Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Rugăciunea este o iarbă de vindecare şi de folos, dar, dacă nu ştim unde se cade s-o punem, nu vindecă boala noastră.

definiţie de Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Augustin
Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei.

definiţie de Sfântul Augustin

Rugaciune - de preotul Ioan Comaneci
 

In cautarea mantuirii
 

Este important sa ne rugam pentru ca suntem niste pacatosi in cautarea mantuirii, ca ne-am departat de Dumnezeu, ca nu putem trai si nici face nimic fara El.Tot ceea ce putem oferi Lui este dorinta noastra de a fi mantuiti, de a fi primiti in mila si iubirea Sa.Smerit trebuie sa fie urcusul nostru catre Dumnezeu.Daca am ratacit pana la o anumita varsta trebuie sa ne intoarcem spre El cu multa cuviinta prin rugaciune zilnica,post, spovedanie deasa si impartasanie, dar nu spre judecata sau osanda, ci spre viata de veci, cf.invataturilor Sfintilor Parinti.

O initiativa bine venita , "Pentru izbavirea oamenilor din ghearele vrajmasilor " !
 

Ma intreb oare, care pacat este mai mare: sa ma rog alaturi de cei pe care-i etichetez drept eretici si de a caror erezie nu am dovada concreta, sau sa clasific din start, dupa o parelnica vrednicie, oamenii in ortodocsi-sadea si erezia?

Sau poate ca totul vine dintr-o mandrie abil disimulata sub masca smereniei si a nevoii de aparare a credintei strabune?

Rugăciune pentru vrăjmaşi a Sfântului Nicolae Velimirovici
 

Ultima idee,intaia rugaciune
 

Ideile nu ţin... Puţin îi pasă morţii de ele! Şi vieţii, asemenea, dacă e viaţă şi nu o virtualitate care trebuie mereu resetată!

O idee ne-a scos din Rai... şi o înşiruire de idei "geniale", aşa cum arată istoria, ne duce în fundul iadului! Parcă ar fi viermi care rod oamenilor şi ultima fărâmă de minte! Şi care astfel se transformă în balaurii ce devorează, ca ideologii, popoare...

Protopărinţii au căzut pentru că nu-L iubeau pe Dumnezeu. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu şi s-ar fi iubit între ei, l-ar fi simţit pe satana în şarpe şi i-ar fi zdrobit de atunci capul, fără nici o discuţie. Azi, câte idei, atâţia şerpi...

A fi ortodox înseamnă a crede în Sfânta Treime şi în Împărăţia Sa veşnică. Ortodoxia e corecta poziţionare existenţială a omului: pentru a trăi, adică pentru a se ruga.
Fără dogmă nu te rogi în adevăr, stai cu faţa către altcineva... Şi începe să-ţi vină idei... Şi, în cele din urmă, ideile se transformă în "biserici".... care rod creştinismul precum ideile, mintea...

Crezul ortodox mă aşează în faţa lui Dumnezeu Sf. Treime. Aici i-a sfârşit orice idee...
Şi începe dragostea.
.................................................. ................

Simplitatea dumnezeiască a Ortodoxiei îl scoate din minţi pe omul modern, educat din faşă să creadă în idee: acesta ori falsifică credinţa ori o părăseşte. Ori amândouă. Iar falsul este "ortodoxia de idei" care umple, azi, presa de profil. Aproape toată lumea ortodoxă se află într-o febrilă apărare a Ortodoxiei: care consumă toate resursele necesare pentru a o trăi...

Poate, de aceea, singurii apărători adevăraţi şi roditori ai Ortodoxiei rămân rugătorii...

