PF Pavle al Serbiei!

Fa-ne o surpriza :)

Poza de la avatarul meu. Mucenic foarte popular în lumea creştină.

Chiar mă întrebam cine e. Sf. Gheorghe ? (poate ne spui si care e povestea icoanei dupa ce e ghicita)

Da. O icoană exemplară, şcoala de la Novgorod sec XVI-lea.

Nu știu de ce forma pe care a luat-o arta iconografică bizantină în Rusia îmi înspiră un fel de măreție distantă care nu o regăsesc în icoanele grecești....prin măreție distantă nu mă refer la vre-o abominațiune gen catedralele gotice ci la ceva care inspiră un sentiment de pace. Înclin spre cele grecești dar e tare interesantă diferența.

Și acu mai uploadez o poză înainte să sting calculatorul. Dacă o vrea cineva să continue am conștiința curată că persoana e suficient de cunoscută pt a nu fi nevoie de confirmare :)

În centru, Sfântul Ioan de Kronstadt

Chiar el :)

Secolul XVIII-XIX

Seamana cu Sf. Gheorghe de la Cernica, dar...

Ai dreptate, seamănă, dar nu e. Îți dau un indiciu: Rusia.

Sf. Macarie de la Optina?

http://www.crestinortodox.ro/forum/a...9&d=1348780090


Sfântul Macarie de la Optina (ți-am văzut albumele :))

Atunci sa puna Mirela urmatoarea poza, ca eu am butonat pe goagal.

Am uitat că am adăugat poza acolo:). Ai dreptate!

Cuviosul stareț a inițiat tipărirea manuscriselor și traducerilor Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski, adunate la mănăstirea Optina, care era considerată centrul spiritualității Bisericii Ruse în secolul al XIX-lea. La spovedanie și pentru binecuvântarea starețului Macarie veneau A. K. Tolstoi și I.S.Homiakov, N.V.Gogol și A.N.Muraviov.

"Se cunoaște următoarea întâmplare: la Cuviosul Macarie a fost adus un îndrăcit, care nu știa până atunci nimic despre stareț și nu îl mai văzuse niciodată. Îndrăcitul s-a năpustit cu un urlet împotriva starețului: "Macarie vine, Macarie vine!", lovindu-l peste obraz. Cuviosul a întors imediat și celalalt obraz, iar bolnavul s-a prăbușit fără simțire la pământ. S-a trezit vindecat. Dracul n-a putut suporta smerenia starețului." (http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...ina-98228.html)

Și acum, te rog să postezi!

Teolog american contemporan.

Alt indiciu, că cel postat de tine era uşor de dedus. :1:

Parintele este Decanul unei institutii de invatamant importante in scoala teologica Americana, unde preda Patristica.

NB: el nu este American la origine, ci European.

PS: astept sa vina glykys, ca se pare este singura care stie sa manevreze Google images. :)

Pr. John Behr

Da, el este. :)

Fr John Behr este Decanul Seminarului Teologic Ortodox Saint Vladimir, din New York.

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Behr

Ceva uşor din nou.:4:

Vrem un indiciu...

Scriitor şi ierarh român.

Valeriu Anania! :)

Păi da.....

Nu cred. Să nu aibă încă nimic din sprâncenele acelea inconfundabile, chiar dacă aici e adolescent?

... deci da.

Una mai usoara.

Sf. Antim Ivireanul :)

Urmatoarea poza, fara pisici! :D

fără pisici :)

23. Părintele gîndea simplu şi curat ca un copil. El nu filozofa niciodată, mintea lui refuza raţionamentele complicate. El numea pe nume realităţile duhovniceşti aşa cum un copil arată cu degetul şi numeşte tot ceea ce vede. Oricine venea la părintele simţea că sufletul şi gîndurile lui devin parcă materiale, uşor de văzut şi de tămăduit. Tot ce vorbea părintele vorbea din cunoştinţă şi cuvintele lui aveau puterea să tămăduiască şi să lumineze.

5. În ultimile luni de viaţă părintele scăpa de mai multe ori mărturisiri pe care mai înainte le tăinuia. Cam vreme de o săptămînă ne întreba aproape în fiecare zi dacă auzim şi noi cîntarea. „Ce fel de cîntare, părinte? – îl întrebam noi”. „Aliluia, aliluia, aliluia”. „N-auzim, părinte. Dar cine cîntă?” „Nişte domnişoare împodobite frumos”. Într-o seară, aşezîndu-se în scaun şi fiind gata să începem rugăciunea, părintele a zis: „Ce crezi, părinte, oare cîntecul ista care mi-l cîntă mie, nu-i vreo ispită de la vrăjmaşu’, ca să mă facă să mă mîndresc amu’, la bătrîneţe? Eu am zis aşă: Doamne, dacă-i de la Tine cîntarea asta, lasă să cînte, dar nu prea-mi trebuie mie să-mi cînte”.

3. Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui X: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască”.

2. Într-o zi, după ce am citit acatistul Sfîntului Gheorghe, părintele, scoţîndu-şi epitrahilul, a zis: „Măi, da’ mulţi o mai fost azi la noi la acafist!” În chilie era numai părintele şi noi doi, care am citit. Am tăcut şi nu l-am întrebat nimic, pentru că oricum n-ar mai fi spus nimic.

20. În ultimile luni de viaţă părintele era tot mai adîncit în aşteptarea sfîrşitului şi a întîlnirii cu Mîntuitorul Hristos. Odată un părinte, bătînd la uşa bătrînului, a auzit dinăuntru: „Da, cine-i? Tu eşti, Doamne?”

50. Părintele ajunsese la starea copilului. Diavolul nu-l mai putea birui cu nici o patimă. Chileinicul, care dormea în aceeaşi chilie, zice că părintele avea două feluri de vise: primul, că mănîncă şi altul că plouă şi e furtună în chilie. Furtuna şi ploaie în care se visa era tot ce mai putea face diavolul împotriva bătrînului.

51. Părintele nu poruncea niciodată, nici măcar celui mai tînăr frate, nici unui copil. Se socotea pe sine mai prejos decît toţi şi arăta asta prin viaţa sa. Cînd venea ceasul rugăciunii, părintele îşi întreba chileinicul dacă vrea să facă rugăciunea. Se întîmpla ca fraţii care citeau să obosească, pentru că părintele voia să se citească toate laudele, trei canoane, o cathismă, un acatist, o cathismă din Psaltirea Maicii Domnului. Toate acestea, citite doar de doi oameni mai multe zile la rînd, deveneau obositoare. Unul din chileinici a făcut rană în gît de la atîta citit, căci trebuie să se citească şi cu voce tare, deoarece părintele auzea rău. Aşadar, se întîmpla să nu vrei să citeşti. Atunci ziceam: „Nu acum, părinte”. „Da’ cînd?” „Mai tîrziu, că am obosit”. „Bine – zicea părintele fără supărare –, şi eu mă unesc cu voi!” Apoi rămînea pe scaun şi trăgea metaniile. Peste cîteva minute zicea iar: „Oare cît o fi ceasul? Cred că o trecut un ceas”. „N-o trecut, părinte, o trecut numai cinci minute!” „A, ei bine”. Şi începea iar să tragă metaniile. Apoi, peste cîteva minute, zicea iar: „Oare n-o trecut un ceas?” „Nu, părinte, o mai trecut cinci minute!” Dar pentru că răbdarea şi smerenia bătrînului ne biruia, ne trecea şi nouă împotrivirea şi ziceam: „Părinte, vrei să începem rugăciunea?” „Da! Vreu!” – răspundea părintele bucuros şi fără nici o urmă de supărare. „Dă binecuvîntarea!” „Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…”. Aşa făcea părintele întotdeauna şi la rugăciune, şi la masă şi în orice. Nu făcea nimic pînă nu întreba pe cel de lîngă el „ne rugăm?” sau „mîncăm?” sau „mergem la biserică?” şi dacă i se spunea „nu!”, nu mai insista, oricine ar fi fost, supunîndu-se întru toate, de parcă el ar fi fost ucenicul. Îşi schimba, dacă trebuie, şi orele de somn şi de rugăciune după cum voia chileinicul şi nu ţinea supărare.

Părintele Selafiil de la Noul Neamţ.

El îi.....(părintele duhovnicesc al mai cunoscutului Savatie Baștovoi)

Ierarh şi mare teolog contemporan

Ioannis Zizioulas, mitropolitul Pergamului

Corect, vă las pe voi să vă "distraţi" mai departe!

Să mă ierte Dumnezeu dar nu o recunosc!

VladCat ai o poză...dacă nu am eu una.

