Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei” .
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele, dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi, însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă”. În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului” . Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să atingă trupul.
Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin .
( Mitropolit Hierotheos Vlachos )

Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic ”, zice Domnul. Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală. Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continuu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute. Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi. Fără
dragoste nici o nevoinţă nu are valoare. Dragoste, pace şi acoperământul ascultării.
Dumnezeu este iubire, dar iubire cu măsură, cu hotar. Hotărârile Sfintelor Sinoade spuneau:
„Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă” şi erau convinşi că hotărârile lor erau de la Dumnezeu. Şi nu s-a făcut nici unul din cele şapte mari
Soboare Ecumenice fără mari minuni. Şi noi acum lepădăm hotărârile Sfintelor Soboare în numele dragostei.
( Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos )

Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul , conține în sine suferință și chin .
Comuniunea cu Dumnezeu este comuniune cu viața cea veșnică, cu sfințenia, cu fericirea și cu toate bunurile dumnezeiești. Iar depărtarea și despărțirea de Dumnezeu prin păcate este despărțirea de toate bunurile dumnezeiești. De aceea păcătoșii se vor chinui veșnic, nu pentru că Dumnezeu i-a pedepsit anticipat, ci pentru că singuri s-au lipsit de toate bunurile dumnezeiești.
Dreptatea însăși este binele moral, dar și păzitoarea acestuia. De asemenea, bunătatea
însăși nu exclude dreptatea ci, fără ea, bunătatea ar fi devenit neputincioasă și răul n-ar fi fost pedepsit, iar aceasta este cu desăvârșire împotriva firii divine, care iubește numai ceea ce este bun. Dumnezeu îngăduie pedepse pentru păcate , iar acestea, chiar dacă sunt un rău chinuitor pentru cei care le merită și le suportă, în sine sunt bune, întrucât sunt în conformitate cu dreptatea şi apără tot ceea ce este bun și totdeauna duc spre biruința binelui. Ca argument împotriva dreptății și dreptei judecăți ale lui Dumnezeu este folosit faptul că, în această lume,
deseori drepții suferă, iar păcătoșii sporesc . Însă acest fapt poate fi explicat corect numai în lumina învățăturii Revelației divine a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Conform acestora, viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează.
Atunci când îngăduie sau trimite necazuri celor drepți, Dumnezeu face aceasta după dreptatea Sa înțeleaptă, „că nu este om care să nu greșească” . El face aceasta cu buna intenție ca prin acestea
să-i călească în bine, să-i întărească în credință
și astfel să-i curețe de tot păcatul . Atunci când, în această lume, Dumnezeu îi umple pe păcătoși cu bunurile Sale, El o face ca prin bunătatea Sa să-i trezească și să-i îndemne spre pocăință , arătându-le prin aceasta dreptatea Sa milostivă și mărturisindu-le că fericirea și bucuria se află numai în bunătatea lui Dumnezeu . Și în primul, și în al doilea caz, Dumnezeu procedează după dreptatea Sa veșnică, întrucât, fiind Atotștiutor, cunoaște tot ceea ce este în om, până în cele mai mici detalii. Concomitent cu această lucrare a lui Dumnezeu, în sufletele drepților și păcătoșilor se petrece următorul proces pur subiectiv: pe măsură ce se înmulțesc suferințele drepților, crește și mângâierea lui Dumnezeu în ei. Iar păcătoșii, în pofida sporirii lor evidente, deseori sunt chinuiți de propria lor conștiință, din cauza păcatelor și fărădelegilor.
( Sfântul Iustin Popovici)

Dilema
 

Buna seara! Nu stiu daca e locul potrivit, dar caut un sfat duhovnicesc, si nadajduiesc sa-l gasesc intr-un loc ca acesta. De curand s-a reintors in colectivul de munca un coleg care a avut o problema cu alcoolul. Ieri am fost informata ca s-a intors la vechiul obicei, mai mult de atat, a umblat in marfa firmei si a consumat alcool din ea.Ceva imi spunea ca nu e vinovat, ca nu are cum sa o ia de la capat, fiind abia reangajat.L-am rugat pe colegul care m-a informat, sa verifice oarece neglijente ale noastre, ca sa nu cumva sa acuzam un om nevinovat.Dialogul a continuat in termeni mai duri, colegul meu devenind cam agresiv verbal.Azi la munca, am verificat singura alte posibilitati si am ajuns la concluzia ca se poate intr-adevar, sa nu fi baut din stoc acel coleg invinuit fara probe.I-am explicat sefului care deja aflase care era invinuitul, si seful , impreuna cu mine, s-a gandit la alt scenariu ... mai exact, alt coleg pus sa-si dea demisia pe motiv de alcoolism.M-a rugat sa nu-i stric dispozitia colegului nou-revenit, si sa nu-i spun ca a fost vreo clipa suspectat. Dar dupa o ora... colegul a venit si mi-a spus ca a umblat in stoc si intentiona sa aduca sticlele la loc... Ce sa fac acum? Daca ii spun sefului, fac rau unui om care si-a recunoscut greseala si a vrut sa o corecteze.Daca nu-i spun sefului, mint.Problema e reala, si acesta este motivul pentru care mi-am faccut cont aici.Chiar am nevoie de un sfat urgent... pentru ca deja am amanat cateva ore sa marturisesc un adevar.Nici judecator nu pot fi, dar nici cu minciuna nu ma impac.

Dilema
 

Inca o mentiune... mama colegului e foarte bolnava... recent a avut o interventie chirurgicala pe creier...in afara de asta, mai are si alte afectiuni... nu se stie cate zile mai are.Am vorbit si cu ea, ca sa ma sfatuiasca, dar e firesc sa vrea facut totul uitat... e fiul ei.In plus, ei locuiesc impreuna.Stiu... fiul ei trebuia sa se fi gandit dinainte la toate necazurile pe care i le aduce mamei.Dar cum pot fi eu unealta raului? Cum pot sa grabesc eu un rau pe care nu mi-l doresc? Va rog sa-mi dati un sfat.Am mare nevoie de el.

Si de ce cereti neaparat sfaturi aici? Este asta un forum de sfaturi si sugestii? Este mai mult o comunitate crestina.

Constiinta dvs nu va da nici un semn?
Faceti o vizita preotului paroh daca intradevar este o problema reala,desi ma cam indoiesc de unii si altii care isi fac cont aici pt tot felul de traznai.

:)
 

Imi cer scuze de deranj, credeam ca macar aici gasesc un sfat, nu am stiut ca e doar forum de citate crestine. Constiinta ma chinuie, pentru ca orice as face voi gresi.Nu va mai deranjati sa-mi raspundeti, daca nu considerati ca lucrul asta poate schimba destine si poate indeparta pe cineva de la mantuire.