http://2.bp.blogspot.com/_0i0xEceRyG...s400/55474.jpg

Iarta-ma parinte
 

Totul a început cu durerea unui bătrân călugăr pentru încătuşarea neamului său în ceea ce i-ar putea fi ultima robie babilonică. Din strigătul său de suferinţă sfântă cei mai mulţi nu şi-au putut însuşi decât cuvintele, tema: durerea din care s-a ivit strigătul i-a rămas, parcă, numai lui...
Şi tocmai această durere este cheia problemei... pentru că numai din ea se iveşte rugăciunea vie, înlăcrimată, la care Dumnezeu dă, fiecărui suflet, după starea şi situaţia lui, ca răspuns, soluţia, calea smerită, ortodoxă, a ieşirii din această robie... Numai cel care îi poartă durerea şi plânsul îl poate înţelege pe părintele Iustin, numai acela îşi poate însuşi, corect, duhovniceşte, cuvântul său... Adică doar cel care poartă rănile hristice ale aceleiaşi sfinte iubiri de Biserică şi de neam... Şi câţi dintre noi pot suferi, măcar, să le privească de aproape?
Apelurile părintelui Iustin au fost, înainte de orice, chemări la o suferinţă, la o străpungere a inimii, la Crucea iubirii care se poartă cu smerenie în agonia rugăciunii... Fără acestea, cuvintele lui îşi pierd seva şi sensul... Se usucă asemenea mlădiţelor desprinse de Viţa care este Hristos...
Părintele Iustin ne-a dăruit cuvintele durerii lui pentru a ne lipi inima de această durere sfântă...CA SĂ NE SFINŢIM ŞI NOI PRIN EA! CA SĂ NE FACEM DIN EA UN BUN ÎNCEPUT DUHOVNICESC!
PĂRINTELE IUSTIN A VRUT SĂ ÎMPARTĂ CU NOI PÂINEA LACRIMILOR SALE, PÂINE FRÂMÂNTATĂ ŞI DOSPITĂ ÎN LUNGA SA PĂTIMIRE! Părtăşia la durerea sa e SINGURA legătură vie, duhovnicească, nu intelectuală, cu sfinţii din închisorile comuniste!
Ne-a invitat, în scris, la cina sfintei sale dureri, şi noi nu ne-am dus acolo, până la Cruce, ci am rămas la arhondaric; dar am păstrat biletul, învitaţia, ca să ne facem un nume, dându-ne drept prieteni ai săi, tovarăşi ai săi de Cruce...
Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele... Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate... şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti...
Să ne mai mirăm de rezultat? Să ne mai mirăm că, pe acest subiect, se înmulţesc doar muşcăturile veninoase şi lapidările verbale ?
Şi nu suferim nici să ne pocăim şi să oprim tragica impostură... Aşa că toată şerpăria şi toate pietrele se întorc, până la urmă, împotriva singurului răstignit al acestei drame: părintele Iustin.
Şi aşa, dânsului i se desăvârşeşte martiriul. Iar nouă...
Iartă-mă, părinte Iustin! Iartă-mă! Şi rugaţi-vă pentru mine, să nu mai rămân străin de durerea sfinţiei voastre...

sa ne rugam cat de putin , dar bine
 

Important este sa ne rugam si sa o facem profund! Citisem nu mai stiu pe unde ceva de genu " rugat-va putin acum , ca sa va rugati bine mai tarziu"...

Rugaciunea cand o faci trebuie sa ai 3 lucruri:CREDINTA,DRAGOSTE SI SMERENIE!

miluieste-ne HRISTOASE DUMNEZEULE!
 

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Noi, robii Tai (numele celor care se roaga), con­form intelegerii ne rugam pen­tru robii Tai (numele celor din sufer­inta, sau pen­tru inlat­u­rarea unei neno­rociri) pe care ajuta-i, Doamne.


http://www.jigers.com/images/en/candles/9.gif



Doamne, miluieste pe cei ce ma urasc, se sfadesc cu mine si ma ocarasc, asemenea si pe cei ce ma graiesc de rau, ca nu cumva vreunul din ei sa patimeasca ceva rau pentru mine, necuratul, nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie. Ci-i sfinteste pe dansii cu mila Ta, si-i acopera de bunatatea Ta, Preabunule Stapane. Amin.

Indiferent de împrejurare, rugăciunea este cea mai simplă şi mai directă formă de a cere ajutor şi de a-ţi arăta credinţa în Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea nu trebuie rostită numai la vreme de necaz, ci permanent, ea fiind hrana sufletului.

Mai presus de toate, trebuie să fie pentru fiecare o atitudine de viaţă, deoarece prin această vorbire conştientă se întreţine relaţia cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

După cum spune Părintele Arsenie Boca, rugăciunea este „un leac vindecător de orice rană, care opreşte orice lacrimă şi linişteşte orice durere. Numai prin rugăciune, nemulţumirile se potolesc, îngrijorările dispar, neliniştea şi nerăbdarea încetează, iar credinţa sporeşte”.Fie că o rosteşti cu voce tare sau că o spui în gând, rugăciunea capătă sens dacă este „trăită”, nu când este o recitare automată a unui text în care nu ne-am angajat întreaga fiinţă. Iar dacă nu întotdeauna primim răspunsul aşteptat la rugăciunile noastre, găsim în lipsa de trăire răspunsul.

Angajarea la cele sfinte mai ţine şi de cât de vrednici suntem să primim ceea ce ne dorim. Cu toate acestea, nu trebuie să ne îngrijorăm! Duhovnicii spun că uneori suntem lăsaţi să stăruim în rugăciune pentru a preţui darul pe care îl vom primi.

Bucuria duhovniceasca impartasita de ARSENIE PAPACIOC
 

Ati văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor:
"Sfinte îngere, fă rugăciuni de obste cu îngerii toti pentru mine păcătosul!" Si îngerul păzitor se roagă cu toti îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: "Nu vreau!" Adică este o unitate nemaipomenită, îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune, si îngerii toti sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc asa: "Dacă diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate răsturna pământul, dacă ar avea puterea de la început".
Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem.
Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac să te gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vă dati seama cine ne păzeste pe noi? Îngerul păzitor îl face praf si tăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei si câstigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câstig de cauză diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu nepăsarea, ba si cu căderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduintă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.
Asa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.
Nu permiteti gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniti-le cu rugăciunea, fără meditatii prea multe la rugăciune. Unul împingea în usă si dracul împingea si el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: "Doamne, miluieste!", cu jumătate de gură, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: "Doamne, nu mă lăsa!", si îndată a dispărut dracul. Si plângea. Si a apărut Mântuitorul: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat?" "Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!"
Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.
- Dacă slăbeste credinta ce putem face?
- Dacă esti într-o stare de recrudescentă interioară, sigur slăbeste credinta. Să nu slăbească! Chiar si la sfinti se constată o viată de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru că, te mai părăseste harul, ca să nu te mândresti, să nu spui: "Ia uite eu unde am ajuns!" Te mai părăseste harul ca să te smeresti. Dar nu trebuie să-ti pierzi credinta. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ti folosească mintea; nu trebuie să vă speriati, el nu se astâmpără. Dumnezeu stie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceti: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară si adevărată, nu ratională. Ar trebui să întelegeti singuri lucrurile acestea!
Iar în legătură cu oscilatia asta care si la sfinti se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune asa: "aduceti-vă aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouă învătătura lui Dumnezeu, la a căror sfârsit privind, să le urmati credinta" (Evrei 13, 7). Adică, la sfârsitul vietii ei s-au desăvârsit si au cuvântul puternic si întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viata, ne ispiteste continuu.
Oare să ne rugăm numai când ne ispiteste satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteste si Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezentă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputintă să te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: "Gândul la iad si nădejdea la Mine". Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: "Ceea ce la om este cu neputintă, la Dumnezeu este totul cu putintă." L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: "Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?" Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacă esti într -o smerită prezentă.
Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, si a zis: "Si eu cred în Hristos!" Si i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le miscă preotul.
Vedeti că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? 0 stare de dispozitie interioară, de ce tristete? A înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învată: "Cereti-Mi, că Eu vă dau; cine-ti dă piatră în loc de pâine? Si Eu să nu vă dau vouă pâine, putin credinciosilor?" Asta este putină credintă! încercati, nu vă lăsati deloc! La măsura voastră. Multumiti-vă cu daruri mici, nu cereti daruri mari; este o greseală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie si dorintă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să stiti!
Există o carte "Viata Sfântului Nifon". Pe acest sfânt îl caracterizează îndeosebi smerenia. Si să vedeti ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vă dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si mucenici să-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru că el a zis: "Doamne, cât as fi eu de fericit să vii si Tu la moartea mea!" L-au luat dinainte, să-si vadă locul în cer.
Toate aceste lucruri le realizează smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vă desconsiderati că a făcut Sfântul Nifon si nouă ne e cu neputintă. Nu! La măsura ta, străduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel spune: "Împârâtia cerurilor se ia cu năvală." La un concurs aleargă multi, dar cine aleargă sincer, nu aleargă degeaba. Cine se duce la concurs, să nu se gândească că nu câstigă; toti câstigă în final, dacă au alergat cinstit, dar doar unii iau premii.
Există pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer si smerit, este plin la măsura lui; este atât de satisfăcut, încât nu-si mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
Frătiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, că i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l tină plin mereu, că era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si toti erau plini la măsura lor. Si atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie. Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viată mai slabă decât a ta. Chiar între mireni si călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toti. Dar nu toti se pot duce la mânăstire. Nu-i nimic. Rămân acolo ca paharul cu măsura lor si se desăvârsesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: " Vrei să fii desăvârsit?" Deci au fost invitati. Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârsire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt desăvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; căci orice mântuit este un înger.

