Adica sustineti,chiar daca indirect,ca Religia crestina este un sistem format pe baza miturilor,iar Hristos,dacas s-a rastignit,tot dupa un mit s-a luat,.E prea penibil.Dar nu intelg unde vreti sa ajungeti.

O înţelegere simplistă a lucrurilor poate duce eventual şi la această concluzie: că Dumnezeu este acela care ia viaţa oamenilor, fie la bătrâneţe, fie printr-un accident sau o boală mai înainte de vreme. Concluzia aceasta trece sub tăcere opţiunea omului de a cunoaşte binele şi răul, opţiune care îl condamnă inexorabil la o moarte a trupului, mai devreme sau mai târziu. Adam (şi prin el, toţi urmaşii lui) a ales de bunăvoie moartea, căci deşi i s-a spus să nu mănânce fructul care aduce moarte în chip negreşit, el tot a mâncat. De ce oare se mai găsesc avocaţi ai diavolului care să-L acuze pe Dumnezeu că aduce moarte oamenilor?

E ca şi când cineva ar lua de bunăvoie otravă din separanda farmacistului. După ce moare, ca efect al otrăvii, se vor găsi întotdeauna cusurgii care să reclame că moartea lui se datorează de fapt farmacistului care a meşterit otrava şi a pus-o la păstrare, de unde şi-a însuşit-o cel otrăvit, iar otrăvitul, săracul, n-are nici o vină că a furat otrava şi a murit cu ea în gât.

Formularea "Dumnezeu [este] colaborator cu dracii" îţi aparţine şi mi se pare total nefericită. Biblia spune altceva: că îngerii luminii şi cei ai întunericului dau socoteală deopotrivă în faţa lui Dumnezeu de faptele lor. Or, asta nu înseamnă "colaborare" , adică "împreună lucrare" cu Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează cu dracii, dar îi ţine sub control extrem de sever. Vezi episodul în care Domnul le îngăduie dracilor să intre în turma porcilor. Sau, să vezi în cartea lui Iov felul în care îngerii cei buni dau socoteală în faţa lui Dumnezeu de tot ceea ce fac, iar îngerii cei răi se amestecă printre cei buni şi dau şi ei socoteală de faptele lor, dar Îl şi ispitesc totodată pe Dumnezeu, cu mult tupeu:

Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". Şi Satan a pierit din faţa lui Dumnezeu. (Iov 1: 6,12)

Da, este vorba de o neînţelegere, dar ea îţi aparţine în totalitate. În primul rând nu este vorba de harachiri, care înseamnă spintecarea voluntară a pântecelui dintr-o neputinţă a celui care se sinucide de înţelege o altă cale de a-şi salva onoarea pătată de încălcarea unor cutume medievale. Or, Hristos nu Şi-a făcut harachiri, iar a formula moartea Sa cu expresia "crucificindu-se pe El insusi" înseamnă a falsifica grosolan istoria. Hristos nu S-a crucificat pe Sine Însuşi, ci a fost crucificat de alţii care au ales intenţionat această metodă de ucidere, tocmai pentru a sublinia că este vorba de un "mare tâlhar" şi "vrăjmaş al Cezarului".
Din nou este vorba de o îngăduinţă, o acceptare din partea lui Dumnezeu Tatăl a răutăţii omului care se răsfrânge până şi asupra Fiului Său. Jertfa aduce cu sine răscumpărarea, iar răscumpărarea devine efectivă doar pentru cei care şi-o însuşesc prin mărturisire, adică prin acceptare personală. Şi aici omenirea se separă în două: unii Îl mărturisesc pe Hristos ca fiind o jertfă nevinovată, alţii Îl contestă în fel şi chip. Primii îşi apropriază jertfa lui Hristos, iar ceilalţi o rejectează ca fiind inutilă sau ridicolă.
A afirma că "Dumnezeu [este în stare] sa-si dea cu dreptul peste stingul" este cam acelaşi lucru cu a afirma că "Tatăl l-a omorât pe Fiul" (pentru simplul motiv că nu a intervenit energic ca să împiedice crucificarea Fiului). Dar noi ştim cine L-a omorât pe Fiul, şi cei care falsifică istoria ştiu, însă ei tot mai speră (zadarnic) că vor putea să-L incrimineze şi în acest mod pe Dumnezeu ca autor al suferinţei şi al morţii.

Nu poţi fi sigur pe ceva dacă nu ai temeiuri solide în acest sens.
Un altul putea spune: "Sigur nu a patruns in crestinism, chiar dacă asemarile sunt mult prea evidente" , şi ar fi avut la fel de multă "dreptate", deoarece şi afirmaţia lui se bazează pe nimic.

