"Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?" (Iov 38,22)

A fi în relaţie vie cu Dumnezeu Proniatorul ţi se pare o cale formală, mai exact superficială (câtă vreme dai şi alternativa căii "profunde").
Profund ţi se pare ca omul să-şi purifice mintea de fixaţii (termen vag). Cum? Prin budism, evident, cu tot ce înseamnă aceasta. Inutil să mai recapitulăm, ne-ai ilustrat pe îndelete.

Florin, ce va să însemne că "lăsarea în Voia Domnului" este o cale formală?
Poate că tu îţi închipui că un om creştin devine nepăsător sau superficial implicat faţă de deciziile lui, faţă de viaţa lui, faţă de consecinţele alegerilor lui, faţă de starea lui după moarte etc. - lăsînd pe Dumnezeu să facă toate în locul lui. Cu alte cuvinte sugerezi că un om creştin nu poartă de grijă vieţii lui, ci transferă toată această preocupare lui Dumnezeu. Creştinul ar face orice sau nimic, întrucât are grijă Domnul de viaţa lui...
Aşa reiese, din cum povesteşti.
În realitate, relaţia dintre omul creştin şi Dumnezeu Proniatorul este una de maximă responsabilitate şi grijă. Biserica ne-a arătat întotdeauna ce este această lăsare în Voia Domnului. În finalul postării ai un link lămuritor în această privinţă - un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul.

A fi în relaţie cu Dumnezeu Proniatorul, a te lăsa în Voia Domnului nu înseamnă nimic altceva decât a trăi în asceză creştină, cu iubire de Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu. A nu te da cu totul trupului şi lumescului - deşi trăieşti în lume. A nu te lăsa în legea tuturor acestora care trec, în legea deşertăciunii, ci a căuta la Legea Veşniciei.
A purta aşadar, împreună cu Dumnezeu ca aliat/doctor/învăţător, acest război teribil cu moartea din tine, cu înclinaţia irezistibilă spre păcat, cu patimile, cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi care voiesc să îţi fure viaţa, mântuirea, împlinirea, fericirea. Făcînd acest travaliu cu adevărat eroic, zi după zi, nădăjduieşti că Dumnezeu Se va alătura lucrării tale palide şi o va însufleţi, conduce, îndruma până la izbândă, până la cunună chiar. Cu condiţia să renunţi la iluzia izvorâtă din mândrie că tu eşti conducătorul, că tu eşti cârmaciul vieţii tale, că tu poţi urni şi îndrepta lucrurile - iar nu Proniatorul.

Lăsarea în Voia Domnului nu este abandonare pasivă ci travaliul activ cel mai consistent şi mai plin de rost care poate fi înfăptuit de om. El corespunde cel mai bine naturii şi menirii omului.

Dornic de zidire şi înnoire, căutînd şi lucrînd pocăinţa, omul creştin se străduieşte să primească Pronia, spre împlinirea rostului său de om, de făptură a lui Dumnezeu.
"Aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm" - stăruieşte Apostolul (Rm 6,4)
"Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele." (Ps. 50)

Cam asta e lăsarea în Voia Domnului, precum cred şi zic în câteva vorbe; împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu, spre mântuirea şi fericirea noastră, teandrie despre care tu afirmi că este cale formală...
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68654.html
"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa."

Formal, in acest context, nu are sensul negativ derivat de “superficial”, ci pur si simplu evidentiaza ca acest tip de cognitie/relatie/comunicare se bazeaza pe conceperea unor forme.

Cognitia implica intotdeauna trei agenti: subiectul, procesul propriu-zis de constientizare si obiectul constientizat – denumite generic “cele trei sfere ale cunoasterii”.

Cand aceste trei componente sunt concepute exclusiv cu ajutorul unor forme mentale (reprezentari/plasmuiri cultivate in prealabil) - procesul este formal.

Atat timp cat nu se cunoaste natura profunda a acestora - “Eu”, “Tu” si relatia “Eu-Tu”, fiecare in parte sunt concepute exclusiv ca fenomene distincte, complet separate.

“Purificarea mintii de fixatii” inseamna patrunderea dincolo de forma, de plasmuriri (“fixatii”): plasmuirea Eu-lui, plasmuirea Tu-ului, plasmuirea relatiei Eu-Tu.