Bucuria duhovniceasca impartasita de ARSENIE PAPACIOC
 

Bucuria duhovnicească

- Cum să luptăm împotriva duhului tristetii?
- Să fiti veseli. Dragă, eu stii ce vă spun, cu toată siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îti creează starea aceasta de agitatie, de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouăle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru că tu esti trist. Adică nu esti în stare de nimic - o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vă la lucrul ăsta: "Stai, că este ceva drac aici!" Si nu acceptati.
- Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?
- Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu să vă mângâiati cu faptul că le auziti. V-am dat un sfat: să fiti veseli.
Cum să fiu vesel - poate să spună cineva - când nu pot să fiu? Dacă esti vesel, inima se desface si ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de constiintă. Poartă în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip si asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si asemănarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.
- La inima asta cum ajungem?
- Este foarte usor. Bagă-ti mintea acolo si zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea.
Ce înseamnă asta: "Eu sunt amărât"? Cum esti amărât, când Hristos a înviat, când suntem întelegători în ceea ce priveste crucea pe care trebuie să o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip. Si această stare continuă de veselie pe unde trăiesti, este si o stare de rugăciune si o trăire crestină si de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste părinti, mamă si tată, când văd pe copilul lor că-si pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce să-i mai dea.
Există la Psalmul 130: "Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine", dar sunt ca un copil întărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i întărcat si nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.
Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesătui si în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră. "Nu te teme turmă mică, îndrăzniti, Eu am biruit lumea!" Si noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă dati seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să tineti cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hot, fără putere.
Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger păzitor. De ce nu dati atentie mai multă la îngerul păzitor? Stiti, frătiile voastre, ce spune într-un loc: "Este cu neputintâ să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!" Îngerul este cu noi, ne păzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca să anihilize fiinta omenească, ci s-o transfigureze.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă într-una din epistolele sale să ne rugăm neîncetat, ceea ce pare un lucru imposibil la prima vedere. De altfel, acest îndemn atât de greu de realizat apare alături de alte două mari îndemnuri, care şi ele par foarte greu sau chiar imposibil de realizat: să ne bucurăm pururea şi să dăm mulţumire pentru toate. Aceste îndemnuri nu sunt însă imposibil de pus în practică. Sfântul Apostol Pavel când spune acestea se adresează unor oameni duhovniceşti. Un om duhovnicesc se roagă mereu, se bucură mereu şi este mulţumit în permanenţă de viaţa sa.Indiferent de preocupările fiecărui om, scopul vieţii creştine este mântuirea, la care se poate ajunge numai printr-o stare permanentă de rugăciune. Există o disciplină a rugăciunii, în sensul că trebuie să ne rugăm dimineaţa, seara, la mese, chiar dacă avem un program foarte încărcat. Nimic nu ne opreşte să avem un program de rugăciune. Printre toate preocupările noastre putem să ne găsim timp şi pentru rugăciune. Apoi să nu uităm de rugăciunea în comun, la Sfânta Liturghie, la care trebuie să participăm.

Rugăciunea este nu numai cântecul inimii, ci și sufletul religiei, viață în Dumnezeu, împărtășire și comuniune cu veșnicia, este iubire. Fără ea, credința rămâne o convingere teoretică, cultul devine o formalitate, fapta morală este golită de adâncimea religioasă, iar omul - separat de Dumnezeu.
Convorbirea omului cu Dumnezeu poate fi din "adâncuri", din căutări, din valurile vieții, înecată, simplă, gândită sau nu, plină, năvalnică, liberă, umplută de sinceritate până la dramatism. Ea cuprinde multe tonuri: e bucurie și plâns, e preamărire și iertare, e vitejie și pace, e îndoială și certitudine, e suspin și fericire, e înălțare și smerenie. Omul fără rugăciune este un nonsens, este ca primăvara fără soare, este o viață tristă. A te ruga este tot una cu a trăi frumos, iar a nu te ruga este tot una cu a trăi urât.

