Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.

Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:

‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!

Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.

Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)

Apoftegme ale Sfântului Paisie Aghioritul

Să simți că mănăstirea este casa ta, familia ta. Și ascultarea ta să o faci cu inima. Să nu facem deosebire între orele în care suntem în chilie de orele în care ne facem ascultarea.

Mândria egoismul întunecă mintea și ne fac să aruncăm greutatea asupra altora. Numai drepturi are cel mândru. În timp ce cel smerit îi îndreptățește întotdeauna pe ceilalți și se osândește numai pe sine.

Cei care nu s-au îmbolnăvit niciodată, când pățesc ceva și îi doare intră în panică.

Pe bolnavi Dumnezeu nu îi face bine ca să nu-și piardă plata lor. Tatăl nu dă toată averea copiilor ca să nu o risipească. Lasă și Dumnezeu ceva pentru cealaltă viață.

Când avem ispite să le primim cu bucurie, fiindcă prin acestea ne vizitează harul lui Dumnezeu. Oricâte ispite ne-ar veni, dacă noi suntem aproape de Hristos, atunci inima noastră simte dulceață, fiindcă Domnul este în întregime dulceață.

Dacă ar fi duhovnici buni, nu ar mai fi psihiatri.

Să fim practici. Să spunem ceea ce ni se întâmplă la gheronda și să primim cu simplitate sfaturile lui ca să nu ne prăjească tangalaki (diavolul) cu gândurile.

Gheronda Paisie a zis unuia care voia să se facă monah: „Nu pot să te fac monah din pricina râsului demonic și a indiferenței. Eu în Biserică orice ar face altul și să încerce să mă facă să râd, nu pot decât să-mi plâng păcatele mele. Râsetele în Biserică sunt lucrare drăcească. Să nu socotească cineva că e lipsit de însemnătate. Se cere atenție și luptă.

Când profetul David zice: „Piară păcătoșii de pe pământ și cei fărădelege ca să nu fie” nu vrea să spună ca Dumnezeu să-i distrugă pe păcătoși, ci se roagă să se pocăiască și să se facă buni.

Rugăciunea este bineprimită de Dumnezeu când o simțim.

Ești de vină, nu ești de vină, dacă vrei să vezi fața lui Dumnezeu, trebuie să primești nedreptatea.

Când ne lăudăm cu mănăstirea noastră, mândrindu-ne, e ca și cum i-am da arme vrăjmașului ca să ne lupte.

Trebuie atenție multă, pentru că păcatul și răul obicei pot și după minuni, dacă cineva este fără băgare de seamă, să îl atragă în mrejele răului. Un demonizat a venit aici și demonul a fugit, dar în continuare acela nu a fost atent, a căzut iar în imoralități și s-a demonizat din nou.

Aruncați toată povara luptei asupra rugăciunii. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Faceți din viața voastră întreagă o rugăciune către Dumnezeu.

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi”. Și se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Și vă dati seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngerească. E direct divină! Pentru că nu poți tu să transformi acolo. El este Cel ce este! Și dacă ar fi cu putință să se deschidă cerurile și chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină și mai multă așezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: „Și fă, Doamne, să intre cu noi și îngerii care îți slujesc împreună cu noi!” Deci, preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos, ce te joci?! Deci, căutați să fiți pomeniți la Liturghie.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie - vol. 1-3, Editura Manăstirii Sihăstria Neamț, 2010)

Dumnezeu îl iubeşte şi pe diavol. Însă nu se pune problema mântuirii diavolului. Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mă mântuiesc eu dacă mă iubeşte Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot ajunge la starea luminării astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veşnic şi întunericul cel mai dinafară.

În Apus se crede contrariul. Învăţătura că Hristos îl iubeşte şi pe diavol, Augustin nici în visele lui cele mai frumoase nu poate s-o accepte, atât e de străină de gândirea lui. Desigur, această dragoste nu duce la mântuire, pentru că nu întâlnește un răspuns pozitiv şi liber la ea. Părinţii cunosc din experiență existenţa şi energia diavolilor, şi încă extrem de bine. Pentru că s-au eliberat de patimi şi au dobândit o subţirime sufletească, ei îi văd şi pe îngeri, şi pe demoni. Părinţii nu sunt gânditori speculativi. Când vorbesc despre vedere (θεωρία), vorbesc cu o foarte mare precizie, ştiu exact ce spun despre teologie, despre dogme şi despre meşteşugurile diavolului... Din experiența lor, cei îndumnezeiţi cunosc şi meșteșugurile, şi energiile demonilor. Scrie Apostolul Pavel: „căci nu este să nu știm amăgiturile lui” (2 Corinteni 2, 11). Dacă ajunge cineva expert în lupta cu diavolul, cunoaște extrem de bine cum se mișcă diavolul sau demonii.

