Între singurătatea slăbănogului de pe malul scăldătorii Vitezda şi setea femeii samarinence este cale de un pas.

Singurătatea este o pătimire cumplită. Poate cea dintâi dintre pătimiri. „Să nu fie omul singur pe pământ” - este nu numai o constatare divină ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul de la Vitezda era un om singur. Păcatul aduce după sine boli şi, de cele mai multe ori, însingurare. „Doamne, cât mai sunt de singur şi cât de pieziş” - oftează marele Arghezi.

Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viaţă - ce cumplit nonsens.

Setea omului este o altă pătimire. Viaţa este o adâncă sete cu neputinţă de potolit. Însetăm după ceva veşnic nou. Te saturi de o realitate şi ţi se face dor de alta - cumplită nestatornicie.

Iisus i-a zis femeii samarinence: Dă-mi să beau!, iar pe cruce, în agonie, a strigat: „Mi-e sete!”. Acum, la fântâna lui Iacov, a fost refuzat; atunci, pe Golgota, a primit oţet.

(Pr. Sever Negrescu)

Evanghelia zilei are în centru conversația lui Iisus Hristos cu femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov. Ea, mult păcătoasa reprezentantă a unei minorități disprețuite, avea să fie canonizată sub numele de Sfânta Fotina Samarineanca.

A intrat postum în slava lui Dumnezeu. Nu au mai avut importanță ”cei cinci bărbați” din viața ei, văzuți de ochiul profetic al Domnului. Importantă a fost smerenia ei, care devine vasul unei revelații esențiale: chemarea la Tatăl este universală, cel ce bea ”apa vie” a Domnului nu mai însetează în veci, iar rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu, nu atârnă de un loc (fie el Templul de la Ierusalim), ci de purtarea ”în duh și adevăr”.

Fotina e una dintre fericitele figuri feminine ale creștinismului, religia cea mai deschisă către femei (care sunt, de altfel, cele mai fidele urmașe ale Lui).

Teologia, războiul și vanitatea lumească sunt mai curând acaparate de bărbați, egali în sfințenie și în cădere. Ele, prietenele acestea care îi vestesc, primele, Învierea, au alte rosturi, mai înalte prin discreția lor metafizică, mai adânci prin sensibilitatea lor reținută.
(Teodor Baconschi, la Duminica a V-a dupa Pasti)

Parinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viață. Vă rugăm să ne spuneți ce atitudine e bine să avem față de Domnul, cum să ne raportăm la El și ce așteaptă Domnul să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum și că nu mai avem în noi nicio fărâmă de putere să facem ceea ce ar trebui să facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea în patima deznădejdii?

Vorbiți despre acele momente când suntem duși până la limită, până la capătul puterilor noastre și, îndrăznesc să adaug: dincolo, dincolo de limită. Nu pot să vă dau o formulă, că formulă nu există și căutarea unei formule de ieșire este conținută în prima cădere, a lui Adam. Adică nu aștepta ca Dumnezeu să faca ceva care să te îndumnezeiască: „mănâncă tu din chestia aia și automat ți se vor deschide ochii și vei deveni ca Dumnezeu!” Nu există! Formulă, formalism, formă, formalitate. Nimic din lucrurile acestea nu pot mântui. Ce mântuiește este o relație personală între persoana ta și Dumnezeu ca Persoană, asta este ce mântuiește.

Voiam să spun că în momentele în care ești dus la limită sau poate dincolo de limită, aș vrea să vă împărtășesc și lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am învățat: nu uitați – Dumnezeu să vă pună în inimile voastre – ca asta înseamnă și măsura încrederii pe care Dumnezeu ți-o arată! Deci, măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită! Iar când zic „dincolo de limită” cred că este și o realitate. Și acest „dincolo” este fiindcă duhovnicia noastră, călătoria noastră din neființa noastră – pe care încă o purtăm cu noi în devenirea noastră – prin asta mergem mai departe, transcendem – în momentele neființei noastre de multe ori – limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limită, dar, ni se lărgesc limitele. Și dacă avem răbdare în momentele alea… Și ce răbdare? Zi: „Doamne!” Și dacă nu poți să zici nimic, măcar nu uita că te iubește acel Doamne! Simți că nu există? Nu importă! Poți să simți tot ce vrea dracul să simți, dar continuă. Treci pragul acela și o să vezi că limitele ți s-au lărgit până când devenim nelimitați, așa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depășirea limitelor, câteodată trece prin momente extreme.

Astea două lucruri aș vrea să vă împărtășesc: că formulă de scăpare nu este. Dacă vreți ca formula un singur cuvânt ar fi: asumare. Să ne asumăm acel moment, în încrederea în acel Dumnezeu care ne iubește, răspunzând cu încredere la încrederea pe care Dumnezeu ne-o arată ca să ne trateze în felul asta.

(Extras din conferința Criza în Biserică, Alba-Iulia, 2003)

Există trei feluri de a vedea oamenii
”Există trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai buni decît sînt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decît sînt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i vedem deloc.

Acest fel de a vedea este propriu tuturor oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este proprie sfinților și oamenilor ajunși la înțelepciune.

Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sînt prieteni mai sigur decît cei care te lingușesc.

Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.”

Pr. Savatie Baștovoi

Diavolul nu se va apropia de noi dacă vede că în sufletul nostru este scrisă legea lui Dumnezeu şi că inima omului se face tablă a legii Sale.

Dacă în cugetul nostru, iubitor de Dumnezeu, sunt scrise literele împărăteşti, dar nu ca şi cum ar fi săpate pe o stelă de bronz, ci cu adevărat întipărite de Sfântul Duh şi strălucind de harul cel bogat, diavolul nici să ne privească în faţă nu poate, ci de departe o ia la fugă.

Aceasta pentru că nimic nu-l sperie mai tare, nici pe el, nici gândurile pe care ni le insuflă, decât mintea care cercetează cele dumnezeieşti şi sufletul aflat pururea scufundat în izvorul sfinţeniei.

Nimic din cele prezente nu pot mâhni şi ispiti acest suflet, chiar dacă prin purtarea lui îi îndepărtează pe ceilalţi şi nu-l pot face să se umfle de trufie şi să se mândrească. În mijlocul celei mai grele ierni şi în vremurile cele mai tulburi, în acest suflet va domni o pace adâncă, de care se va bucura la nesfârşit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce este în ea... El dă viaţă tuturor, El dă suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare vieţuirii şi locuinţei lor; pentru ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească, bâjbâind, măcar că El nu este departe de fiecare din noi...” (Faptele Apostolilor 17, 24-27; 14, 27; Isaia 58, 8-14).