Rugăciunea face inima tristă veselă, sufletul deznădăjduit plin de nădejde, trupul rebel îl supune sufletului și modelează sufletul după chipul lui Dumnezeu, sfințind trupul.
Cel care vrea să știe ce este rugăciunea cred că nu trebuie să întrebe pe nimeni, să nu caute în nici un tratat de filosofie, nici într-o simplă meditație ca aceasta, care nu-i pot oferi decât cojile unor definiții mai mult sau mai puțin juste, ci să-și întrebe propriul suflet, să-l adape la izvoarele vieții divine și va ști ce este rugăciunea…
Poetul Vasile Voiculescu dedică câteva versuri deosebite rugăciunii, zicând: "Pe vremea aceea mă închinam mereu./ La masă, la culcare, la sculare;/ Rugăciunea era cheia de aur cu care/ Întorceam ornicul sufletului meu/ Și-l potriveam să meargă după Dumnezeu".

Cu orice rugăciune putem dobândi adevărata rugăciune a inimii. Şi cu citirea Psaltirii, dacă o facem cu mare credinţă şi luare aminte, şi cu metaniile, şi cu acatistele, şi chiar cu cântarea cea duhovnicească, şi cu postul, şi cu privegherile de toată noaptea. Sfinţii Părinţi, însă, au ales rugăciunea lui Iisus pentru a dobândi rugăciunea inimii, ca cea mai potrivită: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“.

Mai mare decât rugăciunea inimii însă este extazul, răpirea minţii, numită de Părinţi „vedere duhovnicească“, când se curăţeşte văzduhul inimii. La această treaptă au ajuns Moise şi Ilie, când s-au învrednicit să vorbească cu Dumnezeu şi să vadă slava Lui. Şi mai ales Sfântul Apostol Pavel, care „a fost răpit până la al treilea cer, în trup sau afară de trup, Dumnezeu ştie“ . Că nici el nu ştia. În ultima treaptă a rugăciunii, puterile sufleteşti rămân la om, dar le poartă Duhul Sfânt unde voieşte, că omul nu le mai poate conduce. Mintea omului în acel moment se topeşte de focul dumnezeirii, ca ceara în foc şi nu mai are lucrarea ei. Cei cu înţelegere omenească nu pot pricepe înţelepciunea Duhului Sfânt. Nici descoperirile din vremea rugăciunii nu le poate tâlcui cel ce le-a văzut, ci altul mai înalt decât el. Cum a fost proorocul Daniel. El nu-şi putea explica descoperirile cele dumnezeieşti, ci i le explica arhanghelul Gavriil. (arhim. Cleopa Ilie, Convorbiri duhovniceşti)

Despre Rugaciune… Parintele Porfirie

Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are El rațiunea Lui. Are și Dumnezeu ,,tainele” Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaște toate ale vieții noastre și voiește totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere.Știm că trecut, prezent și viitor, toate sunt goale, descoperite și cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, ….nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Lui (Evr. 4, 13).
Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu.Căci cu cât ,,vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Așadar – răbdare, credință și liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie.

Au venit, odată, la avva Lucius, la Ennaton, câţiva călugări euhiţi. Bătrânul i-a întrebat: „Ce lucraţi voi cu mâinile?“. Ei au răspuns: „Noi nu ne atingem de lucru, ci, cum zice Apostolul, ne rugăm neîntrerupt“. Bătrânul îi întreabă: „Dar nu mâncaţi?“. Ei zic: „Da“. El: „Şi când mâncaţi, cine se roagă pentru voi?“. Apoi: „Nici nu dormiţi?“. Ei: „Da“. Bătrânul: „Şi când dormiţi, cine se roagă pentru voi?“. N-au ştiut ce să-i răspundă. El a continuat: „Iertaţi-mă, dar voi nu faceţi cum spuneţi. Eu am să vă arăt că, deşi lucrez cu mâinile, mă rog neîncetat. Iată cum: Mă aşez, cu Dumnezeu, să-mi umezesc smicelele. Apoi le împletesc în funie zicând: «Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea». Şi-i întreabă: „Oare aceasta nu-i rugăciune?“. Ei au răspuns: „Ba da“. Apoi continuă: „Toată ziua lucrez şi mă rog şi câştig mai mult sau mai puţin de şaisprezece parale. Dau două de pomană, la poartă, iar de restul mănânc. Cine primeşte cele două parale se roagă pentru mine în timp ce mănânc şi dorm. Astfel, cu harul lui Dumnezeu, îndeplinesc porunca de a mă ruga neîntrerupt“.

