"Dulceata se naste din rugaciune. Dar vine si de la doftorii cei amari. adica de la viclenii draci. Cea de la draci pricinuieste tulburare, iar cea din rugaciune aduce pace si smerenie.

Iar fierbinteala cea din rugaciune si cu zdrobire dintru adancul inimii aduce suspine si izvoraste din ochi, ca din niste sipote, siroaie de lacrimi pentru dragostea si dorul cel catre Dumnezeu.
Si atunci si mintea cu mare putere striga: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma. Si pe toti oamenii ii vede inaintea sa ca pe ingerii lui Dumnezeu. Iar pe sine se vede praf si cenusa si ii vine a se tavali pe sub picioarele tuturor pentru dragostea Domnului. Ba, de multe ori, ii vine a se si ascunde de catre vederea oamenilor.

Cei ce au ajuns la masurile acestea, s-au invredncit si de mila lui Dumnezeu, adica de rugaciunea cea adevarata si neincetata. Ea se lucreaza atunci de-a pururea cu mintea in inima; se lucreaza fie tacand el, fie dormind. Iar mai vartos cand se desteapta din somn, o afla lucrandu-se cu foarte mare liniste si nici un cugetel nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugaciunii se lucreaza cu dulceata in inima" (Istoria isihasmului in Ortodoxia romana, Filocalia VIII).

Eu am citit ca rugaciunea "Tatal nostru" este mai puternica decat "Rugaciunea inimii (lui Iisus)". Ce parere aveti? Cea din urma e mai practica,in sensul ca e scurta si se poate rosti des,continuu,fara incetare,oricand si in orice loc,si tocmai prin aceasta are o putere foarte mare. Insa in mod logic "Tatal nostru" este mai importanta,nu? Cel putin eu asa am citit. Rusii sunt cei care sustin ca Rugaciunea lui Iisus e cea mai buna.

Ce parere am eu? Una in concordanta cu invataturile Bisericii: ca nu exiata o rugaciune mai puternica decat alta. In functie de momentul in care ne aflam poate fi mai oportuna o anumita rugaciune, dar nu mai puternica. Nu cuvintele ii dau "putere" rugaciunii, ci credinta celui care se roaga.
Si asa cum nu exista o rugaciune mai puternica decat alta, nu exista nici o rugaciune mai buna si alta mai putin buna. Nu cred ca e cazul sa facem "partide" care sa isi sustina propria rugaciune.

Nu intentionez sa creez dispute,si eu gandesc ca tine sincer. Insa asa,ca idee cel putin,rugaciunea "Tatal nostru" ar trebui sa fie mai mare ca "Rugaciunea inimii" (luand in considerare ca le rostesti cu aceeasi tarie si credinta).

Daca le rostesti cu aceeasi intensitate si tarie razultatul sau efectul este acelasi.

Hmm... nu cred :1:

Rugăciunea tâlharului a fost scurtă, dar a străpuns cerul.

Daca ai avea drepatate ar insemna ca au cuvintele putere in sine, ceea ce ne-ar duce la practici tantrice in Biserica. Si nu e cazul.

Atunci hai sa nu mai rostim nici Tatal nostru,nici Crezul,nici Cuvine-se cu adevarat,nici Imparate ceresc,ca si-asa orice am spune are acelasi efect. Ciudat mod de a gandi. Eu nu ma refeream insa la a filozofa pe acest subiect,vroiam doar o dezbatere,pentru ca am citit si eu ceva pe aceasta tema si a reiesit ca e mai puternica rugaciunea "Tatal nostru".

Nu exista rugaciune mai puternica. Nu stau sa reper de ce. Am sa postez in schimb o povestioara a parintelui Arsenie Boca.
Cu putin timp înainte de cutremurul din 1977, Parintele Arsenie ne-a spus o istorioara: „Un sfânt avea un ucenic pe care-l tinea aproape. Sfântul a plecat pentru un timp în alta parte, pentru niste probleme. Ucenicul, ramânând singur, s-a gândit sa mearga la o manastire, ca sa vada cum traiesc calugarii. Ajungând acolo, i-a placut nespus de mult, fiindca se cântau cântece de slava lui Dumnezeu. Dupa ce se întoarce înapoi, îi spune sfântului parinte cum a fost la manastire si ce a auzit, zicând:
- Parinte, sa stii ca noi nu ne mai mântuim.
- De ce, ma? - îl întreaba parintele.
- Parinte, dumneata te rogi numai atât: «Doamne miluieste-*ne!» ; ei acolo cânta frumos si sa stii ca eu ma duc acolo.
- Du-te! - i-a spus, iar dupa ce a plecat ucenicul, sfântul s-a pus în genunchi si a zis: «Doamne, arata-i adevarul».
Când ucenicul a ajuns la manastirea aceea, calugarii cântau, dar, iata ca, dintr-o data, începe un cutremur de pamânt si toti calugarii lasa cântarile, se pun în genunchi si încep sa se roage: «Doamne miluieste-ne». Atunci, ucenicul s-a întors înapoi la sfânt si i-a zis :
- Daca au lasat cântecele si se rugau «Doamne miluieste-ne», înseamna ca «Doamne miluieste-ne» e mai mare.”

