Postirea este pierzătoarea demonilor. Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.

Boala este o postire fără de voie. Bolnavul îşi va împlini postirea prin răbdare şi mulţumire, căci nu poate în alt fel, din pricina bolii.

Când puterea lui Hristos ne umbreşte, atunci suntem foarte puternici. Când postirea se însoţeşte, se întăreşte, se înconjoară cu celelalte - cu rugăciunea, cu meditaţia, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtăşanie, cu faptele bune şi cu milostenia - atunci întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului.

Bolnavul va cunoaşte nemărginirea iubirii lui Hristos faţă de om. Va vedea că Hristos, ca Dumnezeu pe pământ, Şi-a petrecut viaţa în chip martiric, ca să ne ajute pe noi, cei nepăsători, să ne luptăm. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 109-110)

Viata omului se cere trăită în relație cu veșnicia. Și atunci o să vezi cât de scump e timpul și suspinarea ta! Ești liber să o faci de acum; cine te oprește să te închini? Și dacă te oprește dușmanul, primești plată de erou că te-ai închinat când te oprea.

Eu vă spun că am 14 ani de închisoare și nu era lipsă de prezență. Și mă gândeam: ce momente mărețe, să suferi... bineînțeles, pentru ceva. Sufeream pentru Hristos. Eram conștienți că fără ajutorul lui Hristos te vindeai pe doi lei și scăpai momentul ‒ pierdeai din vedere veșnicia.

Veșnicia, ca și moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele și dulcețuri. Vine să te ia.

(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Despre izbăvirea de întristare, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 23)

După cum în cazul bolilor trupeşti şi sufleteşti există atât tratamente profilactice, care se ocupă de prevenirea bolii, cât şi tratamente propriu-zise, care se administrează după declanşarea acesteia, la fel se întâmplă şi în cazul bolilor gândurilor.

Tratamentul propriu-zis constă în aceea de a nu îngădui gândurilor să pătrundă în minte şi s-o subjuge. Căile de realizare a acestui obiectiv sunt: trezvia, paza minţii, isihia şi tăierea gândurilor rele. Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe ucenicul său Timotei: „Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (II Timotei 4, 5). (...)

Pe de altă parte, pentru a ne păstra mintea curată şi a dobândi neîncetata aducere aminte de Dumnezeu, trebuie să ne lepădăm chiar şi de gândurile cele bune, fiindcă şi acestea ne pot îndepărta treptat de Dumnezeu. Sfântul Isihie Sinaitul ne previne: „Ia seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, iar Sfântul Siluan spunea: „Sfinţii au învăţat cum să se lupte cu vrăjmaşul. Ei ştiau că vrăjmaşul foloseşte gânduri potrivnice pentru ca să ne amăgească, aşa că de-a lungul vieţii ei au respins astfel de gânduri. La primă vedere, s-ar părea că un singur gând potrivnic nu are nici o putere, dar, nu peste mult timp, el va abate mintea de la rugăciune, tulburând-o şi împiedicându-i concentrarea. Prin urmare, respingerea gândurilor potrivnice nu e doar un lucru bun, ci un lucru esenţial, după cum la fel de esenţial este să avem mintea curată în Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). Trebuie să ne păzim ochiul sufletului de orice gând rău, la fel cum ne păzim ochiul trupesc de orice obiect care-l poate vătăma.

Atunci când cineva se obişnuieşte cu sfânta nevoinţă a respingerii tuturor gândurilor, mintea lui gustă din bunătatea Domnului şi se învredniceşte de darul deosebirii gândurilor: „Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păstreze cugetarea pururea netulburată, ca mintea, deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase şi drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii” (Sfântul Diadoh al Foticeei).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 261-263)

Am vazut din proprie experienţă că a trebuit să petrec la fel de mult timp învăţând despre pocăinţă, cât am petrecut învăţând ce este fericirea. Am învăţat că bucuria pe care mi-o oferă plăcerile lumii acesteia nu este adevărata fericire. Foarte puţine sunt însă pildele vii ale acestui adevăr în ziua de astăzi. Cum să-i învăţăm pe oameni despre un lucru atât de rar? Ştiu că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi este greu să dovedesc că sunt supărăcios, cârtitor, sau că îl judec pe aproapele meu, dar cum să arăt virtuţi pe care nu le am? Nu vreau să fiu piatră de poticneală pentru credincioşii mei. Ştiu că sunt un exemplu rău. Ce pot face?

Intuiţia dumneavoastră este corectă, părinte. Totuşi aş dori să accentuez aici şi un alt aspect. De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeieşti, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dumnezeu întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrăznire vei avea”. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă smerenie, grijă şi cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenţi să nu ne bucurăm peste măsură şi să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.

Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult şi fără rost, să-i învăţăm pe alţii şi să ne etalăm darurile primite de la Dumnezeu, negreşit vom pierde această bucurie şi ne vom simţi sufletul gol şi pustiu. Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă şi, cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. Citim în Scara Sfântului Ioan că fiecare virtute duhovnicească poate degenera într-o patimă, dacă nu suntem cu luare-aminte.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou)

Bucuraţi-vă de toate cele ce ne înconjoară.Toate ne învaţă şi ne duc la Dumnezeu.Toate cele din jurul nostru sunt picături ale iubiriî lui Dumnezeu-atât cele însufleţite,cât şi cele neînsufleţite,plantele şi animalele,păsările şi munţii,marea şi asfinţitul,şi cerul înstelat.Ele reprezintă nişte iubiri mai mici,prin intermediul cărora ajungem la Iubirea cea mare,care este Hristos.Florile,de pildă,au şi ele harul lor:ne învaţă prin parfumul şi splendoarea lor.Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu.Ele îşi dăruiesc parfumul şi frumuseţea şi celor păcătoşi,şi celor drepţi.
(Sfânul Porfirie din Kavsokalivia-HRISTOS ESTE PLINĂTATEA VIEŢII)

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.

Iustin Popovic

Porțile raiului nu se deschid celui ce nu are haină de nuntă, adică faptele bune ale vieţii creştineşti, dar să nu uităm cât de uşor a „furat” tâlharul de pe cruce raiul, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”.

Hristos i-a deschis porţile raiului pentru smerenia sa. Asta înseamnă că nu stă în puterea noastră să deschidem raiul, ci cu smerenie şi cu umilinţă să cerem aceasta de la Hristos, precum a făcut tâlharul cel răstignit pe cruce, de la Singurul Răscumpărător al nostru.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 18)

Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?

Cred că nu trebuie nici o pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. Bineînţeles că trebuie să ai credinţa creştină în suflet şi să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiţia Bisericii, să ai o viaţă sacramen*tală. Şi dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.

Şi acum vreau să subliniez mai întîi că trebuie să ştii Cui te adresezi. Pentru că atunci cînd ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.

Unul dintre punctele esenţiale ale credinţei creştine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu şi, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greşeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul XII, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franţa, într-o biserică a Sfîn*tului Sabin, de tip roman, există scene ale creaţiei (ce*le şase zile ale Facerii) şi, de asemenea, cîteva puncte esenţiale ale întîlnirii omului cu Dumnezeu, prezenta*te în Vechiul Testament. De pildă, întîlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri şi, îndeosebi, întîlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu îşi revelează numele, spunînd: „Eu sînt Cel ce sînt”.

În toate aceste scene apa*re Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează; Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsătu*rile lui Iisus Hristos şi eu însumi am fost impresionat văzînd că Iisus, pe Care îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator şi că lucrarea Sa de creaţie n-a început cu Naşterea din Betleem. Pruncul născut în peşteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. Însă El este, de asemenea, şi Mîntuitorul nostru. În limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mîntui*torul” sau „Dumnezeu Care mîntuieşte”.

Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvol*tăm progresiv credinţa noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, cînd spunem „miluieşte-mă”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”. Deci, tre*buie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conştiinţa că sîntem păcătoşi.

Dar ce înseamnă a fi păcătos? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin şi se spovedesc credincioşi care regretă că nu sînt buni şi ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund că „a fi creştin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu”. Şi bineînţeles că fiind unit cu Dumnezeu eşti bun, dar într-un alt fel. „Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu”. În Noul Testament şi la Părinţii Bisericii, cuvîntul „păcat” este aproape echi*valent cu „moarte” şi „diavol”. Sîntem sclavii păca*tului, după cum sîntem sclavii diavolului şi supuşi morţii. De aici această cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul nostru, de a avea milă de noi („Miluieşte mă, Dumnezeule...”) şi de a ne elibera din această stare de păcat şi de moarte. (Părintele Symeon de la Essex)

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești

„O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă: “Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”“

„E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, socotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gânduri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta.”

„Un diacon mi-a povestit: “Mi s-a arătat Satana şi mi-a zis: <>. Dar eu i-am răspuns Satanei: <>, şi Satana s-a făcut nevăzut.”“

„…nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate descrie cât de bun după fire este Domnul. Întoarce-te suflete la Domnul şi spune: “Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă.”

„Un nevoitor m-a întrebat: “Plângi pentru păcatele tale?” I-a spus: “Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: “Plânge pentru tine însuţi, de ceilalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari.” L-am ascultat şi am început să fac ce mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi. Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor care avea darul lacrimilor… L-am întrebat…:

- Să mă rog pentru morţi?

El a suspinat şi a zis:

- Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui. După aceea nu m-am oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.”

„Într-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se târa în chinuiri pe pământ; trei zile după aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte purutea de această întâmplare.”

„…puterea de căpetenie stă în smerenie.”

„…tot războiul se duce pentru smerenie.”

„Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în timpul nopţii…”

„Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui.”

„Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.”

„Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumeriere, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”“

„Cunoaşte că atunci când o nenorocoire loveşte un norod şi sufletul tău plânge penru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi.”

„Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugăciune fierbinte pentru oameni.”

„Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.”

„Domnul face minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.”

„Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.”

„Cu cât mai mult te vei smeri; cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.”

„Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic.”

„Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El Însuşi sufletul pentru noi.”

„Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitrahilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine.”

„Dacă omul se mânie, demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.”

„Dacă am fi fost smeriţi, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi.”

„Cine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru întristările sale va avea mai puţine, fiindcă şi-a predat sufletul voii lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu veseleşte sufletul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu.”

