi aşa făptuiesc nedreptatea!.. 'triumfând'.

Deci nu vă lăsaţi amăgiţi şi urâţi: ura, răutatea, viclenia, fărădelegea, strâmbătatea, învârtoşarea inimii, lucrarea făţărniciei, furtul, crima, deşertăciuna, hula...

Într-un cuvânt URÂŢI MINCIUNA şi nu vă asociaţi cu RĂUTATEA şi aşa veţi posti şi gura voastră nu va vărsa sângele Cuvântului, vărsare ce vine de la amestecul tainelor (cele sfinte cu cele păcătoase) pentru frica desconspirării averilor... păcatelor şi ispitelor nescoase la lumină, planurile trădării, viaţa lacomă şi plină de răpirea alinturilor de la fete ca să fiţi mângâiaţi de prorocul mincinos care vă gâdilă orgoliul gLumesc!..

Urâţi de moarte MINCIUNA şi nu faceţi răutate pentru ea!.. căci în ochi vi se născoceşte dorinţa nebună de cunoaştere nebună şi necuvincioasă a ceea ce nu este îngăduit a fi cunoscut şi nici a rosti întrebarea obraznică, şi în timp ce ochii caută cu tupeu nebun să cunoască fără să ştiţi de ei, pe ei se depune masca făţărniciei, a sminţişorului credul şi nevinovat care se dezvinovăţeşte învinovăţind prin lucrarea deznădejdii fataliste şi superstiţioase.

E ceva ca viaţa păguboasă trăită în credinţa învârtoşată spre idoli, falnică şi scrâşnitoare stând între credulitatea naivă şi necredinţa îndoielnică şi triumfătoare, veghind să nu cadă... şi plângându-şi de milă că cică nu are cale... de rezolvare, deşi nu se lasă umilită, ci punându-şi încrederea numai în sine, se laudă că munceşte şi că soluţia va veni sigur din superstiţia lui cea trufaşă, căci el crede prea mult numai în ceea ce vede ca în săţietatea neputincioasă a muşchilor lui... iar ce nu vede, aia fără credinţă crede... şi aia nu e de la Dumnezeu ci de la chipul cel necurat spre care tinde, căci şi-a născocit atractivitatea şi s-a visat apreciat şi alintat, ca un zmeu... de carton, tras pe sfoară de un copil... rău.

Nu vă asociaţi cu răutatea!.. şi nici cu asocierea vicleană ce vă încântă cu sporirea prosperităţii prin răutate.

Ce este însă răutatea?
 

I-am vorbit Domnului de răutate căci omului şi creştinului degeaba-i vorbesc de la Dumnezeu căci numai Hristos poate pricepe şi se lasă cu adevărat în umilinţă ca să înveţe în noi pentru iubirea de Dumnezeu cu sfinţii, drepţii şi oamenii.

Şi dacă i-am vorbit de ură şi asocierea cu răutatea poate vrem să vedem acum ce este acea ura şi răutatea şi asocierea lor în fpata necurată a blestemului şi împlinirii lui prin răzbunare pentru bucuria de răul altuia spre slava sofismului ispitei egoiste şi molipsitoare.

Pentru ca să pricepem mai bine trebuie să ne gândim ca avem un vas cu pământ în care creşte un pom sălbatic altoit de Dumnezeu şi mai avem în pământ o râmă cu multe inele, furnici şi o omidă flocoasă cu multe picioruşe care s-a suit pe acest pom pentru că a văzut că i s-au frăgezit frunzele.

Omul care a pus pomul ăsta în geam, nu ca să-i mânce roadele ci ca să fie privit şi admirat de trecători a depus prin fapta sa murdară mult păcat la rădăcină şi acesta s-a depus în râmamona cea plină de inele care cu cât o tai cu atât se multiplică, în furnicile care şi-au făcut muşuroi pe păcatele sădite de om, şi fireşte că în omida care auzind că frungele s-au frăgezit s-a suit cât mai sus pe pom ca să fie cea mai admirată pentru funcţia ei înaltă şi pentru viaţa fără griji la loc luminos şi plin de verdeaţă şi crudităţi.

Acuma să vedem de unde vine ura şi asocierea cu răutatea şi ce înseamnă ele?