Despre adevărata sobornicitate, cea care se câștigă întru însingurare exterioară, întru cămara inimii

„Mai de-a dreptul, ce înseamnă încă aceasta? Că numai dragostea Iui Hristos în tine, adică numai biruindu-te şi cucerindu-te desăvârşit pe tine însuţi, ajungând să-ţi fii propriul tău stăpân, în chiar locul cel nespus al inimii, te vei putea sobornici, te vei putea întâlni cu ceilalţi, te vei putea împăca în Domnul cu Lumea, Făptura lui Dumnezeu.
Putem spune atunci: Intră în cămara ta, şi ea îţi va dărui ţie la adânc şi sobornicia, îţi va dărui şi întâlnirea cea bună cu ceilalţi, ce sunt semeni ai tăi. Aceasta mai presus de orice şi în ciuda oricărei deosebiri între oameni. Acplo, în cămara rugăciunii tale, se plămădeşte şi prinde început viaţa cea adevărată, sobornicească. în chip paradoxal, ea e, cum vedem, rodul neaşteptat dar plin al vredniciei noastre deplin însingurate. Numai împăcându-ne şi acceptându-ne mai întâi pe noi înşine, acolo aflăm şi pe ceilalţi tu: fraţii noştri; numai dintr-o astfel de cucerire rodnică de sine, se întemeiază „Biserica sobornicească", comuniunea ecumenică, unirea şi unitatea tuturor în Hristos. Dragostea ecumenică a Bisericii, se zideşte pe inimile marilor însinguraţi mistuiţi de focul Duhului Sfânt, inimile adevăraţilor biruitori, acei biruitori de ei înşişi. Năzuind, luptând şi învrednicindu-ne spre a ne afla isihia, împlinim în noi ceea ce s-ar părea cu neputinţă, simplitatea paradoxală ecumenică. Această simplitate nu e deloc simplificare sau sărăcire de sine, izolare reală, ci este unirea şi plinătatea şi întâlnirea armonioasă a celor mai protivnice contrarii, ale tuturor şi ale fiecăruia în parte, şi aceasta în noi înşine, în inima noastră. O împlinire întreagă, minunată şi reală, prin clarităţile noastre din profunzimi, care face să izvorască în noi, conţinuturi tainice şi nesecate, de viaţă prea bogată a fazelor harului.

Aşa ni se descoperă lumina, în însăşi temeiurile noastre lăuntrice, covârşitorul paradox al soborniciei, care în chip negrăit se întrupează, cum am spus, în singurătatea fiecăruia. Ea ne dă putinţa ca, ni acelaşi timp, să ne dăruim deplin şi fără stavilă tuturor fraţilor noştri, păstrându-ne totuşi pururea şi pe de-a-ntregul liberi chiar prin această dăruire şi totdeodată făcându-ne, prin chiar această unire a noastră, râvnitori realizatori încă şi ai libertăţii celuilalt sau a celorlalţi, ca şi cum această liber- tate a lor ar fi însăşi libertatea noastră proprie. De vom vrea mai mult, să luăm pildă despre această liberă dăru- ire de sine, sobornicească în singurătate, de la toţi Părinţii treziei, care au trăit şi încă trăiesc prin toate ungherele neştiute ale lumii care, fiecare în felul său, ca şi altădată Awa Agaton, zic: „De mi-ar fi cu putinţă să găsesc un bubos şi să-i dau trupul meu şi să-1 iau pe al lui, bucurie aş avea: dragostea cea deplină aceasta este".


[Niciodată în afară de Hristos]

Niciodată în afară de Hristos şi în afara Bisericii Sale. Umblă toată clipa în duh.
Orice încercare de individualism este o erezie. Ce face un pusnic în pustie? Este el singur? Nu, se roagă în deplinătatea soborniciei. Nicio desăvârşire şi împlinire în afara Bisericii. Cristalul cristalizează numai scufundat într-o soluţie deplin saturată. Niciodată călugărul, acest monos perfect, nu se poate împlini în afară de obşte. Şi chiar când se schivniceşte el rămâne în unitatea de dragoste sobornicească. Ca nişte adevăraţi dreptmăritori, noi trebuie să ne dăm bine seama cum o rugăciune, în afară de unitatea de dragoste a lui Hristos, e scundă şi nu poate pătrunde până la Dumnezeu, decât în virtutea atârnării şi referirii ei la rugăciunea Bisericii, la rugăciunea Maicii lui Dumnezeu şi a soboarelor celor cereşti de rugăciune.
în neputinţă şi în nesocotire rămâne orice „aducere" care nu trece prin mâinile Miresei lui Hristos. Stearpă şi uscată e pâinea în care nu creşte dospeala ei cea sfântă, pe care ea pururi „o amestecă în trei măsuri de făină" şi tuturor o împarte. E moartă orice rugăciune care nu se însufleţeşte din seva şi ritmul pe care Biserica le revarsă, ca un firesc şi suprafiresc scoc, de care nu ne putem lipsi întru mântuire.”

Și acu că mă duc și eu la culcare și vă las cu domnul din poză și cu învățătura sa despre sobornicitate. Doamne ajută!

p.s: Ovidiu, am văzut mesajul tău după ce am postat :)

Nu-i bai...mi-ai dat de lucru acum...)))

Sandu Tudor - părintele Daniil

Ovidiu, treci la postat.