Sf. Teofan Zavoratul - Despre harul Prea Sfantului Duh
 

"De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel? De ce nu îşi revarsă din primele clipe
mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc
uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra
altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege
această cale şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduinţele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori
deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulţirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca
nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă
jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în temniţă.
David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte
primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru
ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii."

Sf. Teofan Zavoratul - Despre harul Prea Sfantului Duh
 

"De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în
considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a
sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind
mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului
este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala
condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea:
altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai
puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă, în funcţie de starea morală a celui adus
la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul
cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi
şi, străbătând întreaga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături, aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei
curaţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să
nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde
parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă, îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu
vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare."

Citind cu atentie sporita cuvintele Sf. Teofan Zavoratul vedem deslusit unele temeiuri la faptul ca nu se poate mantuire doar prin credinta asa cum sustin unii, fara faptele credintei. Vedem destul de clar si inca si mai clar am vedea daca am primi experienta harului, ca nu exista partasie a intunericului pacatos din noi cu lumina Duhului Sfant.
Daca ar ajunge credinta pentru mantuire, ar trebui ca atunci cand am primi credinta, Harul ar veni, ne-ar tamadui si am deveni sfinti. Caci tamaduire inseamna despatimire, inseamna suflet curatit, inima si minte curatita. Daca este asa de ce totusi cel care crede mai continua sa pacatuiasca? Si daca continui sa pacatuiesti mai poti spune ca esti curatit? Si daca nu esti curatit mai poti spune ca te mantui?

Harul te cerceteaza intr-ascuns la inceput ca pedagogie spre indreptare din mila Domnului si din iubirea Lui pentru oameni. Daca staruiesti in nevointa prin faptele credintei primesti si roadele cele bune.
Toate aceste rataciri ca te mantui prin credinta, fara faptele credintei, vin din inchipuire. In marea dorinta de a cunoaste pe Hristos cat mai repede si cat mai usor, omul isi inchipuie ca daca spune cred in Tine Doamne gata l-a castigat pe Hristos in inima sa si suferintele au disparut Si cum sa nu cada usor in ispita inchipuirii cand nu are termen de comparatie cu ce inseamna cu adevarat sa aiba pe Hristos in inima sa! Ca sa fi ferit de o astfel de inselare trebuie sa asculti. Aici intervine ascultarea, lepadarea mandriei si dobandirea duhului umilit, a inimii infrante.

Despatimirea nu este ceva nou pentru nimeni. Asa au facut toti sfintii, toti ascetii de la Hristos pana astazi. calea aceasta au ales-o toti cei care s-au mantuit.

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Uneori mi s-a parut ca traiesc o clipa de pace si un sens al lucrurilor apropiat de ceea ce mi-a spus Biserica, Evanghelia...
Cum s-a petrecut pierderea? Cum a fost ridicarea harului, pierderea binecuvantarii, a mirului din frunte insemnat de preot?

Un gand de mandrie (eu acum sunt in har, iata...) cu sensul ca am eu o insusire aparte, ceva mai de soi ca restul muritorilor.
O grosolanie, cat de mica in aparenta, mare insa in resorturile adinci ale mintii. Un varf de iceberg care ascundea un colos de aroganta si impietrire.
O decizie lipsita de dragoste. Un act de razbunare, care parea a fi doar din dreptate, vai...
O nevinovata placere, care imi purta mintea pe mari de iluzii si visuri...
O rugaciune plictisita ori fariseica.
Un refuz al cererii cuiva, doar din teama sau din simplu egoism sau din gandul ca am mai dat deja... Ca ar putea sa mai dea si alti frati...
O criticare a unui preot...
O cat de mica abatere de la duhul umilit si inima infranta....
Si gata!
Pasarea si-a luat zborul.

Orice act lipsit de gingasie al fiintei mele a fost o piatra zvarlita, daca nu in Duh, cu siguranta in alte fapturi delicate ale vazduhului...
Orice grosolanie, orice graba neghioaba, orice infatuare, orice nerabdare, orice iuteala, orice zvac al maniei....
Si pasarea isi ia zborul!
Restul este iluzie. Sau, poate pocainta. Catarare, din nou si iar si iara...

