Când vin necazurile peste noi, să le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le îngăduie pentru ispăşirea unor păcate ale noastre.
Niciodată să nu învinovăţim pe nimeni, ci totdeauna noi să ne socotim vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă. Şi să nu ne mirăm.
De ce? Acel „de ce?” să ni-l impropriem şi să găsim răspunsul în propria noastră fiinţă. Dacă privim în jurul nostru la unele familii care au numai un singur copil voit, iar pe ceilalţi pe care i-au zămislit nu i-au dorit şi i-au avortat, observăm o nefericire şi o mulţime de necazuri, boli, certuri etc. În unele cazuri, chiar acel singur copil pe care l-au născut a ajuns să-i bată, să-i batjocorească pe proprii lui părinţi, provocându-le multă suferinţă şi lacrimi.
Arhimandrit Ioachim Pârvulescu

Sufletul nu poate avea pace daca nu se va ruga pentru vrajmasi. Sufletul care a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om, pentru care Domnul a patimit pe cruce si sufera cu sufletul pentru noi toti. Domnul m-a invatat sa iubesc pe vrajmasi. Fara harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrajmasi, dar Duhul Sfant ne invata iubirea, si atunci ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu.
Va rog, fratilor, faceti o incercare. Daca cineva va ocaraste sau va dispretuieste sau va smulge ce e al vostru, sau prigoneste Biserica, rugati pe Domnul zicand: „Doamne, noi toti suntem fapturile Tale. Ai mila de robii Tai si intoarce-i spre pocainta!” Si atunci vei purta in chip simtit harul in sufletul tau. La inceput sileste inima ta sa iubeasca pe vrajmasi, si Domnul, vazand dorinta ta cea buna, te va ajuta in toate, si experienta insasi te va invata calea. Dar cine gandeste rau de vrajmasi, acela nu are in el iubirea lui Dumnezeu si nu-L cunoaste pe Dumnezeu.
Daca te vei ruga pentru vrajmasi, va veni la tine pacea; iar cand vei iubi pe vrajmasi, sa stii ca un mare har al lui Dumnezeu viaza intru tine; nu zic ca este deja un har desavarsit, dar e de ajuns pentru mantuire. Daca insa ii ocarasti pe vrajmasii tai, aceasta inseamna ca un duh rau viaza intru tine si aduce ganduri rele in inima ta; pentru ca, asa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gandurile bune si gandurile rele” (Mt 15, 19). Omul bun gandeste: „Tot cel ce rataceste de la adevar piere” si, de aceea, ii este mila de el. Dar cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi.
Daca nu-i iubesti, macar nu-i ponegri si nu-i injura; si acesta va fi un lucru bun. Dar daca cineva ii blestema si-i injura, e limpede ca un duh rau viaza in el si, daca nu se pocaieste, va merge dupa moarte acolo unde salasluiesc duhurile cele rele. Sa izbaveasca Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire! Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: „Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 22)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele inca de aici.
(Sf. Siluan Athonitul)

Viata noastra e plina de tulburare si neliniste.
Cu totii suntem ingrijorati, cu totii suntem nemultumiti, cu totii ne plangem, fie ca suntem bogati sau saraci, stapanitori sau oameni simpli.
Dar tulburarea si grija nu se datoreaza atat situatiilor exterioare si conditiilor de viata, cat neoranduirii si bolii noastre sufletesti.
Asa cum ochiul bolnav nu vede in intuneric si in cea mai puternica lumina, la fel si sufletul bolnav este tulburat chiar si cand este liniste.
Sa-I incredintam toate problemele noastre lui Dumnezeu si sa credem ca nimic nu-i al nostru, sa ramanem indiferenti la slava oamenilor si sa dorim sa-I placem numai Domnului, si astfel vom fi linistiti chiar si cand asupra noastra se va abate cea mai ingrozitoare vijelie.
Sfantul Ioan Gura de Aur / Problemele vietii

CÂND CONȘTIINȚA DISPARE DIN OM, OMUL DEVINE UN MONSTRU!
CONȘTIINȚA CÂND DISPARE DIN OM, OMUL DEVINE MAI PERICULOS DECÂT O FIARĂ!
CONȘTIINȚA CÂND DISPARE DIN OM, OMUL DEVINE SATANA ÎN PERSOANĂ!
Întunecarea minții și a gândurilor!
După aceasta întunecare, celelalte rele le facem noi singuri, nu ne mai trebuie sfatul nimănui!
https://www.youtube.com/watch?v=NK11o4xL1aY

Maica Domnului, pentru smerenia Ei, este cinstită ca a doua în vrednicie după Sfânta Treime

Cel smerit are toate aromele duhovniceşti: simplitate, blândeţe, dragoste fără margini,

bunătate, nerăutate, jertfă, ascultare şi celelalte. El are toată bogăţia duhovnicească tocmai pentru că are sărăcia duhovnicească. Totodată este evlavios şi tăcut, şi de aceea se înrudeşte cu Cea plină de Har, cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, care avea multă smerenie. Deşi avea înlăuntrul ei întreg pe Dumnezeu întrupat, ea nu a vorbit deloc până ce a vorbit Hristos când a ajuns la vârsta de treizeci de ani.

La salutul Îngerului, ea a răspuns: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1:38). Nu a spus: „Eu voi deveni Maica Fiului lui Dumnezeu”. Maica Domnului, pentru smerenia ei, este cinstită ca a doua în vrednicie după Sfânta Treime. „Bucură-te, ceea ce eşti dumnezeu după Dumnezeu, a doua după Sfânta Treime”, spune Sfântul Andrei Criteanul. Să fie roabă, dar să fie şi Mireasă a lui Dumnezeu! Să fie fecioară, dar să fie şi maică! Să fie făptură a lui Dumnezeu, dar să fie şi Maică a Făcătorului! Acestea sunt taine mari, mai presus de fire, care nu se pot explica, ci doar se trăiesc!

– Care icoană a Maicii Domnului vă place mai mult?