Va dau o veste foarte proasta: raspunsurile pe forumuri si sfaturile ad hoc nu schimba destine si nici ajuta la mantuirea personala.
Sustinere morala poate...dar numai in cazuri reale nicidecum probleme inchipuite de trolli .

:)
 

Am invatat recent un lucru, si anume sa am grija ce cuvinte adresez cuiva, ca nu se stie in ce masura pot afecta cuvintele mele.Iar un crestin adevarat ar trebui sa evite sa faca un rau prin cuvinte pripite... orice fel de rau... Cred ca e valabil pentru toata lumea...

Si-am mai invatat sa nu emit ipoteze ofensatoare la adresa nimanui.Cred ca am gresit locul.

Păcatul minciunii ( Părintele Marius )
 

Minţim pentru că ne e frică de consecinţele adevărului, minţim pentru a ne ascunde păcatele noastre. Minţim pentru că suntem egoişti şi păcătoşi. Minţim pentru că n-avem credinţă că Dumnezeu poate să aşeze lucrurile mai bine prin Adevăr decât putem noi prin minciună.
Minţim pentru că e mai comod, iar a spune Adevărul e mai dificil, pentru că spunând Adevărul Îl mărturisim pe Dumnezeu, şi unii l-au mărturisit pe Dumnezeu cu preţul sângelui, dându-şi chiar viaţa. Ne gândim că dacă vom minţi vom scăpa de consecinţele păcatului pe care-l ascundem sau ne gândim că protejăm pe ceilalţi prin minciună.
Dar minciuna în sine nu există, ci există cel care izvorăşte minciuna, adică diavolul, şi care nu ne protejează deloc ci dimpotrivă ne vrea răul sub faţa ascunsă a minciunii.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: “Nimic nu este mai slab decât minciuna
cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.” A minţi înseamnă aţi pune încrederea în minciună, înseamnă a crede că minciuna te poate ajuta. A minţi înseamnă a crede că diavolul ne poate face mai mult bine decât Dumnezeu. Pe când dacă spunem adevărul, mărturisim chiar pe Dumnezeu, adică ne punem nădejdea că El care este Adevărul va aşeza lucrurile cel mai bine pentru toţi cei implicaţi în mrejele minciunii.
Comoditatea minciunii este una de moment căci apoi urmează consecinţele grave şi răsplata.
Pe când a spune adevărul te face liber. Când spui adevărul Îl laşi pe Dumnezeu să facă dreptate, să aşeze lucurile.
Când spui adevărul te smereşti, îţi recunoşti nimicnicia şi neputinţa şi recunoşti şi greşeala făcută, iar când minţi te mândreşti crezând că singur vei putea face lucrurile mai bine.
Ceea ce noi oamenii uităm câteodată este că Adevărul este întreg, iar poruncile lui Dumnezeu sunt un tot unitar, nu o listă în care pe unele le bifăm şi pe altele nu.
Primim gând mincinos atunci când credem că împlinim în mare parte poruncile lui Dumnezeu şi ne e îngăduit să călcăm alte porunci mai mici şi mai neînsemnate. Adevărul este Hristos Domnul, este Dumnezeu în Persoană, care este neîmpărţit şi nedespărţit.
Precum în linguriţă la Euharistie îl primim pe Hristos întreg tot aşa Adevărul este întreg, nu împărţit în porunci, precum nici Trupul Domnului nu este împărţit pe bucăţele în toate bisericile ci este întreg în fiecare biserică locală.
Nu putem mărturisi o parte din adevăr iar cealaltă parte să o ascundem sau să minţim. Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona aşa cum ne zice Domnul Hristos.
Adevărul nu poate fi mărturisit parţial asta însemnând că nu ne e îngăduit să spunem minciuni, nici cât se poate de mici. Orice minciună este un pact cu diavolul, este o slujire orientată către cel necurat.
Domnul Hristos ne spune că: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. În cuvintele pe care le rostim zi de zi se află toată experienţa noastră de viaţă, toate acumulările noastre, toate trăirile noastre, toate bucuriile şi suferinţele noastre, mai simplu spus în cuvintele noastre ne exprimăm starea interioară sufletească. Ne putem da seama de starea sufletească a unui om din cuvintele pe care rosteşte.
Cel ce vorbeşte blând şi calm cuvinte alese şi frumoase fără a jigni şi fără a judeca pe cineva acela este un om plin de harul lui Dumnezeu, un om care se roagă des lui Dumnezeu, un om care-l are în suflet pe Iisus Hristos. Iar dimpotrivă, un om care vorbeşte repede, răspicat, ţipând şi vorbind urât celor din jur este un om departe de Dumnezeu, un om necuviincios.
Acum, putem să ne gândim cum este oare ? un om care minte, pentru a ascunde păcatul sau, sau pentru motive egoiste sau pentru alte motive.
Omul mincinos nu este un apropiat a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nimic de ascuns, nu este unul care-l are pe Hristos în inimă căci daca l-ar avea, precum Sfântul Apostol Pavel, ar grăi tainele lui Dumnezeu, ar lumina pe cei din jur cu cuvântul său, iar bucura pe toţi, ar transmite bucuria harului lui Dumnezeu prin cuvântul său în inimile celor care aud.
Omul mincinos nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu-l iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, n-a ajuns încă la desăvârşire ci încă este egoist, încă este plin de patimi, încă-şi mai doreşte bogăţiile şi slava acestei lumi; omul mincinos nu s-a smerit pe sine însuşi încă.
Aşa să ne gândim tot timpul, că dacă există vreo urmă de neadevăr în vorbele noastre înseamnă că încă nu-L avem pe Dumnezeu în inimă, pentru că harul lui Dumnezeu fuge de la cei ce păcătuiesc.
Asemenea să ne gândim că orice învoire la păcat este o minciună, este o slujire adusă diavolului, este o răutate îndreptată către toţi oameni, este o nedreptate.
În final pentru a concluziona trebuie să reţinem că minciuna este lipsa adevărului, este lipsa lui Dumnezeu din inima noastră.Dumnezeu e Tatal adevarului si satana tatal minciunii. Sa il alegem pe Dumnezeu ca Domn si Stapan al vietii noastre pacatoase .AMIN

U n adevăr dintre cele mai simple este că viața trebuie trăită în adevăr. Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fii celui rău: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8.44).
O viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condiție sine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.
Suntem asaltați de mincinoși și de oameni ce spun adevăruri doar pe jumătate. Suntem asaltați de oameni ce vorbesc cu două înțelesuri și, din păcate, numărul acestora crește, de la zi la zi. Minciuna ajunge a fi la rang de cinste și, cu cât este folosită de către mai mulți, cu atâta ni se pare a fi un păcat mult mai puțin grav decât este în realitate.
Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău.
Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.
J. J. Rousseau spunea că: „a minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul cuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic”, iar Rabindranath Tagoreafirmă: „Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior”.
Cine închide ochii în fața adevărului și, cu inima vicleană, prin minciuni face pe cineva să fure, se canonisește ca hoții; dacă duce la desfrânare, ca desfrânații; dacă a stricat numele bun și cinstea cuiva, ca un defăimător; dacă a adus pe alții la erezie, să-i convertească la adevăr. Fără canonisire îndelungată și îndreptare deplină, mincinoșii nu se pot ierta la spovedanie și nu pot fi împărtășiți.
Mântuitorul Hristos se definește prin Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6). Cum am putea să afirmăm că suntem creștini adevărați și iubitori de Hristos, atâta vreme cât mințim sau ascultăm minciunile altora?
Așadar, trebuie să fim cu luare aminte la paguba sufletească pe care o poate face minciuna și să căutăm, ca la următoarea spovedanie, să nu mai zâmbim când mărturisim acest păcat. Cu frângere de inimă să-l mărturisim și să ne hotărâm să nu-l mai săvârșim. Doar asfel putem să spunem că ne curățim sufletește, devenind următori ai lui Hristos – și că nu ne amăgim pe noi înșine.

