| Mosh-Neagu |
21.02.2014 11:29:30 |
Nu sunt un dansator ci dimpotriva. Nici in tinerete nu ma dadeam in vant si sunt convins ca am dezamagit multe suflete din acest motiv. Cred totusi ca dansul, atat timp cat nu are porniri dracesti (si nici nu le starneste), ci exprima o bucurie sufleteasca ce ar vrea parca sa se inalte la ceruri, nu e pacat ci dimpotriva. Din cate stiu, despre aceasta forma de dans se aminteste pe alocuri in VT.
In general, limita dintre bine si rau, dintre curat si vulgar, este foarte sensibila si nu de putine ori, in cadrul aceleiasi manifestari putem vedea laolalta, binele si raul, vulgarul si curatul... Tot omul este cel care alege si eventual face diferenta. Internetul abunda mai mult de rau decat de bine, de televiziune nu mai zic, fisiunea nucleara ne ofera energie la discretie, dar si bomba distrugatoare de vieti si... viata!... Telepatia (ca tot s-a polemizat pe aceasta tema) o avem si o simtim acolo, in interiorul nostru si ne bucuram de ea, multumind lui Dumnezeu, fara a face din asta un mod de comunicare eficient, studiind metode de concentrare, pozitii si alte tendinte yoghine. Starea aceasta a fost de cand e omul creat. Ba tocmai evolutia asta tehnologica, a estompat enorm calitatile date de Dumnezeu. Asta nu inseamna ca nu mai sunt. Intreabati o mama, de unde stie despre copilul ei care e la mii de km distanta, ca are o problema? Da, repede numim asta, Harul sau mila lui Dumnezeu, dar poate femeia aceea e tare pacatoasa, ca si copilul ratacit la randul lui. Intrebati gemenii, care este relatia nevazuta dintre ei, si s-ar putea sa ramaneti uimiti de ceea ce veti auzi.
Sa faci abstractie de aceasta forma sensibila de comunicare, s-o pui pe seama dracilor si sa nu vrei s-o numesti telepatie, fiindca suna nush'cum, cred ca ne duce cu gandul la bietul Giordano Bruno in fata ignorantei fanatice! Daca am privi lumea cu toata bunavointa de care suntem in stare, nu ca pe copiii nostri, ca pe acestia de cele mai multe ori dorim sa-i educam orbeste, prin metode prea putin ortodoxe, ci ca pe parintii si bunicii nostri, fata de care avem dragoste si respect, n-am mai vedea nici in psihologie o meserie draceasca, si nici in psiholog un vames iremediabil pierdut. Problema reala nu e la ei, ci la noi care si dupa doua mii de ani gandim tot la fel sau chiar mai rau: nu de ce mananca Invatatorul cu vamesii si pacatosii, ci Invatatorul niciodata n-ar fi mancat cu vamesii si pacatosii!... Si in loc sa gasim un dialog firesc, care sa atinga sensibil sufletul omului si astfel sa aiba motiv serios sa doreasca sa se schimbe, alegem sa facem slalom printre pilde si invataturi ale sfintilor parinti, din care e clar ca lumina zilei ca n-am inteles nimic, din moment ce ne lungim zilnic, ciucurii de pe poale!
|