Diavolul L-a cunoscut pe Dumnezeu dinainte de cădere şi vede încă slava lui Dumnezeu, însă, fiind imposibil de tămăduit, firea lui este întunecată și vede slava lui Dumnezeu ca foc, de aceea și iconarii îl zugrăvesc negru, întunecat. Cel mai mare „teolog apofatic” e diavolul, pentru că vede slava lui Dumnezeu şi ca întuneric, şi ca foc. Diavolul cunoaşte Sfânta Scriptură şi o tâlcuieşte din propria lui perspectivă, aşa cum reiese din ispitirile lui Hristos, când folosește pasaje scripturistice după propriile lui concepții.

Pentru Părinţi, „luminare” nu înseamnă că a studiat cineva şi a învăţat pe dinafară Vechiul şi Noul Testament. Şi diavolul ştie pe dinafară Vechiul şi Noul Testament, nu doar creştinii. Și diavolul poate să facă tâlcuire a Sfintei Scripturi cât poftește. Astfel, celor care îl primesc, diavolul li se face catehet. Cred că, probabil, cel mai bun catehet şi cel mai mare catehumen care exista pe atunci – când cateheza era doar intelectuală, iar nu curăţirea inimii – era însuşi diavolul.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 89-90)

Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii ziua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui, vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ. În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă.

Chiar şi pruncii, care n-au învăţat încă nimic, Îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt (Matei 11, 2). Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului (Luca 1, 14). Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat era un băiat de 7 ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei (27 ani) când i S-a arătat Domnul în vremea Liturghiei. Iar dreptul Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale. (Luca 2, 24). Astfel, Domnul se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 139)

Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:

– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.

– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.

– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

Unii sunt așa de obișnuiți cu păcatul și au conștiința atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal și oarecum îngăduit, sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare și îndrăzneală să amăgești și să înșeli pe alții și să te folosești de greșeala și de neștiința lor spre folosul propriu.

Trebuie să ne păzim conștiința sănătoasă, curată, nepătată, simțitoare, gingașă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, „fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăți” nedrept date și nedrept înțelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful și celelalte.

Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voința de bine slăbește din ce în ce mai mult, iar voința de rău se întărește așa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în așa chip, ca ea să fie în om ca o însușire firească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp.89-90)

Prietenia cu trupul nostru și înșelarea desfătărilor trupești este pricina păcatelor noastre, pricina răcelii față de Dumnezeu, a împătimirii de lume și de părutele, trecătoarele și pieritoarele ei bunătăți, pricina leneviei și nepăsării noastre sufletești. Ațipit-au și au adormit!

Ia seama la trupul tău multpătimaș, ce foarte mare vrăjmaș îți este: prin mii de pofte el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să îl slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare – el slăbănogește prin lenevire și răceală față de rugăciune, față de metanii, față de cugetarea la Dumnezeu. O, vrăjmaș casnic, atotviclean, amăgitor! Până când voi fi cu tine? „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7,24)

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, p. 87)

Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți. Și cei mântuiți Îl văd pe Hristos, dar într-o culoare aurie, dar și cei osândiți Îl văd și ei pe Hristos, de la depărtare, însă lumina lui Hristos o văd roșie, pentru că, pentru unii, lumina este slava lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți, este focul veșnic, „întunericul cel mai dinafară” și „focul cel mistuitor”. Prin urmare, din această perspectivă, noi, ortodocșii, suntem pe aceeași linie cu oamenii cei mai liberali din lume. Nu există mesaj mai liberal decât al Părinților Bisericii, care nu doar că susțin că: „Fiule, toți ne vom duce în același loc”, așa cum îmi spunea mie o bătrână, dar mai susțin și că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, și pe osândiți, și pe mântuiți, și pe îndumnezeiți, și pe sfinți, și pe îngeri, și pe diavoli, și pe buni, și pe răi, și pe curve, și pe fecioare.

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii fără osebire. Așadar, din perspectiva lui Dumnezeu, Dumnezeu pe toți oamenii îi mântuiește, vrea mântuirea tuturor oamenilor, și Dumnezeu pe toți oamenii i-a predestinat la mântuire. Și de unde știm noi lucrul acesta? Pentru că până și Iadul este mântuire (ființa umană nu piere), și Iadul este un mod de desăvârșire − dar este Iad, nu Rai. Pentru că însuși cel osândit nu e deschis înaintării, el însuși nu se deschide înaintării în desăvârșire. De ce? Pentru că suferă de-o împietrire a conștiinței, adică inima i s-a împietrit, și a rămas așa de egoist și de egocentric, încât personalitatea lui nu mai poate să evolueze de la egoism la jertfelnicie. Din moment ce nu mai poate să evolueze, înseamnă că se desăvârșește doar în egoismul său. Dar și Iadul e rău pentru el, cu toate că, din perspectiva lui Dumnezeu, nu este o pedeapsă, ci doar din perspectivă omenească este o pedeapsă.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 336-337)