Râmamona văzând că pământul din vas se transformă în muşuroi şi că acesta devine ca un supermarket plin cu de toate şi văzând că pomişorul sălbatic îşi întinde rădăcinile se teme că nu o să-i mai ajungă pământul. Şi privind ea la asemănarea ei mai flocoasă şi mai frumoasă, la omidă, se umple de nemulţumire pe Dumnezeu creatorul şi de pismă pe poziţia înaltă a omidei care iată că niciodată nu o roade grija că inundarea vasului o să-i provoace înnecare. Deci râmamonei îi e foarte ciudă pe omidă şi-i poartă pică, din frică, invidie şi pismă... căci numai la ea se uită toţi trecătorii, la omidă.

Omida, ştiind cât suferă râmamona acolo jos, ca să-i facă în ciudă, cere de la trecători ca miloaga pateu, şi cu pateul acesta îşi unge câte două frunze aşa cum ai unge două felii de pită cu unsoare pe interior făcând un sanwitch, şi mănâncă apoi cu poftă mare aşa încât s-o vadă râma şi furnicile dar casnicul să nu vadă şi să nu ştie ce are sanvitch-ul la interior şi lăsându-l să creadă că ea mâncă numai frunzele coapte şi prea bătrâne şi galbene ajutând astfel lucrarea de creştere.

Furnicile culeg sudoarea omizii gâdilând-o, căci secreţiile omizii au un gust dulce ca mierea, dar nu e miere ci e fiere, şi sudoarea aia o stârng în muşuroiul de la umbra pomişorului.

Şi de unde vine atunci ura sofisticată şi asocierea cu răutatea pentru fapta beroică a nedreptăţii?

Păi ea se naşte din putoarea nerepetoare de mare valoare egoistă şi se asociază din egoismul viclean pentru speranţele deşarte cu răutatea căci răutatea nu e altceva decât o superstiţioasă deznădejde fatalistă care îşi pune speranţa în blestem, rostind ea blestemul cu superstiţie idolească pentru ca să nădăjduiască în împlinirea lui de către idoli şi slujitorii lor ascunşi de parcă l-ar împlini dreptatea Domnului şi ca apoi să se bucure şi el de răul altuia săvârşit de alţii, de cei păcăliţi de el, participînd foarte frumos aranjat la comemorarea bine sulimenizată a răzbunării fericiţi în iluzia închipuirii credule că ştiu ei că cică Dumnezeu a minţit şi că cică dragostea Lui curată şi lucrător-tainică pentru slava Lui cea altruistă şi milostivă nu e altceva decât egoism.

Şi această minciună şi ură şi răutate se trage de la cei care au interpretat scriptura susţinând că Adam şi Eva a fost blestemat de Dumnezeu după ce au păcătuit şi s-au dezvinovăţit nevăzând că Domnul a făcut dreptate omului şi creaţiei Sale, resădindu-le în suflete nădejdea pierdută a credinţei în mântuirea lor. Deci a făcut un act de dreptate şi nu un act de blestem, căci omul primise împreună cu şarpele să sădească în creaţie blestemul prin iubire spurcată, vicleană şi spurcăcioasă şi prin neascultarea şi renegarea lui Dumnezeu.

Interesu' nevăzut infiltrat în interesul tău care slujeşte interesului Domnului.
 

Dacă am vorbit de ura care-şi găseşte tovarăş de răzbunare tocmai răutatea, acuma să vedem ce anume lipeşte ura de răutate ca să se răzbune ele împreună cu viclenie împlinind blestemul şi lepădând binecuvântarea.

Păi proorocii ne vorbeau despre un semn, un simbol al mândriei, notat astfel: &&, care este un copil al semnului 666, care este un copil al satanei ce sulimenizează tăinuind păcatul la nivel de gaşcă mică, mijlocie şi mare, adică un fiu mare după chipul şi asemănarea păcatului mic.

Şi ce avem deci? Păi avem dreapta ură&&răutatea dreaptă = sofismul infiltrat care răstoarnă interesul cel bun al binecuvântării spre interesul împlinirii blestemului făcând în aparenţă pe placul interesului divin.

