Nici eu din pacate n-am onorat astazi invitatia la cina. N-am venit de rusine. Oricum daca as fi venit as fi fost asemeni celui care a venit cu haina zdrentaroasa si murdara...

Dar hai sa o schimb pe o nota mai optimista: un copil a spus intr-o duminica o povestioara, despre un om care nu ajungea niciodata la slujba pentru ca in fiecare duminica ii cadea magarul in fantana. Atunci i s-a sugerat ori sa astupe fantana, ori sa se descotoroseasca de magar. Iar omul a zis ca de fantana nu se poate lipsi, dar de magar da, pentru ca oricum ii spurca apa din fantana de cate ori cade. Voi ce intelegeti de aici?

Magarul omului din pilda este grija zilei de maine, a hambarului plin, care ocupa mereu primul loc in preocuparile mele.

Aha. Deci poate avea multiple semnificatii. Eu una spre exemplu credeam ca magarul e sotul meu atunci cand il apuca diverse treburi in ziua duminicii.

Dumineca înainte de Naşterea Domnului – Matei 1,1-25
 

ARINTELE ARSENIE BOCA:
O DESCOPERIRE ÎN VIS

Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus e Mesia cel aşteptat şi făgăduit de prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de câte trei ori patrusprezece neamuri de la Avraam până la Iisus, între care, de două ori patrusprezece sunt de la David.
Tot acum se împlineau şi cele şaptezeci de săptămâni de ani de la Daniil. Acum se împlineau toate proorociile venirii lui Mesia.
„Deci, dacă a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5).
Acum s-a împlinit şi proorocia făcută prin Ieremia:
„Domnul va face ceva nou pe pământ: femeia va mântui pe bărbat!” (Ieremia 31,22).
Erau însă oarecari dispoziţii aspre ale Legii.
Iisus Fiul lui Dumnezeu era născut mai înainte de veci, fară mamă din Tatăl; iar acum se năştea în veac, fară tată din mamă. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut e închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi poate să fie Mesia.
Legea nu-i prevedea naşterea mai presus de fire.
Deci ca să nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc, era ucisă cu pietre înaintea tatălui ei.
Dacă sfânta Fecioară n-ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.
Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna-Vestire.
Deci când s-a întors Maria de la Elisabeta, soţia lui Zaharia, mama lui Ioan Botezătorul, trecuseră „ca la trei luni” şi sarcina se observa. Bătrânul Iosif, ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de soţie sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre. Deci se gândea să desfacă logodna şi pe Maria să o lase în voia sorţii.
Chiar dacă Fecioara Maria l-ar fi lămurit, şi poate că tot nelămurit rămânea. De aceea a intervenit Providenţa.
îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: „Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău şi a face să fie socotită de lume „nevasta ta”, pentru că sarcina ei nu e de la vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este”. Sarcina aceasta nu-ţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o acoperi de asprimea Legii, scăpând-o de la moarte.
Tu ai menirea să scapi Pruncul ce se va naşte, de asprimea tiranului Irod, care va umbla să-L omoare. Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale.
Naşterea Pruncului din Fecioară e împlinirea proorociei făcută de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vei pune numele lui Emanuel”, nume care se tâlcuieşte şi corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi” (Isaia 7,14).
Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat, ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El e şi Dumnezeu adevărat.
Iată un vis revelatoriu, care a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă, şi pentru care Biserica l-a cinstit printre sfinţi.
- Una din cele mai fericite treziri din somnul indoielilor.

Sigur ca poate avea mai multe semnificatii. Spre exemplu, eu ma gandeam la mine cand am propus interpretarea mea.

In seara asta am dat peste parintele, care pregatea predica de maine in sacristie. Abordarea mi se pare absolut entuziasmanta, abia astept sa aud omilia de maine. Va fi vorba despre Fuga in Egipt. Ideea care va structura predica este ca primul lucru pe care l-a facut Dumnezeu dupa ce S-a intrupat in Pruncul Isus a fost sa-si ia Sfanta Famile cu El si sa plece din lume. Din lumea care, in principiu, profesa credinta cea adevarata si toti, daca-i intrebai, declarau ca ei cred in Dumnezeu. A fost mai in siguranta intre pagani, intre urmasii vrajitorilor lui Faraon, care practicau divinatia si alte alea.

Lumea e nebuna. Astazi, ca si ieri, lumea nu numai ca nu pricepe nimic, avand complet alta logica, dar mai e capabila sa Il si sfasie pe Isus si pe toti ai Lui.

Revin maine cu mai multe detalii, dupa ce imi sarez inima!

Astazi la predica, pe langa tema recunostintei floare rare referitoare la pilda celor zece leprosi, s-a evidentiat faptul ca suferinta uneste si solidarizeaza. Cei noua iudei se aflau in grup cu un samarinean. E adevarat ca in fata Domnului nu mai e nici iudeu, nici elin, dar iata ca nici in fata leprei si a suferintei nu mai e nici iudeu, nici samarinean, sunt numai oameni hidosi si bolnavi. Asa suntem si noi in fata Domnului, chiar daca ranile noastre nu sunt vizibile....

O alta idee pe care am apreciat-o este faptul ca atunci cand facem un bine, sa nu o facem in vederea unei rasplati sau cu gandul la recunostinta, ci, dimpotriva: pe principiul nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, sa ne asteptam chiar sa primim cele rele, fara vreo parere de rau pentru fapta cea buna. Asa se ajunge la asemanarea cu Hristos. Iubirea este dorinta de a ajuta pe cineva dezinteresat, fara a se astepta la nicio rasplata.