Soarele ce străluceşte cu putere multă pe cer, luminând şi încălzind pământul, e uşor oamenilor a-l afla şi a-l vedea. Nu-i mare greutate pentru aceasta, fără numai cei ce dorm să deschidă ochii pentru a-l vedea; iar cei ce se află în prăpăstii sau în fântâni adânci, să iasă afară la suprafaţa pământului pentru a-l vedea şi a se folosi de lumina şi de căldura lui. Tot astfel este şi a afla pe Dumnezeu. Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, toţi cei care dorm trebuie a deschide ochii sufletului şi-L vor afla!

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 23)

Era unn pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.

Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic din cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus – iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine – armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel – şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit; mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce.

Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.

(Arhimandrit Paulin Lecca)

Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguşti şi să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulţeşte cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).

Nu vorbi aspru şi cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte şi produc suspiciunea că eşti gol şi prezumţios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relaţiile tale, decât la mare trebuinţă; iar atunci, cât mai scurt şi mai concis posibil. Dacă ţi se pare că alţii vorbesc de dânşii prea mult, nu te sili a-i imita, chiar presupunând că ale lor cuvinte ar fi smerite.

Vorbeşte cât mai puţin de aproapele tău şi de cele ce-l privesc pe dânsul, acolo şi când este nevoie pentru binele lui (când vorbeşti adu-ţi aminte să păzeşti porunca Sfântului Talasie: „Alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” – Filocalie, p. 460).

Cele trei feluri de vorbire, după Nicolae Katascliepinos, sunt „da”, „nu” şi „desigur”. Al patrulea este „îndoiala”, iar al cincilea „obscurul”.

Vorbeşte despre lucrurile ce ştii că sunt adevărate ori neadevărate, evidente (clare), iar despre cele dubioase şi necunoscute nu vorbi.

Ori, cum spune Vlemide în Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: „numire”, când numim pe cineva; „întrebare”, cu care întrebăm; „rugare”, cu care ne rugăm; „hotărâtor”, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi „poruncire”, când poruncim în chip autoritar. Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor să nu-l foloseşti.

Despre Dumnezeu vorbeşte cu toată înclinarea ta! Mai ales de dragostea şi bunătatea Lui! Dar cu frică, având în vedere că şi atunci poţi cădea în greşeală. De aceea, să preferi a asculta când alţii vorbesc despre acestea, păzind cuvintele lor în cele mai dinăuntru ale inimii.

Iar despre celelalte când vorbesc, glasul lor numai să atingă auzul tău, dar mintea să stea ridicată la Dumnezeu. Chiar când e nevoie să asculţi pe cel ce vorbeşte ca să-l înţelegi şi să-i răspunzi, ridică-ţi mintea la Cer, unde locuieşte Dumnezeul tău: cugetă la înălţimea Lui şi gândeşte-te că vede totdeauna nimicnicia ta.

Cercetează bine toate lucrurile care-ţi vin în inimă a le vorbi, înainte ca ele să treacă pe limbă şi vei afla multe cărora e mai bine să nu le dai drumul din gură. Dar în legătură cu aceasta să ştii că și din cele ce ţi se par bune de spus sunt multe care e mai bine a le îngropa în tăcere. De aceasta îţi vei da seama după ce va trece acea convorbire.

Sfântul Nicodim Aghioritul

Adevărata dăscălie este să-l ajuți pe copil să guste din dragostea lui Dumnezeu. Și cum? Dacă părinții o trăiesc, gustă și el din iubirea asta. Copilul are nevoie de exemplul concret al părinților. Să vă binecuvânteze Dumnezeu pe cei care sunteți părinți să puteți întrupa câte ceva din virtutea dumnezeiască a iubirii, la care se reduc toate poruncile evanghelice și tot ce a fost înțelepciune și intuiție dreaptă în om. Toate se reduc la cuvântul Iubire, care trebuie înțeles cu dreapta înțelegere.

Cuvântul omenesc, de la gură la ureche, informează. Bine ar fi să meargă mai adânc, să împărtășească. Dacă nu este doar o informație seacă, intelectuală, dacă vine din inimă, această împărtășire transmite informația ‒ în sensul genetic, în care celula primește informația de la amândoi părinții și această informație face copilul să primească moștenirea de la părinți. Dumnezeu știe când să grăiască, ce, cui și de ce. Sfântul Ambrozie de Milan cere ca Duhul Sfânt să grăiască negrăit în inima lui marile taine ale Liturghiei și acesta este cuvântul care deschide inima. Abia după ce Dumnezeu a pus temei în inima aproapelui ‒ copil sau om mare ‒ prin Tainele Bisericii, abia atunci pot și eu omul să adaug ceva. Dar dacă eu cred că fac ceva bine când dau învățătură omului nepregătit duhovnicește, atunci în cel mai bun caz nu se întâmplă nimic, iar în cel mai rău caz mi-l ridic în cap și îl fac să-mi sară-n cârcă!

Am avut și experiența următoare: vorbeam cu o fată și încercam să-i explic ceva, dar nu primea. Încercam în tot felul s-o conving, să-i explic. Nu puteam, era bâtă, să zic așa... La un moment dat, am obosit sufletește și am strigat în interiorul meu Ah, Doamne, spune-i Tu! Și atunci fata dintr-odată mi-a spus: Părinte, așa și așa vreți să spuneți? Da, exact! Deci atât de imediat a răspuns Dumnezeu cererii mele și a pus un cuvânt în fata aceea, iar atunci tot ce încercasem eu să-i spun a devenit roditor.

De ce de multe ori Dumnezeu pare să nu răspundă? Ghiciți ce: e nevoie de răbdare, răbdare, răbdare... Pentru că uneori nu suntem pregătiți să primim răspunsul Lui. Câteodată în rugăciune urlu lăuntric Doamne, te rog fă Tu ceva, că eu nu pot să fac nimic! Vă încurajez pe toți să faceți așa.

(Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul”)

Lumea este frumoasă: natura, păsările, animalele, oamenii, florile, aromele, culorile, formele, luminile, podoabele, băuturile, hainele, banii, petrecerile, dansurile, dragostea, călătoriile, locurile frumoase, sărbătorile, ştiinţele, artele, prieteniile, cunoştinţele, lucrurile de slavă, de cinste, desfătările şi câte şi mai câte. Toate acestea alcătuiesc o lume frumoasă, cu o mulţime de frumuseţi. Însă este nevoie de multă atenţie! Căci apropierea de aceste frumuseţi poate provoca stricăciune. Dedesubtul lor se pot găsi capcane, gropi adânci, catastrofe, moartea. Este nevoie de multă atenţie!

Mulţi au pornit să cunoască lumea fără să ştie cum să procedeze, cum să se apropie de ea, cum să îi evite capcanele. Au pornit singuri, în special la vârsta tinereţii, copilăreşte, fără frică şi îndrăzneţi din cauza necunoaşterii pericolului. Singuri, fără călăuze sigure şi fără ajutoare, sau cel mult urmând pe vreunii orbi duhovniceşte, de aceeaşi vârstă sau mai mari, au păţit ceea ce păţesc animalele sălbatice: au căzut în capcană, în groapă.