Şi să vedem cum se traduce această bârnă de piatră inerţială împinsă de înţelepciune în voire şi în interes ca să vadă pofta perversă împlinită... păi acest simbol && se traduce foarte simplu: e învoiala pe târgul gLumesc de cuvinte prin care omul se lasă rob păcatului primind ispita, ca să-şi preschimbe privirea asemenea regelui Irod într-o scursură sau într-o descărcare nervoasă după vorba cea 'înţeleaptă' a beţivilor: '..nu contează', 'nu-i bai', 'ce dacă', 'ce contează'... care în aparenţă se referă la grijile vieţii dar în taină ea se lipeşte de om ca un şarpe mândru şi lipicios pentru a socoti că nu contează că păcătuieşti, cât păcătuieşti, căci oricum mori sau dacă nu mori atunci Dumnezeu te iartă oricât ai păcătui.

Aşa este Dumnezeu te iartă oricât păcătuieşti şi orice păcat ai săvârşi dar tu, tu dacă ai păcătuit nu contează cum te prezinţi apoi? Nu contează cum ţi-e inima şi sufletul şi haina când se va vedea clar în lumină, când se va vedea toată viaţa ta?

Pentru unii însă e invers, contează tot textul până la exasperare, ei ţin seama în mod perfect de fiecare chichiţă, de fiecare sens din text, şi se ceartă pe fiecare virgulă, susţinând sus şi tare că fiecare literă, şi virgulă, şi punct, şi spaţiu, şi aliniat... contează. Dar asta nu o fac ei ţinând seama de porunci şi de Domnul care a zis despre cirta şi iota care nu vor trece şi că cine le va desfinţa, mic se va chema în împărăţia cerurilor. Şi atunci de ce susţin ei atât de pătimaş exactitatea şi corectitudinea textelor? Pentru că le trăiesc şi le împlinesc întocmai? Nici-vorbă, ci doar pentru că şi-au idolizat bârna care ţine 'cortul lui Moise' care ascunde păcatele învoite şi nărăvite după cuvîntul &&: nu contează, nu-i bai, ce dacă, ce contează... şi astfel ei în ascuns se răzbună împlinind cu viclenie blestemul căci au lepădat primirea binecuvântării.

Blestemul? Ce este blestemul?
 

Binecuvântarea şi bbblestemul sunt un fel de proorocie... şi dacă Domnul a cerut omului să mănânce numai din binecuvântare, omul lepădându-se a poftit să mânce şi din blestem şi a mâncat chiar cu preţul morţii, crezând el că cică nu se va împlini... oricât va păcătui. EROARE!.. şi astfel a aflat că a păcătuit şi va muri... dar culmea este că nu s-a pocăit atunci când a aflat... ci ca credulul a mers mai departe cu superstiţiile şi halucinaţiile lui, crezându-se tot mai mare cât era superstiţia de mare şi tot mai bun cât era superstiţia de bună... idolii lui cu care s-a încurcat şi s-a blestemat.

Blestemul este voirea cea rea ce vine din ură asociată prin viclenie cu răutatea şi pe care omul îl rosteşte sperând să-l împlinească ispititorul, dar e invers, ispititorul îţi stârneşte blestemul prin ispită, te duce cu ce-ţi arată, şi omul îl împlineşte răzbunându-se pe nedrept.. deobicei pe iubire, pe aia curată şi pe împlinirile ei sfinte, ca să se bucure că a scăpat de insistenţă împreună cu sporul ce vine de la putoarea nerepetoare de cea mai mare valoare, căci el nu vrea nicidecum să i se repete lui mustrarea cea aducătoare de binecuvântare şi viaţă sfântă în el prin îndreptare, ci dacă a muncit atunci e bai, căci tot ce a făcut îşi revendică de parcă singur a făcut totul şi se laudă că singur le va face pe toate în timp ce se mândreşte pe moment cu capacitatea, competenţa, talentul, diplomele, poziţia ierarhică şi cu problematica în curs de rezolvare, defapt el e un hoţ de merite din trecut, de faimă şi lăudăroşenie din viitor şi de şefie din prezent şi toate astea ca să fie cât mai mare prin egoism şi altruismul egosit al slavei deşarte pentru ca părându-i-se că-i mare să-i revină încrederea şi să nu se mai teamă din pricina că se ştie atât de handicapat, prost şi neputincios şi neştiutor... însă asta i-a băgat şcoala în cap, că cică el trebuie să se descurce singur şi să facă totul singur... iar dacă eşti singur în munca ta cum atunci mai eşti credincios şi cum lucrezi împreună cu harul Domnului dacă vrei să faci singur? Cum? Deci ferească-ne Dumnezeu de munca omului căci omul cade uşor în judecăţi egoiste şi fură toate meritele tuturor, iar dacă poate, şi banii şi tot ce prinde, pradă, răpeşte şi violează fără niciun regret.