– Mie îmi plac toate icoanele Maicii Domnului. Doar numele dacă i-l văd scris undeva, îl sărut de multe ori cu evlavie, iar inima îmi tresaltă de bucurie. Este înfricoşător, când stai să te gândeşti! Era numai o fetiţă când a spus: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1:46-48). În câteva cuvinte atât de multe înţelesuri! Primeşti mult ajutor, dacă te adânceşti în aceste cuvinte puţine, dar puternice. Dacă le cercetezi, vei iubi smerenia, iar dacă te smereşti, Îl vei vedea pe Dumnezeu sălăşluindu-se înlăuntrul tău şi făcând din inima ta Ieslea Betleemului.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, Ed. Evanghelismos, p. 166.

Noi suntem o mare mașină socială de ucis oameni, îi ucidem prin stres, prin incultură, prin nepăsare... Vedeți câte boli se nasc și nu pot fi tratate? Nu îi este dat minții omulului să descopere taina, leacul și esența vindecării lor. Toate aceste plăgi faraonice vor să transforme planeta aceasta dăruită de Dumnezeu, cu toate frumusețile ei, pentru că nu există în cosmos o planetă mai armonioasă, iar noi vrem să o transformăm într-un Mare Cimitir Uman! Adică la venirea lui Iisus pe norii cerului, să nu mai găsescă zâmbete, bucurie, pace între oameni, să nu mai aibă unde cântă îngerii, unde să se așeze Duhul Sfânt... să nu aibă unde să se odihnească Dumnezeu. Totul să fie un mare cimitir! Pentru că acum s-a schimbat tactica. De ce ar mai ucide Irod? Ca să fie acuzat de genocid? A dat Irod o lege, prin care pruncii să fie excluși din Drama Universală. Casătoriți-vă câte doi ca să nu mai puteți naște. Simțiți-vă bine! Doi bărbați nu pot avea copii. Două femei lezbiene nu pot rămâne gravide. Și în felul acesta avem și plăcere și familie, avem și distracție, avem și libertate. Deci vedeți Lucrarea satanei în lume? Vedeți Irodul cum a găsit Cheia Înțelesurilor Veșnice! Acesta este primul semn al Nașterii lui Iisus, ca Familia Creștină, Familia Universală, este bărbat și femeie cu copiii lor.
14 mii de prunci uciși de Irod pe lângă 18 milioane de avorturi făcute de Obstetrica și Ginecologia din România... Ce părere aveți? Astăzi ne luptăm cu câteva strategi a timpului de atunci și ne plâgem că a îmbătrânit populația și că nu este forță de muncă. Suntem în declin! Declinul îl formăm noi prin nechibzuința psihică și intelectuală. Și azi naști un copil și apoi pui sterilet sau iei contraceptive.
Natalitatea unui popor, este prima armă de temut în istorie.. vigoare, puterea tinerească și forța!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=PHqzTcseI7s

„Biserica pe pământ nu este o adunare de sfinţi, ci este o gloată de păcătoşi care se pocăiesc. Suntem o gloată, încă în formare, dar suntem toţi păcătoşi. Diferenţa dintre noi şi ceilalţi este că noi ştim asta şi avem o nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu şi de mila oamenilor. Nu suntem o gloată glorioasă, ilustră, ci suntem o gloată sărăcăcioasă, prăpădită, în zdrenţe, nu atât în cele din afară, cât lăuntric, duhovniceşte. Ne aflăm în Biserică pentru că avem nevoie de mântuire, suntem aici deoarece recunoaştem că suntem pierduţi şi că singura noastră nădejde şi mântuire este în Dumnezeu şi în ceilalţi, în Dumnezeu Cel care a căutat, a salvat şi a adus înapoi acasă oaia cea pierdută”.

(Mitropolitul Antonie Bloom)

Parintele Arsenie Boca ,,SUFLETUL,,

Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta vremelnică. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea.

Şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu – sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. Viaţa şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine. Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi, după cuvântul Domnului, care zice: „Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de ţărână a trupului în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu.

Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă).

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea sufletului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţă sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii.

După încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă

Sfantul Arsenie Boca ,, De ce Dumnezeu ingaduie ispitele,,

Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.

Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre.

Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin Cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi Harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.

Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului
(2 Timiotei 2, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).

Rugăciunea de un singur gând se spune în orice loc, timp sau împrejurare şi în toate formele vieţii noastre comunitare sau particulare. Această rugăciune nu este interzisă oamenilor care trăiesc în lume (mirenilor), aşa cum susţin unii, chiar dacă este lucrată mai cu seamă de monahi.
Orice om poate, oriunde şi oricum se află, să invoce şi să rostească neîncetat numele lui
Hristos . Aş vrea să provoc dragostea voastră!
Încercaţi şi foarte repede veţi gusta roadele acestei lucrări.
( Gheronda Iosif Vatopedinul)

Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând:
„Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!”
Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?
Ca atare, creştine, fii consecvent în bine . Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
( Episcop Nicolae Velimirovici )

Este fericirea o chestiune de voință?
 

Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice:
vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
De ce? Pe lângă voinţă mai este o putere în noi care, în limbaj mai nou, se numeşte motivaţie . Noi o numim credinţă tare, hotărâre în credinţă . Voinţa sigură nu poate să facă nimic, trupul meu are o făgăduinţă că, dacă faci asta, o să se întâmple asta, el va folosi voinţa ca să facă ceva pentru a dobândi cele făgăduite.
Dacă sufletului meu i s-a făcut o făgăduinţă şi el doreşte asta, toate puterile lui vor fi „motivate” să urmeze voinţa. Astfel nu vedeţi cum câte unii pornesc, aşa, tare, către credinţă, şi pe urmă dispar total. De ce? Pentru că a fost doar un act de voinţă. Voinţa nu e calul, ci frâul. N-am văzut vreun om care să ajungă undeva călare folosind numai frâul!
(Monahia Siluana Vlad)

Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare . Este în
Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa , pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a
lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
( Părintele Cheorghe Calciu , Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea. ( Sfântul Cuvios Iosif de la Optina )
( Patericul de la Optina , traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 347)

Mare luptă ne este nouă, cea asupra duhului curviei şi foarte cumplită şi îndoită luptă avem: în suflet şi în trup. Pentru aceasta se cade să ne nevoim totdeauna tare, cu deşteptare şi cu trezvie a ne păzi inima de acest gând. Iar mai vârtos în sfintele adunări, când voim să ne împărtăşim sfinţirii, că atunci se nevoieşte vrăjmaşul în tot chipul a spurca ştiinţa noastră.
Şi când ne supără aceste gânduri, atunci se cade a avea frica lui Dumnezeu, şi a-şi aduce aminte că nimic nu se poate ascunde de la Dumnezeu, până şi gândirea cea subţire a inimii şi tuturor acestora le este Judecător şi Cercetător Domnul.
Şi să ne aducem aminte şi de făgăduinţa noastră, pe care am mărturisit-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar întreaga înţelepciune şi curăţie este nu numai viaţa cea dinafară, ci
omul cel ascuns al inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Aceasta este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ şi iubit.
( Sfântul Nil Sorski )

Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca ha-rul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.

Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.

Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat harul, cat si dispozitia omului. Din in-sesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Pentru mantuire se cere lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii. Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.

Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza. De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

Ce este intristarea?
“Intristarea este piedica in calea a tot binele”, spune Sfantul Nil Sinaitul.
“Cand duhul rau al intristarii pune stapanire pe suflet” — citim descrierea lucrarii acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplandu-l de uscaciune si neplacere, nu-l lasa sa faca rugaciune cu osardia cuvenita, il impiedica sa se indeletniceasca cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenita, il lipseste de blandete si de seninatate fata de frati si naste scarba fata de orice impreuna-vorbire: pentru ca sufletul plin de intristare, facandu-se ca nebun si iesit din minti, nu poate nici sa primeasca linistit sfat bun, nici sa raspunda cu blandete la intrebarile ce i se pun. El fuge de oameni ca de niste pricinuitori ai tulburarii sale, si nu pricepe ca pricina suferintei e inlauntrul sau…”
De unde vine intristarea?
Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,
“prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos...”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.
De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Să vă uitați câte rude aveți la evenimentele vieții! Câte rude sar când aveți un necaz, când faceți o casă, când aveți o boală, când aveți o primejdie..
Știți care este răspunsul: Nu te-am deranjat, știam că ai greutăți și nu am vrut să te mai încurc! Putea să te "încurce" dar nu a vrut să te încurce, putea să te ajute, nu a putut.. era ocupat cu altceva!
Vin evenimentele vieții, îți crești copii, ai datorii, ai bănci care te îngrămădesc și te încâlcesc, rămâi șomer și ai nevoie de un loc de muncă..
Cine vine să te întrebe: "Ce faci frate? Poate ai nevoie de un ban, de o pâine, de un prieten?
Și încercați să vedeți câtă lumea vine, atunci când moare cineva și au rămas atâtea lucruri în urmă: case, grădini, bani și avere! Atunci veți vedea și veți cunoaște arborele genealogic de la Matei - de trei ori câte paisprezece neamuri.. "Hoitul miroase și atrage corbii!
Pildă - când alergi în zadar după lucruri care nu folosesc și nu ai măsura lucrurilor, te autodistrugi!
Un lucru care pe mine mă preocupă și pe dumneavoastră ar trebui să vă intereseze: "Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?"(Matei 6:27)
Adică ce ai putea să faci tu în plus, ca restul lumii, ca să devii mai interesant ca restul lumii?
Chiar dacă ai ajuns bogat, împărat sau ministru.. tot mori! " Și m-am uitat în urma mea și am văzut oase goale și țărână..", adică cimitirul. El se uita la groapă, la moarte și o contemplă.. "care-i ostașul, care-i săracul, care-i împăratul, care-i bogatul?"
O CLIPĂ ȘI VIAȚA PE TOATE LE RĂMÂNE!
Iar Solomon spune: "Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat.Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.."(Eccle. 1:2-9)
https://www.youtube.com/watch?v=NK11o4xL1aY

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă
îngerului păzitor ? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” . Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos S-a întrupat în chip de om, în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze fiinţa omenească, ci s-o transfigureze. Aţi văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor: „Sfinte îngere, fă rugăciuni de obşte cu îngerii toţi pentru mine, păcătosul!” . Şi îngerul păzitor se roagă cu toţi îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!”.
Este o unitate nemaipomenită, Îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune şi îngerii toţi sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc aşa: „Dacă diavolul s-ar fi întruchipat în om, cu degetul mic ar fi putut răsturna pământul, dacă ar fi avut puterea de la început” . Dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii mişcă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem. Dracul joacă un rol în mântuire, indirect.
( Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă .
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească .
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... ( Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina )

CUVINTE SI INVATATURI DE LA PARINTELE ISAAC SIRUL

Sfantul Isaac spune ca rugaciunea este "o linistire si o golire a cugetarii de toate cele de aici si o inima ce-si intoarce cu desavirsire privirea spre nadejdea Plina de dor. a celor viitoare". Rugaciunea se face cu adinca smerenie dupa pilda vamesului ; rugaciunea celui ce nu se socoteste pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu, nu este bine primita". Rugaciunea umple viata omului de harul vietii divine, in asa fel incat crestinul vede prin rugaciune, gandeste prin rugaciune, traieste prin ea si "fiecare gand bun este transformat prin rugaciune in gand divin". Rugaciunea e un limbaj al credintei si dragostei de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii dau un inteles sacru limbajului uman, sfintesc lexicul unei limbi prin dialogul cu Dumnezeu.

Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat , contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu.
Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni” .
( Î.P.S. Andrei Andreicuţ )

Iertarea este medicamentul necesar pentru sănătatea noastră sufletească. Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză, migrene, hipertensiune şi probleme cardiace” , arată un studiu făcut în America în 1999.
Am fost martorul ocular al întâmplării de mai jos: în anul 1999 am fost chemat să spovedesc un bolnav aflat pe patul morţii, care era internat la spitalul Rios, din Patras. Bolnavul acesta n-o „înghiţea” deloc pe sora lui. Nu mai vorbise cu ea de 20 de ani. La spovedanie, i-am pomenit de sora lui, şi chipul i s-a schimbat, s-a sălbăticit. Dar în final s-a lăsat convins s-o vadă. S-au îmbrăţişat, iar cel care era pe patul morţii s-a făcut sănătos. Deci s-a ridicat îndată din boală şi de pe patul morții și a plecat în satul lui!
O echipă de medici americani ne sfătuieşte:
„Iertaţi, căci iertarea face bine sănătăţii, previne îmbătrânirea, iar la bătrâneţe nu vă vor slăbi puterile! Rostiţi şi rugăciunea Tatăl nostru, pentru că vorbeşte despre iertare!”.
( Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi )

Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe , îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.
( Părintele Arsenie Papacioc )

În ceea ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că fac o greşeală atunci când opresc exagerat de la împărtăşanie ori canonisesc cu nevoinţă care copleşeşte puterea fiecăruia. Este o greşeală deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsă de trăire, şi atunci este mai bine să le dea un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, după o astfel de spovedanie, suntem departe de a ne însuşi o
pocăinţă adevărată . Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu.
Altfel, ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face păcate . Că se întâmplă să cazi în păcate, este un accident; dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu este pocăinţă falsă, făţarnică şi ipocrită. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.
( Părintele Arsenie Papacioc )

Că sunt preoţii buni se datorează mamelor bune, că sunt preoţii lacomi se datorează mamelor lacome, că sunt preoţii curvari se datorează mamelor desfrânate.
Că sunt preoţii ticăloşi se datorează părinţilor ticăloşi.
Preoţii nu au venit de pe alta planetă, nu sunt născuţi în biserică.. în laborator, aşa cum făcea Hitler prin Spitalele SS când se faceau nenorocirile alea prin lagăre.
Nu! Preoţii sunt copii dumneavostră pe care i-aţi trimis la seminar şi le-aţi zis: "Mamă, du-te că de acolo iese bani!"
Ăştia sunt preoţii noştri şi nu trebuie să-i judecăm!
Pentru că voi i-aţi format, voi i-aţi trimis la teologie, voi i-aţi creat!
Filaret al Moscovei a spus: „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!”
Deci să nu mai dăm cu picioarele în Biserică!
Biserica este singura Instituţie Autorizată de Duhul Sfânt care poate schimba oamenilor mentalitatea în bine.
Cu condiţia ca oamenii să înţeleagă rostul şi folosul Bisericii.
Spunea cineva:
"Să-şi ia Biserica catrafusele şi să plece!"
Unde să se ducă? Biserica este în primul rând România!
Biserica e Poporul, e Sufletul Neamului Românesc!
Eeee, să vezi îndrazneala până unde merge!?!
Să plece Biserica din societate?
A plecat din alte state ale lumii şi aţi văzut ce-şi doresc astăzi!
Îşi doresc ca ţările lor să se cheme Sodoma şi Gomora!
Şi vor avea parte de aceste toate pe principiul libertăţii şi chiar de urmări grave!
Mă gândesc cu groază şi cu frică, nu ca o ameninţare sau ca o profeţie:
Cum a venit în Japonia Tsunami îndoit în două, cu apă şi cutremur... cu radiaţii şi s-a format locul ăla în moloz, în pământ netocmit şi gol..
Eu cred că aşa ceva ne-ar linişti pe toţi, ne-ar lua toate mâncărimile, ne-ar aduce cu picioarele pe pământ la rugăciunea Îngeraşul, Tatăl Nostru, Împărate Ceresc şi Paraclisul Maicii Domnului!
Ce vom zice noi când va zice Dumnezeu: "Nu-i Duhul Meu în oamenii aceştia!"
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=CwHZhlJQjj8

Cum vor învia cei morţi la a Doua Venire a lui Hristos? Vor învia prin puterea lui Dumnezeu: prin voia Lui se vor deschide mormintele tuturor celor răposaţi din veac, marea se va învifora cumplit şi va scoate nenumăraţii morţi ascunşi în ea. Întreg pământul se va acoperi de oase omeneşti şi va începe lucrul vestit de Dumnezeu în vedenie Sfântului Proroc lezechiel: „Fost-a peste mine mâna Domnului şi m-a scos Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unui câmp, şi acela era plin de oase de oameni; şi m-a purtat împrejurul lor, şi iată, erau multe foarte pe faţa câmpului, şi iată uscate foarte . ” Şi a zis către mine: „Fiul Omului! Oare vor învia oasele acestea?”.
( Sfântul Luca al Crimeei )

Credinţa fanatică este credinţa care urăşte pe alţii în numele lui Dumnezeu şi nu are la bază
dreapta socoteală .
Are un elan în toate: în post, în nevoinţă, în milostenie, în lepădarea de sine, în metanii, dar n-are dreaptă socoteală în ceea ce face.
Fanaticul este asemenea cu un om care încarcă o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă îi dă drumul la o vale mare, fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică. Deci este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreaptă socoteală. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.
Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească”.
( Arhimandrit Cleopa Ilie )

Să cunoaştem meşteşugul războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta noastră duhovnicească de fiecare ceas şi minut.
Şi fiindcă nu tot cel ce se luptă se încununează, avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată vremea asupra luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război, ispitindu-ne din cele opt părţi: din spate, din faţă, din stânga, din dreapta, de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.
Ispita din spate
Diavolul îţi aduce aminte păcatele pe care le-ai făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai desfrânat, poate ai furat şi tu te-ai lăsat de ele, dar el ţi le-aduce iar aminte.
Memoria noastră este ajutată de imaginaţie la relele pe care le-am făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Care-i scopul lui? Să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că diavolul ţi-aduce în minte gândurile pe care le-ai părăsit şi păcatele pe care nu le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El nu vrea să le uiţi, el vrea să ţi le amintească, ca să te ispitească cu ele.
Ispita din faţă
Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; o să vină o foamete; o să vină un potop; cutare mă pândeşte, are să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure...”, şi începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi tu că or să vină asupra ta. Şi te tulburi degeaba, că nimeni nu ştie ce are să fie. Dar vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceste închipuiri le aduce vrăjmaşul în mintea noastră, cu scopul de a ne tulbura şi a ne înspăimânta de cele pe care le credem că vor veni asupra noastră.
La aceste ispite, avem cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”.
Ispita din stânga
De câte ori vom cunoaşte şi totuşi ne vom lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta, atunci ne ispitim din stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar mănânc mult; eu ştiu că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu că-i păcat să urăsc pe cineva, dar urăsc; eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţin minte răul, dar ţin minte; eu ştiu că-i păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las biruit şi fac aceste păcate.
Aşa suntem ispitiţi din stânga, prin chipul cel arătat al răutăţii.
Ispita din dreapta
Ispita din dreapta este de două feluri. Prima este atunci când credem în vise sau vedenii şi, crezând în ele, suntem înşelaţi de draci. Dracii se fac în chipul lui Hristos, în chipul Maicii Domnului, în chip de ierarhi, în chip de mucenici, precum zice Apostolul Pavel: „Satana se preface în chip de înger al luminii”.
Când credem în aceste năluciri şi visuri, suntem ispitiţi din dreapta. Iarăşi, este ispită din dreapta, atunci când facem fapta bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi n-avem smerenie; când zidim pe temelie de umbră.
( Arhimandrit Ilie Cleopa )

Rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată. Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciune ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lângă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
Jean-Claude Larchet

„Mănâncă, bea, veseleşte-te!”
Noi credem că atunci când am mâncat bine veselim sufletul, când dormim bine veselim sufletul, când ne distrăm și suntem înconjurați de prieteni veselim sufletul, când avem bani mulți veselim sufletul..
Nu! Aceea este o bucurie trecătoare care ține de atmosfera lumească din jur și care este un fel de himeră!
TOT CE ESTE TRECĂTOR NU POATE FI NUMIT FERICIRE!
Fundamentul tuturor bolilor din om este dezechilibrul sufletesc!
Noi numim acesta STRES!
Stresul nu este o boală, stresul este un act de vanitate pe care ni-l facem noi singuri! Dacă începi să-ți faci griji "ce părere are cineva despre tine", deja te-ai stresat pentru că nu are una bună! Este o luptă și o competiție personală, in mintea ta, care te face să fii invidios!
Și asta nu trebuie să mi-o spună nimeni pentru că am văzut destul!
Ura nejustificată între oameni, dușmănie inexplicabilă, răutate inexplicabilă, porniri inexplicabile, atâta timp cât fiecare stă la numărul lui de casă. Dar această facultate neghioabă, satanică, "aflarea în treabă la români" și grija față de altul, prinde teren foarte bine și oamenii au început să fie preocupați mai mult de problemele nefolositoare și fără folos sufletesc, fără creștere duhovnicească, uitând în fapt și de drept, că ceea ce ar trebui să ne preocupe, este să purtăm grijă de noi înșine! Grija de noi înșine este sănătatea personală, căci noi oamenii strângem și alergăm, le clădim unele peste altele, cum spune și înțeleptul Solomon: "Casă peste casă vei zidi, țarină peste țarină și nimic nu vrei dobândi!" Pentru că până la urmă vine Eminescu și spune: "Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune..".
Pentru că vrem nu vrem, trecem dincolo! Iar marele Alexandru Macedon a spus: "Gol am ieșit din pântece, gol mă voi duce!" Și a scos mâinile printr-un sicriu de piatră ca să vadă lumea Filozofia Deșărtăciunii Vieții!
https://www.youtube.com/watch?v=ueLm...ature=youtu.be

Ne spune Evanghelia, că din omul lăuntric din noi apar răzvrătiri. Cred că aţi auzit de multe ori acea expresie din popor: "MĂ DOARE SUFLETUL!", sau "Ceva mă apasă!", Mă nelinişteşte!"; ei, aceea, este conştiinta din noi. Conştiinţa din noi, care uneori ne dictează, şi vede că greşim şi nu luăm aminte. Asemeni unui profesor, la şcoală care vine cu pixul roşu pe lucrarea ta. În viaţa personală, corectorul rămâne conştiinţa. Datorită acestei conştiinţe, care este şi "VARGA LUI DUMNEZEU ÎN OM", noi trebuie să fim atât de serioşi şi atât de consecvenţi, de statornici şi atenţi, în ceea ce manifestăm şi exprimăm, căci în primul rând (primul rău pe care-l facem) denaturăm Logosul din noi. Deoarece, fiecare om s-a născut cu OMENIE (purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă). Cum spune un profesor la şcoală? "Vreau să iei cele mai bune note!" Aşadar, avem un standard şi toate valorile cumulate, îţi dau valoarea ta ca om!
https://www.youtube.com/watch?v=8OIm...&feature=share

A şa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre ” (Matei 6, 14-15). Deşi tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi numai de la El putem dobândi iertarea, totuşi de păcatul faţă de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu sa te ierte . Şi numai aşa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu şi ostenelile postului urmăresc şi acest lucru.
Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere şi El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie. Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşalele aproapelui tău . Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm faţă de Dumnezeu să facem acest lucru: Iartă-ne Doamne, greşalele noastre, că și noi iertăm greşiţilor noştri . Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.
( Protosinghel Petroniu Tănase )

DESPRE VACCINARE

Deschideți Institutul Cantacuzino!
Sănătatea pruncilor este o datorie!
Pe mine mă întreabă foarte mulți ce să facă, vă dați seama, este o chestiune medicală la care nu am cum să răspund, dar vedeți cu câtă subtilitate se lucrează și toată lumea este dusă în eroare?
Nimeni nu pune punctul pe I..
Sunt doua războaie, dacă te uiți în media, o parte vor vaccin și o parte sunt împotriva. Deși sistemul comunist, așa incompetent cum a fost, prin Institutul Cantacuzino a vaccinat toată Romania timp de 40 de ani, cu vaccinuri omologate, verificate și toată lumea a trăit și a fost sănătoasă, nu am avut epidemii ca în vremea ciumei sau a holerei, așa cum a fost pe vremea războiului.
Deci cu rea voință se fac tot felul de emisiuni și propagande mincinoase și se cer tot felul de legi obraznice ca "obligația vaccinurilor". Da!
Tu îmi dai mie obligația asta dar și tu ești obligat să deschizi Institutul Cantacuzino și să faci vaccinuri românești și să-i pui pe cercetătorii noștri să lucreze că sunt cei mai buni!!!
Iar pruncii noștri să fie vaccinați cu vaccin făcut în Romania, căci nu are grijă un străin să îți dea ție ceva de calitate că tu sa exiști ca nație, tu trebuie să-ți conservi nația! Așa face orice gospodar bun, alege cele mai bune ouă din care să scoată pui! Trebuie să explicăm Guvernului că pe lângă toate greșelile politice pe care le face, nu trebuie să le scape din vedere deschiderea Institutului Cantacuzino pentru sănătatea pruncilor țării. Act politic de înaltă demnitate națională.
NU POȚI SĂ FII POLITICIAN NUMAI SĂ AI SALARIU ȘI SĂ TRĂIEȘTI BINE! Nu poți tu ca stat să jumulești țara prin impozite și să dai legi murdare!
Vaccinurile salvează vieți dar sa fie omologate!
Institutul National de Cercetare Cantacuzino (Peste 90 de ani de experiență în producția de vaccinuri, imunomodulatori, seruri de diagnostic și terapeutice de uz uman, reactivi imunologici, medii și reactivi de diagnostic microbiologic).
https://www.youtube.com/watch?v=f2RdG6d-pns

Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în zgomot. Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot”. Învățându-se cu zgomotul, omul contemporan duce mereu, pretutindeni o asemenea viață zgomotoasă. „Duhul lumesc cel neliniștit al epocii noastre a distrus, din nefericire, cu așa-zisa lui civilizație, chiar și locurile sfinte cele liniștite, care odihnesc și sfințesc sufletele. Omul neliniștit nu se liniștește niciodată. N-au lăsat nicăieri vreun loc liniștit. Chiar și sfintele locuri le-au făcut azi...”.
În alt loc scrie: „Cel neliniștit chiar și în pustie va duce starea lui de neliniște. Mai întâi de toate sufletul va trebui să dobândească liniștea lăuntrică în neliniștea exterioară pentru a se putea liniști în liniștea pustiei”. Oamenii contemporani care trăiesc cu acest duh de neliniște îl transmit mai departe prin tot ceea ce fac. Spunea Gheron: „Atunci când lucrează cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească. Lucrul de mână care se face în liniște și cu rugăciune se sfințește și sfințește și pe cei care îl folosesc. Atunci are sens ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă și nervozitate transmite această stare diavolească și celorlalți. Treaba grăbită, făcută cu neliniște, este caracteristica oamenilor celor mai lumești. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă ați ști cât de mult influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rostește Rugăciunea, se sfințește lucrul său. Unul este lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc”.
Omul stăpânit de o grijă plină de neliniște nu poate simți dragostea lui Dumnezeu . Spune Părintele Paisie: „Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl său este alături și-l mângâie. Dar dacă-și va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel și atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost, iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain”.
După ce atrage de multe ori atenția în cadrul convorbirilor asupra lipsei de liniște, a liniștii lăuntrice ce îl caracterizează pe omul contemporan, vădindu-i, desigur, grija plină de frământare, îi îndrumă pe oameni să agonisească atmosfera sfintei isihii. Îi sfătuiește să nu-și cheltuiască viața fără rost. Spune: „Nu vă risipiți timpul fără folos , fără să-l valorificați în cele duhοvnicești, pentru că veți ajunge să vă sălbăticiți mult și nu veți mai putea lucra cele duhovnicești. Veți dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să discutați sau veți urmări să aflați subiecte de vorbă ca să vă aflați în treabă. Prin neglijarea rugăciunii și a îndatoririlor duhovnicești, vrăjmașul ne ocupă înălțimile noastre duhovnicești și ne războiește atât trupește, cât și prin gânduri. (...) și la mireni insist mult asupra simplității, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuință și îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare și nevoință. Strig mereu: «Simplificați-vă viața și stresul va fugi». Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata și mama, și își lasă copiii de izbeliște. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi divorț fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și odihniți, și veseli. Acest stres este o catastrofă.”
Chiar și munca de fiecare zi trebuie făcută în așa fel încât să ne păstrăm inima liberă pentru cele duhovnicești și să I-o dăruim lui Hristos. Spune: „Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu mintea voastră celor materiale. În felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Să nu vă dați inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneți inima în valoare! Să n-o risipiți! ”.
( Ierótheos Vlachos )

Noi suntem departe de realitatea de a fi ortodocşi, noi suntem departe de a mai fi creştini. Noi trebuie să ne adunăm firea şi să învăţăm încă odată ce au cerut apostolii în evanghelie, să urmăm cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, când au plecat apostolii la propovăduire. Hristos le-a spus aşa: "Nu propovăduiţi ce vreţi voi! Propovăduiţi, mergând învăţând toate nemurile, câte v-am spus eu voup!" Deci ce ne-a spus nouă Hristos, acesta este: La vremea de apoi vor fi învăţători după norod.
Norod stricat, învăţător stricat! Vor denatura învăţătura cea sănătoasă şi se vor dădea la păcate şi fărădelegi şi mizerii de tot felul, îşi vor pune învăţător dupa urechile lor şi vor crede că aşa vrea Dumnezeu! Mergând până la extremele zilelor noastre.. Şi unii vă vor ucide pe voi, crezând că aşa aduc slujbă bună lui Dumnezeu. Şi noi ortodocşii la fel, suntem atât de ortodocşi încât ar mai trebui făcut în Iaşi un tribunal. Suntem atât de ortodocşi încât o treime de populaţie sunt jandarmi şi poliţişti. Instituţiile care se ocupă de educaţia omului au slîbit în totalitate. Şcoala a slăbit, pentru că n-ai voie să-l înveţi pe elev sau să ridici tonul la el, pentru că are nevoie de psiholog. El trebuie să treacă analfabet prin şcoală, să nu ştie nimic, că aşa cere şcoala. Armata nu se mai face, dar era un loc unde te instruiai şi te trezeai la realitate. Şi făcând armata te trezeai că ai devenit bărbat, dar nu ştiai de ce. Avea grijă armata să facă treaba aceasta. Şi acum vuieşte întruna: "Romania este o ţară în care trebuie să se deştepte curentul anticlerical şi antireligios!" Ce să spun?!? O să facem cabinete de vrăjitoare ca să spovedească oamenii, ca să facă o agheasmă, sau o slujbă.. şi Biserica o desfinţăm! Deci moartea unei naţii este moartea lui Dumnezeu din naţia respectivă. Dacă astăzi Statele Atee ale Lumii au progresat doar material, iar spiritual nu mai au nimic bun în ele, urmările le vedeţi tot în mass-media.. Sodoma şi Gomora este pedepsită de Dumnezeu cu foc, deci "urâciunea pustiirii" spune în moliftele Sf. Vasile "şi astăzi fumegă fumul cel nestins". Iar tu vii şi faci legi si căsătorii la persoane de acelasi sex, le faci şi biserică şi slujbă! Deci vedeţi câtă paranoia, câtă boală? S-a îmbolnăvit învăţătura sănătoasă! Asta este mesajul Sfantului Andrei după 2000 de ani, pentru că sfântul văzând toate astea ar fi spus aşa: Mi-e ruşine că am propăvăduit în România! Mi-e ruşine că am stat în Dacia! Mi-e ruşine ca din românii care creşteau vite şi albine, şi se închinau la Zamolxe şi aduceau jertfă cei mai frumoşi bărbaţi, şi îi aruncau în suliţe, ca Dumnezeu să primescă jertfa, astăzi tu găseşti ortodocşi care nu ştiu Tatăl Nostru sau Crezul, nu ştiu că trebuie să se spovedescă, şi nu ştiu că urmările occidentale care se pun sub presiune ascunsă asupra acestei naţii ortodoxe, sunt de fapt bumeranguri care se întorc asupra societăţii!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=eDud7YKIvz4

