Iubiţii mei fraţi,
Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, glăsuieşte cu putere apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 17).
Iubirea este floarea cea mai frumoasă din gradina feluritelor virtuţi, culoarea cea mai puternică a curcubeului ceresc, mărgăritarul cel mai scump din coroana credinţei, cheia care deschide toate porţile existenţei omeneşti, medicamentul care vindecă toate bolile sufletului şi ale trupului, cântarea evanghelică a raiului.
Un sfânt spunea: "Doamne, dă-mi să ajut şi să nu fiu ajutat, să iubesc şi să nu fiu iubit, să înţeleg şi să nu fiu înţeles". Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu cea falsificată de oameni, este expresia jertfei, "miros de bună miresmă duhovnicească", rodul inimii şi al jertfei de bunăvoie.
Iubirea nu se vede din ceea ce dai, ci din modul cum dai. Dragostea nu este întinderea mâinii, ci dăruirea inimii. Dacă ştii să te împarţi pe tine însuţi, atunci ştii să iubeşti.
Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de voie bună (II Corinteni 9, 7), ne spune Apostolul Pavel.
El iubeşte pe cel milostiv, care dă cu faţă veselă şi de bunăvoie, dar şi în deplină libertate. Milostenia care se aduce "la tristeţe sau la nevoie" nu este primită şi nici folositoare. Rădăcina milosteniei se află în inimă, începe de aici şi se încheie în mână. Ea se încălzeşte de focul iubirii şi fără iubire este rece şi tristă, ca un trup mort, fără soare şi lumină, floare fără miros şi frumuseţe. Când dăruieşti fără iubire ofensezi, pentru că ce valoare are darul cel mai scump şi cel mai frumos, când îl oferi fără zâmbet?
Iisus ne-a cerut sa luăm aminte la milostenie şi a osândit milostenia ostentativă şi din mândrie. Cât de multe ne învaţă şi sfinţii despre acest lucru! Minunat şi vestit a rămas în istorie ajutorul dat celor trei fete sărăce de către Sfântul Nicolae, nu atât prin cantitatea banilor - deşi este important şi acest aspect -, ci mai mult prin discreţia gestului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "sărăcia este înfricoşatoare", ea îl orbeşte pe om şi face fapte necuviincioase. Cele trei fete erau în pericol să fie împinse la desfrâu. Tatăl lor ajunsese la disperare, dar Sfântul Nicolae, plin de iubire şi de discreţie, se grăbeşte şi ajunge la momentul potrivit. Îşi ia toate măsurile ca fapta lui să rămână necunoscută şi ascunsă oamenilor, punând în practică cuvintele Domnului: să nu ştie stânga ce face dreapta ta (Matei 6, 3). Fără să întârzie, ia o pungă plină cu monede de aur şi vine târziu în noapte, pe furiş, aruncă preţiosul dar pe fereastră şi se îndepărtează în grabă. Tatălui celor trei fete nu-i venea să-şi creadă ochilor. Când Sfântul Nicolae a aflat că tatăl şi-a căsătorit prima fată, s-a dus şi a aruncat altă pungă cu bani, în acelaşi mod. Mulţumirile şi laudele părintelui sărac erau fierbinţi faţă de bunul Dumnezeu şi aşa a căsătorit-o şi pe cea de-a doua. Trebuia, însă, să nu-i scape printre mâini binefăcătorul. El presimte că va reveni şi rămâne treaz, încât la auzul celui mai mic zgomot care-i va trăda prezenţa să alerge, să-l prindă, să vadă cine este acest om atât de bun, care l-a salvat pe el şi pe fetele lui. Aşa s-a şi întâmplat. Sfântul iubitor de oameni şi de săraci n-a reuşit în a treia lui încercare tainică, căci tatăl, alergând, l-a recunoscut şi i-a mulţumit că a salvat prin fapta lui trei suflete de la pieire. Sfântul Nicolae i-a vorbit cu multă iubire poruncindu-i să nu mai spună nimănui cele întâmplate.
Sfântul Ioan cel Milostiv, acest mare lucrător fără seamă al iubirii, a cercetat mult vieţile sfinţilor şi o impresie deosebită i-a făcut viaţa Sfântului Serapion din Sidonia, încât deseori povestea următoarea întâmplare din viaţa lui.
Odată, Sfântul Serapion, cunoscut prin nevoinţa şi neagoniseala lui, a întâlnit un om foarte sărac. Atât de mult i-a fost milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. Înaintând mai încolo, l-a văzut pe altul că tremura de frig şi, ce să facă? Fără să întârzie, şi-a scos şi cămăşa şi i-a dat-o. Atunci a rămas gol ţinând în mână Sfânta Evanghelie. Când l-a văzut gol, un cunoscut oarecare l-a întrebat:
- Cine te-a dezbrăcat, sfinte al lui Dumnezeu?
- Acesta de aici, i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie.
N-a trecut mult, însă, şi a vândut şi această Evanghelie, iar banii i-a dat săracilor. Un ucenic l-a întrebat:
- Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai?
El i-a raspuns:
- N-a zis Domnul: "Vinde toate câte ai şi împartă-le săracilor?". Acestei porunci m-am supus şi eu, m-am gândit că nu trebuie să mă întristez nici de aceasta carte în care sunt scrise poruncile Domnului, ci s-o vând spre folosul săracilor. Un om al lui Dumnezeu a zis: "Fiecare suflet câştigat prin iubire este deja raza de lumină a lui Dumnezeu". Iubirea are lumină şi răspândeşte lumină, iar cel ce iubeşte pe fratele său rămâne în lumină (I Ioan 2, 10).
Cu cât te apropii de Dumnezcu, cu atât te luminezi şi străluceşti, şi cu cât Îl iubeşti pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubeşti pe om. "L-ai văzut pe fratele tău? Pe Dumnezeu L-ai văzut!", spunea Avva Isaac Sirul. Ce folos, într-adevăr, dacă am cuceri lumea, dar n-am caştigat pe fraţii noştri cu iubirea? La ce folos studiul şi descoperirea noilor galaxii, dacă n-am reuşit să descoperim "steaua" din Betleem, pe Dumnezeul iubirii. Ce lumi noi aşteptam să ne arate telescoapele, când ignorăm "Legea cea nouă a iubirii"? Fără dragoste toate sunt zadarnice, urâte şi nefericite. "Suferinţa noastră este fără iubire", striga Sfântul Tihon din Zadonsk. Toate lucrările şi reuşitele omului dobândesc valoare doar prin ea. Dar iubirea este şi discernământ, care la rândul lui este o artă. Dacă nu ştii arta iubirii, nu ştii să iubeşti. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greşelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipeşte suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândeşte şi nu bârfeşte în public. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil şi cu largheţe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 4-5), glăsuieşte Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea şi sinceritatea ei, nu ştie ce este răul, este curată şi limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură nici un val sălbatic, de răutate şi viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruieşte prin zâmbet şi bunătate şi, dacă în alte situaţii cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruinţă. "Prin iubirea de oameni învingem", ne spune Sfântul Grigorie Teologul.
Trofeele iubirii sunt strălucitoare, iar coroana iubirii de oameni este nepreţuit de scumpă. De altfel, să nu uitam că orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă cu nobleţe pe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca Cel care a suferit pe cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei. Domnul ne spune: Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa (Matei 10, 42). Iubirea se poartă cu bunătate şi cu cel înfometat, cu cel însetat şi străin, dispreţuit şi închis şi "cu tot sufletul îndurerat". Şi cei din temniţă sunt fraţii noştri, de aceea dumnezeiescul Pavel ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei (Evrei 13, 3), adică să simţim închisoarea lor ca şi cum ar fi a noastră, la fel şi tânguirea fratelui nostru.
Cineva a zis: "Durerea din lume este atât de mare, încât dacă ai vrea să aduni lacrimile care se scurg în fiecare zi din ochii oamenilor, te-ai afla înaintea celui mai mare fluviu de pe pământ". Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci şi să plângi cu cei ce plâng (Romani 12, 15).
Dacă fiecare stat are imnul lui naţional, creştinismul are Imnul Iubirii pe care Marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, l-a redat într-un mod exceptional în capitolul 13 din Epistola I către Corinteni.
Acest imn melodios să fie pe buzele şi în sufletul nostru. Amin.
(Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, pp. 328-332)

Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.
(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

Deci Maria luând o litră cu nard curat, de mare preţ,
a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei.”
(In. 12:3)
Vedeţi înţeleapta socotinţă a unei inimi recunoscătoare! Vedeţi expresia sinceră a unui suflet iubitor? Maria, plină de bucurie şi de înflăcărare la venirea Domnului în casa ei dă exemplu de cea mai înaltă înţelepciune, de cea mai înaltă iubire şi cucernicie.
Ce faptă frumoasă! Cât de grăitoare! Cine nu se va mira de felul nobil al Mariei în care Îl primeşte în casa ei ca oaspete pe Domnul, Care a binevoit să-i fie oaspete. Cine nu va fi mişcat la vederea unei fapte atât de înţelepte precum cea a Mariei? Dar cum a fost condusă la această faptă, atât de plină cinste, de a-L primi la ea? Răspunzând la această întrebare necesară, zicem că, pe de o parte, prin fire, era aplecată din căldura inimii spre iubirea dumnezeiască şi spre dorul profund de a sluji lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, avea acestea potrivit datinii comune vechilor popoare. Vechile popoare care preţuiau mult iubirea de străini, îi găzduiau mult timp pe străinii poposiţi în casele lor. Una dintre rânduielile găzduirii pe care le ofereau era şi spălarea picioarelor. Fapta aceasta era văzută ca foarte cinstitoare şi de aceea de multe ori chiar stăpâna casei împlinea această lucrare. Aşadar, luând pildă de la acest obicei, Maria şi-a exprimat faţă de Iisus, în cel mai grăitor mod, sentimentele sale dezvoltate în inima ei din recunoştinţă şi dragoste.
Da, fraţi creştini. Prin acest fel de a acţiona, Maria a arătat doririle către Dumnezeu cele tăinuite în ascunzişurile inimii ei, fiindcă faptele noastre, care provin din sugestiile inimilor noastre, descriu şi exprimă inimile noastre, lucru pe care limba nu poate să o facă. Fapta Mariei aşadar, este icoana în care se înfăţişează măreţ sentimentul care domină în inima Mariei. Inima ei recunoscătoare nu s-a limitat numai la o ospitalitate obişnuită, nu s-a mulţumit numai cu o îngrijire îndătinată şi comună, ci a voit ca printr-un mod ieşit din comun, printr-o ospitalitate deosebită, să arate părerea ei deosebită faţă de cel pe care Îl găzduia. A voit ca pe o persoană ieşită din comun să o trateze în mod ieşit din comun. Aşadar, a înlocuit apa cu mirul cel mai de preţ şi prosoapele şi ştergarele le înlocuieşte cu părul curat al capului. Şi cât de potrivit se tâlcuieşte cugetul ei! Ce limbă sau ce artă ritoricească ar putea să înfăţişeze să descrie atât de amănunţit ceea ce în tăcere şi într-un singur moment a exprimat şi înfăţişat celebra faptă a Mariei? Desigur, nici una. Fiindcă sentimentele inimii se vădesc nu prin cuvânt, ci prin modul de a acţiona, fiindcă alta este limba inimii şi alta limba cugetului. De aceea, altfel se exprimă mintea şi altfel inima. În lacrima unei inimi care se pocăieşte, a unei inimi înfrânte şi zdrobite, câte nu sunt descrise, câte nu sunt revelate! Cu această limbă tainică şi Maria grăind, a exprimat către Iisus şi către toţi înaltul şi nobilul ei cuget şi dragostea şi slujirea ei faţă de Hristos! Fapta aceasta bună a Mariei, voind Evanghelistul Ioan să o păstreze până la noi, în vreme ce altele, cele mai multe sau fără de număr, precum însuşi istoriseşte, au fost trecute sub tăcere – fiindcă precum socotea dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.Nu mai puţin totuşi a istorisit fapta Mariei, ca exemplu a dragostei dumnezeieşti şi slujire bineplăcută Lui.
(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii pastorale, Opere complete vol I, în curs de editare la Editura Doxologia)

Milostenia făcută din suflet
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...o21ldev02a.JPG


Câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată.



„Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. Întrucât ați făcut, zice, unuia din aceștia, Mie ați făcut (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îți vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele și din frica de Dumnezeu, îți vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare și pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuși jurându-Se: Amin zic vouă, că își vor lua plata lor (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu pățim aceasta, poruncește ucenicilor și prin ei și nouă: Luați seama să nu faceți milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veți avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 6, 1 urm.). Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de "morții aceștia" și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.”
(Sfântul Grigore de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, Editura Apologeticum, p. 16)

Al doilea temei al vieţii duhovniceşti este osândirea de sine. Cel ce a iubit şi a urmat nefăţarnic smerenia se cunoaşte cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândeşte niciodată pe sine. El se socoteşte întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor şi înaintea lui Dumnezeu toate greşelile sale. Cel ce se osândeşte pe sine, numai pentru aceasta, se află într-un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era insuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite, care, însă, îşi află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinţei. Pentru a putea să-ţi mărturiseşti sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngreţoşezi de ele şi să te osândeşti pe sineţi pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodeşte îndreptăţiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putinţă să-şi îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puţin să pornească pe calea vieţii duhovniceşti statornice şi orânduite.

(Arhim. Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 18)

Scrisoare deschisă către cei ce încă nu iubesc Biserica-Pr. Eugen Tanasescu
 

Fraţii mei,
Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este Iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.
Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?
De aceea, cred că mulţi dintre voi Îl iubiţi pe Dumnezeu undeva, în adâncul vostru, dar nu iubiţi Biserica, probabil din pricina greşelilor clerului. De aceea, aş vrea să vă explic mai bine legătura dintre Hristos şi Biserică.
Chiar Hristos şi-a dorit o Biserică, motiv pentru care îşi alege Apostoli, pe care îi trimite la propovăduire, aceştia rânduind mai departe episcopi, preoţi şi diaconi. Ar fi greşit să înţelegem însă că Biserica este formată numai din cler. Ea este alcătuită şi din credincioşi. Practic, Biserica este o mare familie, care urmează lui Hristos-Dumnezeu, în speranţa desăvârşirii veşnice. Astfel, Biserica are Cap pe Hristos, dar Trupul ei este alcătuit din marea familie a clerului şi a credincioşilor. Nici unii nu pot exista fără alţii.
Acum, să discutăm despre greşelile clerului. Acestea nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, căci ea vine de la Capul ei, Hristos. Este şi motivul pentru care oricine se poate sfinţi şi îndrepta în Biserica lui Hristos. Dacă sfinţenia ar porni de la cler, atunci ar fi o problemă. Însă nu clerul este generatorul sfinţeniei, ci Dumnezeu. Altfel, trădarea lui Iuda ar fi distrus existenţa Bisericii încă dinainte de naşterea ei. Prin urmare, greşelile clericilor nu pot fi atribuite Bisericii, pentru că ar însemna să le atribuim direct lui Hristos. Ceea ce este absurd.
În schimb, clerul nu are decât trei mari roluri, după cum Hristos l-a întemeiat: transmite sfinţenia lui Hristos oamenilor, îi îndrumă pe aceştia către Hristos şi administrează partea văzută a Bisericii, în comuniune cu credincioşii. Fiecare din aceste trei mari roluri se împlineşte prin multe activităţi ale clerului. Ei bine, aici este zona unde clerul poate greşi. De aceea, toţi sfinţii şi clericii îmbunătăţiţi ne îndrumă să căutăm pe acei clerici care ne pot folosi sufleteşte şi ne pot fi părinţi sufleteşti. Criteriul de alegere ne este furnizat chiar de Hristos, când spune că omul se poate cunoaşte după roadele lui.
Am spus de părinţi sufleteşti. Aici apare un alt motiv de supărare a unora dintre voi pe Biserică, deoarece susţineţi că omul se poate desăvârşi singur, neavând nevoie de Biserică. Sau mai spuneţi că nu Biserica stabileşte adevărul.
Permiteţi-mi să vă spun că acestea sunt păreri aparent frumoase, dar copilăroase. De ce?
Cu toţii ştim că cel mai complicat lucru din viaţă este să faci o alegere. De aceea, libertatea este pe cât de frumoasă, pe atât de delicată. Subiectivismul din noi ne poate fi cel mai mare duşman, alături de manipularea celor ce ne sunt potrivnici. Este şi motivul pentru care toţi înţelepţii spun că orice alegere ar trebui să se facă în foarte mare cunoştinţă de cauză. Iar aceasta presupune cunoaştere, pe care trebuie să o primim de undeva. Cea mai bună cunoaştere nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin Biserica Sa. El însuşi spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Ea are rolul şi capacitatea de a ne furniza datele necesare unor alegeri bune şi înţelepte, ferite de pericolul subiectivismului sau al manipulării.
Biserica ne pune la dispoziţie această cunoaştere nu stabilind ce este adevărul (cum bine spun unii), căci nici nu poate, ci propovăduind Cineeste Adevărul, care este Hristos, după cum El însuşi se autodefineşte (Calea, Adevărul şi Viaţa). Mai mult, logica ne spune că nu pot fi mai multe Adevăruri, după cum nu pot fi mