Sufletul pustiu şi obosit
 

Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage.

De ce obosim sufleteşte? Oare sufletul poate fi pustiu?
De ce nu? Dacă este lipsit de rugăciune, sufletul poate fi pustiu şi obosit.
Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage. Atunci prindeau putere.
Astfel a făcut şi Domnul. Pentru ca sufletul să nu fie pustiu şi să aibă putere, trebuie să se înveţe cu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”


(Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creștin pentru vremurile de azi - vol I, Editura Sophia, p.90)

Dă-mi, Doamne, hotărâre!
 

Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte.

Cum poate un om să devină hotărât, să ştie ce trebuie să facă?
Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte. Asta e o lucrare a vrăjmaşului când pornim la o treabă fără Dumnezeu. Fără El nu putem face nimic. Nimic!
Şi să pornim de acolo de unde suntem, din neputinţa noastră, şi nu din înălţimile dorinţelor noastre. Un creştin adevărat îşi face semnul Sfintei Cruci toată ziua, în tot locul şi la toată treaba. De ce? Tocmai pentru a porni cu Dumnezeu şi cu puterea Lui de la neputinţa noastră.
Noi ne mirăm că nu putem ceva. Ăsta e un semn de necredinţă. Ar trebui să ne mirăm că ne trece prin cap să facem ceva fără ajutorul lui Dumnezeu! Aşadar, omule, să-ţi faci sfânta cruce şi să zici: „Dă-mi, Doamne, hotărâre!” Şi să nu ne mai gândim mult dacă suntem sau nu hotărâţi, ci să strigăm mereu la Domnul ca să fim cu El şi în El!


(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p. 139)

Rugăciunea de unire a părintelui Sofronie
 

Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru o voie, întru o dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.

Iubirea nemărginită ce cuprindea întreaga ființă a Părintelui Sofronie poate fi mai bine cuprinsă de înțelegerea noastră citind cuvintele pe cale le folosea într-o rugăciune pe care o iubea foarte mult, rugăciunea de unire. Iată cuprinsul acesteia:
„Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Carele suindu-Te pre muntele Golgothei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul legii, şi ai preînnoit chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale întinzând, ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiţi întru una să aduni, şi trimiţând pre Preasfântul Duh, la unime pre toţi ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui strălucire, înainte de a ieşi la această mare lucrare de sfinţenie, lumii răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toţi una să fim, precum Tu eşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune, spre a împlini această poruncă în fiece zi, şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri carea ai poruncit nouă zicând: “Să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi”. Prin Duhul Tău Cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri unul altuia, amintindu-ne că cel ce mai mult iubeşte, acela mai mult se şi smereşte; învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta, şi împreunează pre noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, întru ó turmă de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt, împrejurul Părintelui şi Povăţuitorului nostru iubit, dând nouă şi a vedea în fieştecare frate şi soră – chipul slavei Tale celei negrăite; şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră.
Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru ó frăţie, vieţuind întru ó inimă, întru ó voie, întru ó dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.
Întăreşte, apără şi acoperă sălaşul acesta cel sfânt, pre carele a sădit dreapta ta, şi umbrează pre el subt acoperământul Preacuratei Maicii Tale, şi al Cuviosului Părintelui nostru Siluan, ocrotitorul nostru, pre fieştecarele binecuvântând şi ocrotind, cari aci vieţuiesc, păzindu-ne adică de gânduri de stricăciune făcătoare, de cuvinte sau de porniri protivnice ale inimii carile prăpăstuiesc sfântă lucrarea slujirii noastre; spre a se zidi sălaşul acesta pre piatra Evangheliceştilor Tale porunci, întru loc de tămăduire, loc de sfinţire şi de mântuire, nouă înşine, precum şi tuturor celor ce aleargă către dânsul, cei osteniţi şi împovăraţi fraţii şi surorile noastre, şi ca să aflăm toţi odihnă întru Tine, Cel blând şi smerit Împăratul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”


(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovnicești Vol.1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 381-382)

Credinţă şi răbdare în necazuri
 

Omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


Să ştii că numai cel ce arată credinţă şi răbdare în necazuri dobândeşte slava si bunurile cereşti promise.
Într-adevăr, este necesar ca grâul aruncat sub brazdă şi sămânţa copacului mai întâi să putrezească şi în stare jalnică să ajungă, ca după aceea să dobândească haina cea minunată şi rodul nenumărat.
Tot aşa şi omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


(Sf. Macarie Egipteanul, Alte fapte omilii, Cuvânt Despre răbdare şi discernământ, 28, în PSB, voi. 34, p. 314)

Nepăsarea sau nesimţirea?
 

Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire...
Neştiinţa nu este nici ea o problemă exclusivă a raţiunii; deşertăciunile lumii care îşi au cuibar în mintea creştinului nu o lasă deloc să primească învăţătură din Scripturi, să-L descopere în poruncile Sale, cum îndemna acelaşi Marcu Ascetul, inspirându-se din Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 3: 24); ca atare, se impune ca primă necesitate curăţirea ochiului minţii, care să ducă la o purificare totală, ca şi menţinerea lui în curăţie.
Nepăsarea, sau nesimţirea, le îmbracă pe celelalte două ca într-o armură, încoronându-le şi ajutându-le să depărteze pe om de Dumnezeu.
Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire, stare ce poate duce, fără cuvântul viu al Scripturii în minte, la deznădăjduire şi moarte duhovnicească;


(Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Doxologia, 2010, p. 306)