Asa este. De aceea trebuie lucrat cu noi insine, mereu, neincetat. Si rugaciune, si ascultare cat avem de trait.
Odata parintele meu mi-a spus asa: scrie acum , scrie celorlalti , spune-le de Hristos, ca va veni vremea cand va ramane rugaciunea. Nu am inteles atunci insa acum inteleg.

Iar ei petreceau in rugaciune si post, in intrajutorare, in faptele milei, in evlavie... Fara nici o urma de ironie fata de vreun semen.
Ei, primii crestini, primele comunitati, de demult!

Asa e. Pe de alta parte, ei erau in minoritate. Atunci, ca si acum. Atunci, ca si acum, chiar si intre ei a aparut dihonia. Stii, cumva, de ce s-au certat intre ei primii crestini ? De la bani. De la cine pune in mijloc mai mult. Asa a ajuns Biserica sa instituie diaconatul, fiindca apostolii se saturasera sa o faca pe agentii fiscali.

Oare ce suntem noi pentru "pasarea" obosita, care-si odihneste (poate din intamplare, poate nu) "zborul" pe crenguta firava a sufletului nostru? Ce cauta aceasta "pasare", de fapt si ce-i putem noi oferi? O clipa de odihna, sau siguranta si statornicie? De ce-ar ramane ea acolo, sa-si faca cuib, sa "depuna oua", care sa scoata pui si care la randul lor sa caute alte culcusuri moi, in sufletele altora care sa faca alti pui si tot asa, si tot asa!?... Cata siguranta putem noi oferi? Cata caldura? Cata mangaiere? Cata osteneala pentru a opri furtunile care se pornesc de nicicunde? Cat acoperis, pentru ploile repezi sau grindina mai mare decat puii insisi? De cate ori, desi ne credem bine infipti in pamantul Ratiunii, cea mai mica adiere de la "miaza-noapte" ne lasa fara frunze si aproape ca ne smulge din radacina?... Oare nu a fost o intamplare, un miracol, faptul ca acea biata pasarica s-a oprit pentru cateva clipe chiar pe "crenguta" noastra? Care suntem noi de fapt, in viata de zi cu zi? Nu cumva suntem intr-un permanent zbucium, si doar fiindca mai obosim, se intampla sa avem crenguta in stare de liniste si pace, nu fiindca asa s-ar afla in mod obisnuit!?...