"Crestinului ii sta bine cu rugaciunea". Gavriil Stiharul
Rugaciunea este calea de intrare in dialogul personal cu Dumnezeu...O rugaciune este in egala masura inaltatoare, dar si balsam sufletesc....E important nu unde o faci, ci mai ales cum o faci...si...SA O FACI....Rugaciunea este importanta ca ne tine aproape de cer....Doamne ajuta!

Ce fel de rugaciune?Rugaciunea libera,ca un dialog personal cu Dumnezeu sau aceea citita?

Rugaciunea aceea exprimata cu cuvintele tale , pornite cu sinceritate din profundul inimii...Eu le imbin.........Ma rog intai prin rugaciuni definite, apoi urmeaza propria rugaciune...Si stii ceva? Am senzatia ca stiu ca sunt ascultate.....Doamne Ajuta!

Daca sunt pornite din inima , sa fi sigur , ca nu-i doar o senzatie , ci , certitudine ! Vorbirea cu Dumnezeu , nu necesita carte , multa filozofie , si bolboroseala , dar necesita multa sinceritate , si sa fie dezinteresata , sa fie nascuta acolo in inima ta , in launtrul tau , si El , iti va raspunde intr un fel sau altul ( prin propria constinta , prin oameni , prin tot felul de "coincidente" , "intamplari" , si alte asemenea ce se petrec in viata noastra . De multe ori , rugaciunea noastra ( raspunsul ) se lasa asteptat , dar nimic nu este intamlator , iar rabdarea noastra sa nu piara niciodata ! Vorba Parintelui Cleopa : rabdare , rabdare , rabdare . . . Doamne ajuta !+

E foarte important ca prin rugaciune sa ai un dialog sincer si constant cu Dumnezeu si nu sa vezi in Dumnezeu un fel de ghiseu la care depui cereri si reclamatii si apoi astepti raspunsul.
Cuvinte putine dar sincere cu recunoasterea pacatelor si neputintelor, venite dintr-o inima strapunsa, smerenie si recunostinta pentru ajutor, multumire pentru toate. Decat sa ceri sa te scape de ceva, mai bine cere puterea de-a le indura si rabda pe toate. Primele te usureaza dar numai ultimele te inalta, caci numai prin foc se lamureste aurul.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Asa este cum spui si as mai adauga RUGACIUNEA de MULTUMIRE, chiar in mijlocul necazurilor.Sa multumim pentru necazurile si greutatile pe care le avem, pentru ca trebuie sa ne gandim intotdeauna ca sunt altii, mai napastuiti ca noi.Deci sa multumim intotdeauna pentru momentele prin care trecem.La Dumnezeu ajungi prin doua moduri : prin intelepciune sau prin suferinta!
Odata am alunecat/impiedecat si mi-am spart barbia.M-am ridicat plina de sange si m-am uitat catre cer si mi-am facut cruce si am spus "multumesc Doamne!"..Prietena care era cu mine, era innebunita ca tasnea sange de sub barbia mea ca din pork..:4: si imi striga sa mergem la Urgenta sa ma coase, ce ma apuca sa multumesc pt ce am patit????? Mie mi s-a parut firesc, a fost primul lucru care mi-a trecut prin cap sa -l fac...Sa multumesc ..I-am spus si ei apoi, dupa ce m-a cusut la Urgenta, ca am multumit pt ca puteam sa imi rup gatul, sa cad intr-in ciot sa-mi scot un ochi, sa cad cu tampla intr-o piatra si sa raman lata,etc...puteam sa patesc mult mai multe rele decat am patit...Asa ca eu am multumit pentru ca DOAR mi-am spart barbia...:48:

'Daca neincrederea in noi, nadejdea in Dumnezeu si nevointa sunt atat de necesare in acest razboi nevazut, cu atat mai trebuitoare decat aceste trei este rugaciunea.