S-a vorbit si despre bucuria de a vedea zilnic lumina soarelui, de a ne misca in voie, de a avea toate membrele intregi, de a avea sanatate, familie si prieteni in jur si despre multumirea pe care i-o datoram Domnului pentru toate darurile sale, mai mult sau mai putin constientizate...


Eu una cred insa ca aceste idei se concretizeaza cel mai bine in acatistul de multumire "Slava lui Dumnezeu pentru toate":

http://www.crestinortodox.ro/acatist...ate-67068.html

cananeanca
 

Eu una n-am prea fost lamurita de unele aspecte.
In primul rand daca ma chinuie un diavol, oare pot sascap de el doar cu "firmiturile care cad de la masa stapanilor?". Adica cum ar fi in zilele noastre, daca stau la poarta bisericii cu cersetorii e de ajuns sa ma mantuiesc? Va spun eu ca si daca stau la toata slujba, diavolul care ma chinuie (si pe care se spune ca toti l-am avea) de-abia asteapta sa ma "pedepseasca " ca am incercat sa-l insel, sa ma lepad de el. Doar daca merg la sf. maslu de mai multe ori ma lasa in pace pt o vreme. Probabil ca sa scap definitiv as avea nevoie de toate sfintele taine, dar se pare ca desi se spune ca Hristos a vrut sa schimbe ideea din vechime ca nu neaparat prin dgma ne mantuim, ci prin dragoste si credinta, nu e nici astazi o diferenta prea mare. Astazi, majoritatea lumii crede ca bisericile, cel putin cele traditionale, comit niste abuzuri, niste blasfemii cand sustin ca numai prin intermediul preotilor ne putem mantui, ca ei au primit cheile imparatiei cerurilor, si ca oricine crede in Dumnezeu se poate mantui pe cont propriu. Si aceasta credinta e oarecum sustinuta si de ce s-a intamplat azi cu cananeanca, care nu facea parte din nici o biserica. Pe de alta parte, desi nu mi s-a inoculat dogma in cap de cand eram copil, eu totusi am ramas cu teama ca fara "sfintele taine" nu mi se vor ierta pacatele. Insa dogmele de azi care poate nu-s asa aspre ca in VT, totusi fac destul de dificil accesul la Sfintele taine, mai ales la sfanta impartasanie (sa nu maninci, sa nu bei apa, sa nu ai relatiui intime, etc).
Ddeci in concluzie ne putem mantui numai daca respectam toate dogmele?

Numai daca, si inca ceva pe deasupra: insasi trairea cu Dumnezeu - cum spunea Sf Ap Pavel in Epistola catre Galateni: 2: 20

Pai si cei caree nu sunt ortodocsi sau catolici? "Cainii" cum au fost numiti chiar de Insusi Mantuitorul?
E adevarat ca Dumnezeu iubeste toate fapturile Lui, dar probabil de la cei carora nu le-a fost cunoscuta "legea" nu are pretentii de ascultare. Poate mai rau e de cei care o cunosc si nu o respecta, sau chiar o reneaga

Ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu. Acesta era răspunsul, într-o Evanghelie, la întrebarea "Atunci cine poate să se mântuiască?"
Noi trebuie să ne facem partea noastră, adică să ne străduim să îndeplinim cuvântul lui Dumnezeu. Asta era înţelegerea mea.
Referitor la dogme, eu înţeleg prin acest termen ceva mai mult decât nişte reguli, ele sunt învăţăturile fundamentale ale Bisericii - de fapt am căutat şi în dicţionar, şi am găsit definiţia dogmei ca fiind un adevăr fundamental, revelat de Dumnezeu şi formulat de Bisierică, prin ajutorul Sfântului Duh, care a luminat pe profeţi şi pe Sfinţii Părinţi care, în Sinoadele Ecumenice, au formulat dogmele.
Tot în dicţionar am găsit că fără cunoaşterea dogmelor şi fără fapte bune nu e posibilă mântuirea. La cunoaşterea dogmelor sunt deficitară :-( Cel puţin ştiu Crezul, cred însă că ar trebui să reflectez mai mult asupra adevărurilor pe care le conţine.
Mie mi se pare dificil, pentru o persoană care nu studiază teologia, să cunoască dogmele. Evident, trebuie bunăvoinţă, dar şi timp şi deschiderea necesară. Dar oamenii simpli, să zicem de la ţară, ca să fie un exemplu mai clar, cât de mult cunosc dogma/ dogmele? Au ei mai puţine şanse la mântuire?

Ce-a fost până acum, a fost. Dar, întrucât am ajuns să-mi pun aceste întrebări, cred că trebuie să mă apuc de studiat. Nu ştiu dacă mi se mai iartă "necunoaşterea"...

Poate celor care nu cunosc dogma le ramane "al 8-lea sacrament" - sfanta ignoranta.

"dar cine e aproapele meu?" - o intrebare care ma obsedeaza in continuare.

Daca mergeam pe drum de la Ierusalim la Ierihon, si intalneam un negustor hapsin care isi impovarase animalul (bou, magar, camila) peste masura, nici nu oprise sa-i dea mancare si apa, ca se grabea sa ajunga la targ, si acum bietul dobitoc se prabusise in drum, iar stapanul il omora cu bataia, pe cine ar fi trebuit sa ajut? Cine era (mai)aproapele meu in aceasta situatie?

