Este o expresie incetatenita :). Ce sa zic, poate ca unii/unele dintre noi nu prea stim cum ar trebui sa fie intr-o casnicie binecuvantata, poate nici nu avem modele, putem doar sa ne inchipuim, cel mult. Poate am ramas blocate pe modelul relatiilor disfunctionale pe care le-am experimentat si din care, poate, cu greu am reusit, sau nu, sa ne eliberam (in unele cazuri, chiar si relatia cu parintii este una disfunctionala, copiii fug de acasa ca sa scape de tirania parintilor si intra intr-o alta sclavie, din care cu greu se pot elibera pt ca nu stiu sa fie liberi...). Si de asta ma tem, eu personal, in cazul barbatului prezentat mai sus, sa nu fie ceva de genul...

Adica sta cu cei care l-au traumatiza si il traumatizeaza in continuare, nu are vointa de a se rupe de aceasta situatie ci este dependent de cei care ii fac rau si se complace in aceasta dependenta.

Cam urata situatia.

Dar de lucrat lucreaza?
Ce meserie are?
Cat castiga?
Ar putea sa-si intretina familia?

Poate chiar de-asta se grabeste catre casatorie atat de tare, sa nu ma stea cu parintii, sa stea cu tine, sa inemeiati voi o familie adevarata. Acu... in ziua e azi nu e usor sa stai sinur in chirie.... in doi, da, dar singur nu prea poti face fata, daca ai un salar mediu, chiar dac sti sa gatesti. Numai chiria e 130-150 euro/garsoniera, plus intretinerea, facturi, mancare si alte cheltuieli casnice.
Undeva e de inteles ca vrea o familie separata de parintii lui, daca sunt scandaluri...

Dar intrebarile lui AlinB sunt pertinente.

Da, asa sta, v-am spus si de ce.
Lucreaza, ne-am descurca amandoi.

Isi doreste casatorie, e mai grabit, si eu imi doresc casatorie dar sunt mai prudenta si nu ma avant asa repede. Detaliile privind unde stam si altele nu le-am discutat, am considerat ca este timp mai incolo.

Cred ca ceea ce spuneti legat de cautarea fericirii in alta persoana, mai bine zis langa alta persoana o cautam cu totii, langa familia in care ne-am nascut si prin propria familie care ne-o facem. E fericirea care ti-o da linistea cu cei din casa, intelegerea, comunicarea, echilibrul, un anumit confort psihic si siguranta ca te poti baza pe cel de langa tine. Asa simt eu.
Probabil ma simte ca pe un colac de salvare de care se agata. Ii inspir incredere, il incurajez, ii stimulez vointa. Nu stiu exact ce spera in adancul inimii, ca se rezolva prin mine...
Ma gandesc ca parintii la amandoi au problemele lor de sanatate datorate varstei, va fi si mai greu, ce va fi cu noi? el sa stea cu ochii in tavan ca e la pamant si eu sa ma lupt cu toate.... ma macina multe ganduri

Mai bine mai tarziu decat niciodata :)! Poate ca sunteti Ileana Cosanzeana calare pe-un cal alb, venind sa il salveze :)... Nu radeti, ca s-ar putea sa fie adevarat! Daca va rugati i din tot sufletul, si asta va spune inima ca trebuie sa faceti ...dar daca simtiti ca nu sunteti pregatita, ca e prea mult pt dvs, asta e, nu-i bai... Atata doar ca daca ramaneti impreuna, va trebui sa fiti cu bagare de seama sa nu il traumatizati mai tare, sa ii faceti mai mult rau. Dar vestea buna e ca pt asta exista acum "terapia de cuplu" care va poate ajuta. Totul e sa nu aveti idei preconcepute si sa vreti un partener "perfect" si o relatie perfecta si dansul la fel.

Trebuie sa mai ai in vedere un aspect, legatura lui cu familia.

Victimele abuzului din familie au tendinta de a pastra o legatura cvasi-patologica cu agresorii lor, care nu ezita uneori sa-si transfere influenta negativa inclusiv asupra familiei respectivului, care de multe ori nu doar ca nu are curajul sa lupte impotriva acestui aspect dar il chiar si aproba.

Ai putea sa ai o discutie cu el in acest sens, poate mai ocolite, sa vezi care e atitudinea, sa vezi care e atitudinea parintilor lor fata de tine, daca sunt asa o mare problema cum au fost pentru el, etc.

Si sa nu pornesti de la principiul "impreuna ne-am descurca", financiar vorbind.
Daca o sa aveti si un copil macar, necesarul financiar va fi altul.

Daca ei va ajunge la concluzia ca nu mai poate lucra si va trebui sa se pensioneze pe caz de boala (nu stiu cat de complicata e problema) iarasi e un aspect problematic.

Desigur, intr-o nota pozitiva, te poti gandi si ca o data ce se va rupe de familia lui care il afecteaza negativ, sa-si revina cu adevarat, sa renunte la medicamentatie, sa aiba o viata normala, etc.

Si intr-o nota relativ neutra, poate nitel amuzanta, pot sa-ti spun ca asta e genul de decizii in care indiferent ce hotarasti, tot iti va parea rau la un moment dat.
Daca renunti si nu vei mai avea alta oportunitate, te vei gandi ca era mai bine daca nu renuntai, ca poate lucrurile mergeau bine, daca nu vei renunta si vor merge prost te vei gandi ca mai bine renuntai, etc.

Cred ca important este, daca iti vei asuma aceasta sarcina sa o faci intr-o nota duhovniceasca, cu rugaciune si Dumnezeu inainte, nu in duhul unuia care joaca la loterie, luand in considerare si faptul ca ar putea fi greu, foarte greu dar cine stie, poate chiar spre zidirea ta duhovniceasca.

Măi, măi, dar ce o mai încurajezi pe biata fată... carevasazică nu există a win-win situation. Păi tocmai de-aia ar trebui să rămână cu el, că "unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește". :) pe când altfel, dă vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Nu m-am suparat deloc, am zambit pentru ca asa este.
Am momente cand ma simt puternica, gata sa ma lupt cu problemele si optimista ca se rezolva, sa iau viata in piept si sa reusesc langa el, alteori ma sunt neajutorata, ca ma depaseste situatia, ca nu voi face fata, si sunt mahnita de <oferta> vietii fata de mine....