un sfat al unui preot rus
 

"Cine tace, desi cunoaste adevarul, se aseamana cu martorul mincinos.
Uneori, insa adevarul trebuie tainuit, daca este aducator de nenorociri."

Pr. Valentin Mordasov, "Sfaturile unui preot pentru enoriasii lui"

Hristos a deconspirat de multe ori jocurile falselor masti pe care le interpretau fariseii si carturarii. Cum sa nu le fi sesizat El ipocrizia, El care cunostea cat de departe sunt inimile lor de Dumnezeu, desi pretindeau contrariul !

Evanghelistul Matei a consemnat asemenea deconspirari si a dedicat un intreg capitol (cap.23) ipocriziei, nesinceritatii, fatarniciei, pacatului mandriei si slavei desarte. Hristos da in vileag cateva tipuri de ipocriti, „specializati” (sa zicem asa) pe anumite caracteristici predominante ale fatarniciei.

1.Ipocritul „poseur” - cel care face spectacol din credinta si faptele lui bune, dupa ce s-a asigurat ca are spectatori. Corespunde foarte bine definitiei termenului „ipocrit” =actor, cineva care joaca un rol
Ipocritul „poseur” vrea sa arate tuturor ce bun crestin e el. Se roaga pe ulite si prin piete, adica in zone cu audienta, daca se poate sa fie si paparazzi pt. a-si asigura popularitatea. Despre categoria asta, Hristos a zis „ nu fiti ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele lor ca sa se arate oamenilor ca postesc; adevarat va spun, isi vor lua plata lor” . Sau „toate faptele lor le fac ca sa fie vazuti de oameni, la ospete le place sa stea in capul mesei, iar in sinagogi pe scaunele cele dintai, sa fie salutati in piete si numiti de oameni „Rabbi”.

2.Ipocritul „opresiv ” – cel care ii obliga pe altii sa faca ceea ce el insusi nu face. Despre ei, Hristos a zis: „ca ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nu misca nici un deget”. „Vai, voua, farisei fatarnici, ca mancati casele vaduvelor, facand indelungi rugaciuni de ochii lumii; pentru aceasta, mai mare osanda veti lua” .
Genul asta de ipocrit e cel care incearca sa scoata paiul din ochiul celuilalt fara sa fie deranjat de propria barna, intrucat isi este autosuficient si multumit de propria stare. „Oamenii acestia Ma cinstesc cu buzele, dar cu inimile sunt departe de Mine. Si zadarnic Ma cinstesc invatand porunci si invataturi omenesti” – zice Hristos despre ei.

3.Ipocritul „ expert in a pune bete-n roate” (n-am la indemana un termen mai adecvat) – cel care se pune de-a curmezisul altora, deturnandu-i de la calea dreapta. Despre acestia, Hristos a zis: „ vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca inchideti Imparatia cerurilor de dinaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” . Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un prozelit si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei”.

4.Ipocritul „ chitibusar” (nici aici nu am un termen mai „teologic”) – preocupat de maruntisuri, neglijeaza esentialul. Se concentreza pe ce nu trebuie, ignorand tocmai cele mai importante aspecte: „vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen, dar ati lasat partile cele mai grele ale legii: dreptatea, mila si credinta. Calauze oarbe, ca strecurati tantarul si inghititi camila”.

Or fi mai multe tipuri de ipocriti; eu i-am „clasat” doar pe astia, intre care ma includ si pe mine la categoria celor ce vad paiul din ochiul altuia mai mult decat barna din dotare.
Ideea e ca intra de-a valma toti intr-o oala. De regula, una din aceea curata pe dinafara, stralucitoare de-ti ia ochii, dar nespalata pe dinauntru. Vai, voua ca spalati partea din afara a blidului si a paharului, dar pe dinlauntru, sunt spurcate !

Vai noua, daca nu ajungem sa ne recunoastem mizeria launtrica aici si acum, si daca nu ne curatim mereu sufletul, ca de nu, vom fi ca aceia carora le-a zis Hristos: "vai voua, morminte varuite, impodobite pe dinafara dar pline de necuratie si putreziciune!"