Poate zic eu ar fi trebuit sa iau povara de pe magar, o parte s-o pun pe magarul meu, o parte s-o iau in spate, o parte sa-i pun si lui cat poate duce, iar restul sa o las in drum, in speranta ca ne vom intoarce dupa ea si o vom recupera (....) , sa dau primul ajutor animalului, daca se mai poate, sa-l ridic din drum ( "a down horse is a dead horse" - valabil si pt bou, magar, camila, yack sau orice animal peste 100 kg care nu se mai poate ridica singur) sa-l duc la un han sa i se dea mancare si apa, sa i se ingrijeasca ranile, sa ii cumpar negustorului alte animale cu care sa ajunga la targ, eventual sa-i platesc si pt marfa abandonata pe drum ? Eu asta as fi tentata sa fac, daca as avea bani; daca nu, as renunta la partea cu platitul pagubelor, as salva doar magarul, iar negustorul sa aleaga daca merge pe jos (acasa) sau ramane in drum cu pretioasa marfa sa si-o pazeasca. Poate i-as imprumuta magarul meu, daca as avea, dar cu conditia sa nu mi-l omoare si sa mi-l aduca inapoi. Am gandit-o bine?

Preot Constantin Necula - Duminica Sfintei Cruci
 

Părintele Petroniu Tănase
 

Părintele Petroniu Tănase - Predică la Duminica a III-a a Sfântului și Marelui Post - a Sfintei Cruci


Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“.

Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam...“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, ... mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase... “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău... “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine... să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea - putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii:
- Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii.
- Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El.
- Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii.
- În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești.
- Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
- Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc - Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor.
La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi... Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași... Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa...“.
„Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“. (la Laude).

Părintele Petroniu Tănase - Predică la Duminica a IV-a a Sfântului și Marelui Post -
 

„În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“

Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești. „În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“.
Sf. Cruce se află pe iconostas în această vreme, spre închinarea credincioșilor: „Să ne închinăm, credincioșii, preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor...; veniți să o sărutăm cu frică și cu dragoste, luând de la ea dar luminos; izbăvire de patimi, întărire și izgonire a toată puterea drăcească“.
Împreună cu cinstirea Crucii se unește și „tema săptămânii“: Pilda Vameșului și Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mândriei și de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie și a striga ca vameșul: „Nu cutez eu ticălosul, să privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene...“ (Duminica seara); căci „Făcând vrednicia sufletului meu roabă patimilor, m-am făcut ca un animal și nu mă pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mă în jos, Hristoase, ca vameșul mă rog strigând către Tine: Dumnezeule milostivește-Te spre mine și mă mântuiește“ (Vineri seara).
Dar Mântuitorul ne-a învățat smerenia mai mult decât cu pilda Vameșului, cu însăși viața și smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine până la moartea prin Cruce pentru tine, învățându-te, suflete al meu, din înălțare smerenia și din smerenie înălțarea, nu te înălța pentru virtuțile tale, nici nu te socoti pe tine drept să osândești pe aproapele tău ca fariseul cel lăudăros; ci cu gândul plecat aducându-ți aminte numai de păcatele tale, ca vameșul strigă: Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătosul“ (Joi seara). Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lăsat calea cea bună a smereniei: „Cale cea mai bună a înălțării ai arătat, Hristoase, a fi smerenia, micșorându-Te Însuți pe Tine și chip de rob luând, neprimind rugăciunea cea mult falnică a fariseului, iar suspinul cel umilit al vameșului primindu-l ca pe o jertfă fără prihană întru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).
Încadrarea Duminicii Crucii de cele două pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Săptămâna a III-a) și a Vameșului (Săptămâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrăitei milostiviri și a dragostei fără margini a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este și semnul nemărginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mântuitorul ne învățase cu cele două pilde, ne-a arătat-o mai desăvârșit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia și dragostea, care sunt plinătatea desăvârșirii duhovnicești și pe care le cerem cu atâta stăruință de-a lungul postului, prin rugăciunea Sf. Efrem, ni le arată Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.
Și ca o icoană vie a acestor mari virtuți, Duminica a IV-a, ne pune înainte prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul. Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire. Patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit; plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o „stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii“ (Condac).
Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului“, pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești.
Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.
După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scă-rii și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).
Învățătura de taină a Scării este: precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat. De aceea și calea aceasta este potrivită vieții călugărești și pentru călugări a fost scrisă Scara. „Cine este monahul credincios și înțelept?“ întreabă Sf. Ioan și răspunde: „Acela care și-a păzit neatinsă arderea duhului și până la sfârșitul vieții nu contenește să adauge în fiecare zi, foc peste foc, văpaie peste văpaie, silință peste silință, dorire peste dorire“.
Plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește pe adevăratul monah din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri.
Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. „Monahul este adâncul smereniei“, „monahul este o necontenită silă a firii“, monahul este o necontenită lumină în ochiul inimii. Smerenia este marea bogăție a monahului, cămară a bunătății, de care nu se pot apropia răpitorii. Smerenia și dragostea este sfințită doime: dragostea înalță, iar smerenia pe cei înălțați îi sprijină să nu cadă.
Îndeletnicirea cea mai de seamă a monahului este trezvia și rugăciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. 5, 2). Rugăciunea este mijloc de cunoaștere de sine, „oglinda monahului“, „bogăția monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale față de Dumnezeu; „iar dacă vrei să cunoști degrabă folosul rugă-ciunii, să se lipească pomenirea lui Iisus de răsuflarea ta“.
Toată lupta monahului este împotriva patimilor și pentru cunoașterea virtuților:
- doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei;
- cine și-a agonisit pomenirea morții nu va păcătui în veac;
- ascultarea este mormânt al voii;
- monahul neagonisitor este stăpânul lumii;
- monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac.
Nevoința trupească are multă putere împotriva dracilor, căci noroiul uscat nu mai atrage pe porci și nici trupul veștejit de nevoință nu mai odihnește pe draci.
Grija cea mare a monahului este să scape de nesimțire, care „este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului“ și să-și agonisească nepătimirea, care „este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului“. Iar podoaba cea mai de preț a lui este sfânta feciorie și curăție, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit și a înviat și încă de aici a început nestricăciunea cea viitoare“.
Pentru neprețuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citește la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare și este cartea cea mai căutată, carte de căpătâi la ortodocși. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scărarul, este cinstit de Biserică în fruntea tuturor marilor povățuitori și Părinți duhovnicești.
Prăznuirea lui la începutul celei de-a doua jumătăți a postului, ne pune înainte icoana de sfințenie și metoda meșteșugită pentru dobândirea ei. Ca să contemplăm icoana și să învățăm din metodă și mai deplin arta duhovniceștii înnoiri, să ne încordăm puterile și mai mult spre a răscumpăra vremea puțină care a mai rămas, întru ostenelile pentru despătimire și creșterea virtuților mântuitoare.
„Cuvioase Părinte Ioane, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, bogăția și mărirea întru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiți pe Dumnezeu și veți afla har veșnic; nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui, ca să aflați odihnă împreună cu toți sfinții, când va veni întru mărirea Sa. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește și mântuiește sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca
 