Care scopul Ortodoxiei? Se vede clar din calendarul sărbătorilor. Avem întâi Paştele, apoi avem Cincizecimea. La Paște avem botezul cu apă. La Cincizecime avem botezul cu Duh. Așadar, până la Cincizecime, credincioşii sunt cercetați de Duhul Sfânt. Iar rezultatul, care este? Duminica Tuturor Sfinţilor. Cu alte cuvinte, toți ortodocşii să se numere în rândul Sfinţilor. Roada Duhului Sfânt la Cincizecime este sfinţirea omului. Acesta este scopul Botezului. Acum, lucrul ăsta a ajuns doar scopul monahilor, „meseria” lor de bază. Adică, cum, n-ar trebui toţi să ajungem sfinţi? Numai călugării? Dar ce înseamnă asta? N-au toţi, adică, nevoie de tămăduire? E ca şi cum am avea cancer, şi spunem că numai doctorii au dreptul la tratament, nu fiecare. Care ştiinţă medicală ar accepta să trateze doar un grup de oameni? Tămăduirea este pentru toţi bolnavii. Scopul Bisericii, adică îndumnezeirea-sfințirea omului, este scopul inițial al creării celor întâi-zidiți. Acest lucru se vede din faptul că şi copiii mici pot ajunge la sfinţenie. La naştere, mintea (νοῦς) lor este luminată, energia noetică le funcţionează, dar această energie noetică le va fi întunecată de întunericul şi condiţiile din mediul în care trăiesc.

Biserica reprezintă un regim „politic” în care avem alte legi decât cele ce se aplică în regimurile seculare.

Ce este Ortodoxia? Desigur, Ortodoxia are legătură cu Dumnezeu, Ortodoxia Îl slăvește pe Dumnezeu şi se împărtășește de slava lui Dumnezeu. Biserica e alcătuită din oameni, care sunt Trupul lui Hristos, dar se deosebesc între ei în funcție de starea lor duhovnicească. Adică în Ortodoxie nu avem democraţie şi egalitate absolută între cetăţenii Trupului lui Hristos. Avem inegalitate. Şi, de fapt, de multe ori avem chiar o foarte mare inegalitate. Asta înseamnă că regimul „politic” al Bisericii n-are legătură nici cu democraţiile, nici cu dictaturile, cu nimic. Este o societate harismatică de oameni care alcătuiesc Trupul lui Hristos. În rândul lor, se disting Patriarhii, Prorocii, Apostolii, episcopii, preoţii, diaconii şi mirenii. Și apoi, îndumnezeiţii, luminaţii, cei ce se curățesc, ş.a.m.d. Avem o foarte mare diversitate.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 191-192)

L-amm întrebat într-o zi:

‒ Ce e mai bine să spun în rugăciunea mea?

‒ Nimic. Dumnezeu ştie mai bine ca tine de ce anume ai nevoie. Spune neîncetat rugăciunea lui Iisus.

Altădată, uitând acest răspuns, i-am pus aceeaşi întrebare, iar Părintele mi-a zis:

‒ Să-L rogi pe Hristos să te facă vrednic de iubirea Sa.

Am înţeles că aceste două răspunsuri laconice conţineau două mesaje preţioase. Ajunge să mă rog neîncetat, fără să mă neliniştesc pentru ce o să spun în rugăciune. Ajunge rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să-L informez pe Dumnezeu despre nevoile mele, de vreme ce El le cunoaşte incomparabil mai bine decât mine şi Se îngrijeşte de împlinirea lor, pentru că mă iubeşte. Nu e nevoie să-l informez pe Dumnezeu, ca să cer manifestarea iubirii Lui, care oricum îmi este dată.

Ce trebuie eu să fac e să răspund cu iubirea mea la iubirea Lui, aşa încât iubirea să fie reciprocă şi, astfel, toate necazurile mele să se rezolve. Aici nu e vorba de Cel ce dă, ci de cel ce primeşte, care, pentru a ajunge să-L iubească, la rândul lui, pe Hristos, trebuie să împlinească acel cuvânt al Său: Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela Mă iubeşte.

(Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 385)

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus[1], având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul)

Nimic nu-i mai cumplit decât mânia și mândria.
Ne fac în același timp și mândri și slugarnici, prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâți de oameni, căzând în păcate potrivnice:
în îngâmfare și în lingușeală.
Dar dacă tăiem ce-i prea mult din aceste două patimi, vom fi smeriți fără să fim umiliți și mândri fără să fim încrezuți.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilii la Matei

Părinţii știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie. Diagnosticul este că omul suferă de boala asta care se cheamă păcat, care este întunecarea. Și de câte ori nu găsești termenul ăsta la Părinți, „întunecarea minții”? Permanent. Oriunde ai deschide un Părinte, toți vorbesc de întunecarea minții. Deci întunecarea asta a minții este diagnosticul. Și tămăduirea, ce este? Luminarea minții. Avem întunecare, și avem luminare. Este aceeași terminologie. Întuneric și lumină. Întunecare și luminare.