Aceasta este functia de baza a cunoasterii apofatice.

Cunoasterea catafatica este in sfera expresiei, cea apofatica o transcende.

Cele doua cunoasteri nu se afla in competitie, ci se armonizeaza reciproc, astfel incat, in cele din urma, ard tot ceea ce este necunoscut, ascuns.

Aşa o fi cunoaşterea la oamenii fără Dumnezeu, la necredincioşi.
Cam aşa cum spune schema ta am studiat şi eu cogniţia în psihologie, cu deosebirea că psihologii nuanţează mult mai mult activitatea cognitivă, pun lupa mult la mai adânc şi detaliu. Psihologia cunoaşte, printre altele, că nivelul cognitiv sugerat de schema ta este unul preliminar, specific gândirii preoperaţionale, care operează cu date perceptive şi reprezentări, adică procesează în prezenţa unor date intuitive (formă, culoare, mărime, greutate etc.) neputînd să se debaraseze de concret.
Or, acest nivel de cunoaştere este specific copiilor, iar, dacă e totuşi întâlnit la adult, e specific unui nivel de dezvoltare IQ specific mai degrabă oligofrenului, decât omului normal.
Un om dezvoltat normal/mediu în planul inteligenţei (să zicem cu un IQ de 110-120 pe scara clasică de măsurare) nu are nevoie de date intuitive sau formale, cum le numeşti tu, pentru a cunoaşte. El poate face operaţii abstracte, desprinse de contextul concret sau poate trage concluzii fără sprijin ori validare intuitivă.
Logica formală, predată încă de Aristotel, arăta cum se mişcă gândirea în afar simţurilor, forma fiind la Aristotel traiectoria gândirii care nu depinde de conţinutul purtat, fiind dincolo de orice date provenite prin simţuri. De aceea el putea cu uşurinţă să facă observaţii despre corectitudinea unui discurs logic urmărind doar raportul abstract dintre premise şi concluzii, fără a fi interesat de informaţia vehiculată înlăuntrul acelor afirmaţii. Logica însăşi a omului arată, aşa cum e ea pusă de Dumnezeu în noi, că nu avem nevoie de prelegeri tibetane pentru a sesiza că oamenii operează natural şi fără date intuitive. palierul logic al cunoaşterii, cel bazat pe operaţiile de abstractizare şi generalizare, pe raţionamente de tot felul, pe teorii şi paradigme, arată fără echivoc că la omul raţional cogniţia e mult mai complexă decât cred unii.
Respectînd şi cultivînd capacitatea raţionaă a omului, care poate trece dincolo de forme şi imagini la gând şi esenţă, Biserica a cultivat întotdeauna, prin oamenii de frunte ai Săi, cugetarea abstractă, puterea minţii omeneşti, capacitatea omului de a se înălţa dincolo de lutul simţurilor şi reprezentărilor. Biserica lucrează în Duh şi Adevăr, aceasta însemnînd, printre altele, că Ea operează cu noţiuni şi idei abstracte pe care le-ar fi dorit prinse în discursul său orice gânditor laic. Dar nu le-a bănuit nici existenţa, nici puterea, întrucât nu i-au fost date/revelate de Hristos.