Eu scriu ce ne-a indemnat astazi parintele - sunt foarte sigura ca multi dintre voi stiti aceste lucruri, dar daca o singura persoana se va folosi de sfaturile parintelui, bine va fi!

1. In saptamana aceasta a Patimilor e bine sa postim mai mult, sa facem milostenie si rugaciune mai multa.
2. Spovedania si Impartasania nu sunt ritualuri magice. Ele presupun un examen de constiinta, o constientizare a pacatului si dorinta de a nu-l mai repeta si cer post! Ne dadea exemplul unor mame sau bunici care isi trimit tinerii copii sau nepoti in Vinerea sau Sambata mare la spovedit - spunea parintele, bine ar fi fost sa ii fi pus in prealabil sa tina si post! Nu venim oricum la biserica! Spunea parintele ca au fost cazuri in care oamenii au zis: si ce daca nu am tinut post, ce daca am mancat...?!
3. La impartasit, e bine sa se respecte momentele slujbei, adica lumea sa se impartaseasca atunci cand aude indemnul "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, sa va apropiati!" nu mai devreme, nici mai tarziu, ca altfel deranjam slujba si tulburam si preotii (mai ales copiii mici care urla in timpul predicii). Fireste, persoanele care trebuie sa ia medicamente, copiii mici, cei care nu pot sta nemancati pana in acel moment, se pot impartasi mai de dimineata, dar bine este sa ne impartasim cand trebuie, dupa ce am stat si ne-am rugat la slujba, din Impartasania care s-a pregatit atunci, in ziua respectiva! Altfel, persoanele care primesc Impartasania inainte de momentul "Cu frica de Dumnezeu..." se impartasesc cu Impartasania pregatita pentru bolnavi si cazuri urgente.
4. Impartasania nu este paine si vin, ci Trupul si Sangele Mantuitorului si nu e de joaca cu ea, pentru ca luata cu nevrednicie, aduce osanda.
5. Impartasania se ia fiind nemancat si nebaut! Stiu ca e elementar, dar se pare ca au fost cazuri in care parintele, intrebat fiind in fata altarului, daca i-a dat sa manance copilasului, a zis nu, iar copilul de impartasit a recunoscut ca a baut apa inainte!
6. In fiecare biserica exista un program de spovedit, care e bine sa fie respectat. Pentru evitarea aglomeratiei, e bine sa venim si sa ne pregatim din timp.

Sfântul Serafim de Sarov și Pilda celor zece fecioare
 

sursa: johnsanidopoulos.com



În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc.

În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așează ca model de pregătirea a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:
Unii afirmă că lipsa untdelemnului al fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este tocmai una corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă, ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun, că de fapt acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului.
Au săvârșit fapte bune și prin aceasta L-au ascultat pe Domnul, însă nu s-au îngrijit din timp să vadă dacă au primit harul Sfântului Duh. Iar untdelemnul pe care nu îl aveau fecioarele nebune tocmai aceasta reprezintă. Au fost socotite nebune pentru că au uitat de rodul virtuților atât de necesar, harul Sfântului Duh, fără de care și cu care nimeni nu a fost și nici nu va fi mântuit vreodată întrucât prin Sfântul Duh fiecare suflet își are viața și înălțat în curăție, și fiecare suflet este aprins de către unimea Treimii prin Sfintele Taine. Sfântul Duh se mută în sufletele noastre, iar această ședere, coexistență a Sfintei Treimi întru noi este dată prin dobândirea Sfântului Duh, care ne pregătește sufletul și trupul pentru existența lui Dumnezeu întru noi potrivit învățăturilor Sale: Şi voi locui în mijlocul lor şi le voi fi Dumnezeu (Ieșire 29, 45).
Acesta este untdelemnul candelei fecioarelor înţelepte, care ardea luminos şi timp îndelungat, astfel încât să-L poată aştepta pe Mirele ce a venit la miezul nopţii şi să intre cu El în casa bucuriei. Însă fecioarele nebune, văzând că untdelemnul lor se termină, au mers la piață să mai cumpere însă nu s-au întors la timp căci ușile erau deja închise. Piața reprezintă viața noastră, ușa cămării de nuntă (ce s-a închis și nu le-a permis să ajungă la Mire) reprezintă moartea, fecioarele cele înțelepte și cele nebune sunt sufletele creștinilor, untdelemnul reprezintă Harul Sfântului Duh dobândit prin acestea și care preface lucrurile trecătoare în cele veșnice, transformă moartea în viața duhovnicească, întunericul în lumină, iar ieslea ființei noastre, în care patimile sunt legate precum animalele și vitele, în Templul lui Dumnezeu, Împărăția bucuriei fără de sfârșit a vieții întru Hristos.
Același lucru îl spune și Sfântul Macarie cel Mare. Sufletele ce caută sfințenia Sfântului Duh, care este înafara naturii, se dedică în întregime Domnului. În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc. Dar celelalte suflete, care se mulțumesc doar cu ceea ce le oferă propria lor natură, se târăsc pe deasupra pământului cu gândurile lor. Nu doar că gândurile lor se ocupă doar cu cele lumești, dar și întreaga lor minte își are existența pe pământ. În conștiința proprie de sine li se pare că aparțin Mirelui dar sunt înzestrate doar cu podoabele cărnii. Cu atât mai mult, nu s-au născut din Duh și nici nu au primit untdelemnul bucuriei.