Asta e toată problema, adică. Pentru că Dumnezeu este Lumină, iar absența Luminii provoacă întuneric, atunci când mintea nu este luminată de Dumnezeu, ea este întunecată, adică înnegrită. Care e diagnosticul? Este că inima omului s-a înnegrit. Ceea ce numim în limbajul ulterior al Părinților „minte” (νοῦς), adică inima aceasta, s-a înnegrit; din pricina căderii a pierdut pomenirea lui Dumnezeu, și pomenirea aceasta a lui Dumnezeu trebuie să revină. Există o analogie între minte și lentilele unui telescop. Când lentilele telescopului au o problemă, lumina nu poate trece prin ele și omul nu poate vedea. Tot astfel, când mintea omului este înnegrită, omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Ochii necreați pe care îi are, adică harul necreat care sălășluiește în om, înlăuntrul minții omului, înlăuntrul inimii omului, harul acesta necreat a fost întunecat de petele de pe lentila care se numește „minte” (νοῦς). Și, pentru că lentila din telescopul ăsta nu e curățită, de aceea nici lumina nu strălucește prin ea, sau nu lasă lumina să treacă, încât să poată cineva să folosească telescopul, să vadă stelele așa cum trebuie. La fel, lentila care se numește mintea sau inima omului s-a înnegrit, de aceea omul nu vede întru sine Împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul său, ori harul necreat care este înlăuntrul său. Și lucrul acesta se cheamă orbire. Omul e orb – a fost zidit să-L vadă pe Dumnezeu, dar nu-L vede pe Dumnezeu. Prin urmare, din punctul ăsta de vedere, omul este orb și nu vede Lumina.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul )

Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalmi 135, 23-24).

Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi – acolo se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; unii dintre cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii – întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi – cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo, Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale.

Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului)

Dumnezeu este Iubire. El nu pedepseşte pe nimeni. Iubirea nu poate pedepsi. Atunci când greşim, noi singuri ne pedepsim. În ce fel? Din cauza păcatelor, harul Domnului se îndepărtează de la noi şi ajungem în stăpânirea demonilor.

Cuvântul „pedeapsă” are următorul sens: părinţii îşi pedepsesc copilul pentru că acesta să se îndrepte, să fie cinstit şi cu sufletul curat (să nu fumeze, să nu înjure, să nu bea). Dacă acel copil înţelege sensul pedepsei, îi va fi bine în viaţă; dacă nu, îi va fi greu: dacă se bate sau dacă fură ceva, ajunge la poliţie. Adică omul se autopedepsește.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Părintele Ambrozie, volumul I, Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 64-65)

Este pe deplin caracteristică descrierea de mai jos a greutăţilor căsătoriei, făcută de un mare Părinte şi teolog al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care mărturiseşte că experienţa lui personală din „viaţa lumească” îl face să preţuiască în mod special fecioria: „De unde ar putea începe cineva descrierea greutăţilor vieţii din căsătorie şi cum ar putea cineva prezenta chinurile acestei vieţi pe care toţi oamenii le cunosc din experienţă, şi pe care nu ştiu cum a reuşit natura să îi facă pe aceştia să rabde, să sufere şi să le depăşească în mod voit?”.

Să începem cu cele îmbucurătoare. Condiţia de bază sau scopul esenţial al celor care se gândesc să se căsătorească este acela de a reuşi o convieţuire îmbucurătoare, o convieţuire mulţumitoare. Să zicem că aceasta s-a reuşit și căsnicia aceasta este văzută de toți ca vrednică de invidie sau de dorit.

Obârşie nobilă a soţilor, bunăcuviință, vârste potrivite, crema aceasta a vieţii, multă dragoste, tot ce poate gândi mai bun unul pentru celălalt, dulcea dăruire a unuia către celălalt, fiecare vrea să îl depăşească pe celălalt în dragoste. Să adăugăm la acestea slava, puterea, bucuria şi orice altceva doriţi.

Dar urmăriţi și durerea care convieţuieşte neîndoielnic cu necesitatea, care arde ca un foc mocnit alături de nenumăratele binecuvântări.

(Preot Filotei Faros, Preot Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 68-69)

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca*re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă pa*timii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri*va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen*tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta*rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obi*cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin*te, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti tru*fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi cea*ră iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces*tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe nepu*tincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa*menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne*zeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce*lor dumnezeieşti contemplarea de sine.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

Postul ocrotește toate virtuțile. Este începutul nevoinței duhovnicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și a sfințeniei, strălucirea înțelepciunii, începutul vieții creștinești, maica rugăciunii, izvorul înfrânării și al chibzuinței. El ne învață isihia și precede toate faptele bune.” (Sfântul Isaac Sirul)

„Fiindcă suntem atrași prin toate simțurile, haideți să le împrejmuim pe toate cu înfrânarea. Dacă, prin urmare, postești de la mâncăruri, dar privirea te face să curvești în adâncul sufletului tău și te pleci spre iscodirea păcătoasă și spre pizmă, dacă auzul tău primește înjurături, cântece desfrânate și vorbiri de rău și primești lucruri care vatămă în mod corespunzător și celelalte simțuri, care este folosul postului? Fără îndoială că nici unul.” (Sfântul Grigorie Palamas)

