Cuviosul Maxim Marturisitorul :
 

Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.
Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.

Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie:” in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuitii. Scaderile insa vin dupa aptitudini.” Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.

Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.

Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.

Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.

Zaheu vameşul este cel ce vămuieşte zidirea lui Dumnezeu pentru propria plăcere. Dar aude Cuvântul Care trece pe acolo şi se urcă într-un sicomor, când se naşte în el cuvântul pocăinţei. Atunci îl convinge să urce mai presus de cugetul trupului, căci aceasta înseamnă sicomorul. De acolo va privi nestingherit Cuvântul şi îl va auzi pe El zicându-i: „Coboară-te repede", adică dacă însetezi să Mă primeşti întreg în casa ta, nu socoti că este de ajuns numai să fii mai presus de cugetul trupesc, ci croieşte drum către Mine prin lucrarea virtuţilor. Iar faptul că a întors împătrit, aceasta arată fie că se foloseşte de fiecare dintre cele patru virtuţi naturale pentru împlinirea faptelor bune, fie că depărtează de la sine lucrarea păcatului, învoirea cu fapta, preocuparea cu amintirile şi închipuirile deşarte.

Astfel depărtează lucrarea păcatului prin înfrânare, consimţirea (învoirea cu păcatul), prin trezvie, atenţie şi paza gândurilor, amintirile, prin lecturile sfinte, iar închipuirile deşarte prin rugăciunea încordată. Fie că vorbeşte despre: lucrarea practică, naturală, teologică şi a rugăciunii. Căci practica rugăciunii este mai înaltă decât teologia, care contemplă ceea ce este dumnezeiesc din cele create, pe când rugăciunea uneşte sufletul mai presus de cunoaştere şi în chip de negrăit cu Dumnezeu.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 113)

Părinte, este mai bine să ne înfrânăm trupul de la desfătări, sau să ne înfrânăm gândurile?

Şi trupul, şi gândurile! Trupului să i se dea cu măsură, gândurile rele să dispară de tot. Tocmai asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se cureţe mintea, gândurile. Şi cu trupul – să i se dea cu măsură: hrană, somn, pentru că nu trebuie sluţit cu un post exagerat, pentru că este de Dumnezeu „bine făcut”, cum zice: „Bine l-a făcut Marele Meşter!”

Atunci, noi avem obligaţia să nu-l sluţim, să nu-l slăbim. Să-i dăm cu dreaptă judecată, cu postire, cu hrană, care sunt rânduite de Biserică.
(Părintele Arsenie Papacioc)

Suferințele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridică prin spovedanie.

E o îngăduinţă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii. Aşa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte. Nu permiteţi gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniţi-le cu rugăciunea, fără meditaţii prea multe la rugăciune.

Unul împingea în uşă şi dracul împingea şi el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: „Doamne miluieşte!” cu jumătate de gură, superficial. În sfârşit, dracul deschidea mai mult uşa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne nu mă lăsa!” şi îndată a dispărut dracul. Şi plângea. Şi a apărut Mântuitorul: „Doamne, de ce nu m-ai ajutat?”. „Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 200-201)

Secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră
"Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc...

Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că "voi face mâine", fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă îl ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, "omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului". Nu putem zice: "lasă că voi face mai pe urmă". Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: "Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor". Fără spovedania păcatelor nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!" (Stareţul Dionisie, Duhovnicul duhovnicul de la Sfântul Munte Athos)

Sa nu se laude cel îngâmfat cu slava sa, nici cel vânjos cu sănătatea sa, nici cel frumos cu frumuseţea sa, nici cel tânăr cu tinereţile lui, pe scurt, cu nimic din toate câte sunt de laudă în lumea aceasta şi provoacă mândrie.

Deci, cel care se laudă, numai în acestea să se laude: că Îl cunoaşte şi-L caută pe Dumnezeu, că suferă cu cel care suferă, şi-şi pune nădejdile lui în bunurile viitoare. Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare, se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal. Şi nu este nimic mai sigur pentru cel care le deţine, decât că le va pierde odată cu trecerea timpului, sau din invidie. Dimpotrivă, cele viitoare sunt statornice şi permanente, niciodată nu se pierd, nu trec de la unul la altul, nu înşală nădejdile celor care se încred în ele. „Cine este înţeleptul, ca să le priceapă pe acestea?” (Osea 14, 10).