Ceea ce afirmă budismul, aşa cum expui tu doctrina şi cum am mai citit şi la alţii (de pildă în unele expuneri ale lui Dalai Lama cuprinse în nişte lucrări de psihologie cognitivă) este caricatural de schematic şi are iz de filosofie elementară. Ar trebui să faceţi primul exerciţiu de părăsire a ignoranţei sclifosite studiind mai întâi psihologia cognitivă. Sunt doar câteva mii de pagini de rumegat, nu mai mult. Doi, trei ani de studiu serios şi aţi depăşit nivelul sfertodoctului budist.
Apoi, îmbogăţiţi cu nuanţe şi depăşind nivelul de sfertodoct, puteţi năzui mai sus, după o curăţire prealabilă de mândria cea groasă, anume la credinţa în Dumnezeu aşa cum învaţă Biserica.
Când omul crede în Dumnezeu iar Harul începe să lucreze iarăşi înlăuntrul omului, în minte şi inimă, atunci cogniţia nu se mai reduce la schema celor 3 componente ci capătă şi alte valenţe. Dar asta nu se teoretizează prea mult, ci se descoperă făcînd.
Deocamdată tu eşti capturat la nivelul formal tocmai în sensul afirmat şi combătut de tine. Adică pur şi simlu ţii de forme verbale fără conţinut şi le plimbi de colo-colo scriind lucruri confuze, făcînd comparaţii deplasate, scăpînd mereu invariantul, speculînd comic dar şi grotesc, bălmăjind apofaticul şi catafaticul acolo unde nu e cazul, sucind şi contorsionînd termenii cărora nu le poţi trece de coajă la miez deoarece nu operezi, nu adânceşti, ci doar învârţi cuvinte al căror miez îţi scapă.
Discursul tău budist e formalist, e schematic şi caricatural, alunecă mereu pe lângă obiect. Dar nu te poţi desprinde. Ai picat de ani buni în capcana plină de umor a propriilor afirmaţii: în forme. În forme goale fără conţinut. Oare vei descoperi singur acest iz de gogoaşă fără miez al pseudo-cugetării tale? Nu, nu-l vei descoperi câtă vreme locuieşti cu gândul în coşmelia unor forme verbale şi strigi ca hoţul "prindeţi hoţul". Îţi lipseşte onestitatea şi gândul autocritic. Nu te pliezi asupra propriei gândiri ca s-o critici prin lentila Cunoaşterii. Pentru a face asta ai nevoie de smerenie, cât un bob de muştar, de supunere faţă de Gândul mai înalt decât mintea omului şi de exercitarea conştiinţei cognitive de sine. Dar cum la budişti smerenia e tot o formă goală fără conţinut, rămâi ancorat înlăuntrul unui pustiu din care strigi că Biserica e superficială iar vidul tău cognitiv şi melanjul româno-tibetan e profund. Ce poate fi mai trist şi mai sâcâitor?

Haoleu, l-ai ucis omorându-l.

Aş fi preferat invers. data viitoare nu mai ratez.

"La temeiul tuturor religiilor neapărat se află experienţa. Deosebirea între ele stă în orientarea lor iniţială. În creştinismul nostru Descoperirea se pogoară de la Dumnezeu; datoria omului este aceea de a-şi însuşi darul. În alte religii precumpăneşte străduinţa omenească a minţii zidite de a descoperi chipul Fiinţei Absolute.
Experienţa a arătat că a rezolva această problemă logic este cu neputinţă: nicio dovadă constrângătoare nu este cu putinţă. Totul atârnă de dispoziţia oamenilor."
Arhim. Sofronie Saharov

amice, tu chiar crezi ca exista asemanari intre budhism si crestinism? Nu crezi ca te imbeti cu apa rece? Cum poate exista asemanari intre Dumnezeu si o bucata de caramida?

Pai,uite un inceput bun: mesajul iubirii se gaseste in ambele religii, un mesaj foarte important, poate cel mai important.

"Mesajul iubirii" se mai găseşte şi în ideologia homosexualilor, în MISA, la pedofili, hippioţi, ateii telenovelişti, industria porno etc. Până rămâne un principiu abstract, dar cu largă aderenţă la public, găseşti "iubirea" pretutindeni pe post de magnet publicitar...

Darul nu este suficient sa fie “insusit” ci mai intai se “cauta”.

Cautarea este componenta psihologica care pune sufletul in miscare, care il intinde spre Dumnezeu.

Nu exista Pogorare de sus daca jos nu este Cautare.

Cautarea este straduinta omeneasca, Pogorarea este dezlegare dumnezeiasca.

Sunt legate una de alta, asa cum focul este legat de aer.

Cel ce nu cauta – nu afla.
Cel ce cauta – afla.

Budismul “nu constrange” Adevarul. Nu-l forteaza.

Cautarea si Acceptarea Darului, revelatia mistica, sunt doua aripi care bat la unison.


Cautarea nu inceteaza niciodata, Pogorarea asisderea.

Adevarat, insa toate cele enumerate sunt forme de iubire interesata. Care urmaresc un castig propriu, in natura acestei lumi.

Budismul promoveaza o iubire dezinteresata. Are plangere si durere pentru toata faptura.

Aceasta este diferenta care nu se doreste a fi sesizata.