„Prin urmare, așa să păzești postul acesta pe care ai intenția să-l ții. Mai întâi de toate, să te păzești pe tine de orice cuvânt rău și orice poftă rea și să-ți cureți inima ta de toate deșertăciunile veacului acestuia. Dacă le vei păzi pe acestea, acest post al tău va fi desăvârșit. Vei face după cum urmează: După ce vei împlini cele ce au fost scrise mai sus, în ziua aceea în care vei posti, nu vei gusta nimic altceva decât pâine și apă. Și din mâncărurile tale pe care voiai să le mănânci vei face un calcul al mărimii cheltuielii zilei aceleia și vei da suma văduvei și orfanului sau oricui se află în nevoie. Astfel, vei ține cugetul tău smerit, încât acela care a primit milostenie de la smerenia ta să-și sature sufletul lui și să se roage la Domnul pentru tine. Dacă, așadar, vei ține postul cum te-am învățat, jertfa ta va fi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, și acest post se va socoti înaintea Domnului. Iar slujirea care se face în acest chip este bună, aducătoare de bucurie și bineprimită înaintea lui Dumnezeu.” (Păstorul lui Hermas)

„Nu e de ajuns depărtarea de mâncăruri în sine pentru un post lăudat, ci să postim cu un post primit, plăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, depărtarea de mânie, despărțirea de pofte, clevetire, minciună, jurământ strâmb. Fuga de acestea este postul cel adevărat.” (Sfântul Vasile cel Mare)

„Postește nu numai de pâine și vin și cărnuri și de alte mâncărurisau băuturi, ci cu mult mai mult de gânduri.” (Sfântul Nil Ascetul)

„Acesta este cu adevărat chipul postului. Dovedirea lui în toate faptele bune. Nu hrăni mintea cu plăceri desfrânate...să ai voia ta întreagă liberă de patimi.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

„Adevăratul post este depărtarea de orice rău.” (Sfântul Teodor Studitul)

(Simeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când și cum postim, Apostoliki Diakonia, Atena, 2011)

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că acela pe care îl iubește pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudo-dragoste.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei, înainte și după căsătorie, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 10-11)

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererii sale, va dobândi şi o pace lăuntrică pe care nu i-o poate da lumea, acea pace făgăduită de Iisus Hristos Mântuitorul, când a spus: „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Şi simţim atunci o siguranţă, aceea că nu suntem singuri pe lume, numai oamenii, cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, care ne ocroteşte şi ne apară în viaţa noastră pământească.

Se întâmplă uneori că Dumnezeu nu împlineşte numaidecât şi îndată rugăciunile noastre. Cum Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin, s-a rugat vreme de 18 ani lui Dumnezeu să-l întoarcă pe fiul său, Augustin, la Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune i-a plăcut lui Dumnezeu și El i-a împlinit-o cu adevărat, întorcând pe fiul său la credinţă, dar nu oarecum, ci înzestrat cu frumuseţile harului care împodobeau sfânta lui viaţă.

Iar pentru că nu ştim dacă toate rugăciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea noastră cu aceste cuvinte: „Doamne Care ştii toate, ajută-mă ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne, facă-se voia Ta în viaţa mea!”.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 41)

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar şi împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greşit va roade ca un vierme mintea omului şi sufletul se va strica pe nesimţite. Cel care se plânge de slăbiciune, susţinând că puterea satanei este mai mare şi-l stăpâneşte pe om definitiv, acela îl face pe Dumnezeu nedrept. Un suflet care se străduieşte capătă cu siguranţă putere de sus; cel care luptă cu răul îl va învinge cu ajutorul harului. „Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. El va duce lupta pentru cel care Îl strigă neîncetat şi El îl va învinge pe satana, pentru rugăciunile celui ce se zbate şi plânge pentru păcatele sale, de care vrea să scape.

(Pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovniceşt ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011; p. 18)

Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înțelepciunii cerești. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus în sine: De ce am pățit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni? Și dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci? Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, I-a mulțumit. Să-I mulțumești lui Dumnezeu atunci când totul îți merge bine nu este un lucru de mirare. Dar să-I mulțumești pentru încercările cele mai mari este minunat și vrednic de laudă.

Dacă cei care s-au îmbogățit prin nedreptăți și furturi sunt cuprinși de o mare tristețe și deznădejde atunci când pierd fie și o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu și nu a încetat să-I mulțumească?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 266-267)

Mare luptă ne este nouă, cea asupra duhului curviei şi foarte cumplită şi îndoită luptă avem: în suflet şi în trup. Pentru aceasta se cade să ne nevoim totdeauna tare, cu deşteptare şi cu trezvie a ne păzi inima de acest gând. Iar mai vârtos în sfintele adunări, când voim să ne împărtăşim sfinţirii, că atunci se nevoieşte vrăjmaşul în tot chipul a spurca ştiinţa noastră.

