In iad nu mai vorbim de viitor, in sensul ca cei de acolo se pot ppcai ca sa se poata apropia de Dumnezu in viitor.

Raspusnul era frumos si clar. Dragostea lui Dumnezeu va fi binecuvantare si pedeapsa in acelasi timp, in functie de locul in care se afla fiecare.
Asa e si cu lumina: buna e lumina ptr un ochi sanatos, dar aceeasi lumina buna devine rea ptr un ochi bolnav, care n-o poate suferi.

"Sunt draci necurati, foarte vicleni printre cei vicleni, care ne sfatuiesc nu numai pe noi sa savarsim pacatul, ci voiesc sa facem partasi si pe altii la savarsirea raului, ca sa ne pricinuiasca o mai cumplita osandire.

Am vazut pe unul invatand de la altul deprinderea cea rea. Si cel ce invata pe celalalt, venind la simtirea de sine, a inceput sa se pocaiasca si s-a oprit de la rau; dar pocainta lui si-a pierdut taria si rodul din pricina ucenicului" (Sfantul Ioan Scararul, Despre dreapta socoteala, in Scara, Filocalia IX c.13).

"Pentru ce se numeste diavolul nu numai vrasmas, ci si potrivnic? Vrasmas se numeste pentru ca e urator de oameni, urator de bine, uneltitor. Iar potrivnic se numeste pentru ca incearca sa impiedice orice lucru bun.

Voieste cineva sa se roage? Acela se impotriveste, impiedicandu-l prin amintiri pacatoase, prin robie, prin lene. Voieste cineva sa faca milostenie? Acela il impiedica prin iubirea de arginti, prin pregetare. Voieste cineva sa privegheze? Acela il impiedica prin trandavie, prin nepasare. De aceea se numeste nu numai vrasmas, ci si potrivnic" (Avva Dorotei, Felurite invataturi lasate ucenicilor sai, Cuvantarea a II-a, c.2, in Filocalia IX).

Doamne ajută!
 

Cred că s-a mai scris despre aşa ceva, dar merită să reluăm cuvintele pline de înţelepciune dumnezeiască ale părintelui Cleopa despre lupta cu diavolii:

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".
3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.
4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

"Minte cu minte se incaiera in lupta in chip nevazut; mintea draceasca cu mintea noastra.
De aceea e de trebuinta sa strigam catre Hristos ca sa departeze mintea draceasca, iar biruinta sa ne-o dea noua, ca un iubitor de oameni" (Isihie Sinaitul, Cuvant despre trezvie si virtute, c.47, Filocalia IV).

"Diavolul urmareste dezorganizarea intregii creatii a lui Dumnezeu, vrea sa faca de ras aceasta opera a lui Dumnezeu in intregimea ei, incat oamenii insisi sa o critice si sa batjocoreasca pe Autorul ei.

Dar si oamenii insisi ajung prin aceasta de rasul demonilor. Amagiti cu paruta lor independenta de Dumnezeu, se declara produsul unei naturi inconstiente si se dispretuiesc chiar unii pe altii, omorandu-se si exploatandu-se si mintindu-se fara niciun scrupul. Crezand ca batjocoresc pe Dumnezeu, se batjocoresc pe ei insisi, pierd orice respect intreolalta si-si tocesc capacitatea de a sesiza taina de negrait a fiintei umane.

Toti lucreaza pentru a sfasia unitatea umanitatii si a creatiei. Sunt purtati parca de o sete nesfarsita de a le nimici. De fapt nu le pot nimici. Pentru ca taina lui este mai presus de puterea lor.

Dar isi fac existenta lor din ce in ce mai chinuitoare, se rod, dar nu mai pot duce la nefiinta existenta lor. Folosesc existenta lor spre ura si dusmanie, o reduc la o intelegere superficiala, o fac prilej de tristete si pierd orice sens al ei, printr-un refuz incapatanat al valorilor evidente si eterne" (Parintele Dumitru Staniloae).

"Vrasmasii pun toata puterea sa-l razboiasca pe om. Sa nu cauti, frate, sa te odihnesti cat esti in trupul acesta, nici sa te increzi in tine daca te vrezi in vreo vreme odihnit de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu viclenie o vreme, gandind ca poate omul socotind ca si-adesfacut inima de ele si ca se odihneste, pot sa sara deodata asupra bietului suflet si sa-l rapeasca pe el ca pe o vrabie" (Sfantul Isaia Pustnicul, Cuvantul XVI, c.8, in Filocalia XII).