( Pr. Constantin Florin Drăgușanu)

Multumesc din suflet.Tainuirea adevarului e chinuitoare pentru mine, iar dezvaluirea adevarului poate aduce durere altcuiva si imi mustra constiinta gandindu-ma la mama colegului. Dar o sa ma incred in Dumnezeu si las totul pe seama adevarului. E o usurare pentru mine, desi suna egoist.

"Otrava ascunsă în om "
 

SFANTUL TIHON DIN ZADONSK

Se intampla ca oameni rai sa-i dea cuiva otrava inaltarii de sine : asa ne-a varsat in fire otrava aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu*rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa*la si nenorocire nevindecata. Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.
De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se*meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi*rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbunarea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.
De aici iau nastere amagirea, viclenia, siretenia, minciuna si fatarnicia.
De aici iau nastere faptele si cuvintele de rusine.
De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor.
Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.
Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini*ma omeneasca.
Otrava dinauntrul omului il chinuie pe acesta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinuie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.
Uita-te ce face in om mandria! Cum il chinuie! Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa*zeste aceasta comoara! Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste! Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes*te cand e lipsita de cinstiri , incat multi chiar isi pun capat zilelor!

Păcatul mandriei ( Schiigumenul Sava ) - partea întâi
 

Mandria este o boala sufleteasca de temut, care se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.
Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu” ; es*te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mandru are deosebita nevoie de Dumnezeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.
Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo*trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.
Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.
Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii,
prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:
„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rautate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se supuna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”
Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune*care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei.
Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.
Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pacatele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.
Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara*rea si ocrotirea dumnezeiasca . Ei sufera infran*gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho*rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune*carea si deznadejdea.
Simptomele si dezvoltarea bolii
Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.
Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando*rii” . In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!
Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste
mania persecutiei .
Mania grandorii si mania persecutiei sunt cele mai raspandite forme de boala sufleteasca . Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa*gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.
Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de aceea ajunge cateodata la deznadejde, hula, inselare, iar uneori si la sinucidere.
In stadiul de inceput, mandria este greu de re*cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi*holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa*tima atunci cand ea se afla in fasa.
Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hohoteste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu “, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in*dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.
In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el incepe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familiile altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires*te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni*meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufletul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon*streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al*tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelepciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se mai roage. Starea lui sufleteasca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

《 va urma 》

《 continuare 》
Cum sa recunoastem trufia din noi?
La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?” , arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:
„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, impotriva voii tale. Daca in tine ia nastere in primul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.
Daca pana si cele mai mici nereusite te intris*teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si rece fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces*tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
Tot el scrie:
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa*tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”
《va urma 》

