Asa este, Costel. De multe ori, ma gandesc ca din pricina pacatelor singuri ne lipsim de aceasta lumina a lui Hristos pe care o putem primi prin aproapele. Alteori, tocmai aceasta lumina dinspre semeni reuseste sa ne lumineze, fie si pentru o clipa, intunericul. Cert este ca Dumnezeu randuieste in viata fiecaruia dintre noi astfel de intalniri si experiente luminoase.

In ceea ce ne priveste, nu trebuie sa ne obisnuim cu "noptea cea fara de zori" a pacatului si, mai mult, nu trebuie sa ne multumim doar cu aceste "pulsatii" de lumina. Sa fim constineti ca Domnul ne-a gatit "ziua cea neinserata", toata lumina, toata bucurie.

Omul trupesc nu se bucura de frumusetea duhovniceasca, interioara, fiind lipsit de vederea duhovniceasca. E orb. Nu vede mai departe de trup, de carne, de pamant. Se opreste la suprafata celor vazute.
Poate fi inconjurat de mii de sfinti, el tot ii va dispretui si desconsidera. Frumusetea lor ii ramane ascunsa.

Cei care au ajuns la dobandirea frumusetii interioare au aceleasi trasaturi, spre deosebire de frumusetea trupeasca.

Cat de ciudat pare pentru unii tineri din zilele noastre sa spui ca ai vazut niste batrani foarte frumosi. Pentru ca acesti tineri nu mai reusesc sa vada dincolo de trup, infatisarea batranilor nu poate fi sub niciun chip frumoasa. Si cat de mult pierd unii tineri neprivind si altfel ...

Iată un topic uitat de multișor... pe care se uita adineauri un vizitator...

Eram acum mai mulți ani la mănăstirea Sinaia și mă băgasem în vorbă cu un călugăr bătrân, care vindea la pangar, lăudând și mirându-mă cu glas tare și multă hotărâre - florile din ghivece, aflate de jur împrejurul chiliilor... Părintele m-a certat, cu asprime, că venim la mănăstire să vedem florile, în loc să ne cercetăm păcatele...

Am ținut minte episodul acesta. Deși îmi plac în continuare și florile, ne e de folos să nu fim doar vizitatori prin mănăstiri... de preferință nici prin viață...

Nu cred că această amintire are legătură cu frumusețea interioară... Sau poate că frumusețea interioară (a călugărului, de exemplu)...nu poate fi exprimată prin blândețe, atunci când vede un "neavenit", ca mine, atunci... Asprimea e și ea necesară, trezește la viață...

Desigur,pt oamenii mai smeriti asprimea este lucratoare in schimb ce pt cei mai"mici",mandri de sine o atitudine plina de dragoste si de intelegere poate fi binevenita.
Pe la inceputuri,cand unii parinti m-au mustrat pt pacate, m-am smintit si am luat o pauza;mi-a trebuit cam multisor sa accept ca sunt pacatoasa sau ca am gresit :)
Chiar i-am spus parintelui ca am facut pacatul respectiv insa nu a fost vina mea :)