Cine va rămâne nepăsător faţă de cele trecătoare şi va lua aminte la cele veşnice? Cine se va gândi că acelea de acum vor trece? Cine va cugeta că acelea aşteptate vor rămâne? Cine le va separa pe cele adevărate de cele părelnice, ca să urmeze celor dintâi şi să le dispreţuiască pe cele din urmă? Cine va face deosebirea între şederea pământească şi petrecerea cerească, între locuinţă şi cele de lângă casă, între întuneric şi lumină, între noroiul adâncului şi pământul sfânt, între trup şi duh, între Dumnezeu şi diavolul stăpânitor al lumii, între umbra morţii şi viaţa veşnică? Cine va răscumpăra cu cele de acum viitorul, cu bogăţia stricăcioasă, nestricăciunea, cu cele văzute pe Cel nevăzut? Deci, fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău, căci se va înălţa cu inima, aşa cum spune undeva profetul David (Psalm 83) că va alerga departe, din toate puterile lui, de valea aceasta a durerii, va urmări bunurile care se găsesc în cer, se va răstigni pentru lume împreună cu Hristos, va învia împreună cu El, va urca în corturile cereşti împreună cu Acela, şi se va face moştenitor al vieţii celei adevărate, care nu se schimbă niciodată. (Sfântul Grigorie Teologul)

Vrăjmașul mântuirii noastre, împreună cu o oaste întreagă, este cel care năvăleşte asupra începătorului, ca să nu-l lase să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, care e înăuntrul nostru.

Pornind de la starea aceasta în care te afli ‒ şi care aminteşte, într-o măsură foarte slabă, ce-i drept, de chinurile din iad ‒, poţi judeca şi cu privire la cele dimpotrivă: de vreme ce există chinuri de iad, înseamnă că există şi bucurie şi fericire negrăită, cum „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, care sunt ascunse înăuntrul nostru, care şi sunt Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai pe acestea ni s-a poruncit să le căutăm mai întâi de toate: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Dar cum să le căutăm? Aşa cum le-au căutat toţi: prin credinţă, prin ascultare, prin rugăciune, prin răbdarea necazurilor din afară şi din lăuntru, prin luare-aminte la sine, prin mustrarea de sine şi prin pocăinţa statornică, din care se nasc smerenia şi neosândirea aproapelui. În urma smereniei vin şi bucuria în Duhul Sfânt, şi Împărăţia lui Dumnezeu. Ai început cu necazul şi akedia. E bine. Pe măsură ce va trece timpul, îţi va fi tot mai uşor, iar realizările tale duhovniceşti vor fi tot mai temeinice. Te asigur că acum vei avea din când în când mângâiere de la Domnul, „Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Şi Domnul nu-l va lăsa pe om să fie ispitit mai mult decât poate duce. (Cuviosul Nikon Vorobiov, Scrisori către fiii duhovniceşti, extrase din cartea Ne-a fost lăsată pocăinţa)

Din spovedaniile unui pelerin rus către duhovnicul său: Pentru mântuirea sufletului e necesară, mai întâi, adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu e cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6); „Cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu. Şi credinţa, ca un dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt: „Credeţi şi vi se va da” (Marcu 11, 24). Apostolii nu au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).

Sfântul Ioan Carpatiul spune că atunci când noi chemăm numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”, răspunde la fiecare cerere glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, ţi se iartă păcatele”. Şi tot el spune că la orice ceas rostim noi rugăciunile, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci - după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur - rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţim numaidecât. Aşa spun Sfinţii Părinţi: nici o rugăciune - ori este rea, ori este bună - nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.

Ușurința, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă.

Iar greutatea, întunecimea, uscăciunea, dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul.

Iar prin această folositoare răbdare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, pregătindu-l, cu toată smerenia, să guste viitoarea dulceaţă harică.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 79-80)

Fi foarte atent când te găseşti în biserică, a continuat el. Să nu vorbeşti cu cineva şi când cânţi, nu te strădui din slava deşartă să faci glas frumos, spre plăcerea oamenilor.

- Oare este mare păcat acest lucru?
- Trebuie să ştii, fiule, că deasupra oamenilor în biserică, se află mulţime de îngeri, care cântă împreună, în chip nevăzut. Când vreun credincios începe să glumească sau să vorbească cu alţii despre cele trupeşti, îngerii care îl vad, lasă cântarea şi se întristează amar pentru starea lui, zicând: „O, în ce grea ticăloşie a căzut sufletul acestui om! Cu câtă nesimţire stă el în biserică, fără frică de Dumnezeu şi fără de ruşine. Dumnezeu i-a făcut urechile ca să le umple de rugăciune smerită şi evlavioasă, iar el le umple de râs şi de bârfeală!”

Aceste cuvinte m-au umplut de spaimă, şi de atunci intru în biserică, cu mai multă evlavie. Îmi aduc aminte de cele ce mi-a spus Cuviosul, iar, dacă, vreodată uit şi spun vreun cuvânt, mă gândesc cu teamă şi mă ruşinez de îngerii lui Dumnezeu.

(Preot Petroniu Tănase, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1993, p.16)

Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpo*trivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos de*cât toţi păcătoşii.

Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pă*mânt, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”. (Sfântul Efrem Sirul)

Sa fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.

Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

(Sfântul Isaac Sirul)

Dacă tinerii creştini vor auzi o înjurătură sau discuţii pe teme indecente, să se adâncească cu mintea în rugăciunea lui Iisus. Respectarea anumitor principii morale constituie una din formele de mărturisire a credinţei creştine în lume. De cele mai multe ori, în dorinţa de a le respecta, ne ciocnim de batjocurile şi glumele celor din jur.

Experienţa, însă, ne arată că cei care trec cu succes acest test sunt respectaţi şi au autoritate chiar faţă de cei care nu demult îi criticau. Fermitatea a fost întotdeauna la mare cinste. Fiţi atenţi ce cale urmaţi!