Însă dacă-l vezi politicos şi plin de cuviinţă şi curat la exterior sau smolit ce să caină să ştii că e fariseu făţarnic şi se preface perfect că nu se preface deloc căci în ascuns e vorba de pofta păcatelor, de plăcerea spurcării, de cruzime şi sadism... şi astfel omul spurcă fără să ştie, sau preferând să creadă că nu ştie ce face, aproape tot timpul, ochii lui caută femele frumoase şi tinere chiar necurate cu care să se împreuneze ca un tată, ca un şef, sau dacă e foarte pervers, atunci nu mai contează cu cine ci important îi e să se satisfacă cât mai mult, să bea cafea, să fumeze, să mânce carne şi fripturi bând bere, vin sau 'tărie' în timp ce face sex cu ficele sale, cu băieţii săi, cu mamele, cu sorele, cu vecinele, cu colegele, cu fraţii, cu copiii sau chiar singur cu animalele sau cu obiectele ce i se potrivesc... şi abea aşteaptă să-şi închipuie şi să descopere, să se descopere ca să vadă ceva ca un martor corupt şi corupător din poziţia de sminţişor, din ascuns, ca să-i placă şi lui şi să se simtă adult prin adulter, să revadă impreunarea cu toţi la un loc însă folosind soţia, prietena, iubita... sau ce îi oferă prilejul... internetul sau filemele sau revistele sau închipuirea proprie sau creativitatea căci de multe ori se crede artist şi creator... când defapt nu e artist ci e peşte, proxenet, fotbalist, sportiv, jmecher, jucăuş... dj, ornamentalist dansator, cântăreţ care face atmosferă distractivă... spune bancuri, poveşti, basme, e dezinvolt şi jovial... e simpatic, e cool... şi din ascuns priveşte şi potriveşte ca sminţişorul, e mort după păcate şi după păcătuire...

Şi cum spurcă?.. Păi spurcă numa' din cuvinte şi priviri, adică prin privire i se scurge mândria şi perversiunea, prin ochi, în timp ce are mici erecţii şi descărcări, sau dacă e mai versat, se spurcă doar în interior fără să apară scursuri şi descărcări, le trăieşte numai cu ochii şi inima stricând tot ce-i iese în cale... căci nu-i mai pasă crezând că nu contează, sau nebunul iată-l că a ajuns la revelaţia, la descoperirea, la desăvârşirea de a socoti şi a crede că păcatul nu-i păcat şi îndoiala nu-i mândrie ci iată el a izbutit şi a devenit un înţelept care înţelege neputinţele oamenilor şi-i acceptă pe toţi tolerând totul fără probleme... păi nu e vorba de oameni ca inacceptabili ci de năravurile lor spurcăcioase.

Şi astfel se spurcă şi se blesteamă tot pământul pe care merge el plin de tupeu şi trufie şi tot văzduhul şi locul se spurcă şi tot ce atinge şi pipăie el cu ochii şi mâinile şi cu toate simţurile plimbându-se de colo colo ca să se 'odihnească' şi să viziteze sau ca să-şi împlinească 'râvna' credincioasă, habodnicia de tip top model în smerenia şi politeţea de faţadă.

Deci iată cum omul încă de la început a preferat să creadă că binecuvântarea e blestem şi istov iar blestemul e binecuvântare, viaţă şi libertate. Poate cineva să-i scoată omului învârteala asta din cap? Nu ştiu. Şi dacă el însuşi nu vrea şi nu se lasă... atunci ce să-i facă Domnul?.. să-l iubească cu dea-sila? Îl lasă liber împreună cu animalele şi duhurile necurate... dar omul nu e ca animalele, ca fiarele, ca dracii, omul e mult mai blestemat... şi nu de Dumnezeu, ci de propria lui viaţă şi gură spurcată şi de propria lui poftă perversă lacomă, căci omul e lacom şi egoist cu mintea, cu burta, cu gusturile, cu ochii, cu tottottot si peste asta se mângâie păcătuind mândru de viclenia interesului tuturor păcatelor care se arată atît de nevinovată credulului de mai mai că-ţi vine şi ţie să crezi că cică toţi făţarnicii şi prefăcuţii sunt defapt credincioşi şi drepţi învăţători şi exemple bune de urmat, ferească Dumnezeu. Dacă nu le-ai da bani mereu pentru nimic, te-ar mai iubi şi ajuta vreunul? De aia se bucură ei când te văd căci ei ştiu că tu eşti o sursă de venit pentru ei, te iubesc fiindcă le iei marfa.