Uite cum vorbeşte Domnul de patima oamenilor care îndrăznesc să cunoască lumea urmând călăuze oarbe duhovniceşte sau pe unii înşelători din lume. Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14).

Ca să nu păţească deci omul, fie tânăr, fie vârstnic, ceea ce păţesc fiarele sălbatice care sunt călăuzite doar de instinctele lor, ca să nu păţească ceea ce păţesc orbii care sunt călăuziţi de orbi, este nevoie să fie învăţat şi călăuzit în cunoaşterea lumii de către Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aici există siguranţă şi numai aceştia sunt vrednici de încredere.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis)

Trebuie să ne îndreptăm mintea de-a dreapta,

către frumusețile negrăite ale creației lui Dumnezeu

Frați și părinți, mintea și inima priveghează pururea la lucrarea lui Dumnezeu, la lupta nevoinței. Dar nu sărind ici și colo ca o roabă. Nu cumva mării îi lipsește apa sau celui ce respiră, aerul? Tot așa și nouă, cu cât mai mult!, nu trebuie să ne lipsească cugetul bun care privește la oceanul nesfârșit al minunilor lui Dumnezeu, în care mintea, afundându-se, nu se mai ocupă cu lucrurile deșarte ale vieții și cu împletirea gândurilor rele. Căci prin fire ea este în continuă mișcare și nu poate să se liniștească vreodată din gânduri, ci spre ceea ce o îndreptăm noi, acolo se duce în mod necesar, fie la dreapta, fie la stânga. Și dacă se îndreaptă la dreapta, poate să spună cele ale lui David: Doamne, întru voia Ta, dă frumuseții mele putere. Iar dacă la stânga, stihul următor: Dar când Ți-ai întors Tu fața Ta, eu m-am tulburat. Dar „întoarcerea lui Dumnezeu” este petrecerea noastră în cele deșarte. Și „tulburarea” pierzătoare pentru suflet este ocuparea cu cele rele. Pentru aceea să ne sârguim a ne îndrepta pururea mintea de-a dreapta, ca să vedem numai priveliști frumoase. Care sunt acestea? Puterile cele îngerești și cerești, frumusețile cele negrăite și neînchipuite, corturile luminoase ale apostolilor, prorocilor, mucenicilor și ale tuturor drepților, însuși acoperământul cerului, raza soarelui, lumina lunii, corurile stelelor, toate cele câte cad sub simțuri. Nu ca să rămână în acestea, ci ca prin ele să contemple pe Făcătorul a toate, Dumnezeu, și să-și păzească frumusețea ei nestricată. Căci ne-a înfrumusețat pe noi Dumnezeu la început în Rai, prin vrednicia după chipului și asemănării. Chiar dacă prin neascultare ne-am întunecat și înnegurat, iarăși ne-a înfrumusețat pe noi prin har, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a revărsat peste noi din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Cu toate acestea, și aici ne-am netrebnicit. Și a treia oară ne-a înfrumusețat pe noi prin făgăduința fecioriei, iertându-ne nouă toate fărădelegile. Ștergând zapisul ce era asupra noastră, prin viața purtătoare de cruce și de asemenea prin Botez. Așadar, să rămână sufletul nostru în frumusețea lui, ca să fie învrednicit să audă: Toată ești frumoasă, cea aproape de Mine și prihană nu este întru tine. Dar chiar dacă ajunge să se prihănească ‒ fiindcă suntem sub schimbare, și nimeni nu este curat de întinăciune, nici nu se poate lăuda cineva că are inima curată ‒, să ne curățim prin lacrimi: Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Și iarăși: Spălați-vă, curățiți-vă, scoateți răutățile din sufletele voastre. Și fericit este sufletul care astfel se curăță pururea, și este dezlegat de orice relație, și care a dobândit relație numai cu Dumnezeu și numai față de El are dor și dragoste, care așteaptă moartea ca pe ceva plăcut. Căci moartea va veni numaidecât și vom plăti și noi datorata datorie. Dar să fie cuvios, să fie drept, pentru ca moaștele fiecăruia dintre noi să fie dragi celor ce văd, celor ce cântă, ca un vas al alegerii, ca o armă a dreptății, în timp ce sufletul nostru este luat de sfinții îngeri la viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul)

Amintindu-ţi că vrăjmaşul este cel ce a năvălit asupra ta, ca să te împiedice chiar de la început să mergi pe calea mântuirii, luptă-te prin rugăciuni scurte (cel mai bine cu Rugăciunea lui Iisus), prin răbdare, prin osteneală, prin ascultare. Iar lucrul de căpetenie este să nu cloceşti gânduri de felul „ce bine trăiam înainte”, „puteam să mă mântuiesc şi acasă, puteam să-mi aranjez şi eu viaţa ca toţi ceilalţi” şi aşa mai departe. Alungă aceste gânduri, fiindcă de la asemenea gânduri în inimă apare o stare apăsătoare. Dacă nu le poţi alunga, începe să te gândeşti că puteai (şi se poate încă fără mare greutate) să ajungi în închisoare, pe cinci sau pe zece ani. Zugrăveşte-ţi în culori cât mai reale tabloul acelei vieţi, iar viața pe care o duci acum ţi se va părea, pe lângă aceea, un Rai. În situaţia ta doar știi că este foarte uşor să greşeşti, să fii pus sub acuzare şi să cazi sub incidenţa unei legi dure.

Domnul te-a miluit, așa că acum mulţumeşte-I pentru asta şi pentru toate, şi în primul rând pentru că te-a ales să-I fii prieten. Rabdă, draga mea; când te vei linişti, atunci vei putea să te vezi în lumina corectă pe tine însăţi şi pe cei din jur. Iar deocamdată vezi totul într-o lumină mincinoasă, cum îţi arată vrăjmaşul.

Nu osândi pe nimeni. Ascultă de cei mai mari şi împlineşte fără cârtire ce ţi se spune. Dacă ai timp liber, citeşte în duh de rugăciune Psaltirea sau Evanghelia. Străduieşte-te peste tot să faci cu luare-aminte, din toată inima, Rugăciunea lui Iisus. (Cuviosul Nikon Vorobiov,

Patimile - boli ale sufletului
Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitul". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Pe de alta parte, in loc de a face acest efort de imbunatatire, dimpreuna cu semenii sai, omul se porneste impotriva lor, faramitand astfel unitatea firii omenesti. Apoi omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.

Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Mandria este o sursa nesfarsita de conflicte intre oameni si o intretinatoare a acestora. Nu trebuie uitat un fapt important in iscarea si amplificarea acestei patimi diavolul joaca un rol important.

Am facut o analiza sumara a patimilor, boli ale sufletului, urmand traditia statornicita in viata duhovniceasca a Bisericii. In vremurile noastre varietatea, subtilitatea si modul lor de a-l inlantui t pe om sunt mult mai rafinate. Mijloacele tehnice perfectionate, televiziunea, casetele video, presa, literatura pornografica, muzica de inspiratie satanica, casele de prostitutie, ca sa pomenim doar o parte din ele, fac mult mai usoara actiunea nefasta a patimilor ce l-au incercat pe om de-a lungul istoriei, de la caderea lui in pacat.

Dar esenta, obarsia si rezultatul lor este acelasi: distrugerea comuniunii dintre oameni, distrugerea comuniunii dintre om si; Dumnezeu - izvorul vietii, moartea trupeasca si sufleteasca.

Proorocul declara cu dojana: "Doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13); iar Sfantul Pavel: afirma: "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Romani 5, 12).

IPS Andrei - Episcopul Alba Iuliei

Despre Sfântul Macarie Egipteanul se spune, în Pateric, că „s-a făcut dumnezeu pământesc”. E un cuvânt extraordinar; de neaşteptat, ai putea zice. Dar se explică acest cuvânt prin ceea ce urmează. Prin urmare, Sfântul Macarie s-a făcut „dumnezeu pământesc” pentru că, aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele pe care le vedea, ca şi când nu le-ar fi văzut, şi cele de care auzea, ca şi când nu ar fi auzit de ele.

Exact aşa face iubirea: este acoperitoare. Era la noi la mănăstire un părinte tare bun - Dumnezeu să-l odihnească! - care spunea că el ne acoperă pe noi, iar eu, glumind, îi spuneam: „Da, părinte, aţi putea fi numit călugărul Copernic”. Ei, fiecare dintre noi trebuie să fim precum „călugărul Copernic”, şi, dacă avem dragoste, chiar suntem aşa. Sfântul Isidor Pelusiotul spunea că răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii „acoperitor de păcate”.

(Arhimandrit Teofil

"Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”

Parintele Teofil Paraian

Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia, când a îmbrăcat schima. De aceea, să preţuim rugăciunea unui monah... Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi, care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.

Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile...

De aceea avem nevoie, dragul Bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multă rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hmm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri (şi în limba rusă rimează), desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel.. (...)

Îmi mai spui că aşa simţi: „Fugi, taci, linişteşte-te”... Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea... Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet... „Bine, dar unde, care pustie?”, mă întrebi... Ei, dragul Bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţa cenuşie, cenuşie... Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.

Căci altfel, poţi fi în pustia Athosului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatică, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea, totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahismul, apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru...

Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era „coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta, de ceva vreme, în suflet. Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel... Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre... Mai multe, ce să-ţi spun... Desigur că recomand, dragul Bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă... Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare...

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer... şi, poate, un petec din inima mea, a Bunelului care te iubeşte.

(Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie - Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 75-77)

Intaăreşte-ţi inima ca pe-o piatră tare. Iar piatră numesc tăria sufletului, ca să poţi auzi cele ce-ţi voi spune.

Ia deci seama la tine însuţi (...) te pregăteşte spre mulţumire în toate, auzind pe Apostolul care zice: „întru toate mulţumiţi” (I Tesaloniceni 5, 18), „fie în necazuri, fie în nevoi, fie în strâmtorări” (II Corinteni 6, 4), fie în neputinţe şi osteneli trupeşti.

Mulţumeşte lui Dumnezeu în toate cele ce vin asupra ta. Căci nădăjduiesc că şi tu vei „intra în odihna Lui” (Evrei 1, 4). „Pentru că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22). Nu te îndoi deci în sufletul tău şi să nu slăbească inima ta în ceva. Şi adu-ţi aminte de cuvântul Apostolului „chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4 ,1 6 ).

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi întru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Şi atunci se va împlini cu tine ceea ce s-a spus: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul” (Psalmul 95, 11).

(Sfântul Varsanufie)

Libertea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.

Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.

(Părintele Iustin Pârvu)

Dumnezeu este Iubire. Dacă este încălcat acest principiu, familia se destramă. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovniceşti, rugăciunile etc. Dacă în familie nu există iubire, nu există în mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu caută ale sale (I Corinteni 13, 4-5).

Dar, oare în care familie nu există aceste păcate? Copiii simt tot, simt şi părăsirea harului Dumnezeiesc din familie. Rămâne doar forma, lipsită de conţinut, sarea care şi-a pierdut puterea. Să ne străduim deci, să păstrăm dragostea şi respectul copiilor. O dată pierdute acestea, sunt pierduţi şi copiii. De multe ori, însă, putem slăbi cerinţele, adică să fim mai îngăduitori şi să iertăm, aşa cum şi Hristos ne iartă.

(Nikolaj Evgrafovich Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie)

Indiferența !
 

"Indiferenţa e un păcat, indiferenţa înseamnă egoism şi, mai mult decât atâta, indiferenţa înseamnă pactizarea cu răul, înseamnă promovarea răului, înseamnă lipsa iubirii, înseamnă păcat împotriva iubirii. Să nu se confunde datoria creştinului de a iubi şi de a ierta pe cel care-i greşeşte personal, cu datoria şi cu dreptul de a lupta pentru a stăvili răul făcut obştii." aşa spunea Părintele Constantin Voicescu
Aurel Baranga spunea că “Din toate păcatele omeneşti, cel mai detestabil rămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indiferenţă a omului faţă de suferinţele şi durerile omului de lângă.”
Să ne oprim la aceste citate şi să analizăm, să cercetăm şi să conştientizăm, dincolo de griji, necazuri, răutăţi, mândrie şi invidie !!! Ce putem spune?!!! Cum suntem?

Prin indiferenţa noastră de multe ori rănim sufletele, în loc să le ajutăm ...este aproapele nostru, omul de lângă noi...pe care îl lasăm să cadă în groapă sau prin comportamentul nostru necreştinesc, îl ajutăm să cadă în mâna celui rău şi întunecat!!!
Fiecare dintre noi are astfel de exemple din viaţă, poate am contribuit şi noi la amărăciunea unui suflet sau răzvrătirea altora....

“Indiferenţa, egoismul şi individualismul ucid suflete.”
Aşa cum tot mai mult se vorbeşte de terapia "prin schimbarea stilului de viaţă" în scopul vindecării multor boli trupeşti, consider că mult mai mult contează o schimbare la nivel sufletesc prin recalibrarea fiinţei noastre, reconectarea noastră cu ajutorul Lui Dumnezeu care să ne călăuzească gândurile şi simţirile, în fiecare clipă, în toate vorbele şi faptele noastre.
Părintele Paisie Aghioritul spunea "Oamenii care au dragoste şi bunătate se aseamănă cu îngerii care transmit bucurie şi veselie, oriunde s-ar afla."