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, p. 232)

Si mai ales sa nu iasa la demonstratii facute de anarhisiti si nazisti , hihi :69:

In filme – probabil și în viață, de altfel –, se întâlnește următoarea scenă: după 10-15-20 de ani, soțul și soția se află alături, în același pat, și deodată unul dintre ei înțelege că alături de el se află un om cu desăvârșire străin, cu care nu are ce să discute. Care este problema reală: faptul că la vremea respectivă nu și-a ales pe cineva cu interese apropiate sau faptul că dragostea a pierit și din această cauză deosebirea, să zicem de gusturi muzicale, i se pare o problemă foarte mare?

Înseamnă că ei n-au rămas cu nimic din experiențele prin care au trecut. În general, ce este dragostea? Cuvântul acesta acoperă trei aspecte: cel duhovnicesc, cel trupesc și cel sufletesc. Componenta duhovnicească trebuie să fie neapărat prezentă în dragostea dintre soți. Cea trupească poate slăbi, dar cea duhovnicească nu face decât să crească odată cu anii, într-o căsnicie deplină.

Ce dragoste au în vedere soții atunci când spun că dragostea a pierit? După cum se vede, dragostea trupească a trecut, iar cea duhovnicească nu s-a manifestat încă. Sau nici nu a existat... Iar de aceasta sunt vinovați chiar ei, întrucât Domnul a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34). Dacă cineva vrea să iubească pe altcineva (adică să-și iubească soțul, respectiv soția), Domnul îi va da har s-o facă.

Se pune adeseori întrebarea : „Dar ce să facă dacă s-a îndrăgostit de altul?”. Fără îndoială că vom întâlni de-a lungul vieții noastre oameni mult mai frumoși, mai inteligenți, mai interesanți decât soțul, respectiv soția noastră. Domnul îngăduie să-i întâlnim pe acești oameni ca să fim puși la încercare, să dovedim că suntem creștini. Dacă rămân credincios familiei mele, îi rămân credincios lui Dumnezeu.

Nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea

Deseori, cauza divorțului are la bază influența mamei ori prietenelor (prietenilor) soției, respectiv soțului.

Atunci când, după săvârșirea cununiei, le predic tinerilor însurăței, le amintesc cuvintele Apostolului, care arată că familia este o „mică Biserică”, iar Biserica cea sfântă este și neprihănită. Ca atare, nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea.

Atât soțul, cât și soția trebuie să păzească din toate puterile această mică Biserică. Nu trebuie să le faceți confidențe deosebite altora, nici măcar cu privire la lucrurile care vă îngrijorează. Este absolut inadmisibil să discutați despre viața voastră familială cu prietenele, mai ales cu cele nemăritate. „Uite ce mi-a zis!” / „Păi, răspunde-i și tu așa și pe dincolo!” – și deja a și fost aruncată sămânța viitorului divorț! Soția nu trebuie să-și permită să-și pună nici măcar în gând întrebarea „Cum a putut să-mi zică așa ceva!?”, pentru că totul începe de la gânduri...

Același lucru se întâmplă și cu mamele. Știu câteva cazuri când mamele și-au divorțat fiicele. Cauzele principale sunt dorința de a fi singurele posesoare ale copiilor lor, și invidia, căci se întâmplă, din păcate, ca mamele nemăritate să fie invidioase – poate inconștient – pe fericirea fiicelor măritate și sapă, sapă, până când clădirea căsătoriei fiicei se prăbușește.

„Poate l-ai făcut să se simtă inferior...”

Cum să treci peste divorț, dacă el este deja inevitabil?

Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că orice om este o ființă liberă. Copiii devin foarte des altfel decât am vrea noi să-i vedem, însă acesta este dreptul lor. E copilul tău, dar nu e sclavul tău. Dumnezeu l-a făcut prin tine, însă i-a dat voință liberă. Până și copilul, trup din trupul tău, are dreptul la propria viață! Dacă părinții nu-i respectă părerea, dreptul lui la viață personală, nu va avea o relație bună cu ei. Cu atât mai mult soțul sau soția. El este alt om. Are dreptul să dispună singur de viața sa. Și chiar s-o distrugă. Lucrul acesta trebuie înțeles. Poate că este dureros, dar este indispensabil.

Căsătoria îi unește pe soț și pe soție într-un singur trup, divorțul sfâșie acest trup comun. Dureros. Se întâmplă însă ca oamenii să sufere un accident de mașină, să se îmbolnăvească de boli cumplite. Tot dureros este, dar trăiesc mai departe... Închipuiți-vă că vi s-a cangrenat piciorul. Ce este de făcut? Fără picior este foarte rău, dar el trebuie tăiat. Trebuie să te obișnuiești să trăiești fără picior.

Să treci printr-un divorț este mult mai greu dacă ții la ranchiună – împotriva soțului sau soției ori împotriva sorții, adică lui Dumnezeu... Cea mai mare piedică este în această privință orgoliul. „Cum adică, a preferat altă femeie? Ce, eu sunt mai proastă, mai urâtă?”

