Foarte greu de raspuns. Contextul socio-economico-cultural are un cuvant greu de spus. Avand in vedere acest lucru imi permit sa afirm ca da, credinciosii parohiei mele sunt, per ansamblu, mai civilizati decat media societatii. Ceea ce nu inseamna neaparat mai morali, stiu.

La nivel mondial ? La nivel istoric ? Si mai greu de spus. In definitiv, legea naturala este uniersala, nu-i asa ?

Chiar faptul că este "foarte greu de dat un răspuns" mi se pare inexplicabil. Cum se poate ca la un grup de oameni care pun un asemenea accent pe morală să nu putem remarca o mai mare altitudine morală decât la ceilalţi ? Nu se poate, atunci, vorbi de o anumită sterilitate a vieţii de credinţă, din moment ce virtutea şi îndumezeirea sufletului este rodul la care ne-am aştepta ? Cum este posibil să văd cu ochii mei cum credincioase care ţin posturi grele şi bat mătănii multe pe la toate icoanele să bârfească şi să folosească judecata prezumţioasă deîndată ce ies din biserica la care au auzit o predică despre exact asemenea lucruri ?

Aşa este. Universală însemnând "sădită de Dumnezeu în inima omului". De acolo este chemată să răsune, fenomen pe care îl numim "conştiinţă". Dar conştiinţa se formează (aş spune: se forjează). Ea poate fi bine formată sau rău formată. Legea este ea sădită în inimi, dar pe inimi se poate depune un jeg gros, încât atunci când vocea lui Dumnezeu răsună în inimi să nu auzim nimic.
Ei bine, te-ai aştepta ca acest fenomen, al depunerii de jeg gros pe inimi, să fie mai răspândit printre atei decât printre credincioşi, care se presupune că au deprinderea curăţării inimii şi fac, măcar săptămânal înainte de a merge la liturghie, un examen de conştiinţă. Or, nu mi se pare evident că este aşa. Pentru asta, nu am o explicaţie. Doar tristeţe.

cred ca suntem prea dogmatici si prea putin vii. gandim totul in limitele inguste ale legii care e moarta (daca e numai litera) si refuzam sa-l vedem pe cel de langa noi (crestin sau ateu) ca pe un om care cauta din rasputeri si se izbeste de zidurile convingerilor noastre.

parintele rafail noica are niste explicatii referitor la aceasta neputinta de a trai poruncile. el zice cam asa (parafrazez si sper sa pastrez esenta mesajului): daca noi crestinii nu putem sa urmam poruncile lui Dumnezeu, desi le cunoastem, nu este din cauza ca suntem chiar atat de rai, ci dintr-o cauza mult mai profunda si anume ca nici macar n-am a inceput sa intelegem ce trebuie sa facem pentru a fi mai buni. cunoasterea teoretica este un fel foarte sofisticat de A NU STI. trebuie un alt duh in care sa intelegem poruncile (si aici cred ca Zarathustra are dreptate - legea lui Dumnezeu este inumana - in sensul ca e supraumana si noi insine suntem atat de indepartati de felul in care a gandit Dumnezeu omul). daca ni se pare greu sa implinim poruncile este pentru ca insasi firea noastra marturiseste ca e incapabila de asta. poruncile nu sunt greu de urmat, sunt imposibil de urmat. dar de la Dumnezeu nici sa nu asteptam altceva decat imposibilul (pentru ca pe cele posibile le facem si noi). de aceea Dumnezeu nu se asteapta ca noi sa putem face ceea ce zice/face El, se asteapta insa ca vazandu-ne pe noi insine neputinciosi sa ne intoarcem spre El si sa-i cerem Lui sa lucreze aceste porunci in noi ( in acest sens zice apostolul Pavel Duhul se roaga cu suspinuri negraite /deoarece noi nu ne putem ruga asa, dar Duhul Sfant se va ruga pentru noi/)
de asemenea poruncile nu sunt legi morale in sensul unei moralitati sociale(decat poate la un prin nivel, foarte superficial), ci sunt descrierea exacta a ceea ce ESTE Dumnezeu si a ceea ce asteapta de la noi.

Si, poruncile lui Dumnezeu sa nu le intelegem cazon, adica in stil de armata, ca generalul spune ca sa faci asta si daca nu, apoi vai de tine…Poruncile lui Dumnezeu, multi ani m-am zbatut sa inteleg ce inseamna porunca, un Dumnezeu asa de iubitor cum incepeam sa inteleg ca este Dumnezeul adevarat, adica cum porunceste? Si mi-am dat seama ca traim gresit cuvantul porunca. Incep a spune ca porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreti un semnal a cum sa ne traim libertatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, sa doreasca, catre ce sa tanjeasca.. Este descoperire a ce trebuie sa lucreze omul, nu numai ca sa se scape de pacat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocainta, este dincolo si de pacat.(parintele rafail noica, Din ce moarte ne-a izbavit Hristos)

va trimit link-ul paginii de unde puteti descarca unele conferinte ale parintelui http://rafailnoica.wordpress.com/cat...l-noica-audio/

doamne ajuta!

eleonor_ro, va dau dreptate suta la suta, dar ii dau dreptate si lui Mihnea Dragomir; dumneavoastra incercati o explicatie a unui fenomen pe care dansul se multumeste sa-l observe.

Totusi, lui Mihnea Dragomir nu ii dau dreptate decat partial, pentru ca refuz cu indarjire sa cred ca, la nivel mondial, pe parcursul istoriei, practicarea religiei (atentie, nu ma rezum la crestinism) nu a avut o influenta salutara asupra conduitei umane.

Ce-i drept, ne lipsesc punctele de referinta. Daca ne raportam doar la ceea ce percepem in mod imediat, adica la comportamentul concetatenilor nostri, al coreligionarilor nostri si al nostru insine, avem motive sa ne indoim ca religia este buna la ceva, dpdv practic. Dar sa nu uitam ca Romania inceputului de secol XXI nu este o tara in care religia sa fi avut ocazia sa-si manifeste influenta la nivel plenar. 50 de ani de comunism, timp in care biserica majoritara, cea ortodoxa, a fost aservita in mare parte intereselor politice (va, rog, nu luati aceasta afirmatie ca pe un atac la adresa ortodoxiei). Apoi, 20 de ani in care, din pacate, ne-am deschis in mod nediscriminatoriu influentelor unei culturi si civilizatii secularizate - ce-mi serveste ca-l vad la televizor pe mitropolitul cutare sfintind un nou centru de afaceri, intre doua reclame pentru bere si un talk show cu Becali ?

punctul de referinta
 

e adevarat ce ziceti dar noi, in calitate de crestini, (fie decazuti cum suntem -desi nu suntem mai decazuti acum decat atunci cand nu eram crestini deloc- ) avem un reper in Hristos. daca El nu este reperul nostru, inseamna ca avem alte repere (chiar daca noi nu le identificam astfel). aratand cu degetul spre altii si criticandu-i nu facem decat sa ne distantam si de oameni si de Dumnezeu, cand legea data noua e "iubiti-va unii pe altii precum Eu v-am iubit" (si cum ne-a iubit Hristos: pana la moarte, pana la iad / iadul nostru si l-a asumat si moartea noastra/)

deci, eu zic sa ne fixam privirea interioara spre reperul nostru cel adevarat si sa nu mai facem un fals exercitiu de a ne vedea barna din ochiul nostru, proiectand-o apoi asupra aproapelui (caci folosim persoana I singular si plural de parca ar fi identice)

vorba parintelui meu: Hristos in mijlocul nostru! :6:

Verbul a trebui implica, cred, o nuanta de autoritate deja, care este odioasa oricui (nimeni nu suporta sa i se spuna: trebuie sa faci aia sau asta, pentru ca acest cuvant este urmat de obicei de un altfel….) presupun ca din aceasta cauza impunerea unei autoritati careia ii datorati respect apriori, fara sa cercetati, sa probabati competenta ei vi se pare restrictiva pentru libertatea personala.

SI ESTE! Aveti dreptate! NU TREBUIE sa priviti cu respect nicio autoritate care nu v-a convins ca merita. Aveti libertatea sa va manifestati libertatea in ce chip doriti! Iar chipul sinceritatii cu sine este unul merituos.