Din nou postezi in stare de ebrietate , după ce ai reusit sa-i dezamagesti si sa-i exasperezi pe cei de lângă tine , soția si copii care deja au ajuns la disperare .
In fine e optiunea ta de a trăi astfel , dar iată un scurt cuvânt , sper folositor :)
Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca*“cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.
Iar in alta parte spune limpede:
“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […].*Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine.*Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.
Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire.*Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“,constata Sfantul Isaac Sirul.*
Toate cele bune Cezar :)

( 5 )
 

De asemenea,*omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste.*Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca.

“Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi.Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala“.

Stim din viata pustnicilor ca in singuratate nu se misca in om patimile pe care le isca intalnirea cu semenii; dar ele se ivesc indata ce se paraseste sihastria.

“Negresit,*orice patimi nevindecate vom duce in pustie, le vom simti acoperite in noi, si nu sugrumate“,

spune Avva Ioan Casian.

“Cate un om pare rabdator si smerit pana nu s-a intovarasit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de mai inainte.*Patimile ce stateau ascunse au si irupt ca niste cai fara zabala care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din grajd, ranindu-l de moarte pe cel care-i mana.*Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii si mai mult se aprind in noi patimile daca n-au fost sugrumate mai inainte“.

Acelasi Sfant Parinte, in alta scriere a sa, spune din nou ca*daca omul nu lupta impotriva patimilor sale si nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotriva, se intaresc tot mai mult:

“Sa stim bine ca daca ne retragem in locuri indepartate si pustii fara sa ne fi curatit de toate patimile noastre, nu inseamna ca, nemaiputandu-le practica acolo, ele nu exista in noi ca dorinta.*Ramane ascunsa in noi, serpuind oarecum, radacina tuturor patimilor daca n-a fost smulsa, si o simtim dupa oarecare semne ca traieste inca in noi. Si nu doar traieste, ci si sporeste tot mai mult“.

“Lucrarea pacatului ne lipseste, iar nu pofta.*Aceste patimi, daca ne amestecam din nou cu oamenii, de indata ies din hrubele simturilor noastre, dovedind ca ele nu se nasc atunci cand tasnesc cu putere, ci ca abia atunci au iesit la iveala, dupa ce statusera multa vreme ascunse“.

Invatatura Sfantului Parinte e limpede:pana nu e deplin starpita din suflet, patima ramane vie si creste in ascuns, fara ca omul sa-si dea seama; si, pe masura ce creste, capata tot mai multa putere si, indata ce afla prilejul, izbucneste cu cea mai mare furie.*Aceasta se intampla insa numai daca omul e lipsit de luare-aminte si nu se straduieste s-o biruie cu puterea harului.

Vedem din toate aceste texte ca*pornirile patimase ale omului nu sunt determinate, asa cum se crede cel mai adesea, de circumstante exterioare.*Evenimentele si oamenii nu fac decat sa dea la iveala patimile ascunse in suflet.

( 6 )
 

“Fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea“, spune Sfantul Apostol Iacov in epistola sa (1, 14). Iar Sfantul Ioan Casian atrage atentia asupra faptului ca:

“Negresit, niciodata nimeni nu e impins la pacat fiind atatat de patima altuia daca n-are inchisa in inima lui hrana pacatelor si nici nu trebuie sa credem ca cineva este amagit pe data cand, la vederea frumusetii unei femei, cade in nerusinata desfranare, ci mai degraba ca aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafata boala ascunsa, incuibata in adancul lui“.

“E un lucru de ras si o judecata stramba – scrie Avva Dorotei – sa spuna cineva despre un altul care l-a suparat zicandu-i vreun cuvant: “De nu venea acesta si nu-mi vorbea si nu ma tulbura, n-as fi pacatuit”.Oare cel ce i-a spus lui acel cuvant a sadit in el patima? Acela doar i-a aratat lui patima care era in el […]. Asa si acesta se socotea pe sine sezand in pace si in liniste, dar inlauntrul lui avea patima si nu stia. A fost de-ajuns sa-i spuna fratele acela un singur cuvant si a scos la aratare putreziciunea ascunsa inlauntru“.

Dand un acelasi exemplu, Sfantul Ioan Casian conchide:

“Cand cineva invins de o ocara se aprinde de focul supararii, trebuie sa credem ca pricina acelui pacat nu este muscatura defaimarii, ci mai degraba vadirea slabiciunii ascunse“.

Patimile pe care omul nu si le cunoaste genereaza o profunda stare de boala. Cu patimile stiute – care si ele ranesc grav sufletul – omul se poate lupta mai usor. Insa cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul insusi nu vrea sa stie, fie nemarturisite – sunt pricina de mult rau si de boala grea a sufletului. Active si puternice, pentru ca au fost lasate sa creasca si sa se intareasca fara nici o opreliste, ele rod si macina pe incetul sufletul, surpandu-l pe nestiute.

“Gandul ascuns ruineaza sufletul, iar cel ce se tainuieste pe sine se va imbolnavi“,

spune Sfantul Ioan Casian. Iar intr-una din convorbirile sale duhovnicesti aminteste cuvintele lui Avva Theor despre

“puterea pe care gandurile ascunse o au asupra noastra, despre natura lor si despre robia groaznica in care ne tin cata vreme raman nemarturisite“.

(7)
 

Un alt Sfant Parinte invata, in acelasi sens:

“Pe masura ce omul isi tainuieste cugetele, ele se inmultesc si se fac puternice […]. Dupa cum cariul macina lemnul, tot asa gandurile pacatoase strica inima“.

Asadar, primul pas spre tamaduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac in el, ca omul sa-si vada si sa-si cunoasca starea de pacatosenie.

(Jean Claude Larchet, Crestinul in fata bolii, suferintei si mortii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)

Sfântul Teofan Zavoratul - Starea Pacatosului ( 1 )
 

Starea păcătosului

“În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca 10, 41).

St_teofan7878

2. Grija şi silinţa pentru multe

Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte grija şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri – atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.

Dacă rămâne singur, păcătosul va continua să se învârtă în acest cerc vicios, pentru că aşa ajunge firea noastră atunci când e robită păcatului. Totuşi, atunci când se află în prezenţa altora, rotocoalele lui se înmulţesc de mii de ori şi devin din ce în ce mai întortocheate. Lumea întreagă e plină de oameni care fac neîncetat tot felul de lucruri, întreabă, se distrează şi se perindă de ici-colo ale căror mişcări în toate acestea au format un sistem care i-a supus pe toţi sub legile sale, făcând din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi în sfera lui de influenţă, în această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea în legătură cu celălalt, interacţionează unii cu alţii, iar prin interacţiunea lor îşi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de zeci, sute şi mii de ori, punându-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa în această vâltoare nebună. E lumea deşertăciunii, în care îndeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile, distracţiile, ideile – totul, de la cel mai mic lucru până la cel mai mare – sunt pătrunse de lucrarea acestor trei duhuri rele ale grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce pricinuieşte jalnica învârtire a sufletelor oamenilor lumeşti.

Trăind în strânsă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins în înmiitele ei mreji şi e atât de încâlcit încât nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a fiecăruia dintre părţile lui, astfel încât nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cât de mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atât de anevoioasă şi nici măcar nu se mai gândeşte la ea; în schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neîncetat prin şanţurile în care au căzut.

St_teofan7878

( 2 )
 

3. Momelile prinţului acestei lumi

Încă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche în viclenie, ranchiună şi priceperea de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit în sufletul omului prin trup şi prin toată acea materialitate în care se cufundă omul prin cădere. Venind, el stârneşte pe mai multe căi iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine sufletul în acestea fără putinţă de scăpare; cu şoapte şi îndemnuri insuflate minţii, îi dă idei prin care să le poată dobândi şi apoi fie ajută la împlinirea acestora, fie li se împotriveşte cu alte dorinţe, încă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi să adâncească încâlcirea omului în ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prinţul acestei lumi are o întreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc în marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adâncesc marea încâlceală în mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a împiedica pe oricine ar putea să-şi pună în gând să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă la libertate, în ultimul caz, se strâng iute în jurul îndărătnicului. Mai întâi vin unul câte unul, apoi în cete şi legiuni, până când soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi în diferite chipuri, astfel încât să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi – folosind cealaltă imagine – să îmbrâncească înapoi în prăpastie pe oricine a început să se strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.

( 3 )
 

4. Ţinutul nevăzut al duhurilor în care s-a înglodat păcătosul

Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai întâi sălile de tron, acolo unde se întocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum le-a numit Sfântul Ioan Teologul. Pe pământ, în împărăţia din mijloc al oamenilor, se află cetele răufăcătorilor, desfrânaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte şi scrieri răspândesc întunericul păcatului pretutindeni şi împiedică dumnezeiasca lumină. Mulţimea căilor lumeşti, împânzite de stihiile păcatului, care năucesc omul târându-l departe de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care îşi vădesc voinţa şi puterea lor aici.

Aceasta este întinderea împărăţiei păcatului! Fiecare păcătos îi este căzut pradă, dar rămâne ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt în aparenţă, îngăduite – ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci când un om se preocupă în întregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de inimă, astfel încât omul să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa învăţătură, măiestriile artei şi toată secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să îi ţină pe cei orbiţi de păcat în puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni în fire.

( 4 )
 

5. Felul lăuntric de a fi al păcătosului

Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat, dar este cu desăvârşire orb în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti şi problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă şi se sileşte neîncetat în tot felul de treburi, în schimb e leneş şi nepăsător în ceea ce priveşte rânduiala propriei lui mântuiri; deşi încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârşire nesimţitor la cele duhovniceşti, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea şi nesimţirea.

Nu vede starea în care se află, aşa că nu simte nici primejdia care îl paşte. Nu simte primejdia, şi de aceea nici nu se sileşte nici nu se îngrijeşte ca să se izbăvească de ea. Nevoia de a se schimba şi de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă şi de nezdruncinat că aşezarea vieţii lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână aşa cum este. Prin urmare, socoteşte orice i-ar aminti de o altă viaţă de prisos pentru el; nu ascultă şi nici măcar nu poate pricepe la ce ar folosi. Fuge şi se fereşte de aşa ceva.

St_teofan7878

Lucrarea harului dumnezeiesc

Am spus că păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc. Aşa cum cel adormit nu se va trezi şi nu se va scula de la sine, în ciuda pericolului care se apropie, de nu vine cineva să-l zgâlţâie, tot aşa cel cufundat în somnul păcatului nu-şi vine în fire şi nu se trezeşte până când nu vine harul dumnezeiesc în ajutorul lui. Prin nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, acest har stă la îndemâna tuturor, se apropie pe rând de fiecare şi îi cheamă limpede pe toţi: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14).

Această asemănare a păcătoşilor cu cei adormiţi ne oferă un punct de plecare pentru o cercetare amănunţită a întoarcerii lor la Dumnezeu. De pildă, cel ce doarme se trezeşte, se scoală şi se pregăteşte de lucru. Un păcătos care se întoarce la Dumnezeu şi se pocăieşte este trezit din „nani-nani”-ul păcatului, ajunge la hotărârea de a se schimba (se scoală) şi la urmă se îmbracă cu putere pentru noua sa viaţă prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi împărtăşaniei (pregătirea de lucru). Aceste momente sunt descrise în parabola Fiului Risipitor astfel:

Venindu-şi in sine înseamnă că şi-a venit în fire; „Sculăndu-mă, mă voi duce” arată că s-a hotărât să înceteze vechiul său mod de viaţă; am greşit este pocăinţa, iar tatăl îl îmbracă (iertarea şi dezlegarea de păcate) şi îi pregăteşte un ospăţ (Sfânta împărtăşanie) (vezi Luca 15, 11-32).

Aşadar, trei sunt treptele întoarcerii păcătosului la Dumnezeu: 1) trezirea din somnul păcatului; 2) luarea hotărârii de a lepăda păcatul şi a se face plăcut lui Dumnezeu; 3) înveşmântarea cu putere de sus spre aceasta prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Împărtăşaniei.

( 5 )
 

Trezirea păcătosului din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvârşit de harul dumnezeiesc în inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el îşi vede păcătoşenia, simte primejdia care îl paşte, începe să se teamă şi să se îngrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mântuirea sa. Mai înainte era ca un orb, nepăsându-i şi nepurtând grijă de mântuire; acum vede, simte şi îi pasă.

Cu toate acestea, schimbarea încă nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare şi chemarea către ea. Acum, harul doar îi spune păcătosului: „Vezi în ce te afli, aşa că ai grijă, fă ce trebuie pentru mântuire”, îl scoate din lanţurile sale obişnuite şi îl aşază dincolo de ele, dându-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, în care să-şi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă, va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi în acelaşi somn şi în aceeaşi prăpastie a pierzării.

Acest har dumnezeiesc se dobândeşte prin simţirea şi vădirea în cunoştinţă a lipsei de însemnătate şi a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atât de preţuite şi râvnite de omul păcătos. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu pătrunde “până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), aşa pătrunde harul până la încheietura inimii cu păcatul şi rupe acea legătură şi însoţire nelegiuită. Am văzut cum cade păcătosul cu toată fiinţa lui într-un tărâm în care învăţăturile, ideile, părerile, rânduielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desăvârşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit.

Căzut în această lume, el nu rămâne departe sau neatins de ea. Nu, ci e pătruns de toate, se amestecă cu toate. Este cu desăvârşire scufundat în ea. Aşa că e firesc să nu ştie sau să nu se gândească la nepotrivirea ei cu viaţa duhovnicească şi să nu aibă nici o înţelegere faţă de aceasta din urmă. Lumea duhovnicească este închisă pentru el. Se vădeşte astfel faptul că uşa întoarcerii se poate deschide numai dacă viaţa duhovnicească se va descoperi conştiinţei păcătosului în toată strălucirea ei şi nu numai dacă i se va descoperi, ci şi dacă îi va mişca şi inima; dacă viaţa păcătoasă va fi ruşinată, respinsă şi nimicită. Şi aceasta se petrece în prezenţa conştiinţei şi simţirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepăda vechile căi şi a păşi pe cele noi. Toate acestea se săvârşesc prin simplul fapt al trezirii păcătosului de către har.

În lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are în vedere tot timpul nu numai legăturile de care este ţinut păcătosul, ci şi starea lui generală, în această din urmă privinţă, trebuie avută în minte mai presus de orice deosebirea dintre felul în care se iveşte harul asupra celor care nu au mai fost niciodată treziţi şi felul în care lucrează asupra celor care au mai trăit şi înainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai încercat până atunci trezirea duhovnicească i se dăruieşte din plin, ca un fel de har atotcuprinzător pregătitor sau provocator. Nu i se cere nimic în prealabil omului, căci el are o cu totul altă mişcare.

Cu toate acestea, harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa în Hristos şi care a căzut iarăşi în păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai întâi. Trebuie să se roage şi să se învrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har. Un astfel de om, amintindu-şi vechea sa umblare în calea virtuţilor creştine, adesea o doreşte iar, dar nu mai are nici o putere asupra luişi. Ar vrea să întoarcă foaia, dar nu e în stare să îşi recapete stăpânirea de sine şi să se biruiască. S-a dat pe sine pradă unei amarnice deznădejdi pentru că mai înainte a lepădat darul şi a ocărât şi „a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu… şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Acum este lăsat să priceapă că această putere a harului este atât de mare încât nu i se va mai dărui prea curând. Caută şi te osteneşte şi învaţă să iei aminte cât de greu este să o dobândeşti.

Un astfel de om se află într-un fel de agonie: însetează, dar nu i se dă să bea, flămânzeşte, dar nu e hrănit, caută, dar nu află, se sileşte pe sine, dar nu primeşte. Uneori, este lăsat în această stare vreme îndelungată, până când simte certarea dumnezeiască, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi întors de la el şi-ar fi lepădat făgăduinţa Sa. Se simte ca „ţarina care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei… dar… aduce spini şi ciulini” (Evrei 6, 7-8). Numai că această atingere înceată a harului de inima celui ce-l caută nu e decât o încercare. El trece acum prin vremea ispitirii şi mulţumită ostenelilor şi chinuitoarei sale căutări, duhul trezirii pogoară iar asupra lui, aşa cum coboară asupra altora în dar. Acest fel de a lucra al harului mântuitor ne arată două lucruri: mai întâi, mişcările deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le săvârşeşte în trezirea păcătosului; apoi, calea obişnuită de dobândire a harului trezirii”.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Calea spre Mantuire )

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț
 

Boldul invierii sufletesti si boldul mortii. Intristarea

In Patericul Sfintilor Parinti scrie despre un frate care mult se intrista si plangea mereu pentru pacatele sale. Intr-o zi I s-a aratat lui Domnul, zicandu-i: “Ce plangi, omule, ce te intristezi asa?” si a raspuns fratele: “Nu voiesti , Doamne, sa plang si sa ma mahnesc, caci cu atatea Te-am scarbit?” Atunci Domnul, intinzandu-si mana, a pus-o pe capul lui, zicand:

“De acum nu te mai scarbi, de vreme ce tu Te-ai scarbit pentru Mine, Eu nu Ma voi scarbi asupra ta, caci daca sangele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai vartos iti voi da iertare si tie si la tot sufletul care se pocaieste curat!“

Dupa aceasta, venindu-si in sine, fratele s-a aflat cu inima plina de toata bucuria si s-a incredintat ca Domnul a facut mila cu dansul. Deci, toata viata lui a petrecut-o cu multa smerenie, multumind lui Dumnezeu totdeauna. Din aceasta pilda se vede cat de mare este folosul pe care-l dobandim din intristarea cea dupa Dumnezeu si cat de mult pretuieste Dumnezeu aceasta intristare a noastra.

Intristarea este de doua feluri si anume: este intristare care omoara sufletul si este intristare care sfinteste sufletul. Intristarea care este amestecata cu deznadejde este boala otravitoare pentru suflet, pentru aceasta zice si Sfantul Apostol Pavel: “Sa nu va intristati ca cei ce n-au nadejde“. Iar intristarea cea pentru pacate, care este insotita cu nadejdea mantuirii vine din lucrarea Duhului Sfant, care ne vorbeste prin glasul constiintei. Mustrarea aceasta a constiintei, care nu se desparte de nadejde este calauza cea sfanta care ne duce spre mantuire.

In cartea cea pentru Marturisire scrisa de Sf. Nicodim Aghioritul (in greceste) aflam urmatoarele cuvinte despre boala intristarii celei fara de nadejde, care se mai cheama si deznadajduire: “Deznadajduirea este rautatea cea mai mare si cea mai vatamatoare din toate rautatile“. Desi toate pacatele sunt potrivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o parte dimpotriva, pe cand deznadejdea este pe de-a-ntregul impotriva lui Dumnezeu, in toate directiile si in toate privintele, caci ea combate pe Dumnezeu si-L scoate afara din suflet, socotind rautatea drept Dumnezeu si pe diavol pricinuitor al rautatii. Omul cel cuprins de boala deznadejdii socoteste ca rautatea este mai puternica decat bunatatea lui Dumnezeu si mai nemarginita decat insasi nemarginirea lui Dumnezeu. De vreme ce el nu mai crede ca Dumnezeu poate sa-l mantuiasca, prin aceasta omul socoteste ca rautatea este mai presus decat Dumnezeu. Dar oare poate sa fie o necinstire si o nechibzuinta mai mare ca aceasta? Adica a socoti cineva ca neputinciosul pacat este mai tare decat Cel Atotputernic sau ca cel scurt intrece pe Cel nemarginit si cel fara fiinta ar fi mai presus decat Cel pururea fiitor? Pentru aceasta scrie la “Marturisirea Ortodoxa” ca deznadajduirea este un pacat impotriva Duhului Sfant.

Sfantul Vasile cel Mare zice ca daca s-ar putea masura adancul milostivirii lui Dumnezeu, atunci ar fi iertat, adica s-ar ingadui si deznadajduirea, socotind multimea pacatelor noastre. Dar cata vreme pacatele noastre se pot numara si se pot masura, pe cand mila si indurarea lui Dumnezeu este cu totul nemasurata, deci pentru asta nu se cade sa fie deznadajduirea, ci sa cunoasca omul mila lui Dumnezeu si sa-si arate la duhovnic pacatele sale.

Deznadajduirea este impotriva judecatii celei drepte caci ea nu are loc intre cele omenesti si iata pentru ce anume: cata vreme cel care a pacatuit mai traieste inca, acesta este semn ca Dumnezeu il primeste si nu l-a parasit. Nu l-a pierdut, asa cum se cuvenea atunci cand a pacatuit, ci l-a lasat sa traiasca, anume ca sa se pocaiasca. Despre asta ne incredinteaza Sf.Grigorie Palama. Deznadajduirea este semanata de catre diavol, dupa cuvantul Sf. Efrem Sirul, caci inainte de a savarsi omul pacatul, ii sopteste ca nimic nu este pacatul, iar dupa cadere ii zice ca pacatul este atat de mare, incat nu mai este iertare pentru el.

In sfarsit, sa fim incredintati ca deznadajduirea este impotriva Sfintelor Scripturi din Legea Veche si din Legea Noua. Caci in Sfanta Scriptura se infatiseaza de mii de ori mila cea negraita a lui Dumnezeu, prin care primeste totdeauna pe cei pacatosi.

Atatea si atatea pilde arata potrivnicia deznadajduirii. Atatia pacatosi, impovarati cu nenumarate pacate arata ca s-au mantuit de la inceputul lumii numai pentru ca nu si-au pierdut nadejdea, cum au fost: Lameh, Manase, Nabucodonosor, David imparatul, apoi femeia cea desfranata, vamesul cel smerit, Fiul cel pierdut, talharul cel credincios, Pavel cel habotnic si Petru verhovnicul, precum si toti ceilalti care s-au mantuit. Pacatul deznadejdii este si impotriva cuvintelor Sfintilor Parinti care invata pe cei pacatosi sa nadajduiasca la mila lui Dumnezeu si sa arunce deznadejdea, dovedind ca nu este niciun pacat care sa biruiasca iubirea de oameni a lui Dumnezeu. “Fericit este omul care nadajduieste spre Domnul” – zice Sf.Proroc David – “Ca prin nadejdea aceasta ne-am mantuit” striga Sf.Ap.Pavel”.

(din: Sfantul Ioan Iacob Romanul, “Hrana duhovniceasca“, Editura Lumina din Lumina, 2006)

Sfântul Nicolae Velimirovici ( 1 )
 

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

( 2 )
 

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

( 3 )
 

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

Cum vom înţelege cuvântul Evangheliei că „nu este mai mare decât Ioan între cei născuţi din femeie, dar cel mai mic din Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”?

Oricine se va smeri pe sine mai mult decât Ioan - căci aceasta înseamnă mai mic - acela este mai mare decât Ioan. Sau altfel: Întrucât se crede că Ioan a cuprins prin contemplare cunoştinţa [lui Hristos] care era accesibilă aici, cunoaşterea cea mai mică şi mai de pe urmă ce se va arăta în starea viitoare este mai mare decât cea de aici. Sau încă, cel mai înalt teolog dintre oameni este mai mic decât cel din urmă dintre îngeri. Sau cel ce are locul cel mai de pe urmă în petrecerea Evangheliei este mai mare decât cel mai mare râvnitor după dreptatea din Lege.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 103)

Unul din voi spune: „Nu trebuie împărtăşiţi, fiindcă există credinţa că bolnavul va muri dacă se împărtăşeşte”. Celălalt spune: „Ba trebuie, fiindcă este păcat să plece creştinul neîmpărtăşit din această lume”.

Eu ţin partea celui de-al doilea, fiindcă Biserica porunceşte lucrul acesta. Mulţi pustnici, care au trăit departe de biserici şi preoţi, se temeau să nu moară neîmpărtăşiţi, şi se rugau fierbinte lui Dumnezeu să le trimită înainte de moarte un preot cu Sfânta Împărtăşanie. Pronia bună a lui Dumnezeu împlinea cererea acestor bine-plăcuţi ai Săi şi le trimitea un slujitor al altarului pentru a-i împărtăşi cu Sfintele Taine. Odată împărtăşiţi, ei se luminau de bucurie şi se despărţeau de această lume mulţumiţi şi liniştiţi. Erau cazuri când bolnavul însuşi a dorit să se împărtăşească, dar a murit mai înainte de a ajunge preotul, iar apoi s-a întors, a primit împărtăşania şi a murit din nou. Un asemenea caz s-a întâmplat nu demult în apropiere de Kralievo. Asemenea cazuri arată limpede care este voia lui Dumnezeu.

Este o prostie credinţa că bolnavul trebuie să moară dacă se împărtăşeşte. Multe exemple vii arată că se întâmplă tocmai pe dos. Eu însumi am fost de faţă la împărtăşirea câtorva oameni grav bolnavi, despre care se credea că vor muri sigur. Ei bine, sunt vii şi azi.

Dacă bolnavii mor de la împărtăşire, ar fi logic să credem că şi sănătoşii se îmbolnăvesc de la ea - iar asta este o prostie şi o hulă. Dacă s-a întâmplat ca vreun bolnav să moară după împărtăşire, n-a murit de la împărtăşire, ci de la boală. Aşa i-a fost soarta de la Dumnezeu - dar a murit cu sufletul curăţit şi iertat, împăcat cu Dumnezeu şi oamenii.

Omul întreg la minte se gândeşte la moarte când este sănătos și cu atât mai mult când este bolnav. În această împărăţie a muririi, nimic nu este mai credibil decât moartea. Dumnezeu i-a zis bogătaşului sănătos, care îşi făcea planuri cu bătaie lungă în privinţa averii sale: „nebunule, în noaptea asta vor lua de la tine sufletul tău - iar cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?”

Când bolnavul moare, cel ce l-a lipsit de împărtăşire se căieşte amar. Într-un oraş s-a îmbolnăvit un om. Faptul a ajuns la urechile preotului, care a venit şi i-a propus să se spovedească şi împărtăşească. Soţia i-a tăiat vorba, zicând: „Nu e pe moarte, părinte, nu e pe moarte!”. Preotul a plecat. În noaptea aceea, bolnavul a murit. Atunci, femeia a început să se tânguiască: „Vai de mine, de ce nu l-am lăsat să se împărtăşească!”

Or, nu ştiţi, fraţilor, că Împărtăşania preţuieşte pentru om cât toate pomenile?

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 35-36)

Sa ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat, spune psalmistul. Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine! O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest văl, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Prin rugăciune sfâşiem nişte văluri sau întunecimi, învelişuri de pe mintea şi inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelişuri care ne fac pe noi nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă prin rugăciune, aceste văluri se sfâşie, mintea noastră devine luminoasă, încât trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu; şi toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viaţa noastră; de la Tatăl Ceresc vin. Adică, să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, iar restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări, treburi omeneşti, şcolăreşti, studenţeşti. Fără această alternativă, viaţa noastră şchioapătă, e o viaţă bolnavă, o viaţă insuficientă, o viaţă ştirbită. Atunci toată grija lumească putem să o lepădăm. Adică această căinţă pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâşie acest val de împietrire, de nesimţire în care suntem cuprinşi atunci.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 62)

Daca vrei să laşi moştenire copiilor tăi multă avere, lasă-le grija faţă de Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu, fără ca tu să faci nimic, Dumnezeu Care ne-a dat sufletul şi viaţa şi Care ne-a plămadit trupul, văzând din partea ta o asemenea generozitate, văzând că-I dăruieşti Lui ce aparţine copiilor tăi şi chiar şi pe copii, cum nu-și va revărsa toată bogăţia Lui asupra lor?

Uite, de pildă Ilie, care s-a hrănit cu o mână de făină. După ce a văzut că femeia la care fusese trimis i-a dat lui să mănânce, lăsându-şi copilul flămând, a făcut să apară în camera văduvei saci cu făină şi butoiaşe cu ulei. Gândeşte-te câtă dărnicie şi iubire îţi va arăta ţie Dumnezeul lui Ilie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Orice manifestare în sufletul primului om a fost la început, prin natura ei, pozitivă. Apoi, aceste manifestări au degenerat, mutilându-se şi sluțindu-se, din pricina căderii în păcat. Patimile păcătoase care se observă astăzi ‒ precum osândirea, mânia, ura, pofta şi altele ‒ la început au fost însuşiri pozitive ale sufletului omenesc.