„Si voi tot asa sa va rugati”- a zis Parintele.

Inteleg bine predica,ideea insa era alta. De exemplu daca zic "Doamne Iisuse..." ma rog doar pentru mine. Miluieste-ma pe mine. Acest "pe mine" mi se pare "egoist" oarecum... Pe cand in "Tatal nostru" ne rugam pentru toti. "painea NOASTRA" , "da-ne-o NOUA" , "ne iarta NOUA" , "nu ne duce pe NOI in ispita" , "Ne izbaveste (pe NOI,caci e la plural)". Se stie ca cea mai placuta rugaciune in fata lui Dumnezeu e rugaciune pentru aproapele. Cand te rogi (si) pentru altcineva e o rugaciune dumnezeiasca,angelica (ca sa-l citez pe parintele Staret de la manastirea unde merg). Plus ca atunci cand Apostolii L-au intrebat pe Iisus cum sa se roage nu i-a invatat Rugaciunea inimii,ci Tatal nostru.

Parintele Adrian Fageteanu a spus (pe baza acestui criteriu) ca indrazneste sa-i cintrazica pe rusi,ei fiind cei care au "descoperit" Rugaciunea inimii si puterea ei.

Raoul, bag seama ca iar ne propui sa luam de bun ce marturisesti singur ca ti se pare tie
si sa uitam cele mii de pagini scrise de sfintii rugatori (pe care le-am citit, se pare, unii dintre noi). Sper ca nu te superi prea tare daca ramanem la scrierile Parintilor!... :)
Uite, daca doresti cu adevarat sa te lamuresti, poti citi cu mult folos sufletesc pe tema rugaciunii: Pelerinul rus, Filocalia (orice, sau mai bine tot), Sf. Teofan Zavoratul (vreo 2-3 lucrari), Parintele Cleopa (o monografie "Rugaciunea lui Iisus" de doar 500 pagini), Sbornicul (2 vol. in total 800 pag.).
Apoi sigur vei avea o opinie mai nuantata asupra acestei rugaciuni, crede-ma pe cuvant de cititor!

Dar asta nu e ce spun eu,ci ce am citit. Si e logic ca Dumnezeu se bucura mai mult cand ne rugam (si) pentru aproapele,nu? Cea mai placuta rugaciune in fata lui Dumnezeu e cea pentru aproapele,eu asa am invatat,cand te rogi si pentru altcineva. Cand ne rugam doar pentru noi rugaciunea e mai mult "egoista".

PS a nu se intelege ca nu sunt deacord cu Rugaciunea Inimii si practicarea ei. Ne mantuieste si numai prin continuitatea ei,e foarte foarte buna. Dar... Tatal nostru ii este superioara. Dezavantajul este ca e o rugaciune mai "lunga" si nu ne putem pastra o stare continua de concentrare ca la Rugaciunea Inimii,de aceea cea din urma e recomandata. Dar cine tinde spre culmi mai inalte se poate folosi foarte bine si de Tatal nostru.

Nu tin sa te contrazic. daca vei citi ceva din lista, vei gasi acolo toate explicatiile de care avem nevoie, inclusiv problema pe care o ridici e abordata si lamurita, nu mai stiu exact unde anume dar cred ca se raspunde, in orice caz, nu doar explicit ci si implicit, de-a lungul lecturii.
dar practica va vorbi de la sine cel mai bine.
Iti doresc sa practici, sub ascultare si cu indrumare de la un rugator sporit, aceasta minunata rugaciune!

Si ce te impiedica sa spui: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

ps: iarăşi te impiedici...

Iti recomand cartea "O noapte in pustia Sfântului Munte Athos" - Mitropolitul Ierothei Vlahos - care dezbate rugaciunea lui Iisus. Cartea este un dialog intre Mitropoltul Ierothei Vlahos si un pustnic din Sfantul munte Athos. Este o carte impresionanta care te transpune in viata pustnicilor din Sf Munte care practica rugaciunea neincetata. Apoi putem vorbi mai departe despre ceea ce tu sustii.