Foarte des omul își părăsește tovarășul sau tovarășa de viață pentru cineva care nu se distinge prin frumusețe, prin bogăție. Trebuie reflectat: de ce mi se întâmplă asta? Poate te-ai îngâmfat față de el fără să-ți dai seama?

Știu un caz: soția cu studii superioare, soțul – fără. S-au căsătorit de timpuriu. Au făcut doi copii. Și el a plecat deodată. Ea se miră: „Nu pot să înțeleg; o cunosc ce fel de femeie este, s-a culcat cu tot cartierul. Și el a plecat cu ea!?”. I-am spus: „Poate că tu, soția lui, l-ai făcut să se simtă inferior...”

Cum să aplicăm la noi înșine cuvintele: „Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său (I Corinteni 7, 13)”?

Trebuie să-ți evaluezi forțele și să alegi cel mai mic dintre două rele. Dacă nu poți să păstrezi celibatul, poți să intri în a doua căsătorie, dar e mai bine să rămâi așa, chiar dacă prin infidelitate a păcătuit celălalt. Dacă se va căi și va vrea să se întoarcă? Poate când se va smeri și se va întoarce va deveni un soț mai bun decât era înainte de a înșela. Dar chiar dacă nu se va întoarce, păstrarea celibatului va fi mai valoroasă din punct de vedere duhovnicesc.

Dar poate că, la vârste mai tinere, se întâmplă și invers: omul „a călcat strâmb”, s-a convins că e așteptat, că poate să plece și să se întoarcă, iar data următoare va pleca și mai ușor.

Există și oameni fără conștiință. Profunzimea căderii morale poate fi oricare. Într-un asemenea caz, dacă omul pur și simplu te epuizează prin comportamentul său, dacă e lipsit de speranță, poate fi părăsit. Ce să-i faci, se întâmplă și așa: „În mine a murit totul față de el”.

În spatele acelorași cuvinte, în diferite familii se ascund situații diferite, stări sufletești diferite. Aici nu poate fi vorba de sfaturi universale. Fiecare trebuie să-și examineze situația. Recomandările pot fi doar orientative. Omul trebuie oricum să-și asculte conștiința.

(Părintele Serghie Nikolaev, Divorțul – cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia, în 2011)

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Era un pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.

Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 49)

nPentru ca ascultarea şi supunerea să aducă pace, armonie şi fericire între oameni, e absolut necesar ca stăpânul casei, proiestosul bisericii sau împăratul vreunei cetăţi să asculte ei mai întâi de Dumnezeu şi să se supună întru totul voii Celui Atotputernic şi apoi să comande, potrivit poruncilor Domnului din cer.

Mândria este mama nesupunerii iar smerenia este izvorul ascultării. Până şi împăraţii care au prigonit pe creştini din mândrie nu voiau să se supună lui Iisus cel Răstignit, iar Sfântul Constantin cel Mare din smerenie a ascultat de poruncile Mântuitorului.

De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne sfărâmăm mândria şi să căutăm smerenia cu care putem birui toate uneltirile diavolului. Un bătrân de demult a zis odată: „Voiesc să fiu biruit şi să am smerenie decât să fiu biruitor şi să am mândrie”.

Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată că l-a întâmpinat pre el diavolul pe cale cu secera şi, vrând să-l lovească, n-a putut. Şi i-a zis lui: «Multă silă am eu de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Căci iată, orice faci, şi eu fac. Tu posteşti; dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti»; i-a zis lui Avva Macarie: «Care este?» Iar el a zis: «Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta».

(Arhimandrit Paulin Lecca)

Sa ne întărim în nădejde! În orice caz, când suntem în deznădejde suntem în deficit față de înțelegerea bunătății lui Dumnezeu.

La mine mai vin unii oameni și zic: „Oare pe mine mă mai iartă Dumnezeu?”. Să știți că nu există păcat pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu, dacă omul părăsește greșeala, pentru că lui Dumnezeu Îi e propriu a ne milui și a ne mântui.

Asta înseamnă că e o scădere în Dumnezeu, dacă nu poate ierta păcatele. El iartă toate păcatele pe care omul le-a părăsit!

(Părintele Teofil Părăian)

Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.
Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Este bine bine ca cel ce învaţă, să înveţe şi cu cuvântul şi cu viaţa. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că: „mai bună este viaţa fără de cuvânt, decât cuvântul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea, că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.

Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi, în acelaşi timp, să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n-au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i aşa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit şi Doamne-ajută!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 49)

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru că atenția noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta.

Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii Răsăritul cel de sus, Soarele Dreptății, etc... Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric.

Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.