Budismul nu este o "bucata de caramida", desi o asimileaza, pentru ca nimic nu este omis sau exclus.

Asemanarea cea mai evidenta este dragostea indurerata pentru fiecare faptura care se afla in suferinta.

Fara aceasta dragoste nu avem nici crestinism, nici budism, nici Dumnezeu.

Nu cred ca ai inteles la ce fel de iubire ma refer, sau se refera Crestinismul si Budismul.

Iubirea sexuala este diferita fata de sentimentul de iubire in sine. Primei poti sa-i spui "atractie".

(In)Noaptea(din mintea noastra?) toate pisicile sunt negre si...iubirea budista si cea crestina arata la fel.

Citeste despre Buda si Hristos compara-le viata si activitatea.A afirmat vreodata Buda ca e Dumnezeu ?Dar Hristos ? Ce fel arata dumnezeul lui Buda ,dar al lui Hristos? Tu crezi ca daca fundamentul iubirii e diferit ,e vorba de aceeasi iubire? Asa cum sunt bani falsi care in ochii unor amatori sunt "foarte" adevarati ,asa sunt si religii care par foarte reale in ochii unora,depinde de gradul de detaliere la care se priveste.Tu pari foarte cunoscator si ne bucuram ca ne impartasesti din cunostintele tale care ne sunt de un real folos...sa intelegem.

Cred că a-L căuta pe Dumnezeu este înclinarea/ dorinţa sufletului nostru pe care tot El a pus-o în noi. De noi ţine doar să urmăm această dorinţă.
În fragmentul citat de mine nu se pune în antiteză faptul că unii Îl caută pe Domnul iar alţii nu. Ci doar metoda. Unii au credinţă, şi atunci Domnul li se descoperă; alţii se bazează pe mintea lor, pe logică... dar mintea fiind zidită, nu poate de una singură să Îl afle pe Ziditor. Constrângerea aşa o văd: constrângerea minții, a puterilor limitate, de a cuprinde pe Cel ce le-a creat.

Dumnezeu nu se ia doar cu buna, ci si cu forta.

Dumnezeu nu trebuie doar laudat, ci si tras de haina.

Situatia de fata o impune.

Nu mă-nnebuni! Nea Nicu?

Plata pacatului

“Plata pacatului este moartea.” - moartea ca dezintegrare a trupului.

Ambele religii sustin aceasta afirmatie, bineinteles din propria perspectiva.

In budism rationalizarea procesului ontologic se face detaliat in cadrul analizei celor 12 verigi interdependente.

Moartea este legata inerent de nastere - daca n-ar fi nastere atunci n-ar fi nici experienta mortii. Odata ce ne-am nascut, moartea reprezinta un fenomen inevitabil. Cele doua nu pot fi separate. Una este cauza, celalalta un efect inexorabil, o fatalitate. Nasterea si moartea sunt fatete ale aceluiasi continuum.

Pentru ca nasterea si moartea sunt expresii ale unui singur proces, se poate observa cu usurinta ca, de fapt:

“Plata pacatului este nasterea.”

Imbatranirea, boala si moartea nu sunt evenimente rezultate dintr-un capriciu de manie a Lui Dumnezeu, ci sunt expresii ale Legii.

Similar, nici nasterea nu este efectul unei “spontaneitati” in afara Legii, ci tot o expresie a Legii.

Mantuirea omului nu depinde exclusiv de dorinta Lui Dumnezeu. Nu depinde exclusiv nici de sacrificiul ultim. Daca ar fi fost asa, toate fapturile ar straluci acum in lumina Adevarului.

Legea este mai presus de dorinta Lui Dumnezeu. Dumnezeu doreste, dar trebuie intrunite mai multe conditii pentru ca eliberarea sa se produca.
Toate evenimentele curg in virtutea Legii, nu ar unor fluctuatii emotionale.

--------

Deci, de fapt, plata pacatului este nasterea. Nastere care deschide usile mortii.


Din aceasta perspectiva, invingerea mortii in budism este abordata prin invingerea nasterii mortale. O nastere care ne face intrarea intr-o alta existenta patrunsa de stricaciune.


Dar de ce este produsa nasterea fatala? De poftele si spaimele vietii actuale – forta motrice care arunca fiinta intr-o alta existenta a mortii.