Pacea lui Dumnezeu
 

Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire (Fil. 4,7) este oferită sufletelor care luptă, drept premiu și dar împărătesc; ea este o caracteristică a copiilor lui Dumnezeu.
Mă rog din inimă sa fii bine și să te bucuri în pacea sufletului, căci pacea lui Dumnezeu nu e nimic altceva decât un loc al lui Dumnezeu, odihnă, fericire și încântare dumnezeiască.
Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire (Fil. 4,7) este oferită sufletelor care luptă, drept premiu și dar împărătesc; ea este o caracteristică a copiilor lui Dumnezeu.
Pentru ca ea să se sălășluiască în sufletul unui creștin, mai întâi e necesară o dumnezeiască trudă - trudă de natură duhovnicească.
Atunci ea aduce discernământul și o conștiință limpede, nepătată ce strălucește mai tare decât soarele, care știe că omul a făcut ceea ce trebuia. Atunci, acest suflet primește prețiosul dar al "păcii lui Dumnezeu" și se desfată într-însul și discută precum o mireasă cu prea frumosul ei Mire Iisus despre veșnica lor căsătorie și despre băgățiile duhovnicești ale cerului. Iar în timp ce omul se gândește la toate aceste lucruri, pacea se înmulțește și omul sfârșește prin a se bucura de lacrimi foarte dulci. Pacea lui Dumnezeu este logodna omului de dinaintea nunții cu Mielul cel înjunghiat. O, pace a lui Dumnezeu, vino chiar și la mine cel plin de tulburare, cel nu Îți cunoaște frumusețea!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.360)

Stăruiţi în rugăciune
 

Stăruiţi în rugăciune, stăruiţi în strădanie, petreceţi o zi fără de păcat. Tot restul vi se va da de Însuşi Dumnezeu. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine.
Învredniceşte, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne păzi noiť. Adeseori v’am repetat această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerului. Nu bogăţia intelectuală mântuieşte persoana. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine. Harul Duhului Sfânt ne învaţă realităţile vecinice în măsura în care trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu Făcătorul tău din toată fiinţa ta, şi iubeşte pe aproapele ca însuţi pe tine. Da, păziţi întotdeauna aceste porunci!
Stăruiţi în rugăciune, stăruiţi în strădanie, petreceţi o zi fără de păcat. Tot restul vi se va da de Însuşi Dumnezeu.
Pentru a păstra harul Duhului Sfânt trebuie să ne înfrânăm de la tot gândul ce nu place lui Dumnezeu, ne spune Stareţul Siluan. Iată lucrarea noastră. Iată cultura noastră. De vreme ce este vorba de vecinica mântuire, aceasta nu se sfârşeşte niciodată. Începem şi reîncepem la nesfârşit.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din duh, traducere de Ierom. Rafail Noica, Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 19)

Ce înseamnă mântuirea?
 

Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta.

Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiţie de a trece în împărăţia lui Hristos? Cum putem dezvolta în noi putinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh? Un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Tať.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fieť. Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din duh, traducere de Ierom. Rafail Noica, Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 15)

„Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”
 

Dacă nu urâm răul, nu putem să iubim binele. Ba chiar mai mult, trebuie să facem binele, ca să ne ferim de rău.

„Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”(Psalmul 33,13).
Dacă nu urâm răul, nu putem să iubim binele. Ba chiar mai mult, trebuie să facem binele, ca să ne ferim de rău.
Pacea trebuie căutată, ca să ne ferim de războaie. Căci nu este de ajuns să o căutăm dacă, după ce am găsit pacea care ne părăsise, nu o urmăm pe ea care covârşeşte orice minte (Filipeni 4, 7) şi în care este locaşul lui Dumnezeu, după cum spune Profetul : „Şi s-a făcut în pace locul Lui (Psalmul 75,2)


Fericitul Ieronim

Păcatul - cauză a morţii
 

Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângîiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".

Prin neascultare, omul activează în sine posibilitatea morţii, ca expresie a propriei libertăţi folosite fără discernământ.
Omul moare nu datorită fiinţei sale de muritor (căci nu a fost creat pen*tru a muri, ci pentru a trăi), ci deoarece se depărtează de Dum*nezeu, Care este Viaţa lumii. Omul pleacă de la Viaţă şi refuză comuniunea în ascultare cu Cel ce i-a dat viaţă.
El devine stricăcios prin păcat şi - ca o expresie a acestei stricăciuni - omul în*cepe să omoare pentru a trăi, se hrăneşte cu viaţa făpturilor dimprejurul său, îşi prelungeşte propria viaţă muritoare prin moarte, perpetuând moartea prin viaţa sa.
Dumnezeu rânduieşte „pen*tru ca răutatea să nu fie fără de moarte", ca trupul omului, care se hrăneşte cu moartea altora, să moară, adică să se despartă de sufletul nemuritor şi să se unească în cele din urmă cu materia din care a ieşit.
Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângâiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".
Dreptul Simeon cere slobozirea din robia stricăciunii, arătând că în gân*direa lui Dumnezeu, moartea este o eliberare de păcat. În Hristos, moartea se converteşte în moarte a morţii şi trecere de la moarte la viaţă (Paşti).
Păcatul este ruptura de sine a fiinţei, şi el include nefirescul şi absurdul lumii care îşi alienează vocaţia de nemurire şi alu*necă în tenebrele negării de sine (omul fiind chip al lui Dumne*zeu) şi de ceilalţi. Din această perspectivă, mântuirea adusă de Hristos este tocmai anularea acestei negări şi afirmarea defini*tivă a victoriei iubirii asupra morţii de sine.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina Veacurilor - unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura Doxologia, 2010, p. 379)