(Coman Constantin)

Patriarhul Teoctist – 6 adevăruri perene


În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi.
Egoismul şi lăcomia înseamnă desfigurarea spirituală a omului, stagnare şi închidere păcătoasă în sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu şi de semeni calea către mântuire, calea către semeni.
Ortodoxia nu înstrăinează oamenii între ei, ci îi adună pe făgaşul învăţăturii Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi Părinti.
De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă.
Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează.
Conştientizarea valorii reale a persoanei umane presupune şi convingerea că drepturile fundamentale ale omului îsi au sursa supremă tot în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Moartea părintelui Serafim, care i-a surprins pe ucenicii săi, ar trebui să ne surprindă şi pe noi. Cine s-ar fi gândit că Dumnezeu îl va chema la El pe acest neobosit apostol al secolului XX, când misiunea pe care o făcea era în plin apogeu? Moartea părintelui trebuie să ne ajute să înţelegem că Dumnezeu are alte planuri decât avem noi. Sunt mulţi care cred că vor trăi ani mulţi pentru că au de crescut copii, de crescut numărul caselor sau numărul firmelor. E clar că cei care sunt obsedaţi de sporirea averii lumeşti duc o viaţă în care nu ţin cont de voia lui Dumnezeu. Totuşi, dorinţa părinţilor de a-şi creşte copiii este firească. Nu este firească însă siguranţa unora că vor ajunge la bătrâneţe şi că îşi vor vedea nepoţii jucându-se prin preajmă. Nimeni nu ştie când va muri. Viaţa noastră pământească se poate sfârşi chiar atunci când ni se pare că este cel mai puţin probabil să părăsim această lume. (...)

Privind la cerul de seară, dramatic şi senin, arătând către stelele lui Dumnezeu (singurul lui hobby era astronomia pentru amatori), părintele Serafim spuse: „Fie ca această sărbătoare şi frumuseţea cerului de seară să ne amintească că suntem doar pelerini pe acest pământ, călătorind către Împărăţia Cerească”.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose - Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 319-321)

Când cineva s-a învrednicit să guste iubirea dumnezeiască, acela obişnuieşte să uite din pricina dulceţii ei toate, căci, faţă de gustul ei, toate cele văzute i se par demne de dispreţ. Sufletul său se apropie bucuros de luminoasa iubire de oameni fără deosebire, şi nu e niciodată copleşit sau tulburat de slăbiciunile lor, asemenea Apostolilor care în mijlocul tuturor relelor pe care le îndurau de la alţii erau incapabili să-i urască şi nu se săturau să-i iubească; ceea ce au arătat prin fapte când, după toate acestea, au primit chiar şi moartea pentru ca să-i poată regăsi [într-o zi în Cer]. Şi erau aceiaşi oameni care doar cu puţin timp înainte Îl rugaseră pe Hristos să facă să coboare foc din cer peste samarineni, numai pentru că nu-i primiseră în satul lor [Luca 9, 54]. Dar odată ce au primit darul şi au gustat iubirea lui Dumnezeu, au ajuns desăvârşiţi şi în iubirea față de cei ticăloşi: îndurând atâtea rele pentru a-i regăsi [într-o zi în Cer], nu-i mai puteau urî. Vezi, aşadar, că iubirea desăvârşită de oameni nu poate fi dobândită doar păzind poruncile.

Sfântul Cuvios Isaac Sirul

Când vin necazurile peste noi, să le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le îngăduie pentru ispăşirea unor păcate ale noastre. Niciodată să nu învinovăţim pe nimeni, ci totdeauna noi să ne socotim vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă. Şi să nu ne mirăm.

De ce? Acel „de ce?” să ni-l impropriem şi să găsim răspunsul în propria noastră fiinţă. Dacă privim în jurul nostru la unele familii care au numai un singur copil voit, iar pe ceilalţi pe care i-au zămislit nu i-au dorit şi i-au avortat, observăm o nefericire şi o mulţime de necazuri, boli, certuri etc. În unele cazuri, chiar acel singur copil pe care l-au născut a ajuns să-i bată, să-i batjocorească pe proprii lui părinţi, provocându-le multă suferinţă şi lacrimi.

(Arhimandrit Ioachim Pârvulescu)

Care este cea mai puternică rugăciune a creştinilor în vreme de ispite, pagube, judecăţi, primejdii, vrăjitorie şi tot felul de necazuri?

Este citirea psalmilor, cu post şi cu lacrimi, mai ales la miezul nopţii. Psaltirea, ajutată de post, are mare putere asupra diavolilor şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea, ori de câte ori credincioşii au necazuri mari, judecăţi, boli grele, operaţii etc., sunt datori să facă rugăciuni cu post, ziua şi la miezul nopţii sau când poate fiecare, citind câteva catisme la Psaltire şi Paraclisul Maicii Domnului. Apoi să facă metanii după putere și numaidecât vor simţi harul şi ajutorul Sfântului Duh şi se vor izbăvi de toată primejdia.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Ediția a III-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț, 2010, p. 107)

Care este cel mai bun dascăl al rugăciunii?