E vrednic omul? E sfânt omul?
 

Omul se dă mereu victimă vrednică, un sminţişor important, şi se caină şi se plânge că nu mai poate, nu mai suportă, nu mai rabdă, şi deznădăjduindu-se ca să se laude cu împlinrea interesului propriu şi personal luat drept poruncă divină, el ajunge într-o stare fertilă judecăţilor egoiste şi atunci îşi spune ceva urât despre altul dezvinovăţindu-se acuzând şi gata, se mânie şi furios ca o fiară scoasă din minţi, ca o fiară închisă sau una hăituită şi încolţită sau rănită, ca o ţintă vie ce vrea să scape, îi vine foarte uşor să blesteme şi să se răzbune aruncând cu pietre sau înjurând, pomenind spurcăciuni şi urlând şi lovind şi spărgând şi bătând... şi iată aşa se scurg spurcăciunile din mintea, din inima şi din pântecul omului afară, aruncând sufletul din lac în puţ, corcind lumina ochilor cu spurcăciunea... şi asta fiindcă omul e foarte supărat şi foarte supărăcios şi încruntat permanent şi încordat speriat şi disperat, făţarnic şi prefăcut ca să acopere interesul păcatelor, şi ţine cu viclenie şi şantaj supărarea ca să iasă întotdeauna nevinovat şi mai deştept şi nu e mulţumit până ce împlineşte blestemul de tot... fiindcă cică aia vrea voirea lui, şi dacă aia vrea voirea atunci e musai ca să ducă la capăt voia asta, aia ce-i vine lui, aia ce-i izbucneşte din autovictimizarea vrednică, şi nu se lasă, se ambiţioneză şi ca un tanc mârâind, scuipând şi scoţând fum, calcă totul în picioare nepăsându-i decât de interesul personal, de 'curăţenie' şi te 'curăţă' complet... de orice împăcare... căci îi place cearta, scandalul, rostirile pătimaşe, batjocura, ironia, şantajul, lupta vicleană, răutatea, răzbunarea răului cu mai rău, şi nu se lasă cu una cu două, ci se simpte păcălit şi fraierit sminţişorul vrednic, şi spunându-şi că a fost un fraier... nu rabdă ci i se umflă ochii, venele şi face mai rău ca dracii, căci se miră şi ei de ce e în stare să facă un amărât de om... pentru tot felul de nimicuri din lene şi importanţă de sine... şi îi pasă doar cu ce rămâne la sfârşit... cu credinţa că a fost păcălit şi că cineva i-a făcut lui rău, bănuind mereu că cineva îi vrea răul şi cu aia rămâne, că i-a făcut rău... şi se victimizează mereu cu frica asta ca nevinovatul, ca sminţişorul.

Tot la fel i se întâmplă când munceşte ceva şi nu-i iese, sau când se joacă şi pierde, sau când se simte el păgubit... dar la Domnul nu se gândeşte niciodată... şi nu-i pasă câte sticăciuni îi face lui Dumnezeu şi lui însuşi... nu-i pasă, iar dacă-şi aminteşte de Iisus, dacă-i vine în minte ceva duhovnicesc, o vorbă, o imagine, o poruncă, un cântec, orice lucru bun, îi sare ţandăra şi e foarte deranjat urând brusc răzbunându-se pe tot că cică a fost scos de la preocupările lui importante: distracţia gLumii şi pierderea vremii cu multe deodată (vise şi speranţe deşarte, plăceri de om nebun).

Spune-mi cu cine te măreşti ca să-ţi spun ce eşti!
 

Hey gipsy, spune-mi cu cine te măreşti ca să-ţi spun ce eşti!.. că cine te crezi se vede.