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu!

"...Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei ce vine şi să trăiesc tot ce-mi va aduce ea. Călăuzeşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert!" Amin.

Rugaciunea întâia a Sfântului Macarie cel Mare către Dumnezeu Tatăl:
"Dumnezeule cel veşnice şi Impărate a toată făptura, Cela ce m-ai învrednicit a ajunge până în acest ceas, iartă-mi păcatele ce am facut în această zi: cu lucrul, cu cuvântul, şi cu gândul, şi curăţeşte, Doamne, smeritul meu suflet, de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Şi-mi dă, Doamne, în această noapte, a trece somnul în pace, ca sculându-mă din ticalosul meu aşternut, bine să plac Preasfântului Tău nume, în toate zilele vieţii mele, şi-mi ajută cu harul Tău să calc pe vrajmaşii cei ce se luptă cu mine, pe cei trupeşti şi pe cei fără de trup. Izbăveşte-mă Doamne de gândurile cele deşarte, care mă întinează şi de poftele cele rele, că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

De ce S-a înălţat Domnul Iisus Hristos la Cer şi n-a rămas pe pământ? În primul rând, ca să trimită pe pământ credincioşilor Săi pe celălalt*Mângâietor*de aceeaşi cinste cu El şi la fel de îm*belşugat în dragoste, pe Duhul Sfânt Cel Atot*puternic, Care de la Tatăl purcede (şi nu de la Fiul), ca Acesta să rămână în veac cu Biserica lui Hristos, să îi înveţe pe credincioşi toată drepta*tea şi tot adevărul, să alunge toată minciuna şi nedreptatea din credinţă şi din viaţă, să întărească în credinţă şi în pătimirile pentru credinţă, să facă semne şi minuni spre întărirea credinţei celei adevărate în Hristos şi a faptului că ea este mântuitoare pentru toţi.

În al doilea rând, Hristos n-a rămas pe pă*mânt, ci S-a înălţat la cer*ca să umple cu Sine tot cerul, pământul şi cele mai dedesubt, ca să cau*te dintru înălţime spre toţi creştinii, fiii şi urmă*torii Săi, ca să vadă toată viaţa lor, atât ascunsă cât și vădită, ostenelile si nevoinţele lor, să le dea imbold, să-i întărească, să îi îmbărbăteze şi să îi mângâie, şi astfel să răspândească şi să întăreas*că pe pământ credinţa Sa şi împărăţia lui Dum*nezeu. Comandanţii armatelor pământeşti urcă în timpul bătăliei pe un loc înalt și de acolo ur*măresc cu agerime dispozitivul de luptă şi mane*vrele armatelor duşmane și pe cele ale propriilor ostaşi, luând măsurile de cuviinţă: așa și Domnul, Comandantul şi Împăratul nostru, ca să vadă din înălţimea cerului nevoinţele tuturor celor care se nevoiesc pentru credinţa Lui pe pământ, S-a suit la ceruri, spre a vedea nevoinţele tainice și vădite pentru credinţă ale celor ce cred în El, spre a le ajuta neîncetat, a-i întări*şi a birui împreună cu ei, și a-i încununa cu cununile biruinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt,*Despre tuburările lumii de astăzi,Editura Sophia, București, pp. 33-35)

Care este rânduiala de înfrânare (curăţie) şi trăire conjugală a soţilor?
Biserica nu a fixat soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice. Ci, a lăsat totul la ştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, cu mijloacele şi cu idealul fiecăruia. În general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul, atât la bine cât şi la necaz, şi mai ales la boală şi în greutăţile vieţii, în general.
Credincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfântă ; copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Căsătoria să fie cinstită întru toate şi patul nespurcat, iar pe desfrânaţi şi pe preadesfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4).
Un părinte bisericesc zice: „Cei ce sunt legaţi prin căsătorie, trebuie să-şi fie lor judecători, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se depărta unul de altul pentru un timp, prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune şi apoi iar să se apropie” (I Corinteni 7, 4; Sfântul Dionisie, 3).
Celor căsătoriţi legal le zice acelaşi Sfânt Apostol: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere, pe un anumit timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi apoi iar să vă împreunaţi ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră. Şi aceasta o zic după sfat, iar nu din poruncă” (I Corinteni 7, 5-6). „Însă este de trebuinţă a se feri de împreunare sâmbăta şi Duminica şi în zilele de post, pentru că în aceste zile se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească” (Timotei, canonul 13). „Nu s-a oprit bărbatul şi femeia de la împreunare trupească, decât numai când vor a se pregăti pentru rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie” (Pravila Mare, 170).
Sfântul Simeon al Tesalonicului învaţă pe cei căsătoriţi: „Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au legat de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta neîntinată şi să vieţuiască în pace şi evlavie . Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirea într-un cuget, cu pace, ca un mare dar, pentru că vor răspunde înaintea Domnului, alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti, îngrijindu-se nu numai de trup, ci şi de sufletul lor. Căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu frică de Dumnezeu (Efeseni 6, 4), să facă milostenie şi să se mântuiască” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 262).
Pravila Mare a lui Matei Basarab, cap. 170, spune următoarele despre curăţenia trupească a celor doi soţi: „Bărbatul şi femeia să nu se afle în pofta trupului, nici sâmbăta, nici Duminica, că în aceste zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie. Însă sâmbăta pentru sufletele celor morţi, iar Duminica pentru Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă aceasta să fie cu înţelegerea amândurora, adică să fie cu voia bărbatului şi a femeii” .
Iar Molitfelnicul mare, numit „Trebnic”, pagina 519, spune despre înfrânarea trupească a soţilor:
„În cele patru posturi, precum şi miercurea şi vinerea este bine ca soţii să se înfrâneze de la împreunarea trupească, ca semn că iubim pe Dumnezeu” .
Aşadar, zilele de înfrânare trupească ale soţilor sunt cele patru posturi, miercurea, vinerea, sâmbăta, Duminica şi toate zilele de post şi sărbătorile de peste an. Soţii trebuie să aibă două zile de curăţie înainte să meargă la biserică, iar
când vor să se împărtăşească, în afară de cele patru posturi, să ţină cel puţin o săptămână de curăţie înainte de a primi Preacuratele Taine şi trei zile după Sfânta Împărtăşanie.
( Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 42-45)

Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Dumnezeu desăvârşit, El cuprinde toate cu dragoste , dragostea Sa nesfârşită. Ca Om desăvârşit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuşi, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi. De fapt, noi ne depărtăm (de Dumnezeu). El nu se poate despărţi de noi, căci El este Viaţa. El este Dragostea deplină.
O, oare când vom avea şi noi faţă de Dânsul aceeaşi dragoste, oare când ne vom apropia de Dânsul ca de un prieten adevărat? Însă noi nu ne apropiem de El astfel, ci stingheriţi, parcă cu răceală; şi când ne rugăm, şi când facem un bine, suntem parcă peste măsură de formali. Iar El vrea să fim fireşti . Ne-a arătat aceasta prin felul în care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Trebuie să ne apropiem de Domnul aşa cum ne-a făcut; simpli, ca nişte copii nevinovaţi trebuie să ne apropiem de Dânsul.
( Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa , Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 122-123)

CUVANT DE INTELEPCIUNE :

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lu*crează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?