Cel ce este cu adevărat smerit, atunci când este nedreptățit, nu se tulbură, nici nu se apără în privința acestui lucru, de care a fost nedreptățit; ci primește clevetirile ca și cum ar fi adevărate și nu se îngrijește să-i convingă pe oameni că a fost clevetit, ci își cere iertare.

Că unii și-au atras asupră-le numele de „neastâmpărați”, deși în realitate nu erau așa; iară alții au răbdat să fie numiți curvari, deși erau departe de curvie, iar rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră, cu lacrimi l-au mărturisit în public și cereau iertare pentru o nelegiuire pe care n-o făptuiseră − deși erau cununați cu toată curăția și nevinovăția în sufletele lor −, cu plângere, de la cei ce-l nedreptățiseră. Și alții iarăși, ca să nu fie lăudați pentru viața îmbunătățită care era în ei, se prefăceau nebuni, fiind îndulciți cu sarea (înțelepciunea) dumnezeiască și adânciți în liniștea lor, încât ajungând în culmea desăvârșirii, au avut de crainici ai bărbăției lor pe Sfinții Îngeri.

Tu crezi că ai smerenie; alții se învinovățesc pe sine-și, tu însă nu suferi nici când alții te învinovățesc, și te declari plin de smerenie.

Dacă ești smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare, și vezi de poți răbda nedreptatea, fără să te tulburi.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 253-254)

Când cineva nu întreabă pe duhovnic, nu întreabă pe conştiinţă şi apucă într-aiurea, atunci e un om, cum să spun, cu nărav. Şi se îndreaptă spre iad. Dar dacă întreabă pe conştiinţă, aşa trebuie să o întrebi: „Conştiinţă, spune-mi drept, dacă mor amu, mă mântuiesc, îi place lui Dumnezeu cum sunt?”. Şi-n timpul acesta, am observat pe mulţi pe care i-am învăţat, când se culcă să facă semnul sfintei cruci pe pernă şi pe faţă, să zic-aşa: „Doamne, mă rog, primeşte rugăciunea Bisericii şi a tuturor care se roagă pentru noi”. Această rugăciune foarte mult ajută când ai hotărât că ai câteva ore de dormit şi, înainte de a te fura somnul, zici rugăciunea asta.

Şi la Maica Domnului putem să ne rugăm aşa: „Maica Domnului, luminează-mi mintea, mă rog, ai milă de sufletul meu”. Şi-n timpul când ne rugăm noi seara, ca să ne putem culca liniştiţi, să ne păzească Duhul Sfânt, trebuie să ne rugăm aşa: „Mă rog, Maica Domnului, ai milă de sufletul meu. Primeşte rugăciunea Bisericii şi a tuturor care se roagă pentru noi”. Şi adormim din rugăciune. Și-n timpul nopţii, adică după ce ai adormit, apare diavolul cu nălucirile lui, cu ispitele şi cu gândurile care dau năvală şi tulbură pe bietul suflet. În timpul acela, dacă el începe a zice „Doamne, Iisuse”, cât de scurt şi cât de des, Duhul Sfânt va izgoni acele duhuri. Şi pe măsură ce nu se-nvoieşte sufletul nostru cu lucrurile lui, pe-acea măsură va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi se va lăsa simţit Duhul cel Sfânt, pe măsura credinţei şi a smereniei noastre. Şi-n timpul acesta şi făcând cam toate nopţile aşa semnul sfintei cruci, şi pe măsură ce sporim în smerenie, Duhul Sfânt se lasă simţit de sufletul nostru. Şi dacă ne ajută în timpul nopţii, în timpul zilei, mai multă bucurie şi pace vom avea, pe măsură ce căutăm să nu jignim pe Duhul Sfânt.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut)

DUMNEZEU stie masura cuvenita patimirilor noastre

Grădinarul tunde ramurile, pentru ca pomul să crească mai repede şi să rodească mai bine. Dacă întrece măsura şi retează prea mult, pomul se va usca.
Credeţi-mă, DUMNEZEU veghează asupra fiecărui om cu mai multă grijă şi milostivire decât oricare grădinar.
Ascultaţi cum cugetă SFÂNTUL Nil Sorski: „Dacă olarul ştie cât trebuie ţinut vasul în foc ca să nu crape, oare DUMNEZEU nu ştie măsura cuvenită pătimirilor noastre?"
Credeţi-mă, DOMNUL are mult mai mult DISCERNĂMÂNT şi mult mai multă DRAGOSTE decât omul.
(SFÂNTUL Nicolae Velimirovici)

Schimbarea naşte râvnă. Încerci să zici rugăciunea pe care ai început-o, şi dacă vezi că vine plictisirea, oboseală, somn şi altă tulburare în timpul acela, trebuie să mă forţez. Şi dacă nu pot nici prin forţare, trebuie a schimba. Dacă eu citesc la Psaltire, vine plictisirea, vin gândurile, las şi citesc o foaie, ori o jumătate de foaie din altă carte. Şi dacă vezi că nici aşa, ieşi la aer liber, adică în aerul de-afară te mai descurci, e mai uşor. Dar, ca să-ţi spun, e mare nenorocire cu patima asta a nesimţirii. Ar trebui să dispară nesimţirea.