Se intampla un lucru extrem de ciudat, ca o provocare tendentioasa, desi nu de intentie e vorba ci de o naivitate copilareasca, in ciuda maturitatii noastre. Ne intrebam de ce pleaca harul, si ne dorim in primul rand sa vina, iar daca vine sa stea acolo cat mai mult, eventual o vesnicie!... Dar cum? Ce facem noi aici? Vorbim de har? Care har? Al cui? Deja, in momentul in care aratam cu degetul catre el, la modul personal, s-a duuus in cele patru zari, si cine stie cum si cand il mai putem aduce inapoi. Ca si-asa, nu depinde numai de noi... Orice mica aluzie la rodul ostenelilor noastre, ne osandeste si ne trimite inapoi. Sunt convins ca multi, foarte multi, ar avea de spus lucruri importante raportandu-se la experientele personale, dar simt si stiu ca nu pot vorbi despre ele decat cel mult prietenilor celor mai apropiati, care-i inteleg destainuirea su nu o iau ca pe o lauda sau marire de sine, ci ca pe o experienta ce se vrea impartasita cu toata dragostea.
Mult am stat si m-am gandit la vamesul Zaheu... Lumea il privea asa cum privim si noi pe multi dintre semenii nostri: un pacatos!!! Fara echivoc!!! Ce sa caute Mantuitorul Hristos, in casa unui pacatos? Ce sa caute "pasarea" pe crenguta sufletului celui nesmerit? Ce sa caute Dumnezeu in visul celui pe care NOI il consideram iremediabil pierdut? Iar daca el isi deschide sufletul cum ca L-a visat pe Mantuiror sau pe Sf Fecioara, vor sari pe data 20 de farisei care sa strige: "E de la diavol, visul"! De parca diavolul ar mai avea vreo indoiala ca deja l-a castigat pe pacatos!... Dar daca Mantuitorul incearca cu blandete sa trimita "pasarea" cu mesajul cel bun, intr-o forma sau alta, se vor gasi destui care sa se indoiasca, sau sa huleasca indrazneala de a te crede vrednic de a gazdui pe Dumnezeu - fie si pentru o clipa: "Zahee, coboara si pregateste-te, ca astazi voi cina in casa ta!" Oare, asa cum Zaheu s-a smerit, de ce nu s-ar intampla asa cu multi dintre noi, daca ne-am vedea dintr-o data luati in seama, cu toata nevrednicia de care suntem constienti? Asa cum Zaheu era si el tot fiu al lui Israel, nu suntem si noi botezati in numele Aceluiasi Iisus Hristos? De ce, cand vorbim noi despre harul vazut si perceput de noi, ni se umezesc ochii sau poate varsam multe lacrimi, iar cand vorbeste altul, ne grabim sa credem ca e ratacit, ca se preamareste, ca nu i se putea intampla tocmai lui, cand de fapt el face atatea si atatea lucruri care contrazic harul? Ispititorul face eforturi disperate, si daca nu reuseste intotdeauna sa ne amageasca prin vechile metode, ii porneste pe cei din jur la razboi impotriva noastra, doar-doar ne smintim macar un pic. Si - vai noua! - ca de cele mai multe ori ii si reusesc urzelile, desi Dumnezeu stie cat de mult ne ostenim sa ne stapanim si sa ne controlam!...
Noi... nu reusim sa ne iubim nici semenii, care nu ne-au facut nici un rau, dar sa mai fie nevoie sa ne iubim vrajmasii?!?...

Moshule, Harul se revarsa in intreaga Creatie. Este pretutindeni.
Nu isi cauta pasarea cuib.... Pasarea aceasta cu care a fost comparat harul nu e chiar o pasarica neajutorata... E insasi manifestarea Dumnezeirii!
Nu are nevoie de curatenia omului pentru a se aseza, in sfarsit, undeva... Ba, dimpotriva, face ea curatenie acolo unde se azasa.

Cred ca in citatul oferit de Costel, pasarea apare acolo nu ca sa ne centram asupra ei, ci sa cugetam asupra noastra, asupra felului cum suntem si cum am fost chemati sa fim.
Despre noi vorbeste citatul, despre faptul ca suntem atat de putin dispusi la smerenie incat harul se retrage, se indeparteaza, desi nu dispare cu totul pentru totdeauna.
E vorba despre grosolania sufletului nostru, iar nu despre spaimele pasarii...

Fericirile ne vorbesc limpede despre cum putem incepe, inca de aici, sa fim in Imparatie. Nefiind asa cum arata Mantuitorul, fireste ca pasarea zboara. Desi vine mereu, neincetat... Dragostea Domnului pentru noi e nesfarsita.
Si totusi zboara. Pentru ca ne gaseste tot lipsiti de cainta, tot egoisti, tot lacomi, tot indragostiti de pacatele noastre, de patimi, de pamant si de moarte... Nu vrem sa fim cu ea, cu El. Vrem doar cu ale noastre, pe care le iubim mai mult decat pe El. Si, iata, nevoind sa ne oblige cu nimic, pasarea zboara... Ne respecta, ea, gingasa, insasi grosolania noastra..

Insa cel care este dispus sa renunte la toate bilutzele stralucitoare ale veacului acestuia, la toate amagirile, la toata mania, la tot egoismul, la toata nedreptatea... ei bine, acesta nu sparie pasarea si ea ramane cu el si el ramane cu ea. Isi sunt suficienti, unul altuia, mai intai.

Cred ca exista oameni care trec prin lume avind pentru totdeauna un astfel de soim pe umar...
Un neam al soimarestilor a fost mereu, pretutindeni in istoria lumii. Sunt crestinii din Fericiri. Sunt cetatenii Imparatiei lui Dumnezeu.

Mihnea, iarta-ma, dar pur si simplu nu cred asta.