Dacă nu ai dovezi, de ce nu alegi a fi mai rezervat?

Cunoaşterea viitorului este denumită îndeobşte duh proorocesc. Proorocii mari sunt consemnaţi în Biblie, de asemenea şi o parte dintre cei mici. Dar a existat o conştiinţă orală asupra celor care urmau să vină, păstrată din generaţie în generaţie, care se regăseşte chiar şi în unele mituri. Este aşadar la fel de plauzibil ca miturile să fi împrumutat din aceste făgăduinţe făcute de Dumnezeu primilor oameni şi care s-au păstrat nu numai în scris, în forma aşa-zisă canonică, dar şi prin tradiţia orală.

În consecinţă, parafrazând cugetarea de mai sus, putem spune (cu riscul de a fi şi noi contestaţi că nu am adus dovezi palpabile) că "sigur a pătruns şi în mituri profeţia despre creştinism".

O nouă religie nu este neapărat mai bună decât una veche, doar pentru simplul motiv că e mai nouă. Iar dacă e ambalată într-un limbaj atrăgător nu înseamnă că nu poate fi mai puţin nocivă decât una care lucrează cu mijloace necizelate.
Toate sectele merg pe prinicpiul unei "înnoiri" a unor religii mai vechi, din care de altfel îşi trag seva. Ele ignoră un singur lucru: Orice stăpân de pe pământ vrea să fie recunoscut şi cinstit de supuşii lui cu formele de cinstire pe care el le impune, şi nu cu formele de cinstire imaginate de unii dintre supuşii lui şi care cred ei că-i vor face plăcere stăpânului. E de presupus că şi Stăpânul din cer va dori acelaşi lucru.
Religia fiind o legătură dintre om şi Dumnezeu, ea trebuie să respecte voia lui Dumnezeu, în felul în care ea se desfăşoară. Inventatorii de religii ignoră însă tocmai acest aspect: Ei Îl imaginează şi Îl cinstesc pe Stăpânul din cer după bunul lor plac, acoperindu-se cu convingerea că, Dumnezeu fiind Unul singur în fiinţă, nu mai contează dacă e numit Alah, Buda sau Isus, căci cinstirea lor oricum nu va ajunge în altă parte. Ei sunt convinşi că Dumnezeu va fi obligat aşadar să primeacă, vrând nevrând, cinstirea pe care ei I-au fabricat-o după imaginaţia şi după gustul lor.

Stai sa ne intoarcem un pic.
Tu spui ca cei de acum 3000 de ani pina la crestinism si care au avut aceleasi caracteristici asemanatoare cu povestea lui Hristos, de fapt PROOROCEAU venirea lui Hristos?
Deci tu spui ca Horus(Egipt) nascut din fecioara pe 25 Dec trecut prin toate episoadele cunoscute din scriptura, crucificat si inviat dupa trei zile, Atis(grecia) nascut din fecioara 25 Dec, Khrishna(India), a murit si a-nviat, Dyonisos, identic precum Hristos, si multi altii nu erau reali(persoane-zei care au existat) pentru credinciosii de atunci si ele ERAU DOAR O PROOROCIE? Asta vrei sa spui?
Trebuie sa o luam pas cu pas, dupa care continuam.
Sper macar tu sa nu te faci ca nu intelegi.
Pentru tine am un respect deosebit.

Acesta nu este un argument, Satana vine si paraste pe Iov, facand niste afirmatii false, iar Dumnezeu ii da voie sa demonstreze ca este asa, pentru a vedea toti ingerii cat de mincinos este satana. Iar demonii care sunt exorcizati de Domnul Iisus, trebuie sa plece din acel demonizat insa supunandu-se autoritatii Domnului, cer voie sa intre in acei porci. Nimic suspect aici. Dar sa spui ca Dumnezeu vrea sa nimiceasca o populatie umana, cum este cazul sodomitilor, prin foc si pucioasa, deci intentia ii apartine in totalitate, insa neputand sa faca asta, "roaga" sau "comanda" unor demoni sa arunce ei cu pucioasa pe acei oameni, dar intai sa scoata pe Lot de acolo, mi se pare o teza alarmanta, care Il pune pe Dumnezeu intr-o postura gresita. Dumnezeu vorbeste cu demonii, dar nu este comandantul lor suprem, dandu-le ordine pe cine sa omoare sau pe cine sa chinuie. Te-ai intrebat ce s-ar intampla daca "demonul" care a omorat pe primii nascuti ai egiptenilor nu s-ar fi executat in aceasta misiune? daca ar fi zis "nu ma, duc, du-te Tu, Doamne"? ce ar fi raspuns Dumnezeu? "du-te, cand iti spun, ca Eu comand aici !" deci este absurd sa consideram ca demonii executa poruncile divine.
Si te intreb un lucru: in iazul de foc unde arde pucioasa, vor fi aruncati pacatosii si demonii, cine-i va arunca acolo? tot un demon va face si aceasta lucrare "ingrata" ? pentru ca Biblia spune ca satana cu demonii lui vor fi aruncati in iazul de foc care arde cu pucioasa, deci un loc ingrozitor. Cine-i va arunca acolo? nu Dumnezeu si sfintii ingeri? pentru ca toti demonii vor fi aruncati acolo, deci nu exista unii demoni sa arunce alti demoni in iazul de foc. Think !