Iată Omul!
 

Iată Omul viu, adevărat și biruitor, omul așa cum l-a alcătuit Dumnezeu, atunci când l-a făcut pe Adam. Iată Omul - blând, smerit și ascultător față de Voia lui Dumnezeu, așa cum a fost Adam în Rai înainte de a păcătui și de a fi izgonit.

"Iată Omul!" a strigat Pilat mulțimii de iudei, aducându-le pe Hristos purtând pe cap cunună de spini și hlamidă roșie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire față de cinstea, pacea și tăcerea lui Hristos, sau cu scopul de a stârni simpatia iudeilor? Poate că a fost și una și alta.
Sa strigăm cu uimire: "Iată Omul!" Iată Omul viu, adevărat și biruitor, omul așa cum l-a alcătuit Dumnezeu, atunci când l-a făcut pe Adam. Iată Omul - blând, smerit și ascultător față de Voia lui Dumnezeu, așa cum a fost Adam în Rai înainte de a păcătui și de a fi izgonit. Iată Omul lipsit de ură sau rău, cu liniștea de nezdruncinat în mijlocul vijeliei de ură și de răutate, din partea oamenilor și a dracilor!
Lupta Lui a fost purtată în Gradina Ghetsimani. În clipa când El a strigat, pentru a treia și ultima oară, "Facă-se voia Ta", pacea s-a sălășluit în sufletul Său. Această pace L-a sporit pe El în cinste, ceea ce i-a supărat pe iudei și l-a făcut pe Pilat să se minuneze. El Și-a dat trupul în Voia Tatălui Său, tot așa cum, puțin mai târziu, Și-a dat sufletul în mâinile Tatălui Său. El Și-a supus în întregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiești a Tatălui Său ceresc.
Nedorind rău nici unui om, Mielul cel cu înțelepciunea întreagă, a căzut în genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atât de greu, ci păcatele lumii; păcatele care, împreună cu trupul Său, urmau sa fie răstignite pe lemnul Crucii.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 213)

Părintele Cleopa despre Învierea Domnului
 

Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului.


Hristos a înviat!
Iubiţi credincioşi,
Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin Învierea Sa. Cerul şi pământul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pământul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborârea Mântuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin Învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ.
Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: „Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău?” (Osea XIII, 14; I Corinteni XV, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpânul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintâi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: „Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere II, 17).
Şi proorocul David zice prin Duhul Sfânt: „Moartea păcătoşilor este cumplită” (Psalm XXXIII, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicând: „Veţi pogorâ bătrîneţele mele în iad” (Facere XLII, 38). Iar proorocul David zice: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului” (Psalm XLVIII, 16).
Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mântuitorul, zicând: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc” (Ioan XI, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpânul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvântul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: „Lazăr a murit!” (Ioan XI, 14).
Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: „Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi” (I Tesaloniceni IV, 13-15).
Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cât de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sârguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.
Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mântuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mântuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mântuirea noastră pe toate le-a lucrat.
Iubiţi credincioşi,
În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfârşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvântul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor” (Matei XIII, 43). „Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor” (I Corinteni XV, 42-44).
Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pământ şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, când le va zice Domnul: „Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei XXV, 41).
Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adânc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urâciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.
Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu până la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mântuitorul ne spune că: „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei X, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar când ajung la liman sunt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare.

Părintele Cleopa despre Învierea Domnului ( continuare )
 

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: „Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decât înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtând grijă pentru rob, de stăpân să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.
Iubiţi credincioşi,
Zice Sfântul Apostol Pavel: „Oricine se luptă, se înfrânează de la toate” (I Corinteni IX, 25). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut”.
Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care suntem datori să le facem toţi cei ce suntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mântuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mântuire, nu sunt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.
Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere.
Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întâlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărât şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.
A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amândoi în fiecare Duminică la Sfânta Biserică. În Sâmbăta Mare s-au spovedit amândoi, urmând să se împărtăşească la Sfânta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gândurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfânta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adâncă mâhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.
Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfânta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cântarea: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.
Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dânsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: „Hristos a înviat!”. După răspunsul plin de dragoste al vecinului: „Adevărat a înviat!”, a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: „Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întâmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfânta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării”. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfânta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvântat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.
Cât de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cât de mult ar trebui noi să ne revizuim gândurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrântă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricând să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfânta Sa Evanghelie: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan VI, 56).
Vrem noi să ne hotărâm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pământeşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adânc adevăratul rost al vieţii noastre pământeşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvârşiri morale şi spre slăvile nesfârşitei vieţuiri în cele cereşti.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.
Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel Înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormântul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mântuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobândit iertarea şi mântuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămâne în veci cu noi, de vom rămâne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.
Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cântăm împreună cântarea Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Amin.
Hristos a înviat!

