Nu îndrăzni să mă deranjezi!
 

Supărarea şi mânia pe care le manifestaţi atunci când cineva vă tulbură momentele de singurătate nu sunt bune la nimic... ele sunt rodul îngâmfării

Pornirea mâniei în cazul neplăcerilor trebuie alungată cu rugăciunea şi cu meditaţia de fiecare dată până la pieirea ei completă. Şi rău nu va fi, dar altfel va fi.
Supărarea şi mânia pe care le manifestaţi atunci când cineva vă tulbură momentele de singurătate nu sunt bune la nimic... Ele sunt rodul îngâmfării: nu îndrăzni să mă deranjezi. Atunci şi vrăjmaşul se priponeşte lângă voi. Hotărâți-vă să nu vă dedaţi acestui simţământ. (...)
Izbucnirile vă copleşesc... Învăţaţi să nu le dați curs ci, îndată ce apar, înăbuşiţi-le. Că vă ieşiţi din fire nu ar fi nimic, însă aici este tot egoismul sau omul păcătos. Rugaţi-vă şi adunaţi-vă singuri gândurile care ar putea fi apa pusă pe acest foc. Pomenirea lui Dumnezeu și pomenirea morţii păstraţi-le. Aceste două gânduri sunt puterea a tot binele şi alungarea a tot răul...
Binevoiţi să vă limitaţi întotdeauna numai explicaţiile blânde şi supuse, iar cearta să o scoate-ți din vocabularul vostru. Pe lume nu există nimic din pricina căruia să vă puteţi certa serios, în afară de mântuirii sufletului.
Cu irascibilitatea cine să vă ajute să o scoateţi la capăt? Singuri trebuie să găsiţi mijlocul. Izbucnirea are loc atunci când cineva îşi permite să facă ceva împotriva voinţei voastre... a dorinţei... sau a poruncii voastre.
A nu rosti cuvinte mânioase este marea desăvârşire... La baza acesteia stă lipsa irascibilității inimii, căci ea, ca razele, se revarsă prin predarea sinelui în voia lui Dumnezeu, cu conştiinţa că Dumnezeu îngăduie neplăcerile pentru încercare şi să ne arate nouă cât de trainică este orientarea noastră lăuntrică bună... care ne şi obligă să ne purtăm în asemenea cazuri cu blândețe fiind încredinţaţi că Dumnezeu însuşi ne privește în această clipă.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 233-234)

Supărarea este un mare duşman
 

Supărarea, osândirea, neîngăduinţa, exigenţa... Toate acestea, desigur, nu sunt virtuţi şi reduc calitatea bună a firii voastre

Supărarea, osândirea, neîngăduinţa, exigenţa... Toate acestea, desigur, nu sunt virtuţi şi reduc calitatea bună a firii voastre. De aceea trebuie eliminate de pe lista calităţilor voastre. Cum să faceţi acest lucru? Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla (Luca 11, 9). În primul rând: să nu daţi curs acestor porniri, ci, cum apar, aşa să le şi curmaţi şi să le înăbuşiţi ca acolo unde se nasc să şi rămână, fără să iasă în afară. În al doilea rând: după fiecare manifestare a acestor porniri să vă căiţi înaintea Domnului şi să vă curăţiţi inima. În al treilea rând: fiecare caz de acest fel să-l cercetaţi şi să scoateţi învăţăminte din el ca data următoare să ştiţi să evitaţi supărarea. Şi mai mult decât toate, ostenindu-vă astfel, să vă rugaţi: căci fără Domnul nimic nu veţi face aici.
Supărarea este un mare duşman. În ea, egoismul, rădăcina tuturor păcatelor, se vede şi se manifestă cu toată puterea lui. Trebuie să vă păziţi şi să vă rugaţi...
Desigur, nu este bine să vă supăraţi, însă când acest lucru este urmarea temperamentului, vinovăţia cuprinde aici numai acea parte în care conştiinţa se poartă cu indiferenţă faţă de aceste porniri.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 232)

Rugăciunea stăruitoare și neîncetată smulge mintea din cugetele lumești
 

Cel ce vrea să se roage curat, să se roage mai întâi pentru împreună lucrarea lacrimilor, pentru ca prin plâns să îmblânzească sălbăticia sufletului și să dobândească rugăciunea curată

Rugăciunea este odrasla blândeții și a nemânierii. Rugăciunea este culmea bucuriei și a mulțumirii, apărarea de întristare și deznădejde. Trebuie așadar ca mintea la vremea rugăciunii să stea fără glas. Atunci poate cineva să se roage. Căci rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Iar rugăciunea cu plâns și în duh este hrană minții, întocmai cum pâinea este hrană trupului. Fericită este mintea care la vremea rugăciunii vorbește fără împrăștiere cu Dumnezeu, aceasta, ca un vultur tânăr, se ridică la înălțime și cu totul schimbată de schimbarea lui Dumnezeu devine luminoasă. Și când stăm la rugăciune să nu ne rugăm să se facă voia noastră, precum se spune, ci voia lui Dumnezeu, precum am fost învățați: „facă-se voia Ta”. Cel ce vrea să se roage curat, să se roage mai întâi pentru împreună lucrarea lacrimilor, pentru ca prin plâns să îmblânzească sălbăticia sufletului și să dobândească rugăciunea curată. Căci și rugăciunea stăruitoare și neîncetată, prin vorbirea cu Dumnezeu, smulge mintea din cugetele lumești și o înfățișează lui Dumnezeu și prin apropierea de Dumnezeu, se umple de evlavie și blândețe. Fără smerenie, rugăciunea nu poate fi bineprimită. Domnul caută la rugăciunea celor smeriți și nu a disprețuit cererea lor. Așadar, cel ce vrea să își curățească inima să o aprindă mereu cu pomenirea Domnului, având numai și numai această cugetare și lucrare neîncetată. Căci nu trebuie ca uneori să ne rugăm și alteori nu, cei ce vor să lepede necurăția lor pururea trebuie să se îndeletnicească cu rugăciunea prin supravegherea minții, chiar dacă umblăm în curte, afară din cămările de rugăciune”.


Din cartea Sfântul Nectarie,"Morala creștină "

Ştii tu oare, fiule, de ce vin necazurile asupra ta?
 

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntrul şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărâtă de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământești.
Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile şi înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult ii slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 26-27)

Ce folos primeşte sufletul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidie?
 

Când preotul scoate părticele şi pomeneşte numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca rugăciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.

Cînd proscomidiesc, spunea Stareţul, văd sufletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot.
Când preotul scoate părticele şi pomeneşte numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca rugăciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.
Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:
- Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.
- Cum, maică, nu v-am pomenit? În fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.
- Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns.
Gândiţi-vă ce mare câştig şi folos primeşte sufletul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidieť.

(Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire - Bacău 2002)

Brațele Domnului te așteaptă
 

Toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu povară mai mare sau mai mică sunt odihniţi de Domnul când la chemarea Lui merg către El

Braţele Domnului sunt deschise pentru toţi cei ce vin la El. Mergeţi şi voi fără să vă temeţi. Fiecare merge cu povara sa şi primeşte uşurare de la Domnul. Toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu povară mai mare sau mai mică sunt odihniţi de Domnul când la chemarea Lui merg către El (Matei 12,28).
Pe Domnul Îl avem Mântuitorul şi Ajutătorul nostru Cel atotputernic... Cei ce nădăjduiesc în El întotdeauna dobândesc milă dacă se îndreaptă către El cu rugăminţi înţelepte şi în chip raţional.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 213)

Totul ne-a fost dăruit!
 

Câtă măreţie are dumnezeiasca Liturghie! Atunci când Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea spre smeritul Său preot, cât de puternic simte el măreţia Liturghiei! Cât bine primesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om prin pogorârea dimpreună cu cetele îngereşti în timpul fiecărei Liturghii şi hrănindu-l pe acesta cu prea Sfântul Său Trup şi Sânge!
Câtă măreţie are dumnezeiasca Liturghie! Atunci când Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea spre smeritul Său preot, cât de puternic simte el măreţia Liturghiei! Cât bine primesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om prin pogorârea dimpreună cu cetele îngereşti în timpul fiecărei Liturghii şi hrănindu-l pe acesta cu prea Sfântul Său Trup şi Sânge! Totul ne-a fost dăruit.
Ce lucru, trupesc sau duhovnicesc, stricăcios sau nestricăcios, ne lipseşte?
Nimic. Dacă El ne dăruieşte Trupul şi Sângele Său îndumnezeite în fiecare zi, ce poate fi mai măreţ decât aceasta? Nimic, desigur. În ce taine ne învredniceşte Dumnezeu să slujim, deşi suntem făcuţi din ţărână! O, dragoste cerească, de nepreţuit! O picătură de dragoste dumnezeiască întrece toată dragostea lumească, fizică de sub soare.


(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 372)

Cum trebuie să te mărturisești?
 

Mărturisirea ne-ar fi atunci necruțător de sinceră și adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele care ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunța cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conștiința noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creștin.

Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct și hotărât, este: mărturisește-te ca și cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca și cum ar fi ultima oară aici pe pamânt când poți aduce pocăință pentru toată viața ta, înainte de a păși în veșnicie și a sta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă când poți să arunci din spate povara unei îndelungi vieți trăite în păcat și nedreptate, pentru a intra liber în Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă am gândi astfel despre mărturisire, înainte de a ne înfățișa la ea, știind - nu doar imaginându-ne, ci știind cu tărie - că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am pune înainte atâtea întrebări deșarte; mărturisirea ne-ar fi atunci necruțător de sinceră și adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele care ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunța cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conștiința noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creștin. Nu am avea niciun sentiment că ar trebui să ne protejăm de la unele sau alte cuvinte dure, necruțătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru că am ști cu ce poți intra în veșnicie și cu ce nu poți intra...
Iată cum trebuie să ne mărturisim. Este simplu, cumplit de simplu, însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruțătoare sinceritate față de Dumnezeu și față de oameni.