Şi când ne supără aceste gânduri, atunci se cade a avea frica lui Dumnezeu, şi a-şi aduce aminte că nimic nu se poate ascunde de la Dumnezeu, până şi gândirea cea subţire a inimii şi tuturor acestora le este Judecător şi Cercetător Domnul. Şi să ne aducem aminte şi de făgăduinţa noastră, pe care am mărturisit-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar întreaga înţelepciune şi curăţie este nu numai viaţa cea dinafară, ci omul cel ascuns al inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Aceasta este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ şi iubit.

(Sfântul Nil Sorski, Cuvinte duhovniceşti, Editura Pelerinul român, Oradea, p. 163)

Niciodată nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit în Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. El vorbea despre cei șapte îngeri ai bisericilor din Asia Mică. Îi numea pe episcopii acestor biserici îngeri. Și iată, unuia dintre acești îngeri El i-a spus: „Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții”.

(Sfântul Luca al Crimeei,

Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în braţe, tu ştii ce vezi acolo? Cerul şi pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri, Ziditorul cerului şi al pământului; şi Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe faţa pământului, că ea este din neamul nostru. Este din seminţie împărătească şi arhierească.

Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos. Maica Domnului este al doilea cer sau a doua lume. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 149)

Trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie.

Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru.

Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustrăm pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în Împărăţia Cerurilor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 122)

Uneori, oamenii nu realizează că nu-l iubesc pe celălalt în sine, ci iubesc senzaţiile plăcute legate de el, şi când senzaţiile acestea trec (de pildă, când omul se schimbă lăuntric sau exterior, sau când, din oarecare motive, încetează să le mai aducă bucurii) îşi pierd interesul faţă de el.

Foarte frecvent, îndrăgostirea este caracterizată de o atitudine consumistă şi de incapacitatea de sacrificiu şi, dacă soţii au luat îndrăgostirea drept dragoste şi pasiunea, sentimentul iniţial, nu s-a putut transforma în ceva mai mare şi mai nobil, căsnicia nu va trece examenul timpului.

Dacă deschidem dicţionarul lui Ojegov, vom vedea că primul şi principalul sens al cuvântului „dragoste” este următorul: „Sentiment de ataşament cald, plin de abnegaţie”. Într-adevăr, una dintre principalele calităţi ale dragostei este abnegaţia, jertfelnicia, capacitatea de a avea compasiune faţă de celălalt.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 60)

Un sihastru tăcut, prin însăşi viaţa lui, învaţă, povesteşte şi convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie aşa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieţii de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpăneşte pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni şi semne şi puteri în lume, cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă; trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului, decât să scoţi pe robi din sclavie”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune şi o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia de o viaţă tăcută, singur, lăsând din când în când predica obştească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniştească şi pentru ca să se roage”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 84)

Neîncetată chemare a numelui lui Dumnezeu îl vindecă pe om de patimi. Când îl rostim, numele lui lisus e un medicament care tămăduieşte. El nu trebuie invocat numai când suntem bolnavi sau avem alte ispite. El nu se rosteşte numai cu buzele sau în gând, ci şi cu inima. Numele Lui e sfânt, preacurat, preadorit, căci este Dumnezeu. Să ne gândim la Iisus ca la Dumnezeu Care are putere şi poate face minuni cu puterea Sa. Fiecare suflet să ştie că Dumnezeu este cu el în tot locul.

Ne vede durerea, ne aude rugăciunile, plânsul, ne cunoaşte gândurile, ne ajută în purtarea crucii pe care o avem de dus. Ne îndeplineşte rugăciunile când cerem ce e bun pentru mântuirea noastră.

(Ieromonah Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 205)

Iubirea de sine !
 

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.
Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea


"Toti Sfintii au o singura indeletnicire: de a-i ajuta pe oamenii care traiesc pe pamant, sa biruiasca ispitele pacatelor si sa savarsesca faptele bunei credinte. Ei ajuta nu cu puterea lor, ci doar prin sfintele lor rugaciuni cer de la Dumnezeu pentru noi tot ce este de folos mantuirii noastre. Dintre placutii lui Dumnezeu mai aproape decat toti de fiecare dintre noi sunt cei ale caror nume le purtam."

Evghenie Goncearov

Părinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!

Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.

Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.

E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună „Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte. Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.