Cei care au inima curata se aseamana copiilor mici si nevinovati, care nu stiu sa minta si care nu au nimic de ascuns. Mantuitorul a zis: “Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor.” (Mt 19,14) Iata, ca cei care au inima curata, asemanandu-se cu copilasii mici si nevinovati, vor putea sa dobandeasca imparatia cerurilor. Sfintii sunt oamenii care s-au silit sa dobandeasca o inima curata si au devenit teofori, purtatori de Dumnezeu, inca din aceasta viata. Inima este centrul spiritual al fiintei noastre. Inima curata este locul in care se salasluieste Sfanta Treime, este locul imparatiei cerurilor. “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu“; cu adevarat cei cu inima curata ajung la vederea Luminii necreate, ajung sa cunoasca inca de aici fericirea de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Mantuitorul a spus despre El Insusi: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Daca Il vom cauta pe Dumnezeu cu sinceritate, Il vom gasi. Daca iubim Adevarul, ramanem cu El.
Sa spunem impreuna cu psalmistul David: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele din launtru ale mele“!

Vai noua , teoreticienilor , ferice practicantilor !:1:

Admir sinceritatea venita din suflet de copil , o sinceritate ce aduce dupa sine reprosuri , critici si chiar galceava . Spun asta , citind cele scrise de curand de fratele Ioan pe un alt thread (http://www.crestinortodox.ro/forum/s...759#post463759 ) . Desigur , fratele Ioan s-a aprins in discutia purtata cu Ovidiu , dar ii este de admirat curata lui sinceritate cand isi expune un punct de vedre , chiar daca el nu este intocmai corect . Ma intreb totusi , cine este mai "vinovat" . cel care este sincer sau cel care-i "da in cap " celui aflat in greseala prin insasi sinceritatea lui ?
De multe ori gresim prin atitudinea noastra , descurajand pe cei sinceri , si care regreta , in cele din urma , ca si-au pus inima pe tava celor din jur !
Doamne ajuta !

Cristian, in ce ma priveste nu regret greselile altora. Pe acestea ma straduiesc sa le trec cu vederea, mai ales cand stiu ca vin din partea unor oameni bine intentionati (cum mi se pare ca este chiar Ovidiu), cu atat mai mult a unor frati de credinta.
Regret numai greselile mele.
Sinceritatea e un lucru bun, mai ales cand e insotita de prevedere (daca nu chiar de intelepciune). E si un risc. Altminteri, ar fi toata lumea sincera iar minciuna si tatal ei s-ar duce de unde au venit.
Doamne ajuta!

Hm... Zapada ar fi intunecata ca noaptea, daca n-ar fi luminata de Soare... Fara urzelile diavolului, nu stiu cum ne-am mai putea mantui. Viata este un test, pe care il luam sau nu. Minciuna face parte din viata. Uneori, daca nu minti, se poate intampla o nenorocire, sau pur si simplu se predetermina o situatie jenanta. Fiecare minte in imprejurari delicate, iar cele mai multe minciuni le spunem la telefon sau in virtual, fiindca omul nu ne poate privi in adancul ochilor, nu poate "diagnostica" fatarnicia din vocea noastra, din rasul nostru fals... In viata de zi cu zi, un om matur, isi da seama in primele secunde ca are de-a face cu un ipocrit, sau cu un om de isprava.
Sinceritatea leaga prietenii pe viata. Sinceritatea este poate cea mai frumoasa dintre calitatile omului. Sinceritatea ne apropie de Dumnezeu, ne aminteste cat de slabi si de pacatosi suntem, si are puterea de a ne smeri. Sinceritatea ESTE izvorul lacrimilor, in mijlocul unei rugaciuni, sau a unei Sfinte Liturghii. Sinceritatea este insasi pretul mantuirii noastre...
"Cred, Doamne si marturisesc... (...) ca sunt cel mai mare dintre pacatosi!"... Sinceritatea acestor vorbe, Dumnezeu o cunoaste, si astfel ne trateaza dupa cum meritam...