Dumnezeule Atot*puternic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!

Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine în*sumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atot*puterniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

În viața monahală este ușor să-ți dai seama care ar putea fi starețul tău, însă cum putem să-l aflăm în viața noastră din lume? Unde ne-am putea afla „starețul” în afara vieții monahale?
Aceasta a fost întotdeauna o întrebare importantă în viața Bisericii și îmi aduc aminte de Sfântul Simeon Noul Teolog care spunea că
starețul trebuie căutat cu lacrimi . Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea unul, și dacă nu-l afli, atunci vorbește-I direct lui Dumnezeu, deșartă-ți inima înaintea Lui cu lacrimi, și Însuși Dumnezeu va fi Învățătorul tău. Ceea ce spun acum e puțin cam riscant și periculos, dar e ușor să ne închipuim că în zilele noastre nu mai există stareți. Însă dacă suntem smeriți, putem face din oricine un prorooc, pentru că dacă ne apropiem cu inimă smerită și cu încredere, atunci Dumnezeu ne va vorbi prin el.
Îmi amintesc că părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău un proroc!” . Adică, apropie-te cu credință și încredere, și Dumnezeu îl va insufla să-ți dea cuvânt. După cum spuneam mai înainte, pocăința adevărată dovedește că Dumnezeu este drept și binecuvântat în toate căile Sale, și că noi suntem niște mincinoși. De mult ori se întâmplă ca noi, duhovnicii, să nu știm ce spunem. Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.
O fetiță de 12 ani mi-a spus în spovedanie:
„Uneori am gânduri de mândrie, spuneți-mi ce să fac” . Și i-am zis: „Mulțumește-I Domnului pentru toate câte a făcut pentru tine, mulțumește-I pentru fiecare răsuflare pe care ți-o dă” . Și fetița aceea mi-a „înhățat” cuvântul și a plecat bucuroasă!
( Arhimandrit Zaharia Zaharou , Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 30-31)

Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă , a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită . Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă .
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de
dragoste ; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)

Să ne asemănăm, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în această nejudecare, în această dragoste adevărată pentru aproapele nostru, oamenilor sfinţi. Să ne străduim să nu observăm şi nici chiar să nu cunoaştem greşelile celor de aproape ai noştri şi întotdeauna să recunoaştem doar păcatele proprii.
Fie ca una din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele” (Rugăcinea Sfântului Efrem Sirul). Să facem legământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, să iertăm din toată inima toate supărările ce ne-au fost pricinuite din partea apropiaţilor noştri şi niciodată să nu judecăm pe nimeni. Şi dintr-o dată vom simţi în inima noastră pacea lui Hristos şi bucuria Lui. Îi vom fi dragi Lui, ca cei mai iubiţi şi preţuiţi copii ai Lui. Pentru această iubire faţă de aproapele nostru, Domnul va revărsa peste noi toată dragostea şi milostivirea Lui cea nespusă.
( Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia )

Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastr ă. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El , sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi. Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El.
Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importanţă libertatea oamenilor. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva“, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu.
( Mitropolitul Antonie Plămădeală )

Despre anumite rânduieli utile tuturor :)
 