Suntem la început de post, căci pentru cine nu mănâncă de dulce luni (noi postim lunea pentru sănătate), putem spune că este deja Lăsata Secului pentru Postul Sfintei Marii. Pentru un creștin autentic adevărata bogăție este atunci când a reușit să-L omenească pe Dumnezeu (să locuiască Dumnezeu în el) și să se îndumnezeiască.
- cuvântul sec, "lasatul secului", este înteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post.
- seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumești.
Evanghelia celor cinci paini și doi pești.
Mănăstirea Vlădiceni, Iași, 30 iulie 2017
https://www.youtube.com/watch?v=lfcl...ature=youtu.be

Diavolul este vrăjmaș lui Dumnezeu și răzbunător. Vrăjmaș , când, ca unul care-L urăște pe El, pare cumva să aibă dragoste pierzătoare către noi, oamenii, convingându-ne prin modurile patimilor celor de voie prin plăcere să preferăm bunătăților veșnice pe cele vremelnice. Prin aceste patimi furând toată dorirea sufletului, ne desparte complet de dumnezeiasca dragoste, făcându-ne vrăjmași de voie ai Făcătorului. Iar
răzbunător este, când dându-și pe față toată ura împotriva noastră, ca unii care deja suntem în mâna lui prin păcat, cere pedeapsa împotriva noastră. Căci nimic nu-i este atât de iubit diavolului cât omul pedepsit. Aceasta îngăduindu-i-se, născocind atacurile patimilor fără de voie le aduce unele după altele ca o furtună cu cruzime asupra celor împotriva cărora i s-a dat putere prin îngăduința lui Dumnezeu, nu fiindcă vrea să împlinească porunca dumnezeiască, ci fiindcă dorește să-și hrănească patima urii împotriva noastră, pentru ca prin multa greutate a nenorocirilor dureroase, sufletul, plecându-se prin slăbiciune să taie de la el însuși puterea nădejdii dumnezeiești, făcând asaltul durerilor care i se întâmplă pricină de lepădare de Dumnezeu în loc de învățătură de minte.
( Sfântul Maxim Mărturisitorul )

Pr. Adrian Agachi :