Exista o sinceritate a mintii (aia de tip adevarul-corespondenta), una a vorbelor (mestesugita specie a sinceritatii) si una a inimii, mai greu accesibila.
Multi oameni de buna credinta vor sa fie sinceri, insa nu reusesc, chiar de ei se cred sinceri si onesti, asa incat doar Dumnezeu le cunoaste inima. Si, chiar de vei rade, le mai cunoaste, destul de bine, si psihanalistul, macar in parte...

Sfantul Nicolae Velimirovici
 

Iata fratilor, dreptarul de capetenie al credintei Crestine: mai intai sa nu avem rautate in inima, si apoi sa nu avem minciuna in gura.
Dar iata, fratilor, aceasta este si talcuirea sortii celei rele a omenirii zilelor noastre: rautatea a rapit inima omeneasca, de aceea inima a ajuns un organ al raului, o unealta a minciunii. Limba nu poate grai dreptate daca inima este plina de rautate. Daca in izvor se afla necuratie, atunci si conducta de apa va aduce necuratie. Limba e sluga inimii. Si cand sluga minte, se tradeaza repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevar prefacut.
Ce inseamna a minti? Inseamna a te imbraca cu vestmintele adevarului, a te ascunde in spatele adevarului; a te arata sub numele adevarului; a pune firma adevarului pe dugheana minciunii; a infatisa o baba drept o mireasa, cu ajutorul pudrei si sulemenelilor. Minciunii nu ii este cu putinta sa faca nici macar un pas sub numele ei. Caci oriunde s-ar infatisa zicand "Eu sunt minciuna!," nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge in umbra adevarului. Asadar, minciuna intareste adevarul ca realitate, caci fara adevar nu se poate gasi niciunde.
Rautate in inima si minciuna in gura, fratii mei, asa a ajuns omenirea in vremurile noastre. Rautatea si minciuna sunt focurile ce au pricinuit aprinderea intregii lumi in ultimele doua razboaie mondiale. Rautatea si minciuna - aceste doua mestesuguri ale lumii, sa stiti, vor lucra neobosit sa produca si cel de-al treilea incendiu mondial, mai infricosat decat cele doua de mai inainte.
Luptati, fratilor, impotriva rautatii si minciunii.
Luptati impotriva rautatii din inima si minciunii din gura, ca sa impiedicati noul razboi mondial intre popoare. Aceasta este stiinta lui Hristos: "Doctore, vindeca-te mai intai pe tine. (Lc. 4:23) Aceasta este calea Crestinilor: incepe cu tine insuti. Din orice alta parte veti porni, nu veti reusi nimic. Hristos Dumnezeu v-a invatat aceasta. A Lui fie slava si lauda in veac. Amin.

Sunt situatii in care adevarul trebuie tainuit , dar mult mai grav este ca nu suntem sinceri cu noi insine si poate cel mai grav ca nu suntem sinceri cu Dumnezeu , slavindu-L pe de o parte si savarsind la cateva minute pacatul .
Nu suntem sinceri fata de noi , crezandu-ne deasupra tuturor , in schimb noi insine find afundati in noroiul pacatelor !
Propovaduim credinta , iubirea si iertarea , dar in schimb ne sifonam , ne maniem , ne mahnim din cale afara , pentru orice virgula , pentru orice cuvintel "potrivnic" noua .
Propovaduim scrierile si invataturile Sfintilor Parinti , dar in schimb iubim cu pasiune minciuna , desfranarea , slava desarta , si toate acestea si mai mult decat acestea combinate cu fumul de tigare si aburiti de cele lumesti , aici incluzand si patima betiei si toate cele "placute" omului aflat in deplina sinceritate .
Ma intreb, cate momente cu adevarat de sinceritate am avut pe parcursul vietii noastre , de la nastere si pana in clipa de fata ?
Sinceritatea dupa felul in care a fost ea tratata pe acest thread , s-a raportat doar intr o singura directie , uitand ca ne furam singuri caciula zi de zi si suntem afundati intr o minciuna totala , o mincinuna pe care o cozmetizam in "adevar" si deplina "sinceritate" .
Doamne ajuta !