Este însăşi sfânta rugăciune, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare: „Eu ştiu că nu ştii săĺ te rogi, dar roagă-te cum poţi şi cât mai des şi rugăciunea singură te va învăţa să te rogi”. Deci, să ne rugăm cum putem şi cât mai mult şi văzând Dumnezeu râvna noastră ne va ajuta să dobândim rugăciunea cea adevărată a inimii şi darul lacrimilor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Lumina şi faptele credinţei, Mitropolia Molovei şi Bucovinei, p. 131)

<<Fă Rai din ce ai!
Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia!
"Cu un cuvânt bun, faci şi pe cel rău, bun"!
Iar Sfântul Chiril spune aşa:
"Cel ce face din rău, bun, este Gura Duhului Sfânt!"
Oamenii sus-puşi sau cei cu averi mari, suferă niste greutăţi enorme. Adică Slavici, când a scris în Romanul "Moara Cu Noroc": „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit” a scris, ca sa putem noi întelege, zduncinul şi necazul celor plini de bani, dar fără linişte. De aceea, Evanghelia, n-o poţi aplica nici bogatului, nici săracului, nici intelectualului şi nici omului simplu..
Evanghelia o poţi aplica numai omului străpuns de fiorul credinţei sănătoase şi sfinte.
Căci poţi să ai un intelectual de marcă şi plin de diplome, şi să fie zero, şi poţi să ai un om simplu şi modest, aşa cum spune Sfântul Antonie: "CERUL ŞI PĂMÂNTUL SUNT CĂRŢILE MELE" sau orice om care a învăţat o rugăciune sau o plidă din Pateric „Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi!“ şi să te trezeşti că acolo vezi credinţa, aşa cum spunea Mântuitorul, pe care nu ai văzut-o nici în Israel!>>

Părintele Calistrat

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian)

Parintele Paisie

Despre rugăciune
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul - neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi... Mai mult, canonul e benevol: "Tatăl nostru" fără număr, "Doamne Iisuse" fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă - că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui - poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului - cel putin 12 metanii - si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: "Maica Domnului, nu mă lăsa... nu mă lăsa, Măicuta Domnului". Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea... Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un "Doamne Iisuse"... Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete...
Si dacă spui de 100 de ori "Doamne Iisuse", măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul... D'apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu': "Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie"...
Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui "Doamne Iisuse". Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii - măcar atât... Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune "Împărate ceresc", "Tatăl nostru" si ce mai stii tu, fă 24 de metanii - si ai stat la toată privegherea...
Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. "Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi."
Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: "Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii" - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: "De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie". Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: "Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac - eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus". Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.
Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post... Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta...

"Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere, pentru că omul este nedesăvârşit şi, totodată, minunarea pentru că el este uluitor, irepetabil de frumos.

Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

Taina iubirii faţă de om începe în clipa în care ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit."

Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj.

Părintele Constantin Necula îi sfătuiește pe cei care doresc să țină Postul Paștelui să nu considere că acesta este o cură de slăbire și nici o obligație, ci o bucurie.



„A posti înseamnă a vorbi mai puțin, a munci mai atent, a ne iubi cu mai mare grijă, a fi mai atenți la tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit”, a explicat, preotul Constantin Necula, consilier misionar și de imagine al Mitropoliei Ardealului.



Potrivit acestuia, „postul nu e un post vegan în modul vegan al acțiunii”. „Dincolo de a nu mânca și a nu bea, înseamnă a te așeza în liniștea lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând nu este o obligație de serviciu, postul este o bucurie. Este un mod al lui Dumnezeu de a se face cunoscut oamenilor și de a-i face pe oameni să înțeleagă adevăratul ritm al vieții. Apoi, una dintre propunerile pe care putem să o facem liniștiți în timpul postului este să vorbim mai puțin, să muncim mai atent, să ne iubim mai cu grijă, să fim un pic mai atenți la tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, pentru că, până la urmă, nu vine chiar totul din construcția financiară a lumii, ci și din partea morală a lumii”, a spus părintele.

El a adăugat că postul nu trebuie fie confundat cu o obsesie a mâncării.
„Trebuie să fim atenți ca să nu facem din a nu mânca o obsesie și nici din a mânca o obsesie. Trebuie să învățăm să trăim într-un echilibru așa cum ni-l îngăduie Dumnezeu. Sunt convins că cei care au munci foarte grele pe șantier sau în alte condiții au micile lor derogări dumnezeiești. Nu cred că Hristos stă cu o carte de rețete să controleze oamenii, dar răstignirea Mântuitorului ne obligă la un pic mai multă atenție și să înțelegem că nu asta trebuie să fie principalul scop al postului. Noi nu mâncăm, ca să ne împărtășim. Noi nu mâncăm, pentru ca să putem să mâncăm în noaptea de Înviere trupul și sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, a afirmat Constantin Necula.

Întrebat cât de mult contează Postul Paștelui pentru el ca preot, părintele Necula a răspuns: „Foarte mult, pentru că mă ajută să-mi întăresc relația cu toți credincioșii, pentru că vezi încă o dată sute de oameni, în Postul Mare spovedești, chiar tu ca preot te reașezi în normalitatea preoției tale. Postul este un exercițiu pe care trebuie să îl avem tot timpul, pentru că niciodată nu trebuie să mâncăm pe săturate, niciodată nu trebuie să facem niciun abuz. Cred că a posti înseamnă a refuza să te prostești”.