Aici aveti un fragment din dialog

1. Nu ma impiedica nimic sa spun "miluieste-ne pe noi" fara "pacatosii",ca pacatosi avem dreptul de a ne numi doar pe noi,nu pe altii. Cel putin cand rosteam rugaciunea la comun parintele Staret ne-a sugerat sa nu spunem si "pacatosii", ci doar "miluieste-ne pe noi". In fine,eu ma refeream la forma standard a rugaciunii,ca si cei din Sfantul Munte rosteau tot o formula mai completa,prin care sa rugau pentru lumea intreaga.
2. NU am niciun dubiu cu privire la aceasta rugaciune,o si practic,o sa afirm mereu ca e extraordinar de buna,am si citit despre semnificatia si puterea ei.
3. Ideea si intrebarea in sine era una simpla: de ce sa o consideram mai puternica decat "Tatal nostru". Asta e tot. In rest nu am niciun dubiu,sunt cu totul deacord cu Rugaciunea inimii.

Iertare daca am fost inteles gresit. Doamne-ajuta!

Într-una din cărţile cu mărturiile despre Părintele Arsenie Boca, se spune că dânsul îndemna oamenii, că atunci când dau de un necaz să spună de nouă ori rugăciunea Tatăl Nostru. Dar în altă parte, tot Părintele sfătuia oamenii să nu se dezlipească de rugăciunea inimii.

Eu cred că nu există rugăciunea mai puternică decât alta. Şi mai cred că e de datoria noastră să rostim aceste două rugăciuni în tot ceasul, de nădăjduim la mila Domnului.

Bine punctat ! Orice rugaciune spusa cu credinta , din inima , cu sinceritate , cu mintea adunata si curatita de alte ganduri nefolositoare , este puternica in fata lui Dumnezeu , caci El ne cunoaste dinainte gandul nostru si cele de care avem nevoie , numai ca rugaciunea are si rolul disciplinarii noastre duhovnicesti , a deparazitarii mintii de cele nefolositoare . Rugaciunea este in acest sens un exercitiu continuu si o mentinere a legaturii cu Dumnezeu.
Nu de forumule si cuvinte aranjate in anumit fel are nevoie Dumnezeu , ci de inima curata si smerita , iar asta se poate realiza si prin rugaciunea Inimii si prin Tatal nostru , dar se alege in general "formula" cea mai scurta si la indemana tuturor :"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu . . .. . "

Sunt de parere ca nu-i loc de egoism in rugaciunea mintii.
Cand zic: miluieste-ma pe mine, ma refer si la toti cei pe care ii port in mine; iar cel ajuns la mare inaltime duhovniceasca poarta in sine intreaga lume.
Conteaza cu ce inima spun rugaciunea. Chiar daca ma voi ruga, spunand: miluieste-ne pe noi, dar inima imi e pustie, ce folos voi avea?

Sunt multe moduri, aflam din scrieri si din propria experienta firava, prin care ne apropiem de rugaciune.
Si multe, felurite rugaciuni practicam noi oamenii.
Si rugaciunile au fost catalogate, dupa vesmantul lor extern, in rugaciuni de cerere, de multumire etc. si chiar oamenii, una si aceeeasi persoana se afla in felurite stari atunci cand practica una si aceeeasi rugaciune.
Vasta este rugaciunea, complexa lucrarea ei! Nu ajunge viata de om pentru a-i da de margini...

Facem distinctia intre rugaciune ca vesmant (carcasa ei de vorbe) si lucrarea rugaciunii. Marii rugatori insa sunt ei insisi , cu totul, "rugaciune"... Slava lui Dumnezeu!

Talcuirea rugaciunii e de folos pentru incepator. Nu in zadar s-au ostenit cuviosii, urmind modelul Domnului care a adus primele lamuriri definitive (prin pogoramant, caci se cuvenea sa le fi obtinut deja ca dar printr-o viata curata, prin insasi rugaciunea dintr-o inima curata), sa talmaceasca atat de bogat o rugaciune sau alta.

Rugaciunea nu poate fi doar un act omenesc, o preocupare ca oricare alta, ci o ruptura totala cu modul de a fi obisnuit, lumesc. Daca nu e asa, nici nu e rugaciune, ci maimutareala, vai mie.
Si inca, o extraordinar de complexa activitate sufleteasca, cea mai complexa, limita extrema la care se poate ridica fiinta umana.
Si inca, nici asa nu mai este, cu vremea, nu mai este rugaciunea o activitate umana personala, individuala ci, pe masura inaintarii in vazduhuri este o aventura a sufletului, intre duhuri nu mereu prietenoase, dar si prietenoase!, este o lume de relatii interpersonale... Rugaciunea nu este inchidere in sine, ci deschidere. Tocmai deschidere este rugaciunea! Decentrare a eului de pe sine. Slava lui Dumnezeu ca o face in dar noua, bietilor oameni egoisti, spre sfaramarea mormantului zidit in care-alegem sa petrecem mai mereu...