Uite cum, în schitul acela, la schitul Sihla era un nebunel. Și nebunelul acela îmi punea unele întrebări. Şi când găteam, el spunea aşa: „Încă nu-i complet”. Iar îmi punea alte întrebări. „Apăi, nici asta nu-i completă”. Şi când mă duceam la slujbă, acolo, şi-l vedeam, mi-aduceam aminte că nu-s complet. Ştii de ce zicea el aşa? Ca să mă învăţ smerenia. Ca să vadă, nu mă tulbur eu că „nu-i complet”? Dar am observat, călugărul ori fratele, când se duce în mănăstire, se duce ca o cărămidă. Cărămida e cu colţuri. Şi stând acolo, la mănăstire, se tocesc colţurile. Şi m-a întrebat cineva: „Când s-au tocit?”. Când te-a batjocorit şi nu te-ai mai tulburat. Atunci s-au tocit colţurile. Dar să ştii că are mare însemnătate, când a ajuns un călugăr să-i cureţe Duhul Sfânt inima, are mare valoare. Pentru că, pe măsură ce noi nu stăm de vorbă cu gândurile în timp ce zicem rugăciune, atunci odihnim pe Duhul Sfânt în inima noastră.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, pp. 23-24)

Părinte, care sunt lucrările duhovniceşti ale minţii, după Sfinţii Părinţi?

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că mintea creştinului trebuie să aibă nouă lucruri duhovniceşti, şi anume: cugetarea la Persoanele Preasfintei Treimi şi la toate puterile cereşti; contemplarea la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea lumii; contemplarea naturală în duh, adică cugetarea la raţiunile lucrurilor create de Dumnezeu, la frumuseţea creaţiei, la scopul pentru care au fost create, la armonia creaţiei, a universului şi ridicarea minţii de la cele văzute la cele nevăzute, de la frumuseţea celor de jos, la frumuseţea dumnezeiască a celor de sus, de la cele trecătoare la cele gânditoare şi veşnice, urcând de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti ca pe o scară duhovnicească.

A patra lucrare a minţii este cugetarea la moarte; apoi, cugetarea la muncile iadului, unde se chinuiesc cei păcătoşi; cugetarea la fericirea Raiului; cugetarea la Judecata de Apoi; cugetarea la Împărăţia Cerurilor, după judecata viitoare, şi a noua lucrare a minţii: cugetarea la frica de Dumnzeu şi la păcatele noastre, ca niciodată să nu mai greşim.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul V, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 63-64)

Mare mijloc spre mântuire este credinţa şi mai ales rugăciunea neîncetată, din inimă. Pildă ne este Sfântul Proroc Moise. Mergând în rândurile cetelor lui Israil, se ruga în tăcere cu inima, şi Domnul i-a zis lui Moise: „Moise, Moise, ce strigi către Mine?” Iar când Moise şi-a ridicat mâinile la rugăciune, atunci l-a biruit pe Amalec. Iată ce înseamnă rugăciunea! Este nebiruită biruinţă! Sfântul Proroc Danel spune: „mai bine să mor, decât să las rugăciunea fie şi pentru o clipită.” Prin rugăciune, prorocul Daniil a astupat gurile leilor, iar cei trei tineri au stins cuptorul cel de foc.

(Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viață creștină, Editura Sophia, București, 2007, p. 14)

Părinte Ambrozie :
 

Cândva, citisem o povestire interesantă despre un creştin care a luat de pe stradă un băieţel flămând şi gol. Era chiar ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa şi l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat şi l-au încălţat şi l-au aşezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă şi a dat-o băieţelului. „Binecuvântat fie darul credincioşilor”, a spus el cu lacrimi în ochi.

Atunci stăpâna a început să împartă şi celor ai casei pâine. Şi, cu cât mai mult tăia din ea, cu atât mai bine se vedea că pâinea nu se mai termina. Deodată casa a fost cuprinsă de o lumină neobişnuită, iar băiatul s-a transformat într-un înger plin de lumină. A binecuvântat familia şi a plecat.

Această familie trăia după legile lui Dumnezeu, iar principala lui poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Aceasta este baza mântuirii noastre.

Dumnezeu îi dăruieşte cu înţelepciune pe cei care n-au învăţat încă să-şi iubească aproapele. Doar cel care e milostiv, care îi iubeşte şi pe semenii săi şi se îngrijeşte de ei, încercând să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i încalţe, să-i adăpostească şi să-i mângâie este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. El face toate acestea în numele lui Hristos.

În această istorioară se vede că oamenii aceia au dat dovadă de milă adevărată, în numele dragostei. Ei şi-au făcut milă de băieţel, l-au adăpostit, l-au hrănit şi Dumnezeu le-a dăruit liniştea.

(Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, pp. 162-163)

Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul şi Atotştiitorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce sunt peste puterea lui. Aşadar, de la cel bolnav şi neputincios El nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel, pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:

– spovedanie curată şi împăcare cu toţi

– smerenie a inimii, cu umilinţă

– rugăciune de mulţumire, adică să se roage în toată vremea lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru boala, suferinţa, neputinţa şi sărăcia ce i s-au dat, căci atât sărăcia, cât şi boala şi suferinţa smeresc inima omului: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi".