Este un argument, îndată ce Biblia îl foloseşte ca atare. Vezi tu vreo altă soluţie, pentru a demonta acuza de favoritism adusă de diavol lui Dumnezeu? Dumnezeu se desprinde în mod deliberat de Iov, pentru a demonstra tuturor (nu numai celor de faţă, îngeri şi demoni, dar şi nouă, celor care citim acum cele întâmplate, deci şi ţie) că Iov într-adevăr Îi poartă un respect şi o dragoste dezinteresate. Simpla Lui susţinere verbală n-ar fi fost de ajuns.

Da, dar şi porcii nevinovaţi au fost mânaţi de diavoli în mare şi s-au înnecat până la unul. De ce nu-L acuzi şi aici pe Dumnezeu că "este ucigaşul nemilos al acestor fiinţe plăpânde şi neajutorate, folosindu-se din plin de râvna slujitorilor Lui, dracii"?

Episodul cu Iov ar trebui să-ţi dea de gândit. Acolo se relatează limpede despre o uzanţă în ceruri: îngerii vin la Dumnezeu şi mărturisesc din proprie iniţiativă faptele lor şi ce intenţionează să facă. Printre ei se strecoară demonii, care fac şi ei acelaşi lucru. Dumnezeu nu are niciodată vreo iniţiativă, căci lucrarea Sa nemijlocită s-a încheiat odată cu Facerea lumii; dar El este Proniatorul, adică urmăreşte şi cenzurează necontenit iniţiativa îngerilor, care lucrează necontenit după firea lor: cei buni nu ostenesc în a căuta şi a face binele, urmărind neabătut să se împlinească toate proorociile, în timp ce îngerii răi nu contenesc în a a căuta să facă răul.

Citat:

În prealabil postat de medusa (Post 316021) Dumnezeu vorbeste cu demonii, dar nu este comandantul lor suprem, dandu-le ordine pe cine sa omoare sau pe cine sa chinuie.

Corect. Nici n-am susţinut vreodată altceva.

Citat:

În prealabil postat de medusa (Post 316021) Te-ai intrebat ce s-ar intampla daca "demonul" care a omorat pe primii nascuti ai egiptenilor nu s-ar fi executat in aceasta misiune? daca ar fi zis "nu ma, duc, du-te Tu, Doamne"? ce ar fi raspuns Dumnezeu? "du-te, cand iti spun, ca Eu comand aici !" deci este absurd sa consideram ca demonii executa poruncile divine.

Acum te contrazici. Mai înainte spuneai exact contrariul, acum spui ceva în genul “Dumnezeu vorbeste cu demonii, şi este comandantul lor suprem, dandu-le ordine pe cine sa omoare sau pe cine sa chinuie.” Mai întâi hotărăşte-te în ce parte vrei să pledezi. Apoi încearcă să judeci puţin, înainte de a te exprima sentenţios. Este vreodată, cândva, undeva, vreun demon care se lenevească în a face răul şi a aduce suferinţe peste oameni? Iată ce te învaţă Biblia, dar trebuie să mai şi citeşti din când în când din ea, ca să afli:

“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,
Căruia staţi-i împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.” (1Petru, 5: 8,9)

Deci nu Dumnezeu îl trimite pe diavol ca să iscodească pe pământ, scormonind ce rău ar putea să mai facă, ci diavolul Îi cere neobosit lui Dumnezeu să-i dea dreptul de a face el “dreptate”, aşa cum ştie el, cu mijloace patentate şi verificate de el de milenii.
Deci nu demonii execută “poruncile divine care aduc răul pe pământ” ci, în aparenţă este exact invers: Dumnezeu parcă i-ar asculta şi pe diavoli, din când în când, dându-le dreptate. Dar numai în aparenţă, căci nu se poate pune semn de egalitate între îngăduinţă şi poruncă, între condiţionare şi ascultare. Dumnezeu îngăduie şi condiţionează (cenzurează) faptele diavolului, dar niciodată nu-i porunceşte şi nu ascultă de el, chiar dacă în aparenţă tocmai asta face. Dacă vezi finalitatea lucrurilor, vei constata că Dumnezeu este mai inteligent decât diavolul, chiar dacă în aparenţă “Se învoieşte” ca acesta să se desfăşoare în voie, aducând mult rău pe pământ. Pilda lui Iov este ilustrativă: citeşte ce sfârşit a avut Iov ca să înţelegi mai bine. [/quote]

