Anxietatea - problemele psihice in general au doua componente.
Ca sa ma exprim in termeni "computatoristici", este componenta "software" si componenta "hardware".

Anxietatea se poate dezvolta ca urmare a unor probleme "software" - o programare gresita ca sa zic asa, ca urmare a unor experiente de viata nefaste, mediu familial, societate prin care se dezvolta o serie de complexe si astea se pot corecta prin atitudinea potrivita, atat la nivel mental cat si prin activitate fizica, dar poate fi si o problema "hardware" - un dezechilibru al neurotransmitatorilor, la nivelul creerului iar pentru asta trebuie medicamentatie - naturista sau nu, cu precautiile de rigoare.

http://www.scechurch.org/biblioteca/sanatate1.pdf

"Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă" - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Bolile psihice relflecta un dezechilibru spiritual, care tine de relatia dintre om si Dumnezeu. La randul lor, bolile psihice se reflecta in boli somatice. Pentru a ajunge la cauza oricarei fel de boli, trebuie sa cauti in relatia dintre om si Dumnezeu. Sa tratezi doar boala psihica sau pe cea somatica inseamna sa tratezi doar efectele, fara a afla macar cauza .

O, ce simplu era totul, de fapt!

Macar de-ar fi atat de simplu...
Dar nu este nici pe departe. Numai in teorie si in cartile pe care le tot citati este totul atat de simplu si se rezolva batand din palme.
Fiindca mai sunt si lucruri pe care le porti genetic, sau de la pantecele mamei.

Si mai ales, daca ar fi totusi asa, care ar fi diagnosticarea si rezolvarea?
Ar trebui o gramada de preoti priceputi in psihologie care sa aibe si timpul si rabdarea sa discute cu oamenii, sa le vada si problemele, si mediul de viata si sa-i ajute, sa gaseasca rezolvare.
Ori asta (inca) nu este cu putinta.

Si viata este tot mai grea, in loc sa fie tot mai usoara. Nu suntem singuri pe lume, indivizi, nu ne hotaram noi viata decat in foarte mica parte. Depindem de altii.

P.S. Eu nu stiu, daca voua medicul in cabinet in loc de leac, v-ar citi doar un citat dintr-o carte, ati fi multumiti? V-ar rezolva problema?

Credinta nu este medicamentul universal ci o problema foarte delicata si grea. Foarte grea. Daca ar fi asa usoara, ar fi Raiul pe pamant.

Am fragmentat textul ca să pot răspunde pe rând, întrucât nu mai ştiu să folosesc quote... Parcă aşa făceam anii trecuţi. Are cineva bunăvoinţa să mă înveţe iarăşi (pe privat, dacă se poate)?
Aşadar:
1) Se rezolvă totul bătînd din palme, spui. Unde scrie? Cine zice? Vreau şi eu!!! Sigur nu confunzi forumul nostru cu unul de magie ori chiromanţie?
2) Diagnosticarea şi rezolvarea o ştie oricine voieşte. Scrie peste tot, spune toată lumea. Medicamentul e peste tot, în orice biserică precum şi înlăuntrul omului. Cică e Împărăţie de medicamente acolo!... Coboară (apoi urcă) şi vezi!
3) Psihoterapia ortodoxă nu este o variantă a psihologiei. Nu în sensul în care cunoaştem astăzi psihologia. Când ai vreme răsfoieşte o carte de-a lui Avdeev sau Vlachos şi vezi că-i vorba exclusiv de cele ale Bisericii. Particularizate la unele sau altele dintre suferinţele divers formulate în limbajul lumii de oamenii credincioşi.
4) Pentru unii viaţa devine tot mai uşoară. Curios lucru, întrucât aparent greutăţile se adună tot mai mult. Şi ce dacă?, putem răspunde cu temei solid.
5) În cabinet vin tot felul de oameni. Unii vor doar ca să îţi arate că tratamentul tău nu funcţionează. Sunt cei care îşi permit luxul de a trăi (în imaginaţia lor) o mulţime de vieţi. Pe una o plimbă prin cabinete lăudîndu-se cu statutul de pacienţi nevindecabili. Săracii, chiar aşa şi este - sunt, prin alegerea lor, nevindecabili!
6) Credinţa în Hristos este, într-un anumit sens, medicamentul universal al sufletului, al omului. Numai că, vezi tu Sophia, se găsesc mereu prea puţini clienţi dornici să se facă bine. Majoritatea aleg să se vaite, să se îndoiască de toate, să nege şi ...să piară. Deh, chestie de gust în organizarea timpului pe Terra.

Un crestin practicant cauta sa agoniseasca Duh Sfant care-i ofera tot ce are nevoie: bunatate, blandete, pace, bucurie, ravna spre cel placute lui Dumnezeu, etc. Un preot trebuie sa-l ajute pe crestin sa obtina Duh Sfant.

Exista mila lui Hristos Care S-a rastignit pentru noi, exista Sfinte Taine, exista rugaciuni, mai trebuie nevointa personala si smerenie din partea noastra.

Omul sufera mult din cauza mandriei si a lacomiei. Psihologul ortodox trebuie sa fie un nevoitor care a gustat el insusi din pacea oferita de Duhul Sfant. Altminteri se angajeaza intr-o lupta extrem de periculoasa incercand sa-i vindece pe altii de patimi mai inainte de a se fi despatimit el.

Asta, daca vrea sa ajute cu adevarat. Caci cuvintele care ajung la inima aproapelui sunt cele inspirate de Duhul Sfant, nu cele memorate din carti.

Sfantul Serafim de Sarov i-ar fi trimis pe crestini la psiholg, daca ar fi existat pe acea vreme?

Am fost şi la preot, şi la psiholog, şi prefer preotul. Am citit cartea al cărei link l-am postat, despre Psihoterapia ortodoxă/ tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, şi prefer de departe ştiinţa de vindecare a sfinţilor părinţi decât psihoterapia (neortodoxă) a zilelor noastre.

Totuşi, vindecarea sufletului, conform tradiţiei ortodoxe, presupune trei trepte: curăţirea de patimi, luminarea minţii iar apoi desăvârşirea/ îndumnezeirea. Sfinţii sunt cei care ajung la ultima treaptă. - Asta aşa, în cuvintele mele.

Fără a ne lăsa pe tânjeală în ideea că oricum nu putem ajunge la acel nivel, trebuie să fim sinceri cu noi înşine... de fapt să vorbesc despre mine... în atâţia ani de trăire în Biserică, şi tot abia urc prima treaptă. Duhul suflă unde voieşte.

Plus că poţi urca, iar apoi să cazi din nou.

Idee este că un psiholog nu este "de aruncat". Mulţi au intenţii foarte bune şi cred în pregătirea lor, au experienţă şi nu vorbesc doar din cărţi. În anumite situaţii ne sunt de folos.

Domnul să ne ajute pe toţi!

Îmi pare drept ce spui sau, mă rog, aşa cred şi eu. Numai că am constatat un lucru frecvent: ceea ce ar trebui să fie, spun unii, rămâne doar ca deziderat şi nu se împlineşte ca faptă. Mulţi se plâng (şi am avut atâtea dispute pe forum în jurul acestui fapt) că "în ziua de azi" preoţii nu îi mai ajută pe creştini să obţină Duhul Sfânt, părînd mai curînd atraşi de alte scopuri prioritare pe agenda de lucru. O fi aşa, nu o fi...
Mie mi se pare că prioritar e duhul cu care vine creştinul la preot: dacă duhul e unul de sinceră pocăinţă, atunci nu ştiu cum se face dar parcă tot ce spune preotul e lucrător. Iar dacă, în schimb, creştinul vine cu duh de cârtire şi nemulţumire, atunci şi de i-ar vorbi Hristos, creştinul tot strâmbă din nas. Oare nu aşa se întâmplă de fapt? Eu aşa am găsit, inclusiv la mine însumi sau, mai corect zis, la mine mai întâi apoi şi la mulţi alţii.
Probabil că da, pentru unele chestiuni. Dar siguri nu putem fi.
Şi apoi, astăzi lumea e mai săracă, zic cunoscătorii, în sfinţi de talia lui Serafim de Sarov dar mai bogată în psihologi. Cică prin pogorământ, întrucât lumea s-a îndepărtat de la credinţă şi răutatea îşi face de cap în fel şi chip - ipoteză pe care eu unul chiar o împărtăşesc.
Dar să ne înţelegem, Antonia! Duhovnicul are anumite ţinte şi metode, psihologul altele! Nivelul de lucru e altul, finalitatea e alta etc.De pildă, nici un psiholog nu îţi poate arăta drumul spre mântuire şi nu te poate însoţi cu rugăciunea prin Vămile văzduhului, după cum nici stomatologul ori vânzătorul de ziare nu asta îţi livrează. Asta e treaba duhovnicului!
Pe de altă parte, eu tare mă tem, uneori, că nu prea ştim bine nici ce e cu duhovnicul şi nici cu psihologul. Avem relaţii formale, livreşti, pline de hachiţe şi răzvrătiri, mai mici ori mai mari, nu? De păreri nu ducem lipsă, mai ales atunci când nu avem experienţa concretă şi serios aprofundată, nu-i aşa?
Şi nu cumva e o asemănare între cel care zice că preotul nu îl ajută (cum ar vrea el, creştinul, nu cum spune duhovnicul!) şi acela care zice că psihologul nu e potrivit? Zic şi eu...
Să fie mândria şi răsfăţul, înfumurarea şi alte tare, piedici atât de mari în a se folosi omul, cu smerenie, de un semen de-al său?
Şi mai e ceva, Antonia: oare nu e mai comod să ne refugiem în lumea intangibilă a unor vremuri trecute şi să oftăm "înţelept" şi "pios" după sfinţii din vechime, decât să ne facem lucrarea concretă în realitatea de zi cu zi? Fie şi rugîndu-ne, de exemplu, la ei!
Te-ai gândit vreodată cât e de hoţ omul, în hăţişurile dinlăuntru încă neabordate cu plugul rugăciunii şi cu sabia binecuvântatelor necazuri? Câtă evlavie de faţadă au "cuvioşii" şi cum trag ei la confortul lor facil care face, precum spun adeseori, ca credinţa noastră să fie nevrotică? Adică, în fond, vicleană. Şi cum ne sufocăm în păreri în loc să mişcăm fie şi măcar un deget pe o faptă concretă de smerită ascultare?....