Sa fiu iertat, dar s-ar cuveni putina umilinta incepatorului si oarecare consideratie fata de insusi acest cuvant sfant si sfintitor: rugaciunea.

Noi tragem in jos tot ce-i sfant.
In loc sa cautam cu atentie mare sa prindem firul tainic al unor daruri cu neputinta de gestionat doar de firea umana...
Si nu vedem pieirea in care ne topim cu totii, ceas de ceas.

S-ar cuveni nu noi sa inghitim lumina, cu pantecul intunecos al mintii noastre ci sa ne lasam modificati, re-modelati de mana blanda a Olarului, Lumina din Lumina...
Sa renuntam, treptat, la ale noastre, la cele ale mandriei si sa cersim de-a dreptul, sa cersim, o firimitura din Invatatura cea de negrait.

Iar Domnul este, cu noi cei de azi inca mai este, Multmilostiv si Multrabdator ... Dragostea Lui razbate chiar prin munti de piatra, chiar prin cosmosuri de intuneric gros.

Si, fratilor, sa avem grija noi: sa nu hulim, avind aerul inocent ca ne intereseaza cand una, cand alta...

O abordare cu care sunt in consonanta. Adaug doar cateva lucruri din putina mea experienta.
Nu e folositor duhovniceste sa impartim rugaciunile in puternice, tari sau slabe. Si asta si pentru a nu sminti pe altii. Unul face o rugaciune si aude aici ca o alta e mai puternica si imediat o schimba pe a lui, dornic de una mai puternica. Nu e bine. Rugaciunea puternica e cea care vine din cea mai mare adancime, adica din strafundul inimii noastre si poarta incarcatura iubirii.
Dar se poate face o diferentiere dupa scopul urmarit din rugaciune. Mintea noastra e ca o roata, morisca, se invarteste tot timpul. Uneori avem sus ravna, alteori indolenta, alteori poate un soi de deznadejde, asa cum afirma un frate pe alt fir de discutie. E bine sa avem pregatite rugaciuni "speciale" pentru aceste stari ale sufletului. Pentru starea de deznadejde recomand cu caldura rugaciunea talharului sau rugaciunea vamesului sau forma prescurtata a rugaciunii lui Iisus. Acest fel de rugaciune se mai numeste rugaciune strigat: noi suntem in prapastie si strigam dupa ajutorul lui Dumnezeu. Eu folosesc deobicei formula: "Miluieste, Doamne, sufletul meu pacatos!", dar se poate spune si simplu "Doamne, miluieste!" sau rugaciunea vamesului "Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!". Important e sa o alegeti pe cea care va misca inima cel mai tare. Ea trebuie sa fie foarte scurta, ca un strigat de ajutor. E mai numita rugaciune sageata, pentru ca urca cel mai rapid la Cer. E caz de urgenta, e "apel 112", ca sa ma exprim prozaic.
Alt fel de rugaciune e cea pentru paza mintii si aici e clasica rugaciunea lui Iisus. Ea are rol sa pazeasca mintea de gandurile rautatii, sa pazeasca simturile de poftele placerii si sa pazeasca inima de invidie, ura si alte sentimente urate. Se foloseste in tot timpul zilei (chiar si noaptea de catre cei induhovniciti) si are mai multe trepte. Le gasiti descrise foarte frumos la parintele Cleopa. Trebuie stiut ca rugaciunea mintii si rugaciunea inimii folosesc exact aceleasi cuvinte, adica rugaciunea lui Iisus, ele se deosebesc, insa, foarte mult prin modul in care sunt spuse si scopul pentru care se folosesc. Daca rugaciunea mintii are rol principal de paza, rugaciunea inimii face mult mai mult, ea curateste inima de toata intinaciunea de peste zi si o aprinde de dragostea fata de Dumnezeu.
Si al treilea fel de rugaciune sunt toate celelalte, de cerere, de multumire, de laude. Aici regina este rugaciunea domneasca "Tatal nostru". Ea este foarte eficace atunci cand e spusa in grup sau in comuniune. Are si efect de legare a comuniunii, de cimentare a ei, de infratire prin Duhul intru Hristos. Aceasta se poate spune la masa, in familie, la biserica sau la orice eveniment ce implica prezenta mai multor persoane.
Pentru orice eventualitate si pentru orice stare in care ne aflam e bine sa avem pregatite rugaciuni "speciale", dupa inima noastra, una sa fie de strigare, alta de paza a mintii si alta pentru ocaziile cand suntem in comunitate cu altii. Insa nu e bine sa facem ierarhii intre ele, ca nu e folositor.
Sa nu schimbati rugaciunile fara aprobarea duhovnicului. Sper sa fie de folos. Doamne ajuta!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Multumesc, MariS_, pentru cuvantul tau.
Folosesc acum prilejul sa fac o marturisire publica, imi sta pe suflet ca un ghimpe...
Pornesc de la cuvintul tau in legatura cu Rugaciunea Domneasca.
Zilele trecute am avut oaspeti. Un dar de la Dumnezeu, pentru mine si familia mea, de mult nu se mai stransese atata bunavoire in casuta noastra... Si, inainte de a ne aseza la o mica masa, pregatita cu drag de sotia mea, am simtit impulsul de a spune cu totii Tatal nostru... Dar am ezitat, mi-a trecut prin minte gandul ca va fi un pic caraghios, ori, poate, voi ispiti pe careva sa creada ca m-as fatarnici... Si momentul propice a trecut, iar eu am mancat cu ghionturi, apoi m-am luat cu vorba si am uitat... Dar mi-am amintit ulterior si am regretat lasitatea mea. Caci de lasitate e vorba, cred, mai intai.
Am trait insa bucuria de a simti nevoia acestei rugaciuni in acele momente!
Imi vine a spune ca Domnul era cu noi, atunci, dar nu L-am primit intru totul. Ma biciuiesc singur cu gandul ca cel putin unii dintre noi au asteptat sa dau tonul. Dar nu am facut-o si imi pare nespus de rau. Fusese o pornire sincera.


