Cel mai stânjenitor moment de acest fel a fost când, într-o tăcere deplină în Biserică, exact la rugăciunea Prefacerii, când preotul era cu Darurile ridicate şi congregaţia îngenuncheată, sună strident un telefon mobil. Era o manea, aceea cu "Am mulţi bani de dat / Am datorii la stat" (sau ceva de genul acesta).

Sa inteleg ca in cel de-al doilea caz s-a dus sa cante cu corul?Super!

In Liturghie raspunsurile care se dau preotului sunt din partea 'poporului'. La biserica unde merg eu se canta, toata umea canta si se aude superb. Simti si traiesti altfel Sf. Liturghie, intr-adevar Biserica - trupul lui Hristos.

Felicitari ca ai gasit o asemenea biserica! Asa ar trebui sa se cante pretutindeni, in felul asta cei cu vocea sparta sau fara voce/ureche muzicala nu i-ar deranja atat de mult pe cei din jurul lor.

...
 

18 ianuarie 1865: A. Ioan Cuza - Decretul nr. 101: introducea in biserica "coruri vocale, armonico-religioase" (Vezi studiul lui Vasile Grăjdian "Legislaţia lui A. I. Cuza şi evoluţia cântării bisericeşti" în rev. Studii şi cercetări de ist. artei, seria Teatru, Muzică, Cinematografie, tomul 40, 1993, p. 13-17).
În fine, sub premisa modernizării Principatelor Române, se vroia ruperea de tradiţia grecească şi de cea bizantină (în care psaltichia românească îşi avea rădăcinile).
Anton Pann (1793-1797 - m. 4 noiembrie 1854), de asemenea are câteva armonizări de cântece liturgice (sunt influenţa Chişinăului – unde şi-a petrecut copilăria – deci vă dau dreptate când spuneţi că muzica corală a venit din Rusia, deşi,majoritatea compozitorilor, care au creat astfel de muzică, erau formaţi în şcoli din vest <<Gh. Dima, Kiriac etc.>>).
Sfârşitul secolului XIX. Cântarea psaltică era puternic concurată de cea corală, situaţia ei devenind de-a dreptul dramatică:
Cauzele, văzute de episcopul Melchisedec erau:
1. lipsa mijloacelor financiare;
2. decăderea statului cântăreţului bisericesc profesionist (odată cu desfiinţarea şcolilor de cântăreţi)
3. decăderea spiritului religios al românilor
4. dezvoltarea gustului public pentru muzica armonică (Muzica bizantină - Constantin Secară, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2006, p. 22).

Ideea, Psalmului 149, "Cântaţi Domnului cântare nouă!", a devastat cântarea tradiţională.

deci:
1. "sfârşitul veacului trecut" )sec XX)... hm... puţin mai devreme :D
2. La noi a rămas cântarea omofonă... (dacă vorbin de mediul urban) nu prea sunt de acord.

O recuperare a acestei cântări s-a făcut, de abia după anii 90, când au fost înfiinţate mai multe formaţii de muzică psaltică.

În apărarea muzicii ruse şi corale, dau următorul link: http://www.youtube.com/watch?v=wq3Df...eature=related

Cât despre cântarea persoanelor care nu se află în cor sau strană, consider că ei sunt o prelungire a corului (nu în toate cazurile) şi a stranei. Este minunat atunci când toţi credincioşii dintr-o biserică, se unesc în spirit prin cântare sau rugăciune.
Ceea ce mă deranjează este atitudinea unor corişti (poate că este şi vina dirijorului), care, în timpul liturghiei îşi găsesc subiecte de discuţie, deranjând buna desfăşurarea a actului liturgic. Aceşti oameni, nu prea au ce căuta într-o biserică, fie că sunt ei filarmonişti sau „operişti”, bineînţeles, de a căror calităţi vocale, nu putem să ne îndoim.
Este foarte greu, să creezi, cu ajutorul unor formaţii mari o atmosferă contemplativă cu Dumnezeu şi de aceea eu unul prefer formaţiile de muzică psaltică, care au un număr mai restrâns de persoane.

Referitor la subiect, ar trebui sa ne apreciem aproapele chiar daca el nu canta frumos.

Imi amintesc la Prohod ca erau doi tineri care cantau si ei. Ce-i drept, nu era o cantare foarte placuta, dar mie imie placea faptul ca ei se osteneau, ca se implicau.
Atata timp cat nu devine motiv de sminteala cred ca orice credincios ar trebui sa cante daca stie versurile sau mai ales daca se pricepe.