(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa 2005, colecția Viața în Hristos, p.45-46)

Cum se păşeşte în realitate pe drumul mântuirii?
 

Şi încercând să împlineşti poruncile lui Hristos, să dobândeşti virtuţile, încercând să găseşti mântuirea, vei vedea că în realitate nu poţi face nimic ca om şi, zi după zi, te vei încredinţa din ce în ce mai mult că pe toate le face Hristos.

Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Şi încercând să împlineşti poruncile lui Hristos, să dobândeşti virtuţile, încercând să găseşti mântuirea, vei vedea că în realitate nu poţi face nimic ca om şi, zi după zi, te vei încredinţa din ce în ce mai mult că pe toate le face Hristos. Dar va face ceea ce face dacă tu rămâi credincios acesti lupte, acestei încercări, acestei autocunoaşteri, acestui sentiment, acestei încredinţări. Atunci este momentul când începe să vină mântuirea.


(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, Editura Bizantină, p. 147)

Cum ajunge omul la ultima treaptă a păcatului?
 

Firea duhovnicească se supune și se predă firii sensibile. Astfel încetează și glasul conștiinței, iar omul se supune cu râvnă vieții sensibile, negându-și duhovnicia lui. Aceasta este starea desăvârșitei robii morale.

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, între viața sensibilă și viața duhovnicească a omului există o luptă neîncetată. „Căci trupul dorește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia”. Dar adeseori biruiește trupul fiindcă are drept aliat, ca să spunem așa, lumea sensibilă cea de un chip cu el, în timp ce duhul, ca unul care se află în afara lumii acesteia, nici un alt sprijin nu are decât numai harul dumnezeiesc cel atotputernic, care este pururea gata să ajute. Dar harul dumnezeiesc, din păcate, nu este căutat de toți și de aceea viața sensibilă biruiește de obicei pe cea a duhului, ca fiind mai puternică. La început viața sensibilă este supusă celei duhovnicești și este îndreptată spre sfaturile legii morale, când și voința este de acord. Dar începe să se opună duhului și în final se răzvrătește, ridicând pretenții. Dar duhul, care trândăvește și nu caută ajutorul dumnezeiescului har începe să se simtă neputincios în fața pretențiilor firii sensibile. Omul aflându-se în această situație, face încă faptele în acord cu poruncile dumnezeiești, dar poruncile i se par deja ca o povară grea.
Deja partea sensibilă începe să domine asupra lui și pe cât de puternică a devenit viața sensibilă, pe atât de slabă a devenit cea duhovnicească. Omul încă mai simte ceea ce este dator să facă, ca ființă independentă, și încă mai ascultă glasul conștiinței care îi vestește legea morală, dar este lipsit de puterea morală, ca să se opună pretențiilor vieții sensibile. Numai în măsura în care ascultă de conștiință și în măsura în care urmează neabătut îndemnurile legii morale, liniștea vieții sensibile nu este tulburată și pretențiile ei nu vatămă.
În această treaptă, omul se simte legat, dar nu are puterea să rupă legăturile. Are cunoștință de nenorocirea lui morală și duhovnicească, dar nu are puterea să se elibereze din ea și să-și readucă duhul la cuvenita lui stăpânire. Această stare a duhului nu este încă desăvârșită robie, fiindcă, auzind încă glasul conștiinței, urmează să acționeze împotriva jugului vieții sensibile pus asupra lui, pe care îl poartă cu neplăcere și deznădejde.
În final împotrivirea cedează. Firea duhovnicească se supune și se predă firii sensibile. Astfel încetează și glasul conștiinței, iar omul se supune cu râvnă vieții sensibile, negându-și duhovnicia lui. Aceasta este starea desăvârșitei robii morale.
Cu cât omul rămâne mai mult în robia păcatului, cu atât mai definitivă devine dominația vieții sensibile asupra vieții duhovnicești și nu numai că nu se mai opune pretențiilor ei, ci îi și slujește cu râvnă cu toate puterile lui duhovnicești pentru reușita scopurilor ei. Aceasta este starea corupției.
Omul care se află în această stare face răul fără rușine, conștiința lui tace cu desăvârșire, legile date lui nu-i mai provoacă nici o impresie și nici nefericirile lui nu mai sunt capabile să îl ducă la pocăință sinceră. Aceasta este starea împietririi morale.


(Text extras din cartea Sfântul Nectarie, Morala creștină în curs de publicare la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta erga vol. IV, Atena 2010. Editura Doxologia a început editarea Operei complete a sfântului Nectarie de la Eghina urmând îndeaproape ediției critice grecești Apanta, publicate la Atena între anii 2005-2012)