Părintele Cleopa despre îndoiala şi credinţa lui Toma
 

Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă.

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,
În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.
Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 28-29).
Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.
La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.
De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.

Părintele Cleopa despre îndoiala şi credinţa lui Toma
 

Iubiţi credincioşi,
Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”? Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.
Puţini sunt acei care se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să înţeleagă.
Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc drepţi şi mântuiţi.
Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osândă şi amăgirea multora.
De vom rămâne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” şi „Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!”.

Iubiţi credincioşi,
Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.
De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.
Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei, sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.
Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie, sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.
Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mântui.
Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.
Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”. Amin.

La duminica de azi am găsit o predică din 1994 a părintelui Galeriu, pe care v-o pun la dispoziție în ataș.

Câteva fragmente:

„De ce omul şi numai omul pregăteşte mormânt, unde să fie aşezat trupul lui? Din cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor se constată acest fapt de la începuturile omenirii. Pentru că dintru început omul a fost menit vieţii, nu morţii. Nu există altă explicaţie, pe care ar încerca sărmanii necredincioşi să o dea. Şi de unde vine acest adânc fior de lumină, de credinţă în înviere, pentru care noi rostim că a adormit robul lui Dumnezeu în nădejdea învierii şi a vieţii de veci? Şi a vieţii, nu numai a sufletului, ci şi a trupului, pentru că mormântul e pentru trup. Dar este şi pentru suflet mormânt. Care este mormântul sufletului? – Nesimţirea duhovnicească. Aceasta poate e cea mai gravă tragedie a omului. Mormântul nesimţirii, pentru care Ioan Scărarul spune: “Nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Cea mai gravă şi cea mai de luat în seamă. În întreaga umanitate, în toate religiile lumii s-a pregătit actul de înmormântare; şi acest act deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare.”

Tot în predica asta avem o tâlcuire a sensului Paștelui, din care redau:

„Deci starea de jertfă e starea de viaţă, starea de deschidere, de ofrandă lui Dumnezeu; căci, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: “La Dumnezeu se intră în stare de jertfă”. Şi dimpotrivă, ruperea de Dumnezeu : împreună cu şarpele, Lucifer, care i-a infiltrat lui Adam acest gând demonic: Să fii tu dumnezeul tău; aceasta era ispita. Şi te închizi în tine ca într-un mormânt. E atât de limpede şi revelator acest cuvânt şi moment al Scripturii că aceasta era starea omului în comuniunea cu Dumnezeul cel viu: starea de jertfă; şi acolo unde nu era starea de jertfă, acolo era moartea. Paştele e condiţia noastră fundamentală, adică trecerea continuă de la o treaptă la alta a vieţii, şi, dimpotrivă, închiderea aduce moartea. Păcatul a transformat starea de jertfă în moarte, iar Hristos pe cruce transformă starea de moarte în jertfă, care duce la înviere, căci iată, a treia zi, după miezul nopţii are loc, se săvârşeşte marea taină în istoria lumii: o nouă creaţie.”

"Intr-un laudabil spirit de economie, autoritatile indeamna oamenii sa recolteze apa de ploaie pentru a-si uda plantele lor. Aceasta practica judicioasa este veche ca Potopul si este de bun simt. Dar ce am spune despre cineva care si-ar aseza butoiul lui de recuperat apa la adapost si cu un capac ermetic deasupra ? Nu este acesta ca unul care ar face dus cu umbrela deschisa ? Sau ce am spune despre cineva care ar lua un degetar de apa ca rezerva ? Oare are el intentia sa isi ude rosiile cu degetarul ?

Ei bine! Aceste lucruri sunt atat de usor de inteles pentru gradina; de ce, atunci, avem dificultati de a le intelege pentru gradina sufletului ? De ce este neglijata sau chiar profanata aceasta Paine de toate zilele pe care o cerem la Tatal Nostru, si care este Painea euharistica ?

Viata aceasta este o traversare a desertului in care ne curatim sufletul inainte de a intra in viata adevarata, in Pamantul Fagaduit al Paradisului. In aceasta traversare, printre toate binefacerile lui Dumnezeu, se afla mana, aceasta paine misterioasa, intaritoare, datatoare de viata, care ne este oferita de Dumnezeu in fiecare zi. Sfanta Euharistie este comoara comoarelor pe care bunul Dumnezeu o pune la dispozitia noastra in fiecare zi.

La ce serveste ea ? Mai intai, Sf Euharistie este Sf Jertfa a Missei. Este Domnul nostru Isus Cristos, in stare de victima, Hostia, care vine in mod misterios pe altar. Si, daca am avea ochi ingeresti, la Ridicarea Hostiei, am vedea sanctuarul preschimbat in Calvar si pe Cristos ratignit aparand si facand sa curga tot Sangele Lui in Potir.