Dar eliberarea? De lepadarea necunoasterii, cauza poftelor si a spaimelor, de gasirea Adevarului.

Asa e...in budism si dovedeste faptul ca budismul e o eroare. Afirmatia de mai sus are consecinte ilogice, printre care si faptul ca dumnezeul(?) budist e cam incorect.

Nu este evidentiat niciun dumnezeu budist. Totusi, in ce fel este incorect? Alte consecinte ilogice?

…

O apreciere facuta instinctiv, cu evidentierea unei afirmatii rupta de context.

Budismul pretuieste si celebreaza viata la fel de mult pe cat este pretuita si in crestinism.

Nu ai sesizat diferenta dintre cele doua tipuri de nasteri: una in robia mortii iar cealalta in Adevar.

Pentru tine, mai explicit:

Plata pacatului este nasterea…in robia mortii.

Budismul alege sa spuna numai un lucru despre divin: nu stim.

Din punctul acesta de vedere, ii apreciez mai mult decat alte religii, care zic "stim tot".

: ) Oamenii, dpdv budist, erau născuti de dumnezeul budist in robia mortii direct,se trăgeau din maimute sau alte variante?

Nu exista un concept de "Dumnezeu budist".

In budism nu exista un Inceput si nici un Sfarsit.

Gandind linear, inainte de Inceput poate fi conceputa o clipa, si inca o clipa...
Dupa Sfarsit, asisderea...

Nicio faptura, in mod esential, nu are un inceput si un sfarsit.

Insa fiecare trebuie sa descopere aceasta.

Sa se intoarca la Tatal din adancul ei. La Cel ce este Alfa si Omega. Inceputul si Sfarsitul deopotriva. Vesnic. Non-cauzal.

E democratie, poti crede orice prostie, n-o sa te impiedice nimeni. Doar ca trebuie sa si intereseze pe cineva.

Iubire crestineasca dusa la extrem

Vorbești vorbe draghe.
Deunăzi, când era vorba de homo ziceai aproximativ același lucru.

Crestinismul zice altceva .

Pai da, ca altfel nu ar fi religii diferite.

Care este cea mai mare lucrare?

Cea mai mare lucrare dintre cei care cauta binele propriu,
este cel care se ingrijeste de mantuirea sufletului sau (hinayana).

Cea mai mare lucrare dintre cei ce-L cauta pe Dumnezeu
este cel care se ingrijeste de matuirea celorlalti (mahayana).

Dramatism si Cunoastere

Mintea, in crestinism, urca in virtute prin construct dramatic.

Scena cosmica este conflictuala, polaritatea ireductibila, individul tras puternic de forte contrare.

-------

Mintea, in budism, de asemenea capitalizeaza cultivarea dramatismului in schema dualista samsara - nirvana. Insa recunoaste ca aceasta, la nivel profund, este fara diferentiere, unitara.

In plus, in zbuciumul dramatic, in budism se investigheaza care este natura esentiala a ceea ce este perceput, care este natura esentiala a ceea ce este resimtit, care este natura esentiala a celui ce percepe.

Sofronie Saharov despre meditația transcedentală
 

Citind cartea părintelui Sofronie Saharov Rugăciunea - experiența vieții veșnice am dat peste următorul comentariu, iar gândul mi s-a îndreptat către Florin Oltean. Sper să-ți fie de folos:

„Sfătuind împotriva utilizării de practici artificiale, cum ar fi meditația transcendentală, repet numai mesajul epocii de aur a Bisericii, așa cum este el exprimat de Sfântul Apostol Pavel:

«Întrece-te zilnic în credința cea bună; căci zilnica întrecere trupească e-ntru puțin folositoare, dar credința cea bună e folositoare-ntru totul, având ea făgăduința vieții de acum și a celei viitoare. Vrednic de crezare e cuvântul și de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor» (1 Tim. 4, 7-10).

Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui IIsus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.

Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rărăciri - pericolul de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare mijloace „tehnice” care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă teorie ascetică.

Se află în amăgire cel ce se silește să se dezbrace mental de tot ceea ce este trecător și relativ pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-și conștientiza obârșia veșnică, identitatea sa cu Izvorul a tot ceea ce există, pentru a se întoarce și cufunda în Absolutul transpersonal fără Nume.

Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se reidice la o contemplare suprarațională a existenței, la experiența unei anume trepidații mistice, la cunoașterea unei stări de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului.

În astfel de stări omul poate simți pacea existenței retrase din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiență a eternității. Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu, nu este în toate acestea.

Propria frumusețe a omului creat după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însuși continuă să rămână înăuntrul limitelor creaturalității sale. E un punct extrem de important.

Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa după viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă de asceză impersonală duce în cele din urmă la afirmarea unui principiu divin în însăși natura omului. Atunci omul e atras de ideea autoîndumnezeirii – cauza păcatului originar.

Omul orbit de măreția imaginară a ceea ce contemplă a pus deja piciorul pe cărarea autodistrugerii. A disprețiuit revelarea unui Dumenzeu Personal. Socotește principiul Persoanei sau al Ipostasei drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se dezbare de astfel de limitații și să se reîntoarcă la starea pe care își imaginează că a avut-o înainte de venirea sa în această lume.

Această mișcare în adâncurile propriei sale ființe nu e nimic altceva decât o atracție spre neființa din care am fost chemați de voința Creatorului. (Arhimandritul Sforonie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 155-157)

P.S. Părintele vorbește din experiență proprie, înainte de a se dedica ortodoxiei făcând cunoștință cu practicile spirituale orientale.

Opiniile exprimate de arhimandritul Sofronie depind de propria sa experienta, de tipul de invatatura orientala cu care a venit in contact. Daca invatatura respectiva promova extrema nihilista - Nefiinta, Impersonalul (dispretuirea Persoanei) - respingerea unor astfel de abordari este pe deplin justificata.

Budismul mahayana (tibetan) nu impartaseste aceasta viziune, pe care o considera o alunecare in extrema. Un dezechilibru, o pierdere a caii de mijloc.

Deci este incorect sa fie inclus in categoria practicilor orientale nihiliste.

Nu știu dacă am ales topicul corect pentru a posta acel fragment, pe care l-am găsit interesant. Nu e o critică adusă budismului, întrucât nu-l cunosc.

De la vedere corecta (ochi limpede) la daruire de sine


Cel ce identifica corect natura lucrurilor si a fiintelor
Poate cultiva natural puritatea

Cel ce traieste in puritate
Poate cultiva natural dragostea

Cel ce traieste in dragoste
Se poate darui pe sine celorlalti

Trei lucrari in budismul tibetan

In budism, masura lucrarii virtutilor este de noaptea pana in cealalta noapte.

Nu de dimineata pana in cealalta dimineata.

Din somn, pana in somnul urmator.

Pentru ca somnul preinchipuie moartea - pentru ca cel ce lucreaza sa aiba tot timpul aducere aminte de moarte.

Sunt trei mari lucrari:
- cea de noapte - care preinchipuie biruirea mortii
- cea de dimineata - care preinchipuie invierea in trup ceresc
- cea de peste zi - care preinchipuie trairea vesniciei

IERTAREA - o perspectiva rationala budista

In sistemele religioase monoteiste, iertarea este poruncita de Creator.

Duhul de manie din inima este schimbat cu un duh de blandete prin raportare la autoritate. Acest efort voluntar de tranzitie are la baza "intelegerea poruncii si necesitatea conformarii".


--------------------

In budism, iertarea poate fi facuta avand la baza, inclusiv "intelegerea impermanentei fenomenelor".

Un fenomen impermanent nu poate ramane acelasi doua cuante temporale succesive. In momentul in care fenomenul apare, acesta se dezintegreaza imediat.

Un continuum este orice fenomen care se transforma suficient de subtil, astfel incat totusi sa permita mintii sa-l recunoasca sub aceeasi identitate in toate ipostazele sale.


De exemplu, trupurile si mintile noastre sunt continuumuri.

Acestea se schimba clipa de clipa, insa, totusi le recunoastem sub aceeasi identitate.

Trupul nostru de astazi exista pentru ca trupul de ieri, la nivel microscopic, a incetat sa existe.

Mintea, de asemenea, se schimba clipa de clipa.

Persoana de ieri trebuie sa dispara pentru ca persoana de astazi sa poata exista.