Sa ne rugam unii pentru altii. Dumnezeu sa ne ocroteasca!

Dragă prietene , Ioane !
 

Nu te întrista , o vom face cu siguranţă data viitoare , căci iată încă un motiv de a ne reântâlni ! Multă sănătate să-ţi de Domnul în micul hop pe care trebuie să-l treci . Doamne ajută!+

Va multumesc pentru raspunsuri si pentru dorinta (acceptul) de a participa la aceasta discutie. Insa tot nu ati inteles ce vroiam sa spun cu adevarat. Nu am zis si nu am trait nicio clipa cu impresia ca Rugaciunea lui Iisus e slaba,nu trebuie spusa etc. etc. Citisem doar ceva cu privire la asta in cartea cu si despre parintele Adrian. Si el era putin "revoltat" pe rusi,pe cei care sustineau sus si tare ca rugaciunea asta e cea mai puternica (practic asta am adus eu in discutie: nu ca vreau sa arat ca sunt alte rugaciuni mai "puternice",ci vroiam sa mi se raspunda de ce zic unii/majoritatea ca "Rugaciunea lui Iisus" e cea mai puternica). Luandu-o asa,parintele Adrian a spus ca ii contrazice,ca mai puternica este "Tatal nostru" (adica daca e sa privim lucrurile in felul asta),pentru ca atunci cand Apostolii au intrebat cum sa se roage nu li s-a spus "Rugaciunea inimii",plus ca in "Tatal nostru" te rogi pentru toti,nu numai pentru tine. De cand incepi zici "Tatal NOSTRU",apoi "painea NOASTRA", "da-ne-o NOUA", "ne iarta NOUA" etc. Deci in ispita "care rugaciune e mai puternica" mai degraba cad cei impatimiti dupa "Rugaciunea inimii",si eu intrebasem de ce gandesc asa. Atata tot. Nu stiu cad de bine m-am facut inteles insa sper ca ati prins ideea,ce vroiam sa spun...

Doamne-ajuta!

Da, acum inteleg mai bine ce doresti si sunt de acord ca e nepotrivit sa punem ierarhii intre rugaciuni. Chiar nu are sens.
Cat priveste impatimirea, nu stiu cum sa zic dar e aiurea sa credem ca are vreo noima impatimirea dupa rugaciuni... Ce prostie mai poate fi si asta? Rugaciunea nu e patima ci dimpotriva, exercitiu ascetic de-a binelea, tocmai impotriva impatimirii.
Cat priveste pe rusi, iar riscam sa cadem in lumesc. Rusii si romanii si bulgarii, aminteste-ti te rog: nu mai au nationalitate cand se roaga fierbinte, adinc... Sa nu amestecam iarasi politicile acolo unde e doar dragostea lui Dumnezeu. Rugaciunea e pasul de iubire catre Tatal nostru Cel din Ceruri, strigat si chemare, ori raspunsul nostru la chemarea Lui. De ce dam atentie unor ganduri venite din alta parte?...
Lasa-i frate sa isi faca de cap pe cei care nu prea se omoara cu rugaciunea si vad fantome unde sunt doar umbrele de la ciorapii atarnati pe culme ai vecinei...