Pe acestea Dumnezeu le-a dat spre săvârşirea binelui, spre păzirea de rău şi spre atingerea unei desăvârşiri mai mari. Însă chiar noi, prin păcat, am întors în patimi aceste puteri sufleteşti dintru început bune.

Orice patimă, oricât de respingătoare ar fi în starea ei degenerată de manifestare, este expresie a puterii sufleteşti şi semn al unei capacităţi de care atârnă aceasta, şi în funcţie de cel căruia îi slujeşte ‒ binelui sau răului ‒, capătă o valoare fie pozitivă, fie negativă.

Fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţa personală, să se transforme dintr-un defect, într-o calitate a sufletului. O astfel de patimă este şi osândirea. Şi ea poate să fie ori virtute, ori patimă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca şi nu vei fi judecat, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 40)

Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).

Arhimandritul Sofronie

Stareţul îndemna pe un oarecare fiu duhovnicesc al său care muncea până seara şi nu mergea la privegheri:

– Fiule, priveşte puţin şi în sus. Nu numai jos, nu numai la cele pământeşti. Priveşte puţin şi la sufletul tău.

– Părinte, insistă acela, nu am timp, nu apuc.

Odată, s-a îmbolnăvit tânărul acesta şi stareţul l-a cercetat la spital. Îndată ce l-a văzut întins pe pat, a pus degetul arătător la tâmplă, spunându-i:

– Îţi aduci aminte ce-ți spuneam?

– Ați avut dreptate, Părinte, a răspuns acela.

– Acum vezi în sus fără să vrei, a continuat Părintele Epifanie. Iar când te vei face bine, să priveşti în sus şi din propria voință.

(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 105)

Si mândria, şi amorul propriu, şi slava deşar*tă, la care se pot adăuga aroganţa, lăudăroşenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs*tra acest termen generic, care acoperă toate con*ceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înţelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deşartă şi mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul şi bărbatul, ca grăuntele şi pâinea, ca începutul şi sfârşitul.

Simptomele slavei deşarte, acestui păcat pri*mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproşuri*lor, setea de laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună cutare şi cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”

„Slava deşartă vede de departe privitorul cum se apropie, şi pe cei mânioşi îi face blânzi, pe cei uşuratici - serioşi, pe cei împrăştiaţi - adunaţi, pe cei lacomi - înfrânaţi, şi aşa mai departe” - toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească şi adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu şi slavă deşar*tă ascunse.

Prin aceeaşi orientare după privitor se expli*că păcatul îndreptăţirii de sine, care adeseori se furişează pe nebăgate de seamă chiar şi în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toţi”, „n-am decât păcate mărunte - n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Şi fap*tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiţă şi trăind închisă 18 ani la ţară) mă chinuie deseori”. Principala frază de pocăin*ţă este pe deplin desfiinţată de îndreptăţirea de sine dintre paranteze. (Preot Aleksandr Elceaninov)

NU VĂ TEMEŢI DE GÂNDURILE DE NECREDINŢĂ

– Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

– Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?“. „De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

Pr. Gheorghe Calciu

Prin smerenie, prin ascultare; oprește-te de la a vorbi de rău, de la a contrazice pe cineva. De aici se începe lupta. Azi un pic, mâine un pic, pentru că degeaba pleci capul, degeaba faci alte lucruri, dacă în toate îți faci voia.

Dacă încerci cu orice chip să convingi pe celălalt că tu ai dreptate, niciodată nu te vei izbăvi de mândrie, tot prin înfrânarea gurii. Sfântul Apostol Iacob spune: „Bărbatul care își înfrânează limba este bărbat desăvârșit că își va înfrâna toate simțurile sale.”

Cine se va înfrâna pe sine în vorbă cu aproapele său, nu se va înălța asupra lui, nu va ține să-l contrazică, nu va ține să-l convingă de nu știu care lucruri, nu va ține să iasă întotdeauna pe a lui, că el are ideea cea mai dreaptă, cea mai bună.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 61)

Cand ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii tale. Ridică-te la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți.

Cere de la Domnul iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală. Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru mântuirea noastră?

(Arhimandrit Serafim Alexiev)

Rugăciunea care se face în acelaşi timp, în mai multe locuri şi de către mai mulţi creştini, ne va curăţa, va sfinţi şi va schimba duhul ţării. Înainte de a dormi, să spunem „Rugăciunea lui Iisus” pe respiraţie, să spunem Crezul şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. În acest fel, darul Duhului Sfânt şi Îngerul păzitor ne vor acoperi şi sfinţi.

Cei care vin şi se roagă la Sfintele Mănăstiri, vor reaprinde mai tare focul Duhului Sfânt în inimile lor. Trebuie să ne rugăm neîncetat, pentru că neîncetat suntem ispitiţi de patimile trupului şi ale sufletului, de către oameni şi de către diavoli. Când ne rugăm, Harul Duhului Sfânt vine şi îndepărtează ispitele care vin asupra noastră.

(Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minții cu inima și a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p.24)

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL: Simplitatea, primul vlastar al smereniei

Primul vlastar al smereniei este simplitatea. Iar cand in om exista simplitate, exista si dragoste, jertfa, bunatate, marinimie, evlavie. Omul sim*plu are curatie sufleteasca si o incredere neiscoditoare in Dumnezeu.

“Este foarte obositor atunci cand nu exista sim*plitate si incredere! In vremea noastra insa, cu cat se raspandeste politetea lumeasca, cu atata se pierde bucuria adevarata si zambetul firesc”

Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia…

Nu există vreun rău mai mare decât egoismul. El dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi vai de cel atins de el – îl va deforma! Doar bunul ucenic îşi va face sufletul îngeresc împodobit cu frumuseţe duhovnicească. Nu lăsa să treacă timpul fără roadă, pentru că firul e înfăşurat şi de îndată vei auzi: Fă-ţi ordine în casă căci vei muri şi nu vei mai trăi (Is. 38, 1). Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia. Lucrează cu frângere de inimă, cu întristare duhovnicească, cu mireasma smereniei. Doar faptele care au smerenie vor fi recompensate. Faptele înveninate de egoism şi voia proprie vor fi aruncate în cele patru zări şi împrăştiate ca gunoiul şi vom fi lăsaţi cu mâna goală. Să ne venim în fire. Să ne bucurăm cu dragostea neîntinată a lui Hristos, căci sufletele împătimite nu vor intra în Ierusalimul cel ceresc. Doar sufletele curate vor intra acolo cu bucurie.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie! Cel ce are smerenie alungă necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc, aşa încât orice nădejde de îndreptare e pierdută. Un om smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă şi uită totul pentru dragostea lui Dumnezeu. Rugaţi-L pe smeritul nostru Iisus în rugăciunile voastre să vă dăruiască un duh de smerenie şi de umilinţă.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem)