Citat:

În prealabil postat de medusa (Post 316021) Si te intreb un lucru: in iazul de foc unde arde pucioasa, vor fi aruncati pacatosii si demonii, cine-i va arunca acolo? tot un demon va face si aceasta lucrare "ingrata" ? pentru ca Biblia spune ca satana cu demonii lui vor fi aruncati in iazul de foc care arde cu pucioasa, deci un loc ingrozitor. Cine-i va arunca acolo? nu Dumnezeu si sfintii ingeri? pentru ca toti demonii vor fi aruncati acolo, deci nu exista unii demoni sa arunce alti demoni in iazul de foc. Think !

Dacă tu vezi aşa de simplist iadul şi caznele lui, aşa cum gândeau strămoşii tăi în Evul Mediu, (populat până la sufocare cu nişte draci roşii cu coarne, gheare, copite şi coadă, acoperiţi cu păr pe tot corpul şi ţinând în mâini furci cu trei dinţi cu care îi împing mereu pe păcătoşi ca să stea cât mai adânc cufundaţi în cazanele cu smoală clocotită, ţipând la ei înfiorător, ca să-şi amintească toate păcatele) înseamnă că-ţi va veni greu să înţelegi că “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, adică suferinţa despărţirii de Dumnezeu, poate fi mult mai adâncă dacă este spirituală decât dacă este materială. Conştiinţa trează a acestei vremi a răsplatei de la sfârşit este mai arzătoare ca un foc nestins şi mai dureroasă ca un vierme neadormit. Omul simte atunci exact şi profund ceea ce şi-a pregătit din vreme, în tot timpul vieţii lui: apropierea sau despărţirea lui de Dumnezeu. Exprimările alegorice al Bibliei sunt pentru oamenii cei neinstruiţi ai antichităţii, ca să priceapă şi ei, cu intelectul lor infantil, cam ce-ar însemna despărţirea definitivă de Dumnezeu. Cei de astăzi, având posibilitatea să beneficieze de o instrucţie mai elevată, au şansa de a înţelege mai bine că o durere spirituală este infinit mai mare decât una a trupului. De altfel, dintotdeauna cei care s-au despărţit prematur de cei dragi, care i-au părăsit ieşind din viaţă prin morţi năpraznice, au înţeles mai bine că era de preferat să-şi dea ei o mână, un ochi sau un picior, decât să-l piardă pe cel iubit.

Regele David nu a fost prooroc, şi totuşi el a proorocit răstignirea lui Hristos cu 1000 de ani înainte:

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? [...] În Tine au nădăjduit părinţii noştri, nădăjduit-au în Tine şi i-ai izbăvit pe ei.
[...] Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând:
"Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el".
[...] Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat.
Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte.
Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele.
Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu.
Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât.
Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat.
Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele.
Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine.
Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. (Psalm 21: 1-20)

Mesajul răscumpărării vinei neascultării primilor oameni, care vine prin jertfa unui Mesia, este însă vechi cât omenirea. Eva este prima care îl primeşte, direct de la Dumnezeu, Cel care o anunţă că se instituie o perpetuă duşmănie între sămânţa ei şi sămânţa diavolului, dar sămânţa ei (Hristos) va zdrobi cerbicia diavolului:

Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".(Fac. 3,15)

Acest mesaj nu putea ajunge mai departe, până la David şi apoi după el, dacă n-ar fi fost păstrat prin viu grai. Faptul că unii oameni au construit mituri pe temelia a ceea ce auzeau de la strămoşii lor nu este ceva neobişnuit. Miturile doar dau o formă literară mesajului pe care îl preiau de la cei care l-au păstrat în formă orală brută, neprelucrată. Asemănările până la identitate nu trebuie să surprindă: şi David "vede" cu 1000 de ani înainte cum ostaşii romani trag la sorţi ca să-şi împartă hainele lui Hristos.

Nici Horus, nici Dyonisos, nici ceilalţi n-au existat în realitate, căci dacă ar fi existat, miturile ar fi devenit istorie pură, ceea ce nu este cazul. Lor li s-a atribuit doar, de către oameni talentaţi dar nerăbdători, merite pe care nu le aveau, dar care erau îndelung aşteptate. Aşa au apărut miturile.