Acum mult timp si mie mi s-a intimplat acelasi lucru si am ezitat pt ca cei din jurul meu nu prea erau interesati de aspecte religioase.Am preferat cumva,la acel moment,sa-mi conserv imaginea neutra si ,,politically correct"in detrimentul inchinarii.La cateva zile distanta rasfoind Biblia mea mi-a cazut privirea fix pe urmatorul verset: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri." (Luca 9:26).

In plus tocmai terminasem de citit Actele martirice.M-am uitat in oglinda lung si am oftat: ,,Biet epigon,nici macar la o amarat de masa nu ai putut spune ceea ce altii marturiseau in arena,in fata leilor gata sa-i sfasie." Un prieten mi-a spus odata,analizand istoria martirilor crestini,ca traim timpuri populate cu pitici spirituali.La mine ma refer,a nu se intelege gresit :) Dumnezeu sa aiba mila de noi.

Ha! Splendid spus...
Numai ca, vezi tu nostimada? Acesti pitici ar putea sa vada mai departe, daca nu ar tine ochii inchisi, fiind ei cocotati pe umerii gigantilor!... :)

Hristos a spus Eu sunt Calea Adevarul si Viata
Si a mai spus ca este poarta ,cine intra prin aceasta poarta ajunge la Dumnezeu.
Cum s-ar putea intra decat prin aceasta puternica rugaciune?
Sfantul Simeon noul Teolog are niste versuri foarte frumoase care descriu vederea luminii necreate .El a avut aceasta revelatie in timp ce spunea rugaciunea lui Iisus.
Hristos nu avea cum sa spuna aceasta rugaciune ,El ne-a dat Tatal nostru care sintetizeaza toate cererile care ne sunt necesare spre mantuire .Sf.Pavel vorbeste de rugaciunea lui Iisus .
Roadele ei se stiu ,sunt descrise in nenumarate carti care s-au scris

Ironia situatiei,dragul meu prieten, este ca postarea mea precedenta era insotita de semnatura de jos,acel citat din Apostolul Pavel.Gura pacatosului adevar graieste :) si uite cum confirm Scriptura,Dumnezeu chiar stie care sunt ai Lui si analizand asta in comparatie cu modul cum am actionat eu.. cred ca vor fi paturi supraetajate la Aghiuta.Da,asa este cum spui,asta imi aduce aminte de o scena din ,,Stapinul Inelelor" cand doi hobbiti erau carati pe sus de niste copaci gigant plecati in lupta contra raului.Se simteau si ei viteji acolo sus :) Probabil m-as multumi si cu asta.

Te inteleg perfect si eu am trecut prin asemenea momente. E o situatie foarte delicata. Eu pot sa iti spun ca daca merg la o masa de exemplu unde suntem mai multi prieteni si dupa cum spuneai si tu eziti de a spune rugaciunea tare pentru a nu ispiti, sminti pe ceilalti. Insa poti face urmatorul lucru: iti poti face o cruce, sa-ti impreunezi mainile undeva in dreptul gurii sprijinind capul pe ele - coatele fiind pe masa, privirea in jos si sa spui rugaciunea. Astfel discret (fara sa deranjezi pe nimeni din discutiile pe care le poarta) poti rosti Tatal nostru. Acela care te va observa il vei surprinde intr-un mod placut, vei trezi in el ceva, constiinta va incepe sa-l munceasca. Si astfel discret tu iti urmezi calea si totodata iti propovaduiesti credinta, devenind astfel model pentru ceilalti. Nu stiu daca este bine ceea ce fac, dar eu asta simt ca este cel mai potrivit in astfel de situatii.

Sa-mi fie cu iertare ca am indraznit sa dau sfaturi - poate nu cele mai potrivite.

Hmm... eu cand sunt intr-o astfel de situatie si e cam "incomod" de spus rugaciunea,efectiv ma inchin si zic "Doamne-ajuta" cu voce tare. Ori de asta nu mi-e rusine! Poa' sa rada si/sau sa arate cu degetu cat or vrea. In fata nu zic nimic,cred ca le-as da si una :21: Trebuie si putin curaj :)

In public (pe strada etc.) am depasit jena sau momentul de impas in genul descris mai sus.
A fost vorba despre altceva. ma aflam intre crestini, frati si surori, oameni de la care am mult de invatat, pe ei ii consider mult sporiti fata de mine. Deci nu am avut retineri ca ma contreaza necredinciosii, nu...
A fost vorba de o pudoare de neinteles, asa incat imi parea ca nu sunt in masura (desi eram gazda!) sa am asemenea initiativa. Ar fi fost o solutie: sa rog pe cel mai varstnic dintre noi, care este mai sporit decat mine, sa preia initiativa. Dar asta am inteles prea tarziu.