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul cu un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi - omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: "Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme".
Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: "Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat" (Psalmi).
Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.
Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al dăsăvârșirii. "Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie Teologul. "cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea pentru mine este medicamentul mântuirii".
Sfântul Vasile cel Mare spune: "Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: "Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe nu ne vom mai tulbura".
Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în "piața" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, usor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

Iubiţii mei fraţi,
Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, glăsuieşte cu putere apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 17).
Iubirea este floarea cea mai frumoasă din gradina feluritelor virtuţi, culoarea cea mai puternică a curcubeului ceresc, mărgăritarul cel mai scump din coroana credinţei, cheia care deschide toate porţile existenţei omeneşti, medicamentul care vindecă toate bolile sufletului şi ale trupului, cântarea evanghelică a raiului.
Un sfânt spunea: "Doamne, dă-mi să ajut şi să nu fiu ajutat, să iubesc şi să nu fiu iubit, să înţeleg şi să nu fiu înţeles". Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu cea falsificată de oameni, este expresia jertfei, "miros de bună miresmă duhovnicească", rodul inimii şi al jertfei de bunăvoie.
Iubirea nu se vede din ceea ce dai, ci din modul cum dai. Dragostea nu este întinderea mâinii, ci dăruirea inimii. Dacă ştii să te împarţi pe tine însuţi, atunci ştii să iubeşti.
Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de voie bună (II Corinteni 9, 7), ne spune Apostolul Pavel.
El iubeşte pe cel milostiv, care dă cu faţă veselă şi de bunăvoie, dar şi în deplină libertate. Milostenia care se aduce "la tristeţe sau la nevoie" nu este primită şi nici folositoare. Rădăcina milosteniei se află în inimă, începe de aici şi se încheie în mână. Ea se încălzeşte de focul iubirii şi fără iubire este rece şi tristă, ca un trup mort, fără soare şi lumină, floare fără miros şi frumuseţe. Când dăruieşti fără iubire ofensezi, pentru că ce valoare are darul cel mai scump şi cel mai frumos, când îl oferi fără zâmbet?
Iisus ne-a cerut sa luăm aminte la milostenie şi a osândit milostenia ostentativă şi din mândrie. Cât de multe ne învaţă şi sfinţii despre acest lucru! Minunat şi vestit a rămas în istorie ajutorul dat celor trei fete sărăce de către Sfântul Nicolae, nu atât prin cantitatea banilor - deşi este important şi acest aspect -, ci mai mult prin discreţia gestului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "sărăcia este înfricoşatoare", ea îl orbeşte pe om şi face fapte necuviincioase. Cele trei fete erau în pericol să fie împinse la desfrâu. Tatăl lor ajunsese la disperare, dar Sfântul Nicolae, plin de iubire şi de discreţie, se grăbeşte şi ajunge la momentul potrivit. Îşi ia toate măsurile ca fapta lui să rămână necunoscută şi ascunsă oamenilor, punând în practică cuvintele Domnului: să nu ştie stânga ce face dreapta ta (Matei 6, 3). Fără să întârzie, ia o pungă plină cu monede de aur şi vine târziu în noapte, pe furiş, aruncă preţiosul dar pe fereastră şi se îndepărtează în grabă. Tatălui celor trei fete nu-i venea să-şi creadă ochilor. Când Sfântul Nicolae a aflat că tatăl şi-a căsătorit prima fată, s-a dus şi a aruncat altă pungă cu bani, în acelaşi mod. Mulţumirile şi laudele părintelui sărac erau fierbinţi faţă de bunul Dumnezeu şi aşa a căsătorit-o şi pe cea de-a doua. Trebuia, însă, să nu-i scape printre mâini binefăcătorul. El presimte că va reveni şi rămâne treaz, încât la auzul celui mai mic zgomot care-i va trăda prezenţa să alerge, să-l prindă, să vadă cine este acest om atât de bun, care l-a salvat pe el şi pe fetele lui. Aşa s-a şi întâmplat. Sfântul iubitor de oameni şi de săraci n-a reuşit în a treia lui încercare tainică, căci tatăl, alergând, l-a recunoscut şi i-a mulţumit că a salvat prin fapta lui trei suflete de la pieire. Sfântul Nicolae i-a vorbit cu multă iubire poruncindu-i să nu mai spună nimănui cele întâmplate.
Sfântul Ioan cel Milostiv, acest mare lucrător fără seamă al iubirii, a cercetat mult vieţile sfinţilor şi o impresie deosebită i-a făcut viaţa Sfântului Serapion din Sidonia, încât deseori povestea următoarea întâmplare din viaţa lui.
Odată, Sfântul Serapion, cunoscut prin nevoinţa şi neagoniseala lui, a întâlnit un om foarte sărac. Atât de mult i-a fost milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. Înaintând mai încolo, l-a văzut pe altul că tremura de frig şi, ce să facă? Fără să întârzie, şi-a scos şi cămăşa şi i-a dat-o. Atunci a rămas gol ţinând în mână Sfânta Evanghelie. Când l-a văzut gol, un cunoscut oarecare l-a întrebat:
- Cine te-a dezbrăcat, sfinte al lui Dumnezeu?
- Acesta de aici, i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie.
N-a trecut mult, însă, şi a vândut şi această Evanghelie, iar banii i-a dat săracilor. Un ucenic l-a întrebat:
- Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai?
El i-a raspuns:
- N-a zis Domnul: "Vinde toate câte ai şi împartă-le săracilor?". Acestei porunci m-am supus şi eu, m-am gândit că nu trebuie să mă întristez nici de aceasta carte în care sunt scrise poruncile Domnului, ci s-o vând spre folosul săracilor. Un om al lui Dumnezeu a zis: "Fiecare suflet câştigat prin iubire este deja raza de lumină a lui Dumnezeu". Iubirea are lumină şi răspândeşte lumină, iar cel ce iubeşte pe fratele său rămâne în lumină (I Ioan 2, 10).
Cu cât te apropii de Dumnezcu, cu atât te luminezi şi străluceşti, şi cu cât Îl iubeşti pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubeşti pe om. "L-ai văzut pe fratele tău? Pe Dumnezeu L-ai văzut!", spunea Avva Isaac Sirul. Ce folos, într-adevăr, dacă am cuceri lumea, dar n-am caştigat pe fraţii noştri cu iubirea? La ce folos studiul şi descoperirea noilor galaxii, dacă n-am reuşit să descoperim "steaua" din Betleem, pe Dumnezeul iubirii. Ce lumi noi aşteptam să ne arate telescoapele, când ignorăm "Legea cea nouă a iubirii"? Fără dragoste toate sunt zadarnice, urâte şi nefericite. "Suferinţa noastră este fără iubire", striga Sfântul Tihon din Zadonsk. Toate lucrările şi reuşitele omului dobândesc valoare doar prin ea. Dar iubirea este şi discernământ, care la rândul lui este o artă. Dacă nu ştii arta iubirii, nu ştii să iubeşti. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greşelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipeşte suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândeşte şi nu bârfeşte în public. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil şi cu largheţe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 4-5), glăsuieşte Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea şi sinceritatea ei, nu ştie ce este răul, este curată şi limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură nici un val sălbatic, de răutate şi viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruieşte prin zâmbet şi bunătate şi, dacă în alte situaţii cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruinţă. "Prin iubirea de oameni învingem", ne spune Sfântul Grigorie Teologul.
Trofeele iubirii sunt strălucitoare, iar coroana iubirii de oameni este nepreţuit de scumpă. De altfel, să nu uitam că orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă cu nobleţe pe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca Cel care a suferit pe cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei. Domnul ne spune: Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa (Matei 10, 42). Iubirea se poartă cu bunătate şi cu cel înfometat, cu cel însetat şi străin, dispreţuit şi închis şi "cu tot sufletul îndurerat". Şi cei din temniţă sunt fraţii noştri, de aceea dumnezeiescul Pavel ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei (Evrei 13, 3), adică să simţim închisoarea lor ca şi cum ar fi a noastră, la fel şi tânguirea fratelui nostru.
Cineva a zis: "Durerea din lume este atât de mare, încât dacă ai vrea să aduni lacrimile care se scurg în fiecare zi din ochii oamenilor, te-ai afla înaintea celui mai mare fluviu de pe pământ". Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci şi să plângi cu cei ce plâng (Romani 12, 15).
Dacă fiecare stat are imnul lui naţional, creştinismul are Imnul Iubirii pe care Marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, l-a redat într-un mod exceptional în capitolul 13 din Epistola I către Corinteni.
Acest imn melodios să fie pe buzele şi în sufletul nostru. Amin.
(Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, pp. 328-332)

Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.
(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

Câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată.

„Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. Întrucât ați făcut, zice, unuia din aceștia, Mie ați făcut (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îți vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele și din frica de Dumnezeu, îți vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare și pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuși jurându-Se: Amin zic vouă, că își vor lua plata lor (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu pățim aceasta, poruncește ucenicilor și prin ei și nouă: Luați seama să nu faceți milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veți avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 6, 1 urm.). Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de "morții aceștia" și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.”
(Sfântul Grigore de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, Editura Apologeticum, p. 16)

Rugăciunea de taină

„Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închinzând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; și Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îți va răsplăti la arătare”. (Matei 6, 6)

La temelia fiecărei vieți trăite întru sfințenie trebuie să se afle o convorbire vie, statornică, a sufletului cu Dumnezeu, în tainița inimii omului, departe de oameni, față către față cu Dumnezeu dacă se poate spune așa. Întreaga semnificație a rugăciunii constă în această directă, intimă, personală relație a omului cu Dumnezeu, prin care omul are acces la tronul Celui Preaînalt.
Nu încape îndioală că mereu și oriunde ne-am afla suntem în prezența lui Dumnezeu, dar Însuși Hristos ne-a arătat cât de necesar este să ne retragem în singurătatea „cămării” noastre, pentru a ne ruga, iar experiența ne arată cât de folositoare este o asemenea retragere atunci când devine obișnuință.

http://img703.imageshack.us/img703/7...3d98b4ae9c.jpg

Acolo, în sanctuarul nostru, departe de cele pământești și de cele omenești, vom găsi izvor de apă vie, ne vom potoli setea sufletească, ni se va aprinde cu o ardoare nouă flacăra credinței; acolo vom primi aripi, avântându-ne într-un zbor fără primejdii, peste abisul îndoielilor și păcatului.
Să căutăm singurătatea și Îl vom găsi în ea pe Tatăl nostru ceresc; în lumina feței Sale, având vie conștiința iubirii Sale părintești, vom învăța să ne rugăm.
Deși Domnul nu așteaptă de la noi rugăciuni lungi și nu consideră a fi un merit rostirea de vorbe multe, trebuie totuși ca, începând ziua în care ne așteaptă poate nu puține griji și greutăți, să ne întărim, ca la un început de cale, să prindem forțe noi în singurătatea „cămării” noastre.

http://img7.imageshack.us/img7/6769/...aee20bceb3.jpg

Acolo Îi vom destăinui și teama că s-ar putea să nu ne meargă din plin în timpul zilei, vom implora binecuvântarea Sa pentru tot lucrul nostru, pentru ca, luminați de lumina Sa, plini de Duhul Său, înarmați cu rugăciuni, să ne avântăm fără frică în întâmpinarea încercărilor la care am putea fi supuși.
Să fim convinși că, de fiecare dată când ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă pentru câteva clipe, vom primi binecuvântare de Sus, iar „Tatăl nostru care vede în ascuns, ne va răsplăti la arătare”.

Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu - Editura Sofia

Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.

Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării.

La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit în formă omenească prin Duhul Sfânt, de către Fecioara Maria. S-a făcut om ca să ne arate nouă Dumnezeu în trup. Prin lacrimi, încetul cu încetul, şi noi începem să zămislim viaţă dumnezeiască în noi înşine, pentru a vădi ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit dintru început, şi anume să ne facem desăvârşit chip şi asemănare a Fiului Său. Duhul Sfânt zămisleşte prin plâns acest chip în noi, ca noi să îi purtăm pecetea şi să ne facem cunoscuţi îngerilor care ne vor aduna pe toţi în Împărăţia Sa în Ziua Judecăţii.

Domnul Iisus Hristos Se cheamă Emanuel „Cu noi este Dumnezeu”. Întrupându-Se Cuvântul, S-a făcut pentru noi trup care putea fi atins, măcar că este Duh neamestecat. Sfântul Grigorie Noul Teolog spune ”Ο Λόγος παχύνεται”, care întocmai se tâlcuieşte „Cuvântul lui Dumnezeu s-a îngrăşat”. Cuvântul lui Dumnezeu „s-a îngrăşat”, ca noi să Îl putem atinge, să Îl vedem, să Îl auzim. S-a „îngrăşat” în chip fizic ca să devină tangibil pentru noi. Asemenea şi noi, stăruind în lucrarea lacrimilor, a plânsului duhovnicesc, ne „îngrăşăm”, dar cu sufletul.

Adică harul începe să se întipărească, aşa încât sufletul se „îngraşă”, se îmbogăţeşte, dobândeşte o plinătate şi se face vizibil în faţa Domnului şi a sfinţilor Lui îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum mâncarea şi băutura sunt de trebuinţă trupului, aşa sunt şi lacrimile pentru suflet”. Dacă nu plângem adesea, spune acelaşi, ne înfometăm sufletul şi îl facem astfel să moară.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, pp. 230-231)

Sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Serafim de Sarov :

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai caănu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburam şi să cârtim.
Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: „Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.
Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore – de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.
Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.
Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : „si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: „tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca „trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalmi 135, 23-24).

Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi – acolo se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; unii dintre cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii – întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi – cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo, Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale.

Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, pp. 74-75)

Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!” Aşa a zis îngerul, aşa zicem şi noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.

O primim pe Maica Domnului aşa cum ne-o prezintă Biserica, o ţinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem şi ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea faţă de Mântuitorul, în grija faţă de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de puţine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie.