(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)

Despre pomenirea morții și despre faptul de a urî lumea și cele ale lumii

Frați și părinți, cât de bună este cateheza, cât de folositor îndemnul, pregătindu-ne pe noi să ne trezvim și să priveghem pentru făptuirea celor datorate! Și niciodată să nu ne împuținăm a face aceasta, nici să încetăm din gândul la Dumnezeu, nici din dragostea către El, nici din gândul despărțirii de trupul nostru. Căci negreșit ne vom despărți de el puțin după aceea și vom muri, precum toți părinții noștri, și ne vom muta în altă lume, la altă petrecere, nesfârșită și fără capăt. Aici este o viață care trece ca umbra și ca visul, în puțini ani încheindu-se. Să nu privim distanța temporală de la întemeierea lumii și până la sfârșitul veacului, ci viața fiecăruia, că se întinde până la limitele davidicești[1], și aceasta rar se întâmplă, iar mai departe nu înaintează. Cugetând astfel, au trăit toți sfinții, toți aceștia, cum mărturisește Apostolul, au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei își caută lor patrie. Într-adevăr dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieșiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se rușinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate[2]. Aceasta este cetatea noastră, aceasta este patria. Aici sunt părinții și frații noștri, cei după trup și cei după duh.

Pentru ce, atunci, socotim ca vrednică de îmbrățișat această viață vremelnică? Pentru ce suntem pironiți de relația cu ea? Pentru ce ne vine greu să ne smulgem din ea la ieșirea din ea? Căci al celor fără de minte este să nu vrei să te întorci acasă din surghiun, nici să revii din război, la pace. Dar noi, ca niște înțelepți, frați iubiți, ca unii care spre aceasta ne-am lepădat de lume și am fugit de ea și de cele ale lumii, să facem din viața noastră o permanentă cugetare la moarte și prin această cugetare să respingem orice poftă, orice împuținare, orice moleșeală, orice lâncezeală, orice răutate, pentru ca astfel făcând cele plăcute Domnului, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheza 76, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] Adică 70-80 de ani. Cf. Ps. 89, 10.

[2] Evr. 11, 13-16.

Acelora care fură, vin diavolii şi rup din cămaşa sufletului, la unii de sus până jos. La judecată va căuta să apropie bucată de bucată însă nu vor sta, iar Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții Apostoli şi toţi sfinţii şi îngerii privesc la goliciunea acelui suflet. Diavolii rup din cămaşa sufletului, cum ai rupt şi tu din munca aproapelui tău.

Dacă ai mărturisit păcatul şi ai întors ceea ce ai furat, ţi-ai cerut iertare de la cel pe care l-ai păgubit, ai făcut canon de căinţă şi te-ai hotărât că nu mai săvârşeşti păcatul, atunci, Dumnezeu trimite pe îngeri să te îmbrace cu o îmbrăcăminte nouă.

(Arhimandrit Ilarion Argatu, 445 Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor, Editura Mila Creştină, Fălticeni, 2005, p. 129)

Pentru că se cade a ne bucura numai întru Domnul, iar nu pentru lucrurile cele stricăcioase ale acestei lumi

Nu ai, omule, cu ce te mângâia în veacul acesta al plângerii, ci mai vârtos se cade ție a plânge și a te tângui. Că nu șezi spre moștenire, ci spre izgonire, nu spre pace și odihnă, ci spre război foarte luptător, nu spre bucurie și veselie, ci întru valea aceasta a plângerii. Cine se veselește fiind îndatorat peste putință, cine se mângâie șezând în temniță, cine se bucură fiind rânduit spre moarte? Nimeni. Că lumea aceasta este plină de plângere, iar nu de veselie, de scârbe și de necaz, iar nu de bucurie, de supărare și de amărăciune, iar nu de mângâiere. Și nimic întru dânsa nu este statornic și să nu se schimbe. Bucuria ei este amestecată cu scârba, veselia cu plângerea, mărirea se schimbă, bogăția piere, frumsețea se preface în praf și cenușă, desfătarea trupească fără de veste prin moarte se taie și se sfârșește și după aceea se împute și rămâne mâncare viermilor. Nimic, dar, nu este în veacul acesta vrednic de bucurie și de veselie, nimic vrednic de mângâiere și de inimă bună, ci toate sunt pline de plângere și de tânguire.

Că vine moartea, vine despărțirea de aici, vine fără de veste schimbarea tuturor. Adică sufletul va merge într‑alt veac și va lua cele ce a lucrat aici, iară trupul va rămâne mâncare viermilor, întru împuțiciune și gunoi se va întoarce, întru care nimic nu este bucurie. Pentru aceasta nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate întru dânsul mincinoase și schimbătoare, ci de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie, de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură, că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci. Mângâierea pământească degrabă piere și întru amărăciune se întoarce, iar mângâierea Preasfântului Duh întru Domnul pururea mângâie și în vecii vecilor va mângâia cu mângâiere negrăită. Pentru aceasta cu nimic altceva, ci întru Domnul te bucură, că zice prorocul: „Bucurați‑vă întru Domnul toți cei drepți la inimă”. Și iarăși Apostolul totdeauna zice: „Întru Domnul vă bucurați, neîncetat vă rugați, de toate mulțumiți”, că întru aceste trei se face mântuirea noastră. […]