Cu rugaciunea luam de la Domnul nostru orice bine, caci rugaciunea e mijlocire si unealta de a primi toate darurile care izvorasc din dragostea si bunatatea lui Dumnezeu.

Cu rugaciune vei pune sabia in mainile lui Dumnezeu sa lupte si sa biruie pentru tine.' (Nicodim Aghioritul)

Cred ca importanta rugaciunii se arata prin faptul ca aceasta se numara printre acele realitati comune vietii de aici si vietii vesnice.

Rugaciunea o incepem in viata aceasta si nu o sfarsim niciodata. Asta deoarece viata in Dumnezeu presupune o continua doxologie.

Rugaciunea nu este o forma facultativa de a intra in relatie cu Dumnezeu. Ea este forma fireasca pentru ca Dumnezeu ne-a creat pentru dialog sau cum spune parintele Staniloae "omul este o existenta agraita". A nu vorbi cu Dumnezeu este nefiresc. A incerca sa- L cunosti pe Dumnezeu ocolind rugaciunea reprezinta ceva abstract, inseamna sa vorbesti despre o persoana abstracta sau despre un anonim.

Plus , ca este o lipsa totala de respect ! Intr o relatie de prietenie , de prietenie adevarata si sincera , vorba , gandul , si fapta , sunt trei elemente de baza , de bun simt , pentru mentinerea acestei relatii . Sa nu uitam , ca lipsa rugaciunii , duce la trandavie , trandavie ce da posolbilitatea gandurilor sa lucreze in voia lor . Bazele , inceputul oricarui pacat , fie el si cel mai mic , de la un simplu gand pleaca . Imprastierea mintii , nu poate fi stopata , oprita fara a exersa din plin , rugaciunea . Cand ne vine un gand , "trantim" o scurta rugaciune , fie si un scurt , " Doamne Iisuse , ajuta-mi " , sau " Doamne Iisuse , Fiul lui Dumnezeu , miluieste-ma pe mine pacatosul " . Ne sminteste ceva , ne tulbura ceva , ne supara cava sau cineva , "trantim" o scurta rugaciune in minte , cat de scurta , dar s-o facem ! Doamne ajuta !+

Puterea rugăciunii
 

Bătrânul Zaharia spunea ca la Chilia „Schimbarea la Faţă“ de la Noul Schit părinţii spuneau „Rugăciunea lui Iisus“ cu voce tare.

Odată, s-au adunat diavolii şi unul dintre ei a strigat:

- Spun rugăciunea cu voce tare, dar nu are putere rugăciunea lor.

Atunci unul dintre diavolii cei mai mari a spus:

- Fie că spun rugăciunea cu voce tare, fie că o spun cu mintea, ea are putere, din moment ce noi nu putem face nimic. (Patericul atonit)

Coincidenta sau nu , avem si noi un Zaharia , ce-i drept nu-i prea batran ,dar avem ce invata de la el !:1: Multumim , pentru povestioara cu talc ,postata de tine !

Neancetat - RUGACIUNEA
 

Intram in Postul Mare , unde mai mult ca oricand RUGACIUNEA devine o NECESITATE , nu o obligatie , nu o formalitate , caci ea nu-i povara , ea e insasi este VORBIREA noastra cu Dumnezeu . Indiferent pe care treapta ne situam in rugaciune , prin ea omul castiga har si o intelepciune duhovniceasca nemarginita , fiindca se uneste cu Cel nemarginit , cu Dumnezeu . Post binecuvantat !+

Rugaciunea este o convorbire , un dialog cu Dumnezeu
 

" Un suspin poate fi o rugaciune " - Parintele Arsenie Papacioc
 

Un cuvant de intelepciune , al parintelui Arsenie Papacioc , greu incercat in aceste zile . . . :http://www.crestinortodox.ro/intervi...une-70496.html

Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci inchinarea inaintea Mea nu este decat o randuiala omeneasca invatata de la oameni.

E dramatic cand omul nu mai e atent la propriile cuvinte. Se roaga, dar mintea ii este imprastiata. In acest caz, rugaciunea e lipsita de viata, de simtire. Inceteaza sa fie vorbire cu Dumnezeu, transformandu-se intr-o mimare a dialogului cu El.