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula :
Perioadele de timp din anul bisericesc cuprinse între Înviere (Paşti) şi Rusalii şi între Crăciun şi Bobotează sunt intervale în care nu se fac metanii, îngenuncheri şi acte de pocăinţă, pentru a ne încadra în atmosfera de bucurie cauzată de sărbătorile creştine pe care le prăznuim în aceste perioade.
Această rânduială este respectată de toată lumea sau de toţi credincioşii care participă la săvârşirea cultului divin public, inclusiv de clerul slujitor.
Ceea ce ne interesează aici este un moment din timpul Sfintei Liturghii, la care slujitorii, respectând practica dintotdeauna a Bisericii şi indicaţiile tipiconale din Liturghier, îngenunchează. Este vorba de momentul imediat următor rostirii epiclezei, sfinţirii şi transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. După rânduiala corectă din Liturghier, după ce preotul sau episcopul rosteşte epicleza şi cele două scurte rugăciuni pentru cei care se vor împărtăşi şi pentru diverse categorii de răposaţi, `preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului” (vezi Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 165). De fapt, fiecare îi pomeneşte pe cei dragi ai săi, vii şi adormiţi).
În perioadele Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează, când pentru toţi se aplică dispoziţiile canoanelor: 20 al Sinodului I Ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sfântului Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care interzic îngenuncherea şi metaniile atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică, şi ale canoanelor 20 al Sinodului I Ecumenic şi 91 al Sfântului cel Mare, care interzic acelaşi lucru, între Paşti şi Rusalii, întâlnim două atitudini din partea slujitorilor bisericeşti. Unii nu îngenunchează în aceste două perioade, după epicleză, spunând că se încadrează în dispoziţia prescrisă de canoane, că în această perioadă nu se îngenunchează şi nu se fac metanii, rămânând în picioare. Alţii îngenunchează ca la fiecare Liturghie şi fac pomenirile necesare.
Care este poziţia sau atitudinea corectă a slujitorilor?
Atitudinea corectă este aceea de a îngenunchea, după rostirea epiclezei. De ce? Pentru că îngenuncherea în faţa misterului Liturghiei, a Trupului şi a Sângelui Domnului se deosebeşte de actul liturgic al metaniei şi al închinării obişnuite. Sensul îngenuncherii de după epicleză nu este penitenţial, de recunoaştere a păcătoşeniei şi a nimicniciei noastre. El este un semn de copleşire în faţa misterului liturgic, de extaz, şi nu de pocăinţă. Este, dacă vrem, şi un act de pocăinţă, pentru că slujitorul mereu se consideră nevrednic de înalta slujire sacerdotală, este şi un act de smerenie, pentru că numai în această stare ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu, dar este mai ales un act de adoraţie, de recunoaştere a nevredniciei noastre, de preamărire a lui Dumnezeu.
Misterul liturgic nu-l trăieşte oricine şi nu putem rămâne indiferenţi în faţa lui. De aceea îngenunchem aproape automat şi nu putem înţelege nicidecum atitudinea slujitorilor care rămân indiferenţi în acest moment, invocând prevederile canonice care spun că în această perioadă nu se îngenunchează, nici nu se fac metanii.
Deosebirea de atitudini a slujitorilor bisericeşti provine şi din faptul cum înţeleg canoanele şi le aplică. Unul este actul de penitenţă sau de pocăinţă pe care-l întrerupem, după cum precizează canoanele, şi altul cel de adorare şi de recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu. Aici ne comportăm după cum ne dictează momentul, în cazurile celelalte, respectăm canoanele şi normele bisericeşti. Îngenuncherea, metaniile sunt acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor, dar ele pot fi şi semne de respect, evlavie şi bună-cuviinţă. Ca acte de cult şi penitenţă, ele pot fi reglate de canoane şi nu se justifică în perioadele de bucurie ale Bisericii, dar ca semne de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de sfinţi, ele sunt îngăduite şi recomandate oricând. Este de preferat să facem metanii şi închinăciuni, chiar în afara rânduielilor canonice, decât să nu ştim să ne închinăm sau să facem metanii. Un credincios adevărat se cunoaşte şi după cum se închină şi face metanii. Cu atât mai mult, metaniile şi îngenuncherile sunt necesare preotului, ca om al rugăciunii prin excelenţă.
De aceea vedem că aceia care s-au ocupat de ediţia Liturghierului din 2012 s-au grăbit când au introdus în textul lui nota: „Potrivit tradiţiei Bisericii, de la Învierea Domnului şi până la Rusalii, precum şi în perioada 25 decembrie - 6 ianuarie, preotul şi diaconul nu vor îngenunchea la acest moment, ci vor face doar închinăciuni până la pământ” (Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 255). Pe ce se bazează această observaţie? Din canoane nu putem deduce aşa ceva, iar tipicele nu fac această precizare. Când spunem `conform Tradiţiei”, este o exprimare prea generală şi nesigură. Când introducem o rubrică sau o observaţie nouă trebuie să avem temeiuri convingătoare. Până la această ediţie (2012), Liturghierele nu prevăd aşa ceva. Oare să nu fi ştiut diortositorii, care erau cunoscători desăvârşiţi ai rânduielilor tipiconale, că există asemenea dispoziţii? Şi chiar dacă vor fi ştiut că există asemenea dispoziţii, nu le-au trecut în Liturghier pentru simplul motiv că misterul liturgic rămâne acelaşi în toate zilele anului liturgic şi că în faţa lui nu putem decât să cădem în genunchi, în sensul de respect, admiraţie şi preamărire a lui Dumnezeu. Nu este de conceput ca un slujitor al Sfântului Altar să rămână în picioare în acest moment, invocând dispoziţiile canoanelor.
Unul este actul şi gestul de pocăinţă pe care îl fac atât credincioşii, cât şi clericii prin metanii şi închinăciuni, şi altul este actul de smerenie, admiraţie, uimire şi respect faţă de misterul liturgic. A evita metaniile sau îngenuncherile poate fi interpretat ca o formă de secularizare care îşi face simţită prezenţa şi în slujirea liturgică. Mai degrabă să prisosească metaniile şi îngenuncherile decât să lipsească din viaţa şi practica unui slujitor al Bisericii.
De aceea socotesc, în încheiere, că îngenuncherea după rostirea epiclezei este un lucru absolut normal şi necesar în perioada Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează pentru toţi slujitorii bisericeşti, ca semn de smerenie, respect, admiraţie şi uimire faţă de misterul liturgic, iar nu act de penitenţă sau de pocăinţă.

Zice gheronda Iustin Popovici în stilul său caracteristic: „Viața creștinului constituie o luptă continuă, o luptă a hristosificării, a theanthropizării. În ce constă aceasta? În faptul de a fi Hristos înlăuntrul tău nu numai ca adevăr viu și dreptate vie și iubire vie, nu numai în faptul de a trăi înlăuntrul tău adevărurile Lui și să crească și să se înmulțească, ci în faptul de a fi El Însuși înlăuntrul tău cu deplinătatea ipostasului Lui teandric, în faptul de a fi chipul Lui mai presus de tot ceea ce ai și de a fi El înlăuntrul a ceea ce ești. Și cum ia formă forma lui Hristos înlăuntrul nostru? Prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți”. Așa este. Aceasta este singura Cale: Formarea lui Hristos înlăuntrul nostru. Altminteri, ne vom chinui noi înșine și îi vom chinui și pe cei din jurul nostru.
Suntem creștini în măsura în care aparținem lui Hristos . Suntem astfel o singură familie în Hristos. Suntem frați egali între noi. Este cu neputință să aparțină cineva lui Hristos și să trăiască fără frații Lui și să nu trăiască împreună cu toți sfinții și să nu gândească precum toți aceia. Creștinii care trăiesc după Evanghelie se hristosifică, devin mădulare vii ale trupului bisericesc. Biserica este trupul lui Hristos cel viu. Biserica nu este un organism omenesc, o organizație lumească sau adunare religioasă, ci o comuniune a persoanelor în Hristos, legate între ele prin sfânta dragoste, astfel încât să formeze un singur trup, un singur suflet și o singură inimă.
Una, sfântă Biserică ortodoxă a lui Hristos este spațiul descoperirii tainelor lui Dumnezeu, locul unde locuiește pliroma, deplinătatea dumnezeirii și unde îl umple de har pe omul luptător. Este laboratorul făcător de minuni care preface, replăsmuiește, înnoiește și renaște pe cei răi în buni, pe păcătoși în drepți și pe nelegiuiți în cuvioși.
Harul lui Hristos îl înzestrează pe om cu har, îl sfințește, îl mântuiește și îl izbăvește. Fiecare membru al Bisericii trăiește prin harul lui Hristos . Faptul de a fi cineva mădular al Bisericii înseamnă să trăiască neîncetat harul Sfintelor Taine și al dumnezeieștilor virtuți. Hristosificarea este scopul vieții fiecărui credincios înlăuntrul Bisericii. Și aceasta constituie o necesitate profundă a sufletului nostru.
( Moise Aghioritul , Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

Cea mai mare virtute în viaţa de obşte: a nu te birui de tulburare. Cine se biruie de tulburare, pierde. Pe cât vorbeşti de bine, blagosloveşti pe cineva, pe atât te luminezi; pe cât mă tulbur, pe-atâta mă întunec...
A venit cineva şi m-o întrebat: „Câţi ani ai?”. I-am spus că am trecut de 70 de ani. El mi-a zis că „Eşti un om mort între cei vii”. Mi-a arătat să-mi dau interesul să n-am treabă cu cei vii, ci să am treabă numai cu cei morţi. Aceştia morţi mă pot ajuta; aceştia vii zic că nu mori acum, mori mai încolo... Cei morţi zic: „Ce sunt eu, vei fi şi tu”. Dacă el este mort, într-o zi am să fiu şi eu mort; adică cu trupul, nu cu sufletul.
Când vine tulburarea, şi-mi vine în gând să ocărăsc pe fratele meu, eu să-i spun gândului: „Am să-i spun, dar nu acum, nu azi. Am să-i spun mâine”.
Când am pace, trebuie să mă smeresc mult... şi rugăciune ; iar când văd că vine duhul deznădejdii, îi spun aşa: „Hristos a venit în lume pentru cei păcătoşi” .
( Părintele Proclu Nicău , Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Braşov, 2010, p. 53)

Foarte mult ajută, când te-ai pune la rugăciune, să nu ai nimic cu nimeni. Şi a trece cu vederea neajunsurile altora. Adică, neajunsurile care nu vatămă pe alţii. Ştii? Dacă cineva m-a ocărât, ştii, cam de acestea. Dacă m-a ocărât cineva, nu trebuie să mă răzbun. Să mă rog pentru el, ca Bunul Dumnezeu să-l mântuiască, să-l ierte, aşa. Dar, ca să-ţi spun aşa, pentru rugăciunea asta a inimii , mult e recomandată de Sfinţii Părinţi. Se poate păstra într-un loc de linişte. Şi mai este şi altfel.
Dacă acolo, între mulţi, Duhul Sfânt te ajută să ai o linişte ... că liniştea este în mai multe trepte. Este linişte care e din afară. Şi dacă eu am o linişte din afară şi o folosesc, atunci Duhul Sfânt
începe a se sălăşlui în inima noastră şi vom simţi a doua linişte, lăuntrică. Şi liniştea asta lăuntrică – te vei simţi în unele dăţi, cam aşa – ca şi cum ai fi ca printre copaci. Cam cum mergi printr-o pădure şi mergi printre copaci. Şi n-ai treabă, nica, cu copacii aceia. Altu-i mai strâmb, altu-i-ntr-un fel, altu-i în alt fel, nu dai atenţie.
(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, p. 33)

In cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică În numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.
Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului. În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Fac. 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.
Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice. Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.
( Sfântul Ignatie Briancianinov , De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu , Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

PRIETENIA SINCERA ESTE O OAZA DE LUMINA DARUITA DE DUMNEZEU!
"Când eşti în gândurile cuiva, nu eşti niciodată un gând oarecare...nu esti singur. Orice fir de prietenie sincera este o lumina catre Dumnezeu. Fiecare primeste ce daruieste. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Doamne! Tu toate le ştii. Fă cu mine precum voieşti!
Arhimandritul Ioan Krestiankin,

"Rugaţi-vă mai des cu rugăciuni scurte: „Doamne, binecuvântează!”, „Doamne, ajută!”, învăţându-vă să le faceţi pe toate în viaţă cu binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Ba să primiţi în inimă şi această rugăciune: „Doamne! Tu toate le ştii. Fă cu mine precum voieşti. Amin!”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra dumneavoastră! Urarea mea este să vă ţineţi tare de nepreţuitul mărgăritar al credinţei pe care vi l-a dăruit Dumnezeu."

Apără-te cu semnul crucii atunci când te apucă frica + + +

Cine a dobândit minte curajoasă şi şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, acela nu se teme de nimic, acela îl are pe Dumnezeu ca pe un ajutor puternic şi o nădejde mare. Căci cine poate să ne facă vreun rău, dacă Dumnezeu nu lasă?

Orice gând ori îl întăreşte pe om, ori îl slăbeşte, pentru că în el se zămisleşte fapta bună ori rea. Iar prin deprindere, orice lucru bun sau rău se leagă de om. Omului i se pare că lucrul cu care s-a deprins îi aparţine lui. Dar tu să fii curajos şi să se întărească inima ta şi apără-te cu semnul crucii atunci, când te apucă frica.

Locul unde vei intra însemnează-l cu semnul crucii; fă-ţi cruce şi atunci când intri în orice locaş gol şi, pronunţând rugăciunea şi spunând „Amin!”, intră cu îndrăzneală. Dacă demonii văd că noi suntem tari în Dumnezeu, tot atunci sunt ruşinaţi şi mai mult nu ne mai tulbură.

Să ţinem minte că suntem în pronia Domnului. Dumnezeu a spus: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca, 10,19).

Să ţinem minte că fără voia lui Dumnezeu „nici păr din capul vostru nu va pieri”.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ)

ASTAZI NE LIPSESTE MILA

“Mila este una din virtutile cele mai adanci pe care se bazeaza crestinismul nostru. Nu se poate creste duhovniceste fara mila."

"Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de tata, de prieten, de vecin, de strain. Calugaria fara mila, nu se poate. Omul fara dragoste, fara apropiere fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fara aceasta apropiere si simtire, nu putem trai in manastire, dar nici in societate."

"Ceea ce lipseste astazi la noi nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele tau. Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt, in momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizeaza pe noi, romanii. Romanul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunatate, incat toata istoria noastra e plina de eroi si martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o fata de familie, fata de copii, fata de mama, de tata, de sat, de oras, de tara, de tot. Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activa si nu contemplativa. Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de mama, de tata, de prieten, de vecin, de strain”.

Parintele Justin Parvu

"Vino în Biserica lui Hristos! Ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţă noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui. Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun." Părintele Gheoghe Calciu-Dumitreasa

Există în lume atâta suferință și atâtea rele, și atâta necunoaștere a lui Dumnezeu, care ‒ după cum spun Sfinții Părinți ‒ este cel mai mare păcat. Pentru aceasta ești dator să te rogi și să plângi. Atunci când creștinii „dorm”, preotul trebuie să-și pună mintea de strajă, adică să vegheze și să se roage lui Dumnezeu, pentru poporul Său. Ca preot, ai și mai mare îndatorire de a te ruga pentru ceilalți, deoarece tu ești acela căruia i-a încredințat Dumnezeu pe poporul său.
Câți oameni se risipesc! Câți sunt în pragul sinuciderii! Câți sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câți sunt deznădăjduiți în nevoi! Trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus , pentru toți acești oameni. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-i pe robii Tăi” sau „pe robul Tău” ‒ pomenindu-i numele, dacă te rogi doar pentru cineva anume. După aceea ar trebui să continuăm fără să menționăm numele. Dumnezeu știe pentru cine ne rugăm. Nu trebuie să ne gândim nici la problemele care-i frământă. Spunem doar „miluiește pe robul Tău” .
Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru îi învăța pe ucenici să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, ca Domnul să ne izbăvească de egoism. Dar rugăciunea pentru ceilalți este un efort necesar și pentru alt motiv. Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre ceea ce persoana respectivă are în special nevoie și putem lucra efectiv pentru mântuirea lui. Inima devine foarte sensibilă și nespus de ageră în recunoașterea diavolului și, în același timp, își trage multă putere din rugăciune, pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel devine un receptor al Duhului Sfânt.
(Extras din Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Arhimandrit Mina Dobzeu , Rugăciunea lui Iisus , Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)