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 274)

Personalitatea este o înzestrare sufletească neobişnuită. Într-o personalitate, chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic şi mult mai limpede.

Toţi creştinii au sigur câte un talant, dar unii au şi câte doi, iar alţii şi câte cinci. Talanţii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o voinţă mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înnăscută. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca nişte antene mai bune, energiile Harului care le sfinţeşte.

Personalitatea are, de asemenea, de făcut calea de la chip la asemănare. Dar, datorită înzestrării sufleteşti mai puternice, personalitatea ar putea străbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 128)

Cine l-a întunecat pe Iuda? Iubirea de arginţi, cum cântă biserica: „Cu iubirea de argint îmbolnăvindu-se, s-a întunecat”. L-a întunecat atâta iubire de argint, că l-a vândut pe Învăţătorul, pe Ziditorul lumii, pe Cel ce a dat darul apostolilor, pe Cel ce l-a făcut făcător de minuni şi l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. „Ai vândut pentru iubirea de argint pe Cel nepreţuit”. S-a îmbolnăvit şi s-a întunecat cu iubirea de argint şi i-a răpit toată partea cuvântătoare a sufletului, să nu mai înţeleagă cine este şi ce face.

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 16, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 53)

DENIA DE JOI si a celor 12 EVANGHELII
savarsita miercuri seara ,pomeneste ,,sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de Taina , rugaciunea cea mai presus de fire a Domnului si vanzarea lui ", Joi este ziua Cinei celei de Taina ,cand Mantuitorul ne da Legea cea noua a iubirii Sale Jertfelnice si prin viu grai { Porunca noua va dau voua ; Sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu pe voi "-Ioan 13,34-35 } dar si prin jertfa nesangeroasa a frangerii painii. Se transpune in fapta moartea si Invierea datatoare de viata .
https://www.youtube.com/watch?v=IR0VauLA6RY

Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el îşi aminteşte de povaţa Mântuitorului: „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 14-15).

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre smerenie şi mândrie, Editura Sofia, p. 92)

Viata lumii se desfăşoară în jurul unor plăceri omeneşti, iar viaţa duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viaţa duhovnicească în centrul vieţii noastre. Înțelepciunea lumii nu poate să salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trăi după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos. Cum putem să ne aflăm calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră. Important este să avem conştiinţa că Hristos este Dumnezeu. Cel ce Îl iubeşte va fi veşnic aproape de El, acolo unde este. În viaţa noastră, fiecare pas este cu nepuţintă de despărţit de dogmele fundamentale ale credinţei noastre. Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie să trăim în Hristos, ca măsură divină şi umană a tuturor lucrurilor.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Dacă El este Calea, nu trebuie să-L urmăm formal, din exterior, ci prin trăire interioară. Să ne aducem aminte că pe Golgota şi în Ghetsimani, El se lupta împotriva tuturor. Singur. Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia. Aceasta nu poate fi înţeleasă pe cale raţională. Dumnezeu acţionează într-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepţie. Nu trebuie să fim prea raţionali în viaţa creştină. Sunt semne exterioare care ne ajută să apreciem la ce distanţă ne aflăm de Hristos. Urmăm noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârşirea, adică dragostea pentru întreaga lume, fără deosebire între prieteni şi duşmani?

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 16)

*******Editat

Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (...)

Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat cruce. Gândeam așa: „Am fost cinstit în viața mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstignești!”. Și am spus de multe ori: „Să mori și să înviezi în fiecare zi! Dacă nu știi să mori, să n-ai nădejde de înviere!”.

( Arsenie Papacioc )

Să nu-ți pui nădejdea în lume . . .
 

Astăzi te iubeşte un boier şi-ţi făgăduieşte să-ţi facă mult bine, iar mâine întoarce dragostea în urâciune, şi te urmăreşte ca să te omoare. Şi acestea toate se fac, fiindcă lumea nu are nici o statornicie sau adevăr, cum s-a văzut lămurit nu numai la oamenii ceilalţi, ci şi la însuşi Stăpânul nostru când a intrat în Ierusalim şi L-a primit poporul cum are cinste şi slavă nemăsurată, şi în puţină vreme L-a batjocorit cu necinste şi defăimare.

Duminică au ieşit în întâmpinarea Lui cu ramuri de finic şi cu stâlpări, şi Vineri L-au bătut fără omenie şi l-au rănit. Duminică au scos hainele lor şi le-au întins pe pământ, pe unde Stăpânul trecea, şi în a şasea au scos pe ale Lui şi cu totul gol l-au bătut. întâi îi ziceau: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului", iar pe urmă strigau lui Pilat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El”. A intrat Duminică în cetate cu slavă şi cu cinste ca un Dumnezeu, şi Vineri a ieşit cu ruşine nemaipomenită şi L-au răstignit cu totul gol, ca pe un tâlhar şi om făcător de rele. Nu ţi se pare această schimbare şi prefacere a lumii atât de grabnică şi nestatornică? Nu avea nădejdea ta la lume, fiindcă este lesne schimbăcioasă. Numai în Stăpânul ai nădejdea ta, şi slujeşte Lui din tot sufletul tău, căci Acesta este Dătător foarte bogat, iar lumea este nemulţumitoare şi-ţi răsplăteşte rău pentru bine, după Prorocul: „Răsplătitu-mi-au rele în loc de bune”. Pentru bunătăţi vremelnice, lumea dă veşnică osândă, şi Domnul pentru puţina osteneală dăruieşte slavă, cinste şi veselie nesfârşită.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 250-251)

,,Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi.

Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe…Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire."

Teofil Paraian

Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău...” (Vecernia duminicii, glas 7).

Cele două înţelesuri au rămas împreună; în viaţa noastră pământească, cele două cruci se suprapun şi alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creştinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după Mine ... să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Privită omeneşte deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferinţă, luptă împotriva răului; şi, fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viaţă, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-şi poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispăşirii şi a suferinţei este firească în acest veac.

Prin suferinţa Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: suferinţă, dar nu spre moarte, ci spre viaţă; popas spre bucuria învierii. Puţina suferinţă a Crucii, ne scapă de veşnicia morţii. De aceea, Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 9, 18).

Privită dumnezeieşte, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere şi de întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi a diavolului, „armă nebiruită”, „viaţa şi învierea”. „Mare este puterea Crucii tale, Doamne” se minunează Biserica.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 73)

Ziua Invierii, sa ne luminam popoare. Pastile Domnului, Pastile. Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cantam cantare de biruinta.

Va putea gasi cineva ceva mai inaltator si mai veselitor decat cantarea aceasta? Va putea gasi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?

Toata bucuria acestei vieti, prin care putem vedea pe Dumnezeu “in oglinda si in ghicitura“, nu este nimic. Bucuria aceea, acea bucurie adevarata si desavarsita va incepe dupa moarte, cand vom vedea pe Domnul “fata catre fata“.

Dar atunci nu vom vedea pe Dumnezeu toti in acelasi fel, ci fiecare dupa masura vredniciei si puterii lui. Sa nu uitam insa ca vederea serafimilor se deosebeste de vederea celorlalti ingeri. Dar trebuie sa spunem si aceasta: cel ce nu L-a vazut pe Hristos aici in aceasta viata, nu-L va vedea nici acolo.

Bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu se dobandeste cu osteneala in aceasta viata. Viata fiecarui crestin se poate schita ca o linie neintrerupta urcatoare. Da, este un suis, chiar daca omul “paseste” clatinandu-se ca puiul de gaina. Dar Domnul nu lasa pe om sa-si vada aceasta calatorie suitoare. I-o ascunde deoarece cunoaste neputinta omeneasca. Deoarece stie ca, atunci cand omul se increde in sporirea sa, in aceeasi clipa se si mandreste. Si unde este mandrie, este si cadere cumplita“.

(Mitropolitul Meletie de Preveza, Stareţul Varsanufie – Sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Monahul Moise Aghioritul:



"La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

the-passion-of-the-christ2În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm [să recunoaștem -n.n.] în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

icoana Sf Toma indoielniculAtunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat”.

La sărbătoarea Învierii Domnului Hristos, după săvârșirea Utreniei, este citit Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. În continuare, redăm textul citit în fiecare lăcaș de cult.

De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.

De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi.

Și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie. Și aceluia plătește, și acestuia dăruiește. Și faptele le primește. Și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru. Și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.

Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței. Împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit. S-a amărât, că a fost omorât. S-a amărât, că s-a surpat. S-a amărât, că a fost legat.

A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?.

Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Învierea
Chemarea la ospăţul credinței!

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;

de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;

de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;

de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;

de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;

de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;

de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;

de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;

pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea.

Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-Se din morţi începătură celor adormiţi,

Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Sf. Ioan Gură de Aur

Cuvânt de Sfintele Paşti-Sf. Ioan Maximovici

Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.

Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.

Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.
Hristos a înviat!

Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști



În ziua luminatului praznic al Învierii lui Hristos, în toată Săptămâna Luminată, precum și la Odovania Paștilor (miercuri, înainte de Înălțarea Domnului), rugăciunile dimineții și ale serii sunt înlocuite de rostirea Ceasurilor, după următoarea rânduială:

Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. (de trei ori)

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat. (de trei ori)

Apoi se citește IPACOI, glasul al 4-lea:

Venind mai înainte de zori cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra rasturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare! Alergaţi şi vestiți lumii că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce mântuieşte neamul omenesc.

Apoi CONDACUL, glasul al 8-lea

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! și Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel Ce dai celor căzuţi ridicare.

Și aceste tropare:

În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţător decât raiul, cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul Învierii noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ceea ce eşti locaş sfinţit dumnezeiesc al Celui Preaînalt, bucură-te! Că prin tine s-a dat bucuria, Născătoare de Dumnezeu, celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, Stăpână.

Apoi: Doamne miluieşte (de 40 de ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le (de trei ori).