O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei şi, ştiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci şi mama noastră, ne gândim şi la însuşirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria faţă de credincioşii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului, Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 28)

Sfântul Atanasie cel Mare, în „Cuvântarea despre repausaţi”, zice: „Dumnezeu a dăruit celor ce sunt mântuiţi să rămână împreună până la ziua învierii şi să se bucure, aşteptând să li se facă pentru totdeauna dreptatea dumnezeiască. Însă păcătoşii vor fi lipsiţi chiar şi de această bucurie, căci ei nu se vor mai cunoaşte între ei. Deci, la acea judecată obştească, toate faptele lor vor fi descoperite în faţa tuturor, după care va fi despărţirea din urmă şi fiecare va merge în locul pregătit. Drepţii vor merge toţi împreună cu Dumnezeu, pe când păcătoşii, depărtaţi de Dumnezeu şi de prietenii lor, se vor duce în muncile veşnice deopotrivă împreună, dar necunoscându-se unii pe alţii, căci ei vor fi lipsiţi chiar şi de această mângâiere. Ce ruşine pentru păcătoşi, ale căror fapte vor fi cunoscute de toţi, căci ruşinea este mare pentru acela ce o poartă în faţa altora. Este un adevăr neîndoielnic că noi ne vom recunoaşte toţi cu desăvârşire unii pe alţii, şi atunci vinovăţia celor ce au trăit rău pe pământ va fi cunoscută de toţi”.

Sfântul Ciprian zice: „O mare mulţime din mult iubiţii noştri: părinţii, fraţii, copiii ne vor primi acolo sus; o mare mulţime din cei ce s-au îngrijit de mântuirea lor, se vor grăbi a veni înaintea noastră spre a ne vedea şi a ne face o bună primire. Ce uriaşă bucurie a tuturor, pentru ei ca şi pentru noi!” (Cuvânt de exortaţie la martir, cap. XII).

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 433-434)

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar şi împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greşit va roade ca un vierme mintea omului şi sufletul se va strica pe nesimţite. Cel care se plânge de slăbiciune, susţinând că puterea satanei este mai mare şi-l stăpâneşte pe om definitiv, acela îl face pe Dumnezeu nedrept. Un suflet care se străduieşte capătă cu siguranţă putere de sus; cel care luptă cu răul îl va învinge cu ajutorul harului. „Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. El va duce lupta pentru cel care Îl strigă neîncetat şi El îl va învinge pe satana, pentru rugăciunile celui ce se zbate şi plânge pentru păcatele sale, de care vrea să scape.

(Pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovniceşt ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011; p. 18)

Principalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este. De aceea, trebuie să te şi porţi cu toţi aşa cum se poartă în spital cu bolnavii. Acolo nu îl ceartă pe om că s-a îmbolnăvit de plămâni, de inimă, de stomac, nu zice nimeni „Ticăloasă oarbă ce eşti, poftim, te-ai îmbolnăvit de ochi!”. Nici voi nu trebuie să vă ocărâţi unii pe alții pentru bolile sufleteşti, ci să vă fie milă unul de celălalt. „Purtaţi-vă poverile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”, zice Apostolul.

Străduieşte-te să îndeplineşti sfatul meu, dacă vrei să ai parte de bine, atât sufletesc, cât şi trupesc. Când sufletul va fi în pace, într-o dispoziţie rugătoare, de pocăinţă, atunci şi trupul va fi sănătos, şi supărările vor fi îndurate cu uşurinţă. Dacă vei avea o dispoziţie corectă a duhului, la orice supărare, nedreptate, necaz vei spune din toată inima: „Cele vrednice de faptele mele pătimesc. Slavă Ţie, Doamne, că mă înveţi să rabd şi să împlinesc poruncile Tale!”.

Fii înţeleaptă, ieşi din marea deşertăciunii, la ţărmul rugăciunii, pocăinţei, atotiertării, iar Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat. (Cuviosul Nikon Vorobiov, Scrisori către fiii duhovniceşti, extrase din cartea Ne-a fost lăsată pocăinţa)

Din : " Dialoguri de seara " :
 

Parintele Galeriu: Slujirea duhovnicului este un astăzi continuu, pentru că în lucrarea mântuirii nu este oprire, stare pe loc. Apa stătută se strică. Dacă nu ai de lucru, îți dă diavolul de lucru.

În Sfânta Scriptură citim: „Mântuirea stă întru mult sfat” sau „Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele”. Și iar, la Sfinții Părinți aflăm cuvântul: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Este o relație fundamentală care exprimă alături, în comuniune între Dumnezeu și om, relația paralelă ‒ între părinte duhovnicesc și fiu duhovnicesc.

Gabriel Liiceanu: De ce nu se poate crește spiritual în afara relației maestru – discipol, de ce este nevoie de o relație personală? Ce te învață maestrul, ceva de peste învățătură sau de dinaintea ei? Pesemne, după cum lăsați să se înțeleagă, e vorba de căutare, te învață punerea pe cale. Maestrul (n.r. duhovnicul) este, deci, un om ce te-a așezat pe orbită.

Părintele Galeriu: Voi răspunde printr-un exemplu. Purta un om în el o „subterană” de rele. Ce să facă? I-a fost rușine să meargă la duhovnic. S-a dus în câmp, a făcut o mică groapă și acolo și-a spus toate ticăloșiile vieții. Peste un timp, când s-a întors acolo, din acea groapă răsăriseră mărăcini și plante otrăvite. De unde? Din microbii răului din el. Relația personală este necesară fiindcă este o relație firească, fundamentală. (...) Faptul capital, persoana umană se realizează numai în relație cu o altă persoană.

Duhovnicul săvârșește iertarea în numele Preasfintei Treimi. El zice: „Te iert și te dezleg în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”. Deci, nu în numele meu. Mai precizez: „în numele” și nu „în locul”. Duhovnicul e purtător al numelui și al harului, nu se substituie acestora. Ortodoxia elimină orice expresie legată de ideea substituirii.

Sorin Dumitrescu: Cât poate asuma duhovnicul din taina unei vocații (artistice, tehnice etc.)?

Părintele Galeriu: Cred că aici este implicată problema autenticității duhovnicului, responsabilitatea lui. Duhovnicul cu adevărat înrădăcinat în Revelație se constituie în Hristos, după Chipul Lui, în același Duh Sfânt cu El. Cuvântul pe care-l împărtășește în Duhul lui Hristos pornește chiar din viul experienței lui duhovnicești. Când un asemenea părinte duhovnicesc este martor autentic al Revelației, martor prin cuvânt și prin viață, atunci îl poate călăuzi pe fiul lui duhovnicesc, oricare ar fi profesia lui.

Gabriel Liiceanu: Observ că e foarte ușor să circumscrii profilul ucenicului. El are o armă fermă: întrebarea și ascultarea. Atunci care este arma maestrului?

Părintele Galeriu: Arma maestrului este cuprinsă în cele trei slujiri esențiale: învățător, sfințitor și păstor, după Chipul lui Iisus Hristos. Duhovnicul, deci, trebuie să împărtășească Adevărul, să-l împărtășească haric, sfințindu-mă, și să mă călăuzească, să mă conducă. Concret așa stau lucrurile! Aceasta este, de fapt, chiar lucrarea Bisericii, căci ea este vasul Tainelor.

(Părintele Galeriu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară, Editura Harisma, București, 1991, pp. 11-29)