Sfanta Euharistie este si o hrana, un pranz sfant, cel mai sfant care exista. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit sa se incarneze si sa opereze Rascumpararea. El a dorit ca acest sacrificiu unic si perfect sa atinga pe toti oamenii din toate timpurile, din toate locurile. El a dorit sa intre in noi ca hrana ca noi sa ne asimilam Lui. In Sfanta Comuniune, noi nu primim un dar, ci sursa insasi a darurilor.

Unii ar putea spune, cu necaz: "ar trebui sa vedem chestia asta !". Ei bine, se vede; si se vede cu mult mai mult decat ne imaginam. Dar, daca asta nu se vede chiar atat de mult pe cat ne-am dori, acest lucru nu se datoreaza vreunei carente a Domnului nostru: cum sa umple un suflet care e ermetic inchis oricarei gratii ? Sau atat de putin deschis ? Si cum sa fie mentinuta gratia intr-o inima grabita sa risipeasca tot ? Noi nu putem pastra apa de ploaie intr-un butoi gaurit! Exista conditii pentru a primi Sfanta Comuniune in mod rodnic.

Mai intai, sufletul nostru trebuie sa aiba o credinta profunda in adevarul Prezentei Reale. Trebuie sa discernem Corpul si Sangele Rascumparatorului. Sufletul nostru trebuie sa fie in mare pocainta pentru toate pacatele comise, cu dorinta arzatoare de a se corecta definitiv. Sulfetul nostru mai trebuie sa aspire cu toate puterile lui la aceasta uniune mistica cu Creatorul si Salvatorul lui. Mai ales, sulfetul nostru trebuie sa fie in stare de gratie pentru a nu primi in mod nedemn pe Rascumparatorul cel de trei ori sfant. Cat chin in inima lui Isus, mai ales la Sfanta Sa agonie, de a vedea toate impartasirile sacrilege care se fac de-a lungul si de-a latul lumii! O Taina instituita pentru a ne salva si care ii infige intr-o moarte spirituala ingrozitoare pe profanatori! Sufletul nostru trebuie sa mai fie in dispozitia unitatii si a pacii. Cat de multi se apropie de Sfanta Masa si nu trag niciun folos, fiindca sunt divizati, in razboi cu aproapele lor! Inainte de a merge sa ne impartasim, sa oferim pacea si impacarea aproapelui nostru: sa nu fie diviziunea niciodata de la noi! In sfarsit, sufletul nostru trebuie sa aiba o intentie dreapta: pentru a bucura inima lui Isus si pentru a sfinti inima noastra, iata motivul pentru care ne apropiem de sfanta Masa si pentru niciun alt motiv.

Din cauza ca noi nu suntem spirite pure, lucru pe care fiecare il putem constata fara dificultate, exista dispozitii ale trupului care sunt indispensabile pentru a ne cumineca in mod rodnic. Biserica este cea care pretinde un post de o ora inaintea cuminecarii. O ora, adica 60 de minute si nu 55. Ascultarea fata de Biserica, abtinandu-ne de a ne impartasi daca nu a trecut o ora de cand am rontait ceva, e un lucru care ii va placea Domnului nostru, un lucru care va obtine multe gratii. Neascultarea nu va obtine decat reprobarea Sa.

Astazi, mai mult decat oricand in trecut, trebuie sa mai reamintim doua dispozitii ale trupului pentru a ne cumineca in mod demn. Mai intai, decenta vestimentatiei. De multe ori, vedem la Sf Missa tinute care le-ar fi facut sa roseasca pe prostituatele de acum 100 de ani! Si cat de multi vin la Sfanta Missa mai putin bine imbracati decat ar merge la lucru! Si pe urma, mai este comportamentul. Ceea ce se petrece in strafundul sufletului nostru este ceea ce se exprima prin comportament. Sa fim reculesi, modesti si cu un comportament indreptat cand avem imensa onoare de a ne impartasi.

Sa ne amintim ca, dintre toti evreii care ai iesit din Egipt si s-au hranit cu mana, nu multi au intrat in Tara Promisa. Noi nu cunoastem decat pe Iosua si pe Caleb. Atunci, sa ne impartasim cat mai des (dar nu mai des de o data pe zi), dar sa ne impartasim bine, si Isus Euharistic ne va da puterea marsului pana la Paradisul pe care ni l-a promis."

Multumesc pt aceasta minunata frumusete / comoara pe care ne-o impartasesti din dragostea ce o ai pt Dumnezeu.

Daca mai ai astfel de predici, te rog sa ne mai dai!

Am multe, și sunt bucuros când cineva este interesat de ele. Sunt prins cu treabă în momentul ăsta ca să mai atașez, însă le poți găsi pe arhiva ortodoxă, atât audio, cât și text (de fapt texte sunt mai multe).

Multumesc mult pt link! Nu stiam de aceasta arhiva.

Postarea asta îmi pare că s-ar potrivi de minune şi pe topicul de patrologie, acela cu moartea (şi cu Viaţa)...

Predica de azi s-a referit la pilda din Sfanta Evanghelie cu slabanogul de la lacul Vitezda.

Un om care asteaptaacolo de 38 ani un Om care sa-l duca in apa sfanta si sa se vindece.
Spunea parintele la predica faptul ca nimeni nu stia momentul si nici ziua cand avea sa se tulbure apa si sa vina ingerul sa sfinteasca apa si intre oamenii sa se vindece.
Unii erau dusi acolo si ajutati de rude, slugi, familie, altii se mai aranjau cumva.
Omul acesta paralitic si bolnav nu avea pe nimeni.
Dar credinta lui l-a mantuit si a venit insusi Iisus sa-l ajute si sa-l vindece.