ESTE GREU SĂ MENŢII O RELAŢIE CURĂŢA CU O FATĂ PÂNĂ LA CĂSNICIE?

Ai putea dumneata să te mai uiţi în ochii unei fete după ce ţi-ai bătut joc de ea, după ce i-ai călcat în picioare fecioria? Să ştiţi că numai cel care păstrează o desăvârşită curăţenie în gânduri este prieten adevărat. Eu când mă uit la copil, rămân cutremurat când văd că se atentează la el. Sunt monştrii care vor să folosească trupuşorul copilului. Este o monstruozitate. Eu nu pot înţelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curăţenia unei tinere FACE O MONSTRUOZITATE CARE DEPĂŞEŞTE ŞI PE DIAVOLUL.

CÂND VĂD UN COPIL EU MĂ SFINŢESC! Se trezesc în mine toate gândurile cele sfinte şi mari, când mă uit la un copil. Acelaşi lucru se întâmplă când mă uit la orice om - mă sfinţesc, mă curăţesc. Aşa trebuie să fie şi prietenia între băiat şi faţă: să păstreze această frumuseţe. Sigur că există impulsuri, pentru că ai în spate păcatul strămoşilor, păcatul strămoşesc, şi ispitele vin. Dar DACĂ UN TÂNĂR ESTE CUMINTE, DEŞTEPT ŞI SE ROAGĂ, ŞTIE SĂ-ŞI RESPECTE PRIETENA.

Omul se satură foarte repede de plăceri, nu mai vrea să o vadă pe femeie şi din această cauză divorţează. De aceea se sparge iubirea sufletească şi legătura dintre bărbat şi femeie devine o legătură de circumstanţă, de interese. De multe ori când stau de vorbă cu oameni căsătoriţi şi când le vorbesc de soţ sau soţie văd că se încruntă. Nu le face plăcere. S-au săturat unul de altul. Şi trăiesc, se forţează să trăiască, că mai au copii, mai au interese materiale.

Dar nu se mai iubesc, nu se mai respectă. De aceea ESTE NEVOIE DE PURITATE, DE CURĂŢENIE, DE CUMPĂTARE. ELE SUNT NECESARE CA SĂ SE PĂSTREZE ECHILIBRUL ÎN VIAŢA OMULUI ŞI TOT PRIN ELE SUNT PĂSTRATE DRAGOSTEA ŞI ARMONIA ÎN VIAŢĂ.

Sf. Parinte IPS Iustinain Chira

Abordarea viselor

Este necesara respingerea viselor si stradania sa le uitam, pentru ca din amintirea lor se revarsa in inima tristete, suparare, disperare, necuratie. Sfantul Ioan Sinaitul cunoaste ca multi dintr-o constanta acceptare a viselor au ajuns la nebunie. Cand cineva continuu accepta lucrarea demonilor, atunci diavolul dobandeste stapanire asupra lui si il innebuneste. "Ca fiind inselati nefericitii, sa-i scoata cu desavarsire din minti". Acest lucru indeosebi se intampla in situatia descoperirii de la demoni. Multi ajung intr-o asa stare incat atunci cand accepta descoperirile si visele satanice sunt batjocoriti de demon si "si treji suntem batjocoriti de acestia". Atunci diavolul este prezent si cand suntem treji si astfel devenim slujitorii lui cu consecinta mortii vesnice a sufletului, dar si alte diferite anomalii trupesti si psihice.

Concluzia generala este ca INSUSIRILE VISELOR ARATA STAREA IN CARE NE GASIM, daca suntem Robi Ai Patimilor, Robi Ai Diavolului sau Robi Ai Lui DUMNEZEU. Visele dezvaluie sanatatea sau boala noastra, cat de mult suntem bolnavi sau sanatosi. De aceea pe de o parte este necesara spovedania, pocainta si plansul, ca sa ne curatim de patimi, pe de alta parte nu trebuie sa nutrim nici o incredere in vise, incat sa scapam de dominatia diavolului care vrea moartea noastra vesnica, adica doreste sa ne indeparteze de DUMNEZEU.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Vine un „moment rău” în care suntem stăpâniţi de patima mâniei şi scoatem în afară nu numai prisosul, ci şi ceea ce este înăuntrul cisternei de otravă pe care o avem în sufletul nostru. Astfel, se întâmplă ca şi cu marea: când se învolburează, scoate la suprafaţă lucrurile nefolositoare ascunse înlăuntrul ei şi, oarecum, îşi curăţă adâncurile. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Am văzut oameni care, aprinşi de nebunia mâniei, scoteau dinlăuntrul lor, ca printr-o vărsătură, ţinerea de minte îndelungată a răului. Astfel, printr-o patimă s-au izbăvit de cealaltă”.

Se poate mânia şi un om care are inimă curată, care nu ţine minte răul şi care este bun la suflet. Însă acest om, în mânia lui, nici nu va ocărî, nici nu va grăi cuvinte urâte etc. „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Matei 12, 35). Mânia este oglinda sufletului.

Desigur că a lăsa de-o parte cineva răutatea înseamnă un bine pentru sănătatea lui, însă „vărsătura” în sine este respingătoare, urâtă. Şi acest „material” se găsea depozitat înlăuntrul fiinţei lui. De aceea, cei care în mânia lor scoteau ţinerea de minte a răului îşi făceau, în acelaşi moment, bine sufletului lor. Ceea ce scoteau în afară era material respingător, urât, pe care îl depozitaseră în sufletul lor. Aceasta a fost marea lor greşeală: în loc să-şi ţină sufletul curat, l-au întinat, adunând înlăuntrul lui ţinerea de minte a răului, însă, „din fericire, au pierdut-o, chiar dacă în acest mod!”.

Unii continuă s-o păstreze încă în sufletele lor, cu tot ceea ce înseamnă aceasta pentru propăşirea lor duhovnicească. Sfântul Ioan continuă: „Pe aceştia i-am compătimit mai mult decât pe cei dintâi, pentru că prin întunericul ţinerii de minte a răului au alungat din sufletul lor porumbelul, adică pacea şi bucuria Duhului Sfânt” (Scara, Cuvântul 8, 18). „De râul care curge molcom să te temi!”, spune poporul, din experienţă.

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 31-33)

Despre perioada TRIODULUI ( 1 )
 

Arhim. Chiril Lovin :

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuş spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuş spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria“ (), trei, şi „odi“ (), odă, adică cântare în trei ode/strofe.

Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului şi care, totodată, sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului - care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor, având 10 săptămâni; perioada Penticostarului - care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor (prima după Pogorârea Sfântului Duh) - şi perioada Octoihului - cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

În viaţa Bisericii, Triodul are două sensuri
În privinţa însemnătăţii duhovniceşti a acestor perioade, timpul Octoihului reliefează activitatea învăţătorească a Mântuitorului, perioada Triodului Îl are în vedere pe Hristos ca Preot şi Jertfă în acelaşi timp, iar Penticostarul, inaugurat de sărbătoarea Învierii, ni-L prezintă pe Mântuitorul ca Biruitor al morţii, în slujirea de Împărat al tuturor.
Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica vameşului şi fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos Cel răstignit şi înviat.
Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului şi în Minei (ce cuprinde slujbele sfinţilor din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

《va urma 》

《 continuare 》
 

Evoluţia istorică a Triodului
Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Trebuie să deosebim aici postul penitenţial de 40 de zile şi Săptămâna Patimilor, care au apărut separat. Postul de câteva zile înainte de Paşti este atestat din secolul al II-lea, fiind ţinut pretutindeni de creştini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii şi a îngropării Domnului. În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria şi Egipt. Pe de altă parte, postul de 40 de zile a luat naştere din dorinţa creştinilor de a urma modelul Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post se ţinea cu stricteţe în Egipt şi el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) şi a lui Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creştine catehumenii se pregăteau prin post pentru primirea Botezului la Paşti, exista şi un post ţinut de această categorie. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paştilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor şi postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paştilor, de şapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria aminteşte chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spaţiul în care apare şi o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post şi în care ia naştere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinţii Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb, Ştefan Savaitul şi Marcu Savaitul, episcopul Idruntului. O altă etapă a dezvoltării Triodului este marcată de imnografia bizantină, cu cele două curente ale ei: cea catedrală şi cea monahală studită. Cea dintâi este ilustrată de compoziţiile lui Teofan Graptul (†845), Iosif din Sicilia (†863), Casia monahia, împăratul Leon cel Înţelept, Simeon Metafrast (†970), Tarasie patriarhul şi Gheorghe al Nicomidiei, iar cealaltă este reprezentată de Sf. Teodor Studitul (†826), Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (sec. al IX-lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (sec. al XI-lea). Este demn de menţionat şi Nichifor Calist Xantopol, care a scris Sinaxarele Triodului. Astfel, formarea perioadei liturgice şi a imnografiei Triodului s-a efectuat treptat, între secolele VIII-XII.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare reprezintă perioada pregătitoare
Din punctul de vedere al cuprinsului, perioada Triodului se împarte în Duminicile pregătitoare, Postul Mare şi Săptămâna Patimilor. Fiecare dintre aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie: Duminica vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14 - prima duminică a Triodului), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica înfricoşătoarei judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25, 31-46) şi Duminica izgonirii lui Adam din rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză (Matei 6, 14-21).
În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi introduce în atmosfera Postului Mare. Pe de o parte, există o gradaţie a postirii, care ne obişnuieşte cu asceza quadragesimală. Astfel, săptămâna care urmează Duminicii vameşului şi fariseului este una de dezlegare la toate cele de mâncare (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii fiului risipitor este una obişnuită, în care se posteşte miercurea şi vinerea, iar după Duminica înfricoşătoarei judecăţi, în săptămâna numită a brânzei, nu se consumă carne, ci doar ouă, peşte şi produse lactate.

《 va urma 》

《 continuare 》
 

Acum se deschid uşile pocăinţei
Pe de altă parte, este o pregătire spirituală, care ne ,,antrenează“ pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale“.
Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.

《 va urma 》