《continuare 》
 

Ispitele diavolesti
Firea omeneasca e inclinata atat spre bine, cat si spre rau. Ea primeste cu usurinta atat binele, cat si raul, atat harul dumnezeiesc, cat si puterea cea rea.
Domnul nu sileste libertatea omului, nu o obliga la bine, ci doar ii vesteste despre Sine cu blandete sufletului si-l cheama pe calea mantuirii – iar sufletul alege, potrivit voii si aplecarii sale, sa traiasca cu Dumnezeu dupa sfanta Lui voie sau sa traiasca dupa voia sa, fara sa se gandeasca la urmari .
Despre oamenii care traiesc doar dupa voia lor si isi satisfac patimile nu este de vorbit mult, pentru ca voia lor este samanta a iadului, ea coboara sufletul in iad. Iar despre cei care se straduie sa cunoasca voia lui Dumnezeu si sa-I urmeze putem si trebuie sa vorbim mult, ca sa ii ajutam in aceasta lucrare buna.
Sa nu crezi, prietene, ca trufia este o patima, o boala sufleteasca ce duce la modificari fizio*logice si patologice in organismul omului, si ca atare este doar a catorva. De aceasta boala a fost molipsita, se poate spune, intreaga omenire, in afara de cei cativa care sunt smeriti cu adevarat. Boala aceasta are insa diferite stadii, si pe deasu*pra se ascunde sub masca smereniei de parada, fatarnice,
drept care nu se manifesta pe deplin si adesea este subestimata.
Vrajmasul neamului omenesc ne indeamna intotdeauna la felurite pacate si faradelegi. El es*te siret, viclean si crud. Cunoaste bine inclinarile fiecaruia dintre noi si ataca cu iscusinta punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o vointa puternica.
Nu e nimic uimitor in aceea ca diavolul il arunca pe om in trufie cu usurinta, pentru ca sufletul nostru este zidit, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineinmiresmat de virtuti, si din firea sa nazuieste spre tot ce-i bun, nobil, inalt. El vrea sa fie intotdeauna printre primii, vrea sa ajunga cat mai repede la desavarsire, la fericire!
Spune-mi, prietene, oare nu sunt de laudat aceste porniri ale sufletului? Se intelege ca sunt! Dar… Sarmanul suflet lipsit de experienta nu apuca sa-si vina in fire, ca de la primii pasi nime*reste in cursele viclene ale vrajmasului – si cu cat tinde mai mult spre intaietate, spre desavarsire (pe care le intelege potrivit conceptiilor lui lumesti), cu atat mai mult va spori… vai! deja insa nu in virtute; se va incurca tot mai mult in laturile vrajmasului din lipsa sa de experienta, lipsit fiind de indrumator duhovnicesc, de parinte duhovnicesc.
Treaba este ca puterea cea rea il amageste pe om, insuflandu-i o conceptie pervertita despre fericire. Ea ii propune „fericirea” vremelnica, pamanteasca, il ajuta sa reuseasca in obtinerea unei asemenea fericiri si ascunde cu viclenie de om faptul ca mantuirea lui si fericirea adevarata, vesnica, este invers proportionala cu „fericirea” pamanteasca, ce trece repede. Daca toti ar cunoaste lucrul acesta si si l-ar lamuri cu toata seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu*tincioasa in viclenia sa si n-ar reusi sa le insufle oamenilor ganduri trufase nici daca ar avea ne*numarate fapte bune. Fiecare si-ar spune cu sin*ceritate:
„Cu ce ma pot lauda? Poate doar cu ne*putintele si pacatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!”
– si prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.
Necazul este insa ca omul asculta mai cu placere si cu mai multa luare-aminte glasul vrajmasului sau decat glasul Mantuitorului sau.
Stramta, spinoasa si grea este calea crestinului smerit, ea cere jertfa… cere lepadare de sine
in numele iubirii de Dumnezeu si de aproapele, si in aceasta cale il intampina mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o vointa foarte puternica pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de lupta cu puterea cea rea.
Larga, neteda si usoara e calea omului (nu-l voi numi pe acesta crestin ) care traieste dupa voia diavolului, care raspunde la chemarea patimilor sale si le implineste nazurile. Pe dinafara, aceasta cale este semanata cu trandafiri, insa… pentru cat timp?
Iata inaintea voastra un exemplu caracteristic:
trufasul. Duhul rau i-a fost insotitor nevazut si l-a ajutat sa ia din viata tot ce poate lua muritorul, toate lucrurile de care se poate satura pana la imbuibare, alergand dupa o fericire himerica. Tineretea, sanatatea, frumusetea, bogatia, onoru*rile si slava, succesele ametitoare, inzestrarile, talentele – toate i le-a dat vicleanul insotitor nevazut, doar-doar va inradacina in el cea mai pierzatoare dintre patimi: trufia. Omul, nepasator, a mers cu mare viteza pe panta caii largi, desfatandu-se de stralucirea amagitoare a fericirii lumesti, si s-a trezit, pana sa-si dea seama, pe marginea prapastiei… A devenit de nesuferit pentru cei din jur, si acestia au inceput sa-l ocoleasca. Au incetat sa mai manifeste interes pentru personalitatea lui, au incetat sa-i mai admire aptitudinile, talentul, si el a inceput sa-i urasca pe toti. „Intunericul dinafara” ii cuprinde toata fiinta, mintea i se intuneca si ajunge la nebunie. Scopul vietii a fost pierdut, nu mai ramane decat o singura bucurie: incetarea chinurilor, uitarea de toate… Diavolul se bucura!
Inca o victima – nefericitul sinucigas, care devine bun al lui pe vesnicie.
Iata la ce sfarsit nefericit duce trufia. Am dat ca exemplu treapta extrema a ei, insa, oricare ar fi momentul din evolutia acestei cumplite boli, poa*te fi cu adevarat fericit omul care s-a despartit si de iubirea lui Dumnezeu, si de iubirea aproapelui? Raspunsul se impune de la sine. Pe cand omul smerit ajunge la un sfarsit fericit: la vesnica bucurie, la vesnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe sleau, oare este chiar atat de grea si obositoare calea crestinului simplu, care nu este legat cu legamintele slujirii poporului? Doar inceputul acestei cai este dureros pentru cel smerit, insa apoi, in urma exersarii, virtutea devine obisnuinta, si cel smerit inceteaza sa mai simta apasare de pe urma ispitelor diavolesti – dimpotriva, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecarei biruinte pe care o dobandeste asupra sa. Iar cand se statorniceste definitiv in aceasta virtute, puterea cea rea nu mai indraz*neste sa se apropie de el, fiindca smerenia ii arde pe draci si ii izgoneste.
Atunci, diavolul se straduie sa-l ispiteasca in somn, prin oameni, insa nici asa nu reuseste ma*re lucru, fiindca cel cu adevarat smerit place ori*cui si toti il iubesc. Cursele diavolului sunt recu*noscute, si crestinii evlaviosi nu isi fac pacat, nu se ridica impotriva dreptului.
Si ce bucurie nepamanteasca umple cu asupra de masura sufletul omului smerit! Cate mangaieri duhovnicesti! Ce apropiere si impartasire adevarata cu Domnul! Cred ca si tu, prietene, te vei invoi ca pentru o asemenea fericire nepamanteasca sa te inchini tuturor, sa-i mangai pe toti, sa le slujesti tuturor, sa fii pentru toti, fara alegere, cel de pe urma rob.
《va urma 》

L-am rugat pe Dumnezeu


L-am rugat pe Dumnezeu sa ia mandria de la mine si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Mandria nu se ia, de ea trebuie sa te lepezi. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea rabdare si El mi-a raspuns: NU, rabdarea este cununa incercarilor. Ea nu se da, ea se dobindeste. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi daruiasca fericirea si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu, eu iti dau binecuvintarea, dar depinde de tine sa fii fericit. L-am rugat pe Dumnezeu sa ma fereasca de durere si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferintele il indeparteaza pe om de grijile lumesti si il apropie de Mine. I-am cerut lui Dumnezeu crestere duhovniceasca si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Duhul trebuie sa creasca singur. Eu doar il altoiesc ca sa aduca roade. L-AM RUGAT PE DUMNEZEU SA MA AJUTE SA-MI IUBESC APROAPELE ASA CUM MA IUBESTE EL SI DUMNEZEU MI-A SPUS: IN SFARSIT AI INTELES CE TREBUIE SA CERI, i-am cerut lui Dumnezeu putere si El mi-a dat incercari ca sa devin puternic.

Pr. Irodion, Manastirea Lainici

Ispitele ne sunt de folos, daca stim sa le folosim .
Ele pun la incercare, curatesc si lumineaza sufletul, si arata cat este de puternica credinta noastra; de aceea nu trebuie sa deznadajduim atunci cand vin ispitele, ci trebuie sa ne luptam vitejeste cu ele si, lucrul principal, nu trebuie sa dam loc gandului: „Sunt mai bun ca altii!”
Dimpotriva, trebuie pana la sudori de sange sa ne silim spre gandul: „Sunt mai rau decat toti” , si sa ne straduim sa gasim in noi insine ceea ce-l poa*te adeveri.
Atata doar: sa nu uiti niciodata, prietene, ca orice neplaceri si ispite ai intampina in calea ta trebuie sa le primesti intotdeauna ca pe niste incercari ,
nu ca pe niste semne ale lepadarii tale de catre Dumnezeu. Aici se poticnesc multi crestini si de asta cad in deznadejde, socotindu-se lepadati de El.
Ispita este o cale ce duce la cunoasterea lui Dumnezeu . Nenorocirile, necazurile si ispitele de tot felul ne frang sufletul –
insa Hristos, spre mangaierea celor necajiti, spune:
ca spre Mine a nadajduit, si-l voi izbavi pe el… si-l voi proslavi… si-i voi arata lui mantuirea Mea
(Ps. 90,14-16).
In ispite cunoastem mai bine si mai limpede ca nimeni altcineva, in afara de Domnul (si de Preacurata Lui Maica), nu alina intristarile noastre
, nu tamaduieste bolile noastre, nu ajuta si imbogateste in saracie, nu izbaveste de moarte; stim, de asemenea, ca El este singurul izvor al vietii noastre, al mantuirii noastre, al fericirii noastre, si ca de aceea suntem datori sa ne bucu*ram de toate necazurile, de toate ispitele, nu sa cadem in acedie si sa deznadajduim.
Cand sufletul tau va fi inviforat de acedie sau deznadejde, citeste rugaciuni de felul acestora:
In zadar te ostenesti in privinta mea, mai-mare voievod cazut. Eu sunt rob al Domnului Iisus Hristos. Luptandu-te cu mine, cel slab, tu, trufie preasemetita, nu faci decat sa te injosesti pe sineti.
Ce este tie si noua, fugarule din Cer si sluga vicleana? Nu tu ai stapanirea peste noi, caci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stapanirea peste noi si peste toti. Lui l-am pacatuit, Lui ii vom si raspunde. Iar tu fugi departe de la noi, pierzatorule. intariti cu cinstita Lui cruce, noi calcam capul tau de sarpe. Amin.

"Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise:
- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut e imposibil să le mai recuperăm."
Părintele Iustin Pârvu

De ce se aprinde candela inaintea icoanelor ?

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI

Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

Cel ce iubește sfințește persoana iubită, o idealizează. Îi scuză defectele, i le acoperă. Îi arată calitățile, i le amplifică. Îi iartă greșelile, îi tolerează neputințele. E fericit de existența persoanei iubite. Nu vrea să primească nimic de la ea, vrea doar să îi ofere. Ar vrea să trăiască o viață întreagă DOAR CA SĂ-I OFERE.. Când este cu persoana iubită, are mereu de oferit câte ceva. Și atunci.. cum nu îmbogățește iubirea pe trăitorii ei?

Nimic nu cere Dumnezeu de la noi.. doar iubire. Nimic nu vrea Dumnezeu de la noi.. El este iubire. Atât pretinde Dumnezeu de la noi: să Îl iubim pe El, să ne iubim între noi. Iubirea este o energie formidabilă. Iubirea face toate lucrurile ușoare. Este greu să-ți ierți greșiții. Nu și pentru mama care-și iartă copii când îi greșesc.. Este greu să rupi de la gura ta ca să dai altuia. Nu și pentru îndrăgostitul care oferă logodnicei sale luna de pe cer! Este greu să rabzi nemulțumirile necontenite ale altora. Nu și pentru Dumnezeu, Care rabdă la nesfârșit bombănelile noastre!

Ați văzut cum dragostea acoperă și scuză greșeala? L-ați auzit pe Hristos cum strigă către Tatăl implorând milă pentru călăii Săi? "Părinte, iartă-i că NU ȘTIU CE FAC"! Vedea Domnul de pe Cruce mânia Tatălui Său pornită împotriva celor care-I batjocoreau Unicul Fiu NĂSCUT DIN EL.. Și Îl implora ca să-i ierte, pentru că dragostea Lui de oameni depășea cu mult durerea trupului Său.

Cum vom putea învăța vreodată iubirea? Iubirea nu se învață, iubirea se trăiește! Amintiți-vă mereu de persoanele pe care ACUM reușiți să le iubiți: părinți, copii, soțul-soția, soția pe soț. În orice moment dificil în care trebui să iubiți, să vă întrebați: "Dar dacă acum în locul acestuia ar fi persoana pe care o iubesc, aș ierta? Aș ajuta? M-aș sacrifica"? Și așa să vă comportați cu acela, ca și cum în locul său ar fi chiar persoana iubită. Astfel, încet-încet, se va lărgi cercul vostru de persoane iubite.. Veți iubi.
Domnul să vă toarne în suflet focul dragostei Sale!

Preotul Sorin Croitoru din Mantova

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos.

Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui.

Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

Arhim. Bartolomeu Anania

Diavolul e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată


Azi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc”. Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!” Iar copilul a înviat.

Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.

Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta”.

Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia”. Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.

Poate că întreaga rugăciune – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” – e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul”. Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată.

Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.

Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă. Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:

– Măi, de ce-ai sunat mai repede?

– Dar eu n-am sunat!

– Nu ai tras tu clopotele!?

Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.

Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” sau doar „Doamne, miluiește-mă”. Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă”. După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.

Extras din Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna 2014

Cercetarea de sine

Cum sa ne supraveghem si sa cercetam cu grija cele ce ne privesc pe fiecare. Cum sa punem fata in fata faptele noastre cu poruncile lui Hristos

[…]Ce inseamna, asadar, a fi atent la sine si a se supraveghea? A fi atent la sine inseamna a grai cu sine astfel: - Oare nu cumva sunt eu stapanit de vreo patima? Fiindca aflu din Sfintele Scripturi ca cel ce are chiar si numai o patima nu intra intru Imparatia Cerurilor, precum e scris: "Daca cineva pazeste toata Legea, dar calca o singura porunca, se face vinovat de toate”. Tot asa supravegherea de sine inseamna a grai cu sine asa: - "Oare niciodata n-am nesocotit cutare sau cutare porunca? Nu cumva sunt nepasator, o nesocotesc si n-o pun in practica?”. Fiindca zice Hristos Dumnezeu: "O iota sau o cirta nu va trece din Lege pana nu se vor implini toate” (Matei 5,18) si: "cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, si va invata asa pe oameni, acela mai mic se va chema intru Imparatia Cerurilor” (Matei 5,19). Sa nu fim neatenti la Dumnezeiestile Scripturi. Cand le citim sa ne privim in ele, sa ne uitam si sa ne cercetam ca intr-o oglinda sufletul si starea in care ne gasim.

Ce vreau sa zic? Auzim pe Domnul: "Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei 3,2). Sa cugetam si noi cum ne-am petrecut zilele vietii noastre: daca ne-am cait cum se cuvine, vom spori si vom creste in faptele cele bune; daca am fost nepasatori, sa ne indreptam. Auzim iarasi: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia Cerurilor” (Matei 5,3). Sa ne cercetam si sa ne probam in orice prilej umilitor, adica in ocari si in necinste, in dispret, si sa vedem daca se afla in noi aceasta virtute: smerenia. Cine o are cu adevarat, le rabda pe toate fara intristare si fara descurajare si nimic din cele ce i se intampla nu-i raneste inima. Iar daca se simte putin jignit, el nu se tulbura peste masura din pricina aceasta, ci pentru aceasta mica rana la inima, (ca adica s-a intristat putin in loc sa primeasca cu bucurie ocarile), el se umileste, se biciuieste, se intristeaza si plange, si retragandu-se in camara cea ascunsa a sufletului sau a chiliei sale, se arunca inaintea lui Dumnezeu si i se marturiseste, ca si cum si-ar fi pierdut toata viata.