Bucuria lumii acesteia este mincinoasă, mângâierea ei schimbătoare, veselia ei lesne se schimbă întru puțină bucurie și îndată fără de veste în amărăciune, plângere și tânguire. Încă mângâierea ei n‑a trecut și îndată scârba și necazul au sosit. Pentru aceea numai întru Domnul te bucură, cu bucurie și cu veselie te veselește. […]

Bucură‑te întru Domnul și dă Lui mulțămită, că toate pentru tine drepte și milostive a așezat și neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău, te folosește, te apără, te acoperă, întărește sufletul tău, dând tărie, sănătate, viață, te înțelepțește, te luminează spre tot lucrul bun, toate drepte și milostive pentru tine se lucrează. […]

Bucură‑te întru Domnul și‑I dă Lui mulțămită, că deși greșești înaintea lui Dumnezeu cu întuneric de întunericuri, cu milostivire prin pocăință te primește. De câte ori greșești înaintea Lui, iar El nu te leapădă pe tine? De câte ori calci tu poruncile Lui, iar El nu Se întoarce de la tine? De câte ori cazi, iar El te ridică pe tine, îndelung te rabdă, nu îndată te dă morții, ci așteaptă întoarcerea ta până în sfârșit, doar cândva te vei întoarce? Datu‑ți‑a ție lege, știința voii Sale, nu te‑a lepădat de la botez, nu te‑a lăsat întru altă credință sau să fii înghițit întru pieirea eresurilor.

Bucură‑te întru Domnul, și‑I dă Lui mulțămită, că pentru puțină oarece bună plăcere a ta, viață veșnică în Împărăția cerului a făgăduit să‑ți dea ție Însuși Cel ce a făcut, Însuși Cel ce a zidit și a dat toate spre bună plăcere. Nu în câtăva vreme puțină, nu în câtăva vreme scurtă, nu întru o sută de ani sau întru o mie sau în mii de mii, ci în vecii vecilor ce n‑au sfârșit. Mărire nemărturisitei Lui milostiviri! Mărire prea înțeleptei Lui purtări de grijă! Mărire negrăitei și neajunsei Lui bunătăți și iubiri de oameni, că Lui se cade toată mărirea, cinstea și stăpânirea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Alfavita sufletească spre folosul de obște a tuturor celor ce vor să viețuiască lui Dumnezeu cu bună plăcere, Iași, 1755)

Cand lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.

Sfântul Epifanie a fost întrebat: „Cum să împărţim timpul?”. Timpul?! Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârşită tot timpul, în tot ceasul şi în orice clipă. Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: „Ce înseamnă a ne ruga neîncetat?”. Iar el a răspuns: „Să ai în inimă starea de rugăciune şi te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar mintea să o înalţi la Dumnezeu”. Apostolii au înconjurat tot pământul şi câte osteneli au săvârşit?! Dar în acelaşi timp s-au rugat neîncetat. Şi porunca aceasta ei au scris-o. Duhul credinţei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, pp. 38-39)

Atunci are să ne usture mai mult decât gheena faptul că am pierdut cerul și bunătățile cele negrăite din pricini că n-am vrut să asudăm aici puțină vreme. Da, aici și vremea este scurtă, și oboseala puțină; și totuși ne speriem și ne descurajăm. Pe pământ te ostenești, dar în ceruri e cununa; ești chinuit de oameni, dar ești cinstit de Dumnezeu; alergi două zile, dar răsplata e pentru veacuri nesfârșite; lupta o dai în trup stricăcios. Dar, în afară de aceasta, trebuie să ne mai gândim și la aceea că, dacă nu vrem să suferim dureri de dragul lui Hristos, totuși dureri suferim neapărat și din altă parte. Nici n-ai să fii nemuritor, dacă nu mori pentru Hristos! Nici n-ai să pleci de pe lumea aceasta cu bani, dacă nu-i arunci pentru Hristos! (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Când omul nu arată răbdare în durerea mustrării, a certării, a tăierii voii, în durerea dispreţului, a batjocurii venite din partea celorlalţi, atunci va rămâne pătimaş, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea limpede că n-a lucrat bine mântuirea lui. Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.

Fiecare om poartă o cruce, după puterile lui, ca să se asemene cu Hristos, care şi El, în viaţa pământească, a purtat crucea de dragul nostru. Deci, dacă suferim împreună cu Hristos, doar atunci ne vom putea preaslăvi împreună cu El! Dacă diferitele încercări, în toată felurimea lor, lipseau din cei cu frică de Dumnezeu, am fi căzut: unul în trufia luciferică, altul în desfrânarea sodomenilor, celălalt în întunericul necredinţei şi al lipsei de evlavie etc. Să ai răbdare şi îndelungă-răbdare în orice ispită, să dai dovadă de discernământ şi bună-lucrare pentru depăşirea ispitei. Tu să arăţi iubire, milă, neţinere de minte a răului, şi Dumnezeu le va rândui pe toate spre folosul nostru sufletesc.

(Avva Efrem Filotheitul)

Să luptăm cu egoismul
 

Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea. Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia.

Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul.

De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii.

(Părintele Efrem Athonitul)