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat? Musai sa fim in biserica, in cadrul oficial, sa zic asa? ... Musai sa primim OK-ul de la un BigBoss? Adica strambatatea de perceptie face din preot un fel de sef, in sens lumesc, un om al ordinii, un fel de politai...O confuzie cu procesiunile reglementate prin reguli stricte? Aici am descoperit ca e eroarea de perceptie, pe care nu o banuiam sa existe in mintea mea... Lipsa de permisiune, undeva inlauntrul nostru... O crispare, o jena nefireasca, o teama...
Confuzie, poate, cu un parinte autoritar, un tata aspru. Confuzie, caci preotul nu este si nu trebuie sa fie asa. Nu bici, nu knut, nu ordine cazona, nu caprarie, nu armata cu sergentul care urla, nu, nu, nu. Asta nu e atmosfera prielnica sufletului. Dar asta e cuibarit, am descoperit, in minte, posibil si in altii. Lucru nefiresc, maladiv. Poate urma unei atmosfere de la primele experiente din copilarie cand mergeam la biserica si toata lumea punea accent pe frica, pe disciplina, pe strunire... Ori, poate, sentimentul fricii pentru pacatul adunat in straturi groase, cu vremea... Complicat.
Ca urmare... aici am fost dezamagit de mine insumi, caci se cuvenea sa punctez o clipa in mod firesc, dar eu am iesit din peisaj, pe aratura, nesimtind permisiunea, desi s-ar fi cuvenit sa fie deplina, ci contrareplica, ingradirea, stransoarea, crisparea... A nu fi in largul tau in situatii care, prin natura lor, ar fi cele mai permisive. Cum e oare, de fapt sentimentul de familie? ... Of! Greu la deal cu boul de mine... Prea multe conflicte, dezbinari, peste tot. In noi si intre noi. Asta e buba! Prea multe frici. Am devenit oare, ca popor, paranoici? Anxiosi? Fobici sociali? Evitanti? Him... Atunci macar Biserica sa fie o ruptura de lumea noastra speriata, ingrozita. Daca nici aici nu e alt aer, ce ne facem? Unde locul in care te retragi pentruputina blandete? Unde alergi avind certitudinea ca te va primi intotdeauna cineva cu bratele deschise, asa cum esti, cu toate boacanele tale? Daca intre fratii din biserica nu e locul, atunci unde???
Oricum, buna situatie pentru invatare, prilej de folos, slava lui Dumnezeu pentru acest incident fericit, prin meditatia care i-a urmat... :)!

In cazul acesta tu va trebui sa muncesti cu tine insuti. Ceva din tine nu te-a lasat, gandul de stanga a fost mai puternic ca cel de dreapta. :2:

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat?

Buna intrebare. Parerea mea e ca raspunsul l-ai dat in comentariul pe care cu multa atentie l-ai facut. Dar pe scurt as spune asa: de multe ori ne e mai frica de crestinul de langa noi decat de necrestinul da vizavi. Pentru ca crestinul de langa noi ne judeca fiecare gest si ne interpreteaza fiecare cuvintel, punand uneori si de la el. Ne e teama ca nu vom face rugaciunea respectiva dupa tipiconul corect, ca vom face o cruce in plus sau in minus, ca vom spune o parte din rugaciune pe care nu avem voie s-o spunem, si alte si alte lucruri de genul acesta. Atunci toata starea cea necesara pentru rugaciune se destrama pe grija de-a nu gresi, pe teama de-a nu fi ridicol in ochiul atent al celuilalt crestin, de a nu parea gresit acestuia. Cum putem remedia acest lucru? Nu stiu, draga Cezar, daca se poate remedia, caci se pare ca mergem in directia in care ne vom supraveghea reciproc, in directia in care stam cu ochii atintiti pe crestinul de alaturi sa vedem cat de gresit e el. Ii cantarim cuvintele, mai adaugam si de la noi, ca sa iasa ce vrem noi, ii urmarim gesturile, ii observam scaparile, scaderile. Intr-un cuvant, semnificatia arata cam asa: "- Iti multumesc, Doamne, ca eu nu sunt ca acesta, eu respect tipicoanele, cuvintele Scripturii si nu ma abat un milimetru de la ele!"
Sper sa gresesc, dar dupa cum ai descris "frica" sau "jena" ta imi pare ca suntem pe aceasi lungime de unda. Frica de Dumnezeu devine atunci "mic copil" fata de frica de crestinul vigilent!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Va multumesc, Ovidiu si MariS_, pentru sprijinul vostru.
Ma gandeam doar ca ne-a furat discutia, din pricina mea, iar subiectul acesta ar fi mers mai bine in threadul "Ce nu ne place in Biserica". Aici suntem de mult offtopic si e regretabil, intrucat "Rugaciunea lui Iisus" merita toata atentia, desigur.
O sa incerc sa mut postarea mea la topicul cuvenit. Sper sa va alaturati acolo.
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

