Frate Ioan, mereu ma uimesti cu sinceritatea ta, esti curajos, ti-o spun fara laude, eu nu mai am atata curaj sa etalez public adancurile neputintelor mele... am facut-o si nu mi-a folosit, ba chiar mi-a daunat, mi-a lasat un gust amar pentru ca mai repede decat cuvantul circula gandul si prin gand cercetezi reactiile celorlalti, unii s-au smintit, m-au judecat, m-au criticat, altii (putini) m-au inteles in masura in care le-a fost dat sa inteleaga din perspectiva propriilor lor experiente. Am constatat ca detaliile e bine sa le rezerv pentru mine, dracii sunt vicleni si lucreaza neobosit sa strice orice intentie buna.. Nu e sfat pentru tine, nici obiectie, este trairea mea personala. Iti inteleg problemele si mai inteleg ca esti singurul care are toate datele din ecuatia ta, singurul in afara de Dumnezeu evident.. asadar tot din propria ta cugetare modelata de dialogurile cu tine insuti si cu ceilalti vei putea alege ce-ti este cu adevarat de folos.
Eu consider depresia un semn al unui suflet sensibil. Oamenii care nu se preocupa de sufletul lor, sunt lipsiti de depresii, au mereu cu ce sa-si umple viata dar un om care cauta in propriul intuneric pentru ca a simtit el ca intunericul e doar o zona care-l desparte de lumina, o zona pe care trebuie sa se inarmeze cu tarie ca sa o strabata, nu are cum sa nu cunoasca depresia. Depresia vine din nemultumirea cu propria stare despartita de Dumnezeu. Unii pot traversa acest ocean mai usor, sunt prea multi factori de amintit... personali sau nepersonali, genetici, pacatele stramosilor..... altii traverseaza mai greu, se ratacesc, se invart in cerc, disperarea creste, pierd rabdarea, isi pierd practic busola si atunci se poate vorbi de boala depresiei.. Dar cand tii nadejdea in suflet gasesti cararea mai usor, nadejdea te calauzeste. Sa nu pierdem nadejdea, e singura busola in intuneric.
Poate am vorbit prea mult.. sunt multe de spus..
In legatura cu problema pusa de Vlad, eu cred ca astfel de momente sunt momente de "sesiune", de examen. Atunci esti cercetat si lasat fara materiale ajutatoare. Rabdare! Examenul trece, concentrare si valorificare a timpului, examinare atenta a gandurilor si rugaciune atat cat se poate... ca uneori nici nu poate fi vorba de asa ceva, fierbi ca intr-un cazan, de unde atata rugaciune...

Doamne ajuta!

Marea majoritate dintre noi, cred ca nutresc acelasi sentiment. Chiar daca unele dintre mesaje sunt raspunsuri banale, mai mult pentru a ne "afla in treaba", cred ca de undeva din interior, vine dorinta de a ne raspunde noua insine si de a scoate in evidenta o anumita pozitie, care, chiar daca nu ne caracterizeaza, suntem constienti ca ea este cea ideala. Cu timpul, tot vorbind cu noi insine, ajungem sa ne identificam cat mai bine cu idealul din noi.

"Corabierul" esti TU, Ioane. Tu singur ai libertatea de a alege sa virezi dreapta sau stanga, sa te opresti sau sa te arunci in valuri si sa abandonezi corabia. Deasemenea te poti razvrati pe toti matelotii sau ii poti otravi cu incetinitorul, ca atunci cand vei ajunge la mal, sa nu mai imparti bogatiile cu ei (am vazut ca se mai procedeaza si astfel.) Din punctul meu de vedere, cred ca noi n-am facut nimic decat sa vorbim cu noi insine, scriind ca si tine despre idealul din noi.

Oare cine se considera pe calea cea dreapta? Daca aceasta cale dreapta, se incovoaie dupa propriile noastre hachite si ifose, daca ne folosim de cate un bolovan ca sa putem privi pe deasupra celorlalti fie si numai ca sa le aratam directia caii celei drepte, cred ca e vorba doar de un miraj, iar cand ne vom dezmetici, ne vom pomeni in mijlocul desertului, insetati si lipsiti de orice vlaga.

Cred ca acest lucru este cel mai greu de inteles pentru cineva care crede ca le stie pe toate... Cu cat aflam mai multe, cu atat intelegem ca stim tot mai putin...

@oana72:Nici nu se putea folosi o exprimare mai adevarata decat asta. Concluzia ar fi, daca nu vrem sa naufragiem, sa reinodam legatura cu Dumnezeu. La cel ce crede cu adevarat, n-ar trebui sa existe depresie.

Mie mi se trage de la plictiseala. Probabil ca daca as pune mana pe matura, mi-ar trece repede. Eu dorm insa. Si incerc sa vorbesc cu cineva, ca sa imi tin mintea ocupata.
Un bun prieten imi spune ca el, cand se simte asa, se duce si vorbeste cu sfintii, in fata raclelor.

Foarte multe mesaje folositoare fie prin sfaturi fie prin traire fie prin ambele. Un sicer multumesc tuturor. Domnul fie cu voi!

Corect. Tovarasii nostri de viata, mai pragmatici, care au muncit de mici, nu au astfel de momente, nu-si permit luxul. Mereu ne reproseaza ca nu facem ceva constructiv, ca nu ne gandim la viitorul nostru. Insa noi astia mai intelectuali, si mai ales cei care gandesc cu partea dreapta a creierului, suntem cam defecti din fabricatie. De multe ori suntem amenintati chiar ca nu vom mai primi nici un fel de ajutor material din partea celorlalti daca nu ne bagam mintile in cap si nu ne apucam de treaba. Dar noi in loc sa ne compliem, mai rau incercam sa fugim de realitate, sa evadam din lumea asta atat de materialista si pragmatica. Poate daca am avea copii am reveni cu picioarele pe pamant, dar cine e nebun sa faca copii cu noi (vorbesc in numele meu)?

Si pe mine ma cuprind uneori astfel de starei desi, slava lui Dumnezeu, destul de rar.
In acele stari ma simt cazut si parasit. Este bine insa ca nu sunt de prea lunga durata... o zi sau doua.
Eu le vad ca pe niste parasiri de har, ca pe niste momente in care Dumnezeu ne arata cum este viata fara El.\
Nu im idau seama daca fac ceva in acele momente, insa e clar ca trec din mila lui Dumnezeu.
Este bun somnul, iesire la aer curat si intalnirea cu un om odihnit si odihnitor.