Auzim iarasi: "Fericiti cei ce plang”. Vezi ca Hristos nu zice: "cei ce au plans”, ci cei ce plang totdeauna! Sa ne cercetam si aici si sa vedem daca plangem in fiecare zi. Ca daca ne-am facut smeriti prin pocainta, fara indoiala ca nu vom petrece nici o zi, nici o singura noapte fara lacrimi, fara intristare si fara umilinta. Si iarasi: "Fericiti cei blanzi”. Oare cel ce plange in fiecare zi, va putea trai in manie si sa nu fie bland? Ca precum apa stinge flacarile focului, tot asa intristarea si lacrimile sting furia sufletului, incat chiar omul care a fost stapanit multa vreme de manie se schimba si ajunge la o liniste durabila. Tot acum sa ne cercetam daca suntem blanzi, pentru ca cel bland cu adevarat nu sufera cu nici un chip sa vada calcate poruncile lui Dumnezeu, ci, ca si cum el insusi ar pacatui, nu inceteaza a se tangui pentru cei pacatosi.

Sa ne cercetam apoi daca ne este foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca se poate ca cineva sa se afle in dreptate, fara sa-i fie foame si sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, ca este numit "Soarele Dreptatii” si cui ii este foame si sete de El, socoate gunoaie toata lumea si lucrurile ei, iar in onorurile celor mari nu vede decat rusine, daca mai este cat de putin simtitor la onorurile omenesti. Zice iarasi Mantuitorul: "Fericiti cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce isi impart averile sau hranesc pe cei flamanzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au facut saraci pentru Cel ce a saracit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceste nu uita niciodata pe saraci, pe vaduve, pe orfani si pe bolnavi, pe care adesea ii vad, le este mila de ei si varsa lacrimi fierbinti pentru ei, cum facea Iov, care zicea: "Eu am plans pentru toti cei nedreptatiti”. Cand au cu ce, fac si ei milostenie, dar mai ales nu inceteaza niciodata a spune tuturor cele pentru mantuirea sufletului, ascultand de Cel ce a zis: "Am ascultat fara de viclenie si invat pe altii fara zavistie”. Pe acestia ii fericeste Domnul, acestia sunt adevaratii milostivi si cu aceasta milostenie ei urca ca pe o scara la desavarsita curatenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiti pe cei curati cu inima, zicand: "fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, stiind El, ca Dumnezeu si Cel ce a pus Legea, ca daca sufletul nu ajunge la aceasta stare, nu poate sa se intristeze necontenit, nici sa fie cu adevarat bland, nici sa-i fie sete de Dumnezeu, nici sa se curete de patimi, nici sa devina ca o oglinda curata, dar si ca fara toate acestea, niciodata nu va contempla curat fata Stapanului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu in toate, se afla in pace cu El si pacea se statorniceste intre Dumnezeu, Facatorul nostru, si sufletul potrivnic mai inainte Lui, si atunci, ca un facator de pace, este numit de Dumnezeu: "Fericit” ca zice: "Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunavoie s-au impacat cu Cel ce a venit sa dea pace celor de aproape si celor de departe; cu Cel ce a venit sa ne impace pe noi, dusmanii Sai, cu propriul Sau Tata si sa faca una ceea ce era despartit, adica sa ne faca partasi Preasfantului Duh si El insusi sa ia trupul nostru. Este limpede, ca cei care-L vad, s-au impacat cu El, au ajuns la pacea dorita si s-au facut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judeca, cine este cel ce osandeste? Dar daca tu nu iubesti pe fratele tau pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar daca noi nu putem sa-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede ca nici nu ne-am impacat cu El. Sa ne silim deci, fratilor, sa facem dimpotriva, ca sa-L vedem sa ne impacam cu El si sa-L iubim, asa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.

Apoi auzim si aceste cuvinte: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Sa ne cercetam pe noi insine daca si noi suntem prigoniti din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindca "toti cei ce voiesc sa traiasca in Hristos vor fi prigoniti”, spune Apostolul. De aceea Hristos adauga aceste cuvinte: "Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urma pe cei prigoniti si ocarati si le porunceste cu putere: "Bucurati-va si va veseliti?” Pentru ca cel ce in adevar s-a pocait de pacatele sale si s-a facut smerit, repet, se intristeaza in fiecare zi, e bland, ii este foame si sete din adancul sufletului de Soarele Dreptatii, e milostiv si milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile si slabiciunile tuturor si, plangand si curatindu-se, el vede pe Dumnezeu, e impacat cu El, e in adevar pasnic si vrednic sa fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar daca e prigonit, lovit, ocarat, palmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urate, le rabda cu bucurie si cu negraita veselie. Acestea stiindu-le, Stapanul a zis cu hotarare: "Bucurati-va si va veseliti!”.

Cel ce insa nu este asa si nu are bucurie revarsata in adancul fiintei sale, cum va putea rabda el toate acestea fara ranchiuna? Niciodata! Asadar, parintilor si fratilor, sa ne silim din rasputeri in fiecare zi si in fiecare ceas daca se poate, sa ne judecam pe noi insine; sa nu contenim niciodata a ne cerceta si, precum am zis, sa trecem prin toate poruncile, sa ne cercetam fata de fiecare din ele si sa ne observam pentru a ne cunoaste. Daca am gasit ca am implinit vreo porunca, sa multumim Stapanului si Dumnezeului nostru si sa ne straduim s-o implinim si mai deplin; daca am uitat vreo una sau n-am implinit-o, sa ne silim, va rog, s-o implinim desavarsit ca, nu cumva neglijand-o, sa fim numiti mai mici intru Imparatia Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcand ca pe treptele unei scari, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stapanul nostru Care asteapta sa ne zica: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). […]

Sfantul Simeon Noul Teolog

“Încredințați-vă Lui Dumnezeu Cel Bun, Cel Tare, Cel Viu și El vă va povățui la odihnă! După încercări urmează bucuria duhovnicească; Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările și întristările pentru dragostea Sa. Așadar, nu vă împuținați cu sufletul și nu vă temeți!”
(Sf. Ierarh Nectarie de la Eghina)

MINUNILE ȘI MENTALITATEA MODERNĂ:

Multă lume citește cu scepticism minunile consemnate în vechile cărți bisericești. Cum să accepte oamenii "evoluați" ai zilelor noastre că într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat se tăiau mâini de sfinți, iar noaptea creșteau înapoi, erau băgați creștinii în gropi cu var nestins, iar dimineața erau găsiți nevătămați, li se zdrobeau toate oasele, apoi apăreau paznicilor închisorilor frumoși și sănătoși? Câte și mai câte ne povestesc cărțile, dar noi le încadrăm la capitolul "povești de ținut treji copiii"...
Și totuși, în "Viețile sfinților" sunt relatate numai întâmplări adevărate. De multe ori ele par neverosimile pentru că realitatea duhovnicească depășește cu mult puterea noastră de înțelegere sau chiar aceea de imaginație. Noi ne-am format o mentalitate materialistă, de aceea nu putem accepta ceruri care se deschid și îngeri care coboară din ele cântând. Nu ne putem imagina oști de îngeri cu săbii de foc care luminează tot cerul nopții sau stâlpi de fum care ajung până la nori, munți care se cutremură de glasurile heruvimilor Lui Dumnezeu, mări care se deschid în mijloc și ape care stau drepte ca niște pereți de sticlă...
Toate acestea depășesc cu mult puterea noastră de acceptare! Pentru un singur motiv: pentru că mintea noastră materialistă funcționează după criteriile legilor fizicii newtoniene! Noi cu greu acceptăm și mecanica relativistă a lui Einstein, care este știință pură, darămite îngeri și minuni! Ce să facem? Nu este întrutotul vina noastră: zeci de ani în care comuniștii i-au tocat la cap pe părinții noștri: "Nu există Dumnezeu! Natura a creat totul în lume!"... a fost "construită" o generație de oameni care crede numai în ceea ce se poate vedea și atinge. Noi suntem urmașii acestora. Trebuie multă voință, multă muncă pentru redobândirea frumuseții sufletului românesc, așa cum era ea înaintea valului de ateism "științific".
Cum se dobândește credința? Ne învață Sfântul apostol Pavel: "Credința vine din auzire, iar auzirea din cuvântul Lui Dumnezeu!" Deci, în primul rând trebuie să ne ajungă cumva în suflete cuvântul Scripturii. Ori din citire, ori din auzire. Chiar și din vizionarea unui film religios, ascultarea unei predici... Important este să pătrundă înăuntrul nostru cuvântul Lui Dumnezeu. Apoi... cuvântul își va face treaba lui! Că zice Domnul mântuirii noastre: "Cuvintele pe care Eu vi le spun SUNT DUH ȘI SUNT VIAȚĂ!" Adică, odată intrate în suflet, ele sunt active, lucrează cu hărnicie, înviind sufletele, înviorând mințile, înmuind inimile.
Pe de altă parte, trebuie să încercăm din răsputeri să facem binele. Bine în stânga, bine în dreapta... să nu treacă zi fără să fi făcut ceva bun! Și atunci, văzând eforturile noastre, Dumnezeul îndurărilor se va înduioșa și va vărsa din belșug din harul Duhului Sfânt peste noi. Atunci vom primi lumina cunoștinței de Dumnezeu și de veșnicie.
Important este să vrem să avem credință, să nu ne mulțumim așa, cu teoriile acestea naive materialiste: "Nu există decât ce se vede". Da' ce, curentul electric se vede? Câmpul magnetic se vede? Atomul și celula se văd? Câte există fără a putea fi văzute!!!
Încercați și voi, luptați-vă, că para mălăiață nu vine în gura lui nătăfleață! Nici mura nu vine-n gură singură - la proverbe nu ne-ntrece nimeni!

Spor la muncă pentru câștigarea credinței!

(Preot Sorin Croitoru, Mantova - Italia)

Ce le lipsește oamenilor de astăzi?!

"Deși la etapa actuală lumea este suficient de îndestulată, nu e greu să observăm că ceva totuşi îi lipsește. Acest ceva însă este esențial. E vorba de Dragoste.
Oamenii nu mai iubesc! Nu știu cu ce se „mănâncă” această noțiune. Cel mult se iubesc pe sine.

Faptul că oamenii au ajuns să-și iubească propriile pofte și porniri, că îi iubesc și chiar îi idolatrizează pe cei care sunt cu ei în același duh, pe odraslele lor, nu înseamnă că lumea a înțeles ce este cu adevărat iubire.

A iubi înseamnă a răbda, a accepta, a înțelege, a îndruma… şi încă atâtea altele înseamnă.

http://www.ganduridinierusalim.com/c...lor-de-astazi/

Omul se cunoaste dupa felul cum reactioneaza la DEFAIMARE dar si la LAUDA.

" Tot raul din lume a venit de la faptul ca oamenii au inceput sa se compare intre ei, caci comparatia este inceputul invidiei, al inaltarii de sine si al disperarii, pacate in care au cazut Cain, Iuda si insusi Satan. A fi vorbit de rau nu e cel mai rau lucru; mai rau decat a fi vorbit de rau, este a fi vorbit de bine, doar de bine. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește." Pr. Savatie Bastovoi

Nimic nu ne instraineaza atat de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu,si nimic nu ne da mai mult focului iadului, cat patima tiranica a MANDRIEI si a SLAVEI DESARTE.
Cand acestea exista in noi suntem pangariti, chiar daca am avea alte virtuti, ca neprihanirea, postul, milostenia sau rugaciunea. Caci, cum spune Scriptura: "TOT CEL CE ARE INIMA MANDRA E NECURAT IN FATA LUI DUMNEZEU" (Proverbe 16,5). Pe om nu-l pangaresc doar pacatele trupesti, desfarul, adulterul si cele asemenea, dar si MANDRIA, cu mult mai mult decat altele.Fiindca fiecare cuget de desfrau este desigur, pacat de moarte, are insa ca pricina dorinta. Cand vorbim despre MANDRIE, dimpotriva, nu poti gasi vreo cauza sau faza de inceput, care s-o indreptateasca, fie si catusi de putin. MANDRIA nu e altceva decat PERVERTIREA SUFLETULUI si BOALA GREA care se naste din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume,este cel mandru! (Sf.Ioan Gura de Aur)

E de ajuns rugaciunea de acasa?

- Mulţi, pentru a nu merge la biserică, invocă faptul că slujbele sînt prea lungi, inclusiv Sfînta Liturghie. E de ajuns rugăciunea pe care o facem acasă?

- Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur. Nu faci tu cu o scîndură vapor de mîntuire, corabie dintr-o scîndură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciunea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atâţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne" va fi primit, ne spune Hristos.

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciunii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jertfeşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună - că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, slavă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul. Să mergem la biserică!

Ieromonah Savatie Baștovoi

Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009

Suntem ceea ce gandim, ceea ce faptuim, ceea ce promitem, ceea ce afisam in exterior tinuta, mers, gesturi, etc , ceea ce simtim, ceea ce daruim.
Un om bun, bland si iubitor de Dumnezeu nu va indrazni sa judece, nu va purta haine provocatoare de sminteli, nu va arunca cuvinte murdare si denigratoare la adresa nimanui.
Asculta-te ce ganduri ai, si vei intelege cine esti de fapt.,,
(Staretul Tadei de la Vitovnita)

,, Nu este nimic pierdut daca copiii pe care i-ai dus la biserica de mici, la majorat o iau pe alte cai. Atunci, tu ca parinte, ai datoria sa te rogi de doua ori mai mult.,,

,, Nu se mantuieste parintele care nu si-a invatat copiii cuvantul lui Dumnezeu de mici.,,
,, Ca sa se mantuiasca, trebuie toata viata sa staruie prin manastiri, sa-si spele perna in lacrimi si sa ceara mila lui Dumnezeu, ca copilul sa nu plece la osanda,,

Sfantul Paisie Aghioritul

Religia înseamnă...În momentul în care ai om rău în faţa ta, tu să ai posibilitatea să-l îmblânzeşti cu o vorbă bună, după proverbul popular românesc: "Vorba dulce mult aduce!"; sau vorba Sfântului
Chiril al Alexandriei: "Cu vorba buna faci bun şi pe cel rău, iar cu vorba rea faci rău şi pe cel bun!"

IAR MODUL DE A-L ADUCE PE OM LA DUMNEZEU, ESTE AL BLÂNDEŢII

"..stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura."(2 Timotei 2,4) "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul."(Matei 5,5)

Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, paşnică, prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domoleşte mânia şi înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe. Creştinii vor învăţa şi îndrepta pe alţii cu blândeţe, iar necredincioşii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învaţă. Psalmistul ne încredinţează că cei blânzi vor avea belşug de pace iar Mântuitorul arată că cei blânzi vor moşteni pământul la sfârşitul acestui veac. Modelul suprem este Iisus, cel care este blând şi smerit cu inima, păstorul care călăuzeşte blând oile sale.

Modelul suprem de blândeţe este Domnul Iisus, Cel care este ,,blând şi smerit cu inima”, păstorul care călăuzeşte blând oile sale (Matei 11,29; 21,5; II Corinteni 10,1). Drept aceea, Mântuitorul spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."(Matei 11,27-30).
https://www.youtube.com/watch?v=WjtcbEI_Bqg

"Sa-i iubesti si sa patimesti impreuna cu cei saraci, ca si tu sa fii miluit de DUMNEZEU.
Sa nu-i mustri pe cei care au intristare in inima, ca sa nu fii pedepsit cu acelasi toiag si cautand pe cineva care sa te mangaie, sa nu afli pe nimeni!
Mai bine sa fii dispretuit, decat sa dispretuiesti pe altul. Mai bine sa fii nedreptatit, decat sa nedreptatesti.
Cel care fuge de slava cea desarta a lumii, unul ca acesta simte in sufletul sau slava veacului ce va sa fie.
Fereste-te de intalnirile cele multe si ingrijeste-te de sufletul tau, ca sa-ti pastrezi linistea sufleteasa.
Pazeste-te de pacatele cele mici, ca sa nu cazi in cele mari.
Iti este mai de folos sa inviezi sufletul tau din patimi, cugetand la cele dumnezeiesti, decat sa inviezi morti.
Mai bine sa fii prigonit, decat sa prigonesti; sa fii rastignit, decat sa rastignesti; sa fii nedreptatit, decat sa nedreptatesti; sa fii clevetit, decat sa clevetesti...
Daca iubesti blandetea, vei avea pace in sufletul tau. Iar daca te vei invrednici sa dobandesti pacea, te vei bucura in orice incercare...
Dumnezeu rabda toate neputintele noastre, insa nu-l sufera pe cel care tot timpul carteste, ci il pedepseste ca sa-l indrepte...
Gura si inima, care in fiecare incercare ii multumesc lui DUMNEZEU, primesc binecuvantarea Lui si harul dumnezeiesc.
Atunci cand viata ta este dupa DUMNEZEU, sa nu te intristezi pentru necazurile si relele tale patimiri, caci DUMNEZEU ti le va ridica intr-o buna zi. Sa nu te temi nici de moarte, pentru ca DUMNEZEU a pregatit bunatatile cele viitoare ca sa te faca mai presus de moarte."
(Sfantul Parinte Iustin Parvu)

Se duc oamenii, aleargă, se suie în câte 60 de autocare şi toate-o iau la părintele Arsenie Boca la mormânt şi spun: "Uite ia! Am fost la părintele Arsenie Boca!"

Da! Ai sărutat crucea, te-ai închinat, ţi-ai dat pomelnic… dar ţi-ai schimbat viaţa? Ai fost la Sihăstria, la mormântul părintelui Cleopa. Ţi-ai schimbat cu ceva viaţa? Ai fost la mormântul lui Arsenie Papacioc. Ţi-ai schimbat viaţa? Ai fost la mormântul Sfânt, la Ierusalim! Ţi-ai schimbat viaţa? Fă-ţi pravila! Fă-ţi canonul! Fii credincios! Fii evlavios! Fii demn! Fii om! Fii bun! Fii blând! Nu urî! Nu duşmăni! Nu pârî! Nu face rău! Nu scârbi! Nu jigni! Şi-atunci, sfântul din tine va da lumina de care tu ai nevoie şi omul lăuntric din tine te va scoate la lumină. Noi suntem exact, ştiţi cum? Ca un măr frumos şi roşu pe deasupra şi viermănos înăuntru. Putregaiul stă in noi! Şi Iisus Hristos a demonstrat acest lucru: "O fariseilor şi cărturarilor făţarnici! Pe deasupra păreţi morminte văruite, dar înlăuntrul vostru este numai putoare şi păcat!" Ei, aşa şi noi oamenii: noi vrem să ne credem credinciosi, vrem să ne credem deştepţi, ne dăm cu părerea, osândim, judecăm, catalogăm, noi cunoaştem tot...

Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=Y9Le1KoGhcE

Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor . Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
Este o legătură? Este adevărată legătura? Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu , dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
( Înaltpreasfințitul Justinian Chira)

În câmpii, în ţarini, în grădini, păduri şi prin munţi, muncitorii rezemaţi de uneltele lor de lucru îşi înalţă ochii spre cer şi, printr-o simplă mişcare, ca şi-n inimile lor, arată pe Dumnezeu copiilor lor. Săracii Îl cheamă pe Dumnezeu pentru a-i salva din lipsurile lor. Muribunzii, luptându-se cu moartea, Îl strigă pe El, Viaţa şi
Învierea tuturor credincioşilor buni. Nelegiuiţii de El se tem, iar binefăcătorii Îl laudă. Regii şi împăraţii pământului îşi depun coroanele şi sceptrele lor înaintea Lui, iar oştirile Îl pun în fruntea lor.
Pentru biruință Lui I se aduce laudă, iar cei încovoiaţi, robiţi, înfrânţi şi zdrobiţi în El caută ajutor. În orice timp, loc şi împrejurare, Dumnezeu este chemat de oameni şi de întreaga natură în ajutor. Şi pentru ce toate acestea...? Pentru că în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Faptele Apostolilor 17, 28). „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 36).
( Protosinghel Nicodim Măndiță)

Fantomele din ceaţă

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil. Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă. Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte. Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj ver-nacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare. Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai abitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili. În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi… Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă. Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său. Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ. Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism. Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Ortodoxia, iată realismul!

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Editura Mănăstirii Rohia, 2006