" Crestinul caldicel - omul jumatatilor de măsură "
 

Intr-un mod mai mult sau mai putin constient, fiecare dintre noi cadem prada ispitei de a face compromisuri in materie de credinta. Iar cand spun compromisuri, nu ma refer la falsificarea adevarului de credinta prin erezie. Vizez mai ales situatia in care pastram intact adevarul de credinta al Bisericii Ortodoxe, dar intampinam numeroase dificultati in a-l marturisi mai ales prin fapta. Aceste dificultati vin, pe de-o parte, din faptul ca nu ne-am asumat deplin perspectiva Bisericii cu privire la lume si toate cele ale ei, iar pe de alta, din ispitele neincetate care ne vin de la diavol.
Asa se face ca nici noi nu stim de fapt ce fel de oameni suntem. Trupesti sau duhovnicesti? Ai lumii acesteia sau ai celei ce va sa vina?

In Biserica, in Hristos prin Duhul Sfant, toti suntem chemati sa parcurgem aceasta cale a prefacerii interioare, de la "dupa trup” la "dupa duh”. Dar multi nu ne incumetam a pasi pe ea deoarece presupune osteneala si renuntari. Uitam ca vietuirea dupa trup este, dupa cuvantul Parintilor, o lipsa de intelepciune, o viata fara viata.
Ne aratam in acest fel caldicei. Incercam de fapt, fara succes, sa impacam aceste doua realitati contrare. Nu poti fi si trupesc si duhovnicesc dupa cum, urcand o scara, nu te poti afla cu un picior pe prima treapta, iar cu celalat pe ultima. Vorbim de niveluri diferite.
Crestinul caldicel este chipul credintei nedepline si al iubirii nedesavarsite. Nu am gresi afirmand ca el este omul jumatatilor de masura. Dumnezeu insa nu ne vrea astfel.
Odinioara, fiind intrebat Mantuitorul de un carturar care este cea mai mare porunca din lege, a raspuns catre acesta: "Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta: aceasta este intaia porunca. Ce-a de-a doua este asemenea ei: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Mt. 22, 37-39).
Cu toate acestea toti simtim ca dragostea noastra fata de Dumnezeu si de semeni nu se arata la adevarata masura. Dar nu putem iubi deplin, atat timp cat ramanem captivi starii cazute a naturii, lipsiti de harul divin. Trebuie sa ne lasam aprinsi de "focul iubirii dumnezeiesti”.
In Apocalipsa lui Ioan intalnim urmatoarele versete cutremuratoare, care arata ca Dumnezeu nu ne vrea caldicei, ci reci sau fierbinti: "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea.” (Apoc 3 ,15-16)
Omul rece este cel care a primit revelatia lui Dumnezeu pe calea naturala, cel care din fire face cele ale Legii. Dumnezeu nu se leapada de acesta.

Omul fierbinte este cel care a primit atat revelatia naturala, cat si pe cea supranaturala si care implineste din dragoste cuvantul lui Dumnezeu. El este vesnic indragostit de Hristos. Dumnezeu nu se poate lepada nici de el.
Omul caldicel insa, a primit asemenea celui fierbinte, deplinatatea revelatiei si a harului, dar dragostea sa este nelucratoare. Pentru ca nu iubeste deplin este lipsit si de determinare deplina. De aceea el este nehotarat in a alege intre placerile lumii si bucuria Duhului Sfant. Dumnezeu se leapada de acesta, pentru ca omul insusi s-a lepadat mai inainte in nenumarate randuri de El.
Ne amagim crezand ca Dumnezeu accepta jumatati de masura. Mantuitorul ne spune in mod categoric: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste!”(Mt. 12, 30) Dar totodata El este stiutorul inimilor noastre si, prin urmare, cunoaste in amanunt masura iubirii fiecaruia dintre noi. De aceea, Hristos nu cere niciodata de la noi ceva peste puterile noastre.
El nu conteneste sa rosteasca tainic fiecaruia dintre noi: ”Fiule, da-mi inima ta !” (Proverbe 23;26). Sa facem ascultare si sa i-o daruim. Din acea clipa, nu ne vom mai tulbura ca diavolul lupta pana la capat sa ne piarda. Si noi vom putea fi oameni "dupa inima lui Dumnezeu”, pana la sfarsit!
Radu Alexandru

Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este Dumnezeu.

Hristos a înviat! – înseamnă că, cu adevărat, este o lume cerească, lumea cea adevărată şi fără de moarte.

Hristos a înviat! – înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea.

Hristos a înviat! – înseamnă că răul este mai slab decât binele.

Hristos a înviat! – înseamnă că toate bunele nădejdi ale omenirii s-au îndreptăţit.

Hristos a înviat! – înseamnă că toate problemele vieţii s-au dezlegat pe deplin.

S-au dezlegat toate problemele vieţii, s-au descoperit tainele cele mai de seamă şi mai chinuitoare, s-au sfărâmat lanţurile întunericului şi ale întristării, fiindcă Hristos a înviat!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 152)

"Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi !"

Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia şi femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puţini băieţi disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieţi, fetele au o frică necreştină de a rămâne nemăritate. Este necreştină, pentru că femeia creştină nu se teme; ea ştie că este aici ca să se sfinţească, să intre în viaţa veşnică şi să se bucure de bucuria veşnică. Ştie că viaţa însăşi e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroşi curăţând cartofi şi nefericiţi zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.