In conformitate cu Dharma, un fenomen ca sa fie functional trebuie sa fie in permanenta '€œimprospatat'€ -€“ sa subziste prin mecanismul de dezagregare-agregare.

-----------

Intelegerea profunda a impermanentei are un puternic impact asupra tuturor aspectelor vietii spirituale.

In ceea ce priveste iertarea, putem concluziona ca agresorul si victima de ieri, intr-un mod subtil, au incetat sa mai existe. Nu mai sunt persoanele de astazi.

Realizand impernanenta subtila, este usor sa constientizam ca noi insine dar si dusmanii nostri din trecut, in clipa prezenta suntem persoane ‘nou noute’.

Din aceasta perspectiva, tinerea maniei este irationala. Iertarea vindecatoare.

Bunatatea – pilonul de rezistenta


Nu putem vorbi de nicio religie care sa nu implice bunatatea, sub o forma sau alta.

O anumita forma de credinta daca nu are in ea niciun strop de bunatate, de fapt, nu este o religie.

Daca exista o scara spre cer, atunci intelegerea Bunatatii este intotdeauna prima ei treapta.

Toate celelalte nu pot fi atinse fara Bunatatea dintai.

-------------------------------


Oare Dumnezeu are o menire, o functie intrinseca?

Care este de fapt menirea unui Dumnezeu?

Functia esentiala a unui Dumnezeu este aceea de a da bunatati din bunatatea Sa.

Acesta este un Dumnezeu.

In crestinism vorbim si de aplicarea de “Pedepse”.

Insa daca “pedeapsa” nu este o expresie a Bunatatii fundamentale aceasta isi pierde sensul rational.

Iar daca pedeapsa este fara sens valoric atunci Dumnezeu inceteaza sa mai fie Dumnezeu.

----------------

Putem spune ca insasi Dragostea este tot o expresie a Bunatatii.

In crestinism omul se umple de bunatatea Lui Dumnezeu - insa daca nu o revarsa asupra semenilor nu atinge maturitatea la care este chemat.

Un om devine “Fiu al lui Dumnezeu” atunci cand revarsa aceasta Bunatate cu care este binecuvantat asupra tuturor fiintelor - atunci cand devine el insusi Izvor Viu pentru toate fapturile insetate. (“fiii lui Dumnezeu se vor chema”)

-----------------------------

In crestinism relatia pozitiva cu ceilalti este evaluata exclusiv prin prima relatiei cu Dumnezeu.


In budism, suplimentar, exista si un dramatism adiacent care alimenteaza nevoia de desavarsire. Fiecare faptura este perceputa ca o mama ratacita in bezna samsarei din cauza necunoasterii Adevarului.

Mama, pentru ca orice faptura fundamental poarta in sine bunatatea sacrificiala a mamei.

Daca in crestinism aspiratia fundamentala este unirea cu Cel Iubit,
in budism este aceea ca prin aceasta unire sa fie intinsa o mana tuturor fapturilor ‘mama’ spre a fi salvate.

Aceasta dorinta arzatoare de a se implica direct in salvarea fiecarei fapturi in budism se numeste bodhicitta.

Este aspiratia primara care alimenteaza orice efort spiritual ulterior.

Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti

Trebuie sa recunoastem ca este mai usor sa-L iubim pe Dumnezeu decat pe aproapele. Imaterialul, nevazutul este mai abordabil decat o persoana in carne si oase.

Dumnezeu nu ne sacaie, nu ne jigneste, nu ne barfeste, nu ne inseala, nu fura de la noi. Dumnezeu, dimpotriva, ne iubeste.

Cu aproapele lucrurile stau altfel, este alta poveste. Aproapele este dificil, uneori agresiv, nervos, arogant, alteori mincinos, sarlatan, nepriceput, ignorant.

Insa, daca nu-l pot iubi profund pe aproapele, indiferent de lipsurile sale, ce fel de iubire este aceea pe care o port eu lui Dumnezeu?

Este o iubire in adevar sau o iubire interesata?

Este o iubire autentica sau o conformare de rutina?

Oare este iubire, iubirea care este poruncita sau iubirea care asteapta obtinerea unui beneficiu la schimb (imparatia cerurilor)?