În general, fiecare creștin are două momente pe care le dedică rugăciunilor mai îndelungate: dimineața și seara. Desigur, ne putem ruga în orice clipă a zilei, dar timpul oferit rugăciunii este, de regulă, foarte limitat din cauza locului de muncă, a grijilor privitoare la familie, la casă, la diferite probleme de care suntem asaltați zilnic. Însă este important ca măcar aceste două momente ale zilei să le închinăm lui Dumnezeu, având în vedere că așa au făcut creștinii încă din primele veacuri, fapt mărturisit de Sfântul Vasile cel Mare în scrierile sale.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre rugăciunea de dimineață: „S-a hotărât rugăciunea cea de dimineață, așa încât primele mișcări ale sufletului și ale minții să fie prinoase închinate lui Dumnezeu, după cum este scris: «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat» (Psalmi 76, 4); și nici să ne mișcăm trupul pentru vreo muncă înainte de a face ceea ce s-a spus: «Către Tine mă voi ruga, Doamne; și dimineața vei auzi glasul meu; dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea» (Psalmi 5, 3)” (Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mari”, XXXVII, în: Scrieri morale și ascetice , PSB 5, Editura BASILICA, 2013, p. 284). Primele ispite cu care ne confruntăm atunci când ne trezim din somn sunt, în ordine, gândurile necurate și dorința de a ne apuca imediat de muncă. În ceea ce privește prima încercare, foarte multe persoane cad pradă gândurilor necuviincioase încă din primele momente de la trezire deoarece diavolul se folosește de faptul că mintea noastră încă nu are trezvia (atenția) la valorile ei normale. În plus, atunci când ai tendința de a amâna foarte mult momentul trezirii, mintea devine tot mai captivată de gândurile și sugestiile celui viclean, iar clipa așezării la rugăciune este tot mai îndepărtată. Dacă, totuși, diavolul nu poate să ne împiedice să ne rugăm, el câștigă prin înmulțirea acestor gânduri necurate două avantaje: ne risipește atenția de care dispunem și ne întârzie rugăciunea, fapt care ne conduce la împlinirea ei în grabă. Cazurile acestea sunt foarte dese în rândul celor care au câștigat o mică sporire în rugăciune. În ceea ce privește a doua ispită - dorința de a ne apuca rapid de muncă -, este clar că diavolul mizează pe faptul că trăim într-o lume agitată și grăbită, exact opusul roadelor și lucrării rugăciunii care constau în liniște, pace și activitate ulterioară așezată, calmă. Există un cuvânt foarte frumos al părintelui Paisie Olaru în acest sens: „Fiecare cuprinde cât poate. Nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua” ( Mari duhovnici români despre rugăciune , Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2005, p. 235). Cine se roagă dimi*neața, înainte de toată munca pe care o are de împlinit în cursul zilei, va avea mult spor în lucrarea sa, dar dacă va pune munca înaintea rugăciunii, atunci toate îi vor merge greu și stresul, supărările și nervozitatea nu îi vor lipsi deloc în ceea ce face!
Rugăciunea de seară
Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre rugăciunea de seară: „Sfârșindu-se ziua, să dăm mulțumire pentru cele dăruite nouă de-a lungul ei sau pentru cele bune pe care le-am făcut și să mărturisim cele pe care le-am trecut cu vederea și păcatul ascuns pe care l-am săvârșit, ori cu voie, ori fără voie, ori chiar fără să știm, sau în cuvânt, sau cu fapta, sau în însăși inima noastră, pentru toate acestea cerând îndurare de la Dumnezeu prin rugăciune. Căci ne este de mare folos să le cercetăm pe cele trecute, ca să nu mai cădem iarăși în păcate asemănătoare. De aceea, zice psalmistul: «De cele ce ziceți în inimile voastre căiți-vă în așternuturile voastre!» (Psalmi 4, 4). Și iarăși, când începe noaptea, să înălțăm cerere ca odihna să ne fie netulburată și izbăvită de năluciri; este necesar să se zică și în acest ceas Psalmul nouăzeci” (Sf. Vasile cel Mare, „Regulile mari”, XXXVII, în:
Scrieri morale și ascetice , p. 285). Rugăciunea de seară are trei părți componente: mulțumirea pentru ziua care a trecut, cererea milei lui Dumnezeu pentru noaptea ce va să vină și, cel mai important, căutarea iertării dumnezeiești pentru relele săvârșite. În ceea ce privește mul*țumirea pentru tot ce am primit bun în cursul zilei, aceasta nu trebuie să lipsească niciodată pentru că nu vom putea realiza altfel tot ajutorul dumnezeiesc pe care l-am primit și vom ajunge, cu timpul, să fim tot mai nerecunoscători și lipsiți de dragoste față de Dumnezeu. De asemenea, trebuie să-I cerem Domnului ca noaptea să ne fie fără de păcat, pentru ca nici în timpul somnului să nu ne îndepărtăm sufletește de El și să nu cădem pradă visurilor necurate sau coșmarurilor. Sfântul Vasile cel Mare accentuează însă și cea de-a treia parte a rugăciunii de seară, cea a mărturisirii greșelilor noastre.
Unele rugăciuni cuprinse în rânduiala de seară amintesc aceste păcate, dar, din nefericire, rostirea lor nu este însoțită și de simțirea inimii noastre. De multe ori, trebuie să o recunoaștem, nu ne simțim vinovați absolut deloc, ceea ce înseamnă că nu suntem atenți la căderile noastre sufletești și că nu considerăm drept păcate anumite cuvinte sau gânduri ale noastre care sunt astfel. Aici trebuie să lucrăm duhovnicește mai intens, pentru a dobândi simțirea spirituală mai înaltă a pocăinței.
Ce fel de rugăciune avem?
Este bine ca atunci când ne amintim de greșelile noastre din ziua respectivă la rugăciunea de seară să fim sinceri și să sporim sufletește astfel. Însă acest fapt este cu neputință dacă nu ne cercetăm adesea sufletul și nu aflăm în care treaptă a rugăciunii ne aflăm în general. Așa ne învață părintele Ilie Cleopa: „Rugăciunea are trei trepte: treapta întâi este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minții; iar treapta a treia este rugăciunea simțirii, adică a inimii” ( Mari duhovnici români despre rugăciune , p. 32). Pe măsură ce creștinul progresează duhovnicește, el urcă aceste trepte ale rugăciunii. Astfel, mulți se află pe prima treaptă a rugăciunii și, atât dimineața și seara, cât și în timpul zilei, rugăciunea lor este strict una rostită, fără a implica în vreun fel inima și mintea lor. Așadar, avem de-a face cu o rugăciune mecanică, strict caracteristică începătorilor care nu au învățat cum să-și păzească mintea și inima de cel viclean. Pe treapta a doua se află cei care sunt atenți la fiecare cuvânt rostit și mintea lor este acolo, dar inima le rămâne zăvorâtă. Ei au atenție, dar nu au simțire. Pe această treaptă se regăsesc cei care au sporit de câțiva ani în apropierea lor de Dumnezeu, se spovedesc uneori, se împărtășesc cu Sfintele Taine de trei-patru ori pe an, lucrează câteva fapte bune, în special milostenia. Însă pentru a ajunge la „treapta de foc” a simțirii este nevoie de mai mult de atât, și anume de participarea intensă a inimii noastre la rugăciune. Iar aceasta se realizează atunci când începem să cugetăm la poruncile lui Hristos din Sfintele Evanghelii și le păzim, când ne spovedim regulat și ne împărtășim măcar la 40 de zile, când renunțăm treptat la micile noastre plăceri și ne asumăm și răspunderea pentru cei din jur care au nevoie de noi, când ne rugăm cât de des putem și înmulțim permanent râvna noastră la rugăciune. Abia atunci inima noastră își deschide porțile către Lumina cea nepieritoare a Dumnezeirii și învață să se roage tot mai intens.
Închei cu un cuvânt al părintelui Teofil Părăian: „Un cuvânt vrednic de a fi reținut și urmat este acela că «rugându-te, înveți să te rogi». Numai rugându-te mereu, poți înainta în rugăciune. Cine renunță la rugăciune renunță la progresul în ea” ( Mari duhovnici români despre rugăciune , p. 124). Să începem, așadar, cu rugăciunile de dimineață și cele de seară și, apoi, „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, după cum ne povățuiesc toate slujbele bisericești.

Eram tânăr prin '96 și aveam doi bătrânei la Bârnova, veneau la spovedit. Moșul cu un băț în mână, era un tip cicălitor așa.. punea foarte multe întrebări..
- Părinte, ce-i cu antihristul asta?
- Ei, antihrist e sarsailă, nu trebuie să-l bagi în seamă!
- Îs foarte supărat pe el, aș vrea să-l întâlnesc și să-i trag câteva bețe la spinare și să-l întreb ce are el cu oamenii..
- Așa-i Mos Emil, așa-i cum zici mata, dar dacă te rogi el nu se apropie de tine!
(Ascultați o poveste adevărată despre cum trebuie să fie sfârșitul unui om..)
https://www.youtube.com/watch?v=NK11o4xL1aY