O predica frumoasa a par. Paraian despre acest subiect:

http://www.crestinortodox.ro/credinta/rugaciunea-iisus-128405.html

Multumim glykys. E o adevarata binecuvantare sa o recitesc. Momentul acela cand parintele a exemplificat mantra yoghina "Hau...uum ham ham" a fost de neuitat. Multa bucurie aducea parintele Teofil!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mulţumim , glykis ! Cu adevărat Părintele Părăian , poate şi Părintele Galeriu, are ceva unic în felul de a se adresa, o blândeţe şi o înţelepciune harică , te face să te apuci de treabă, să nu mai amâni , să-ţi doreşti a împlini poveţele lui , cu gura, apoi cu mintea şi cine ştie , într o zi , cu INIMA ! Mulţumim încă odată !

Tarziu in noapte cand linistea este deplina, rugaciunea lui Iisus incepe sa fie spusa. O spunem cu buzele fara glas si incercam sa o coordonam cu respiratia noastra si parca nu reusim. Respiratia e mai lunga sau mai scurta parca buzele spun mai rar sau mai repede.

O zici in gand. Si vezi ca este cam acelasi lucru. E cand mai lunga cand mai scurta, cand parca expiri si inspiri de doua ori si spui o data rugaciunea cand, parca nu mai respiri si ea e spusa. Si vezi ca e dezordine intre tine si rugaciune.

Cum vine asta? cum sa duci rugaciunea in minte? Si rostesti rugaciunea in gand insa vezi ca mintea mai are si alte ganduri. Descoperi capacitatea de a gandi la altceva si de a rosti in gand rugaciunea. Nu e bine. Inseamna ca rugaciunea nu e in minte.

Continui. Si dintr-o data , Domnul fie laudat!, descoperi ca una este sa rostesti in gand rugaciunea ca si cum ai spune-o tare , si alta este ca rugaciunea sa fie ea insasi gandul tau. Gandul se mareste si se micsoreaza dupa masura vorbirii. Inseamna ca gandul se poate micsora sau mari dupa masura respiratiei. Si vezi ca un gand poate fi o intreaga fraza si realizezi ca atunci cand rugaciunea e gand si nu rostire in gand nu mai incap alte ganduri.

Rugaciunea te invata.

Rostirea rugaciunii lui Iisus mereu, este exercitiul care ne face sa ajungem ca Dumnezeu sa fie gandul nostru. Cand vom ajunge ca gandul nostru sa fie rugaciune atunci ea se coreleaza cu respiratia noastra , si simti ca respiri si traiesti cu Hristos. Atunci dezordinea dispare, mintea este la Hristos, si rugaciunea a intrat in minte.

Tot acest parcurs te descopera pe tine. Cand rostesti in gand rugaciunea si nu este ea insasi gand, gandurile paralele cu rostirea sunt intinate cu ceea ce ai in tine. Si descoperi rand pe rand, unde esti, cat de jos si de intinat esti. Dumnezeu te ajuta , sa alungi ganduri rele , unul cate unul, si abia apoi realizezi cum poti sa faci gandul tau rugaciune. Alungand gandurile rele, inlaturi pacatul. Iata cum rugaciunea ne curata de gandurile pacatoase.

Continui bucurandu-te de asezarea din tine, de pacea ce o simti. Uneori simti o durere puternica in piept. Te doare, si te gandesti ca urmeaza sa mori.

Te bucuri sa ai pe Hristos in minte si cand lucri, si cand vorbesti cu cineva, si tot timpul, Dumnezeu este permanent in mintea ta. Rugaciunea din mintea ta este acum cantecul ce te insoteste mereu.

Cateodata te prind gandurile. Si se departeaza gandul rugaciunii. Ah, trezvia mintii, minte stai treaza. Insa mintea sta pe deplin treaza cand nu esti in forfota lumii. Dar suntem in lume. Sa ne nevoim si iarasi gandul rugaciunii vine. Sa bucuram aproapele cu gandurile noastre bune. sa bucuram aproape cu gandul rugaciunii noastre.

Rugaciunea acum fiind gand, fiind gandul nostru ea poate fi gandita permanent. Gandul insoteste respiratia noastra si cand ne punem la somn. In timpul somnului respiratia devine mai scurta, are alt ritm insa gandul rugaciunii ii stabileste un ritm armonios. Parca toate se linistesc in tine, se aseaza. Adormi linistit si impacat de gandul rugaciunii, impacat de Dumnezeu. Te gandesti ca asa e bine sa fii si atunci cand mori.