==============================

De fapt, care ar fi ingredientul care catalizeaza o iubire spontana, naturala, puternica? Ordinul sau interesul propriu?

Nici unul, nici celalalt. Iubirea sta in ochiul celui care priveste. Iubirea se aprinde printr-o anumita vedere, vederea unei anumite frumuseti, vederea unei anumite profunzimi.

Daca aceasta lipseste, forma de iubire pe care o aratam nu este decat o umbra a celei adevarate.

=======================

Noi ne iubim natural pe noi insine.

Tinem la noi insine asa cum nu tinem la nimeni altcineva.

Iubirea de sine este o forma de atasament spontana, nefortata. Nu este o traire care vine printr-un anumit fel de educatie religioasa, o porunca de genul iubeste-te pe tine insuti.

O avem de-a gata, ne nastem cu ea. Este puternica, ne insoteste in fiecare miscare si decizie.

==========================

De fapt, ce ar avea aproapele in mod special ca sa-l iubesc asa cum ma iubesc pe mine insumi?

Aproapele are un eu, asa cum am si eu unul.

Cum arata cele doua euri, al meu si al aproapelui, in adevar?

In adevar nu exista distante intre euri.

Desi la aratare eu si aproapele suntem separati, in adevar suntem uniti.

In adevar, intre euri lipseste cu desavarsire orice interstitiu.

Din pespectiva adevarului - nu este gresit sa afirm ca eu sunt in celalalt iar celalalt in mine.

Deci nu este gresit sa consider ca aproapele, in adevar, este atat de aproape de mine ca de fapt nu sunt decat tot eu dar intr-o alta ipostaza.

In adevar, ceilalti nu sunt decat tot reflexii ale propriului eu.

Este ilogic sa lovesc aproapele, pentru ca de fapt ma lovesc pe mine insumi. Sau sa-l fur, pentru ca de fapt ma fur pe mine.

Iubindu-l pe celalalt de fapt ma iubesc pe mine insumi.
Salvandu-l pe celalalt de fapt ma salvez pe mine insumi.

Daca undeva aproapele greseste, acolo gresesc si eu.
Daca undeva aproapele sufera, acolo sufar si eu.

Pentru a-l iubi pe aproapele ca pe mine insumi tot ce trebuie sa fac este sa ma vad pe mine insumi in ipostaza aproapelui.

Sa ma recunosc in ochii celuilalt.

(2) Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti

Porunca este sa-mi iubesc aproapele ca pe mine insumi, pentru ca aproapele, in adancul sau, sunt chiar eu insumi.

Aproapele este oglinda mea.

Cand ma uit atent la aproapele, in profunzime ma vad limpede pe mine insumi.

Daca-l salvez pe aproapele ma salvez pe mine insumi in mod direct.

Nu exista nimic intermediar intre mine si aproapele.

Nu exista alt mecanism ascuns, alta fenomenologie de compensare a binelui facut.

Il salvez si, minune, simt ca sunt salvat.

Daruindu-i lui, de fapt imi daruiesc mie insumi.

Eu sunt in celalalt. In adancul sau este eul meu.

=======

In general, cand aproapele greseste eu nu simt ca greseala lui este greseala mea.

Am senzatia ca sunt independent de ceilalti. Ca nu am nimic de a face cu actiunile lor.

Sunt inclinat sa-i judec si sa-i urasc. Sau sa-i ignor.

Nu sa plang cu jale si adanca parere de rau.

Judecandu-i si urandu-i de fapt ma judec si ma urasc pe mine insumi.

Ignorandu-i de fapt imi ignor propriile pacate care curg in lume.

Pentru ca in inima fiecaruia de fapt acolo sunt eu.

Iertandu-i, ma iert pe mine insumi.

=============

Asa cum un parinte se recunoaste pe sine in copilul sau, asa si noi trebuie sa ne recunoastem pe noi insine in ceilalti.

Cand celalalt se bucura - in adancul sau tresalta de bucurie eul meu.

============

Ii spunem lui Dumnezeu Tata, pentru ca ne recunoastem eul nostru in Eul Lui.

Si El vede Eul Lui in eul nostru.

Caci devenim desavarsiti numai atunci cand il privim pe Cel Desavarsit.

Ce unime, ce usurare, ce bucurie!