Femeile deci nu mai au răbdare să-i aştepte pe bărbaţi să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea şi nu-şi dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când porneşte spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înţelege sex. Şi el o doreşte, acesta e un lucru pe care l-a învăţat de când era la grădiniţă, iar dacă s-a mai uitat şi la filme şi la nu ştiu ce poze, el se zvârcoleşte. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu şi mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă daţi seama că desfrâna în capul lui… Este o lume în care copiii sunt asaltaţi cu aceste lucruri. Şi atunci tu, când îl vezi că îţi zâmbeşte, crezi că îţi zâmbeşte ţie şi el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Şi tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă şi ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede.

Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Şi fata neinstruită de părinţi, de şcoală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită şi dorită. Şi atunci el îi oferă o îmbrăţişare şi ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubeşti, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Şi vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a ştiut pe cine să dea în judecată pentru paternitate… De unde vin acestea? De la neîncreştinarea copiilor. Părinţii nu şi-au crescut copiii în duh creştin, în duhul de a fi cu Hristos şi de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Dacă bărbatul totuşi iubeşte, şi i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorinţa trupească, de plăcerea trupească, şi nu va avea timp să vadă frumuseţea femeii, delicateţea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracţie a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune şi nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece. Mai întâi trece atracţia trupească, apoi trec sentimentele, şi apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta îşi hrănea sufleţelul?”. Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăţie, în cuminţenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorinţelor se va aşeza în cuminţenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl ţină pe băiat la distanţă şi în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Şi atunci îl descoperim pe celălalt.

Maica Siluana

Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-I inima ta!

În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el (doar) deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este” (I Corinteni 1, 25).

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, p. 7)

Părinţii noştri vor să fie copiii lor totdeauna mulţumiţi, bucuroşi, recunoscători şi mulţumitori pentru toată osteneala şi jertfa lor. Şi când văd că pruncii lor sunt trişti, nemulţumitori şi supăraţi, atunci le este greu.

Asemenea şi Tatăl nostru cel ceresc: ne-a dat totul, iar noi suntem veşnic mâhniţi de ceva. Este ca atunci când o mamă îi face copilului toată voia, iar el este mereu nemulţumit şi îi reproşează.

Aşa şi Domnul are necazuri cu noi. În loc să fim recunoscători şi mulţumitori Domnului, noi adeseori arătăm mulţumirea în cuvinte, iar inima ne este goală. Bucuria este cea mai mare mulţumire adusă lui Dumnezeu, căci El ne-a smuls din mâhniri şi păcate.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 161)

Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.

Viaţa duhovnicească nu stă numai în gustarea dulceţilor şi mângâierilor acestora, ci mai mult în răbdarea cu bucurie atunci când ne lipsim de ele şi în răbdarea altor necazuri. Din acestea se cunoaşte dragostea noastră pentru Dumnezeu – când le purtăm cu bucurie; cunoscând neputinţa şi sărăcia noastră, ne smerim prin acestea.

Aminteşte-ţi de aşezarea ta de la început, când te îndulceai de mângâierile duhovniceşti. Ce ai dobândit? Dacă ai fost lipsită de ele – o adâncă pustiire şi era cât pe ce să cazi în deznădejde atunci când, mai târziu, au venit asupra ta valurile patimilor. Vezi cât de şubredă este această mângâiere ce nu aduce smerenie, ci doar încântă şi, dacă nu guşti şi din scârbe, primejduieşte pe cei ce o au. Dimpotrivă, crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos şi slavei Sale doar atunci când El va binevoi să ne dăruiască aceasta şi atunci când ne va fi de folos (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina).

Cele trei motive

Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre naşte răbdarea. Îndeosebi din trei motive PREABUNUL DUMNEZEU nu împlineşte dorinţele noastre şi îngăduie să fim încercaţi în viaţă.

În primul rând, PENTRU A NE DA SEAMA DE NEPUTINŢA NOASTRĂ, pentru a ne lepăda de legăturile plăcerii de sine şi de încrederea egoistă de sine, pentru a ne încredinţa cu smerenie toată nădejdea noastră în El.

În al doilea rând, PENTRU A NE ÎNTĂRI ÎN RĂBDAREA NĂDĂJDUITOARE, CARE ADUCE MULTE ROADE DUHOVNICEŞTI ÎN SUFLET, precum ne încredinţează şi apostolul: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre naşte răbdarea; dar răbdarea să-şi aibă lucrare desăvârşită, pentru ca voi să fiţi desăvârşiţi şi întregi, întru nimic ştirbiţi” (Iacov 1, 2-4).

Şi în al treilea rând, ca un doctor preaînţelept şi fără de greşeală, DOMNUL respinge adesea dorinţele noastre şi îngăduie amărăciuni şi lovituri, PENTRU CA MINTEA ŞI INIMA NOASTRĂ SĂ SE DEPĂRTEZE DE ADORAREA LUCRURILOR MATERIALE, DE ÎNROBIREA CELOR PĂMÂNTEŞTI ŞI SĂ NE ÎNDEMNE LA CĂUTAREA ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR ŞI A BUNĂTĂŢILOR VEŞNICE. „Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă-n prisosinţă, veşnică plinătate de slavă, nouă, celor ce nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).

Sfântul Dimitrie al Rostovului