Asa cum mai spunea cineva aici, situatia celor din tara e un pic diferita...nu iti place aici mergi in alta parte. La noi, dascalul in cursul saptamanii lucreaza pe santier si daca este vreo sarbatoare e pun in imposibilitatea de a veni la biserica si atunci se ajunge la o situatie mai delicata. Am asistat ceva timp in urma la o astfel de slujba din timpul saptamanii cand dascalul lipsea...biserica mai goala...majoritar cateva femei care aveau copii si nu puteau merge la munca, bunici venite si ele cu nepotii si 3-4 barbati. Parintele cu fata senina si blanda a facut semn unui barbat si l-a chemat la el...a insirat cateva carti si l-a rugat sa tina loc de dascal...cu toate ca omul nu avea preagatirea necesara a facut asculate. A fost cea mai frumoasa slujba: preotul cu ochii blanzi, ca ai unui parinte ce isi vede copilul pasind pt prima oara, aproba si il incuraja pe noul dascal care tremura din toate incheieturile..din cand in cand parintele mergea langa el si cantau impreuna...incet incet ceilalti barbati care se adunasera au mers cu totii sa cante la strana...nici unul nu avea voce si nici experienta. Era o liniste deplina...copii nu se foiau, nu mai tipau, femeile cantau si ele, de unde erau, cu voci incete si tremurande. Toata lumea canta incet,f incet de frica sa nu greseasca; aveam impresia ca suntem in fata Domnului si frica pusese stapanire pe noi: o frica dulce ce iti umplea sufletul de bucurie si liniste. Eram cu totii ca niste puiuti care ne adunaseram sub aripa mamei.

La catedrala din Timisoara se obisnuieste ca toata lumea sa cante impreuna Trisaghionul si Rugaciunea Domneasca. Este foarte frumos si, chiar daca cineva falseaza sau nu se sincronizeaza cu ceilalti, nu se observa in mod strident.

Dar in situatia in care corul este undeva in spate la etaj si vreo cateva voci din public incearca sa se suprapuna peste raspunsul corului, atunci lipsa de experienta a celor care incearca sa cante se simte si toata armonia este afectata negativ.

Deci, ar trebui ca oamenii sa inteleaga ca, daca au voce, sa mearga langa strana sau unde stau coristii si dirijorul ii va instrui sa cante eventual si pe voci. Caci in majoritatea locurilor barbatii din public canta peste vocile intai si a doua ale femeilor, pe cand tenorii si baritonii canta altfel. Trebuie respectate niste norme si in biserica, pentru ca nu suntem la concert live in aer liber.

Iar daca nu au voce muzicala si totusi vor sa cante, sa exerseze acasa pana si-o cultiva, iar mai apoi sa vorbeasca cu conducatorul corului, poate il va primi sa cante cot la cot cu ceilalti.

Am intrat intr-o biserica la tara si va marturisesc ca aproape toti cantau. M-am minunat. La noi, se duce o lupta in a astupa cat mai mult gurile celor din biserica. A devenit o moda cantarea pe voci. La biserica parintilor mei, pentru ca lipsea cafasul, preotul a dat comanda de un suport metalic, a pus scanduri pe el, l-a imprejmuit cu un "gard" ca nu cumva sa patrunda si altcineva. Nu mai spun ca s-a acoperit o parte importanta din pictura, si ca ea are un rost in biserica.

Nu spun ca detest cantarea corului, dar nu ma misca atat de mult ca atunci cand toti sunt un glas.

Am da de curand de acest canon, care spune multe despre cum trebuie sa cantam in biserica:

"Voim, ca cei ce se afla in biserica spre a canta, sa nu se foloseasca de strigate netocmite (fara de randuiala, vaiete), si sa sileasca firea spre racnire, nici sa adauge ceva in afara de cele ce sunt randuite de Biserica care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multa luare aminte si smerenie, sa aduca cantari lui Dumnezeu, Cel care vegheaza asupra celor ascunse, caci sfantul cuvant (al psalmistului David - n.n.) a invatat pe fiii lui Israel sa fie cucernici". (Canonul 75 al Sinodului Trulan (din anul 692) sau Sinodul V-VI Ecumenic de la Constantinopol)