Eu n-am inteles bine pilda aceasta, in sensul: ce reprezenta acest lac? Insasi credinta? Nimeni nu stia cand avea sa fie mantuit, dar trebuia sa stea acolo, pregatit: zile, luni, ani.
Oare la fel ca si cele 12 fecioare?

Si insemna ca oamenii (de acolo) sa nu mai aibe alta viata, decat sa stea la lacul Vitezda/in biserica/credinta, asteptand mantuirea?
Ei nu plecau acasa, nu aveau altceva in viata?
Sau era vorba de monahism?

Omul poate fi aproapele care sa te ajute cu credinta lui, asa cum cerea Iisus, sau chiar un preot...

Uneori ne spune preotul ca cei din jur, care sunt mai credinciosi pot ajuta si sustine si pe altii in credinta: rugaciune, slujbe (pomeniri, nasi de botez sau cununie, etc.). Prin orice fapt al credintei teoretic, sau social, putem ajuta aproapele. Ne putem mantui impreuna...nu (numai) individual.

Dar 5 pridvoare ştii de ce avea?

Sophia, eu am inteles din predica de azi ca scaldatoarea Vitezda este, de fapt, biserica, in care vrem sa ne vindecam de bolile sufletesti si trupesti. Si ca in biserica sunt si oameni singuri, care nu au om, din cauza indiferentei celorlalti... Totodata, e bine ca noi, in loc sa ne vaitam ca nu avem om, sa incercam sa fim pentru altii acel om dupa care tanjim.

O altă interpretare a pericopei evanghelice despre scăldătoarea Vitezda şi a replicii "nu am om", interpretare pe care am auzit-o într-o predică acum vreun an, este că acel "om" care îi lipsea bolnavului era omul Hristos.

Până acum nu "a avut om" care să-l ajute, dar acum are om, îl are pe omul Iiisus Hristos, iar acest om mai este şi Dumnezeu pe deasupra.

De acum nu mai putem să ne plângem că "nu avem om". Îl avem pe omul Dumnezeu, pe Fiul Omului, care ne-a spus că va fi cu noi până la sfârşitul veacului.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mângâietor în suferinţe şi necazuri omeneşti
 

Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor.

Sfintele moaşte din ţara noastră formează o cunună duhovnicească de pietre scumpe, care sfinţesc, încununează şi ocrotesc Biserica şi poporul nostru dreptcredincios. Înaintea lor înghenunchem cu evlavie şi cerem ajutorul sfinţilor, prin rugăciunile şi mijlocirea lor către Bunul Dumnezeu. Câte inimi zdrobite nu s-au mângâiat aici! Câte lacrimi de mame, de copii şi de orfani nu s-au alinat aici! Câţi bolnavi nu şi-au dobândit sănătate şi uşurare la moaştele sfinţilor din ţara noastră! Între acestea, moaştele Sfântului Mucenic Ioan de Nou de la Suceava se bucură de mare cinstire şi respect. Ele sunt cele mai vechi din ţara noastră şi aici se mângâie şi se alină multe suferinţe şi necazuri omeneşti.
Să cinstim, deci, pe sfinţi că ei sunt prietenii lui Dumnezeu şi rugători pentru toată lumea înaintea Preasfintei Treimi. Să cinstim şi pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei, lauda lui Alexandru cel Bun, bucuria necăjiţilor, tăria călugărilor, mângâierea credincioşilor şi îmbărbătarea celor din suferinţe.
Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor. Deci, să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în vreme de primejdii. Să nu părăsim Biserica lui Hristos pentru făgăduinţe deşarte sau de frică. Să nu ne lepădăm de Hristos niciodată, în orice necazuri şi primejdii am fi, chiar dacă ni s-ar cere şi viaţa.
Să rămânem, deci, cu sfinţii lui Dumnezeu. Să rămânem cu părinţii şi înaintaşii care ne-au crescut. Să rămânem în Biserica în care ne-am botezat, mărturisind dreapta credinţă, ca să fim în veci cu Hristos şi cu sfinţii Lui. Amin.


(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 405-406)

Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe
 

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.
Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.
Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).
Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştereface dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.
Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.
Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.
Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti - model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.

Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe ( continuare )
 

Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).
Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.
Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!
Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).
În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).
Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.
Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.
Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.
Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.
De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.
Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.
Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.


(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

Sfântul Luca al Crimeii: Înălțarea Domnului - ”Eu sunt cu voi”
 

sursa: pravmir.ru


Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.
Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): "Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.
El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.
Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.
Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.
"Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.
De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.
Și se spune în condac: "de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat". Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.
Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: "cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el".
Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.
"Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.
Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?
Aduceți-vă aminte cum marele cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: "Nicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului".
Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!
Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră"?
Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.
Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinjuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuți a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit.
Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el. Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!
Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)
"Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.
Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.
Amin.
(14 mai 1953)

Părintele Ilie Cleopa: cuvânt la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic
 

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

https://lh6.googleusercontent.com/-x...niceea-325.jpg

Iubiti credinciosi,
Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).
Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi - episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul "sinod" intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul "erezie" intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a "fost un timp cand Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatura superioara", "cea dintai dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.
Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua - cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.
La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.
In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.
Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.
Iubiti credinciosi,
Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.
Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim "o credinta, un Domn, un botez", insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine - doua apostolice - cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Iubiti credinciosi,

https://lh6.googleusercontent.com/-3...938_crezul.jpg

Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt "prietenii Domnului" si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.
Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: "Copile, cine esti tu?" Iar el a raspuns: "Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!" "Dar cine ti-a rupt camasa?" intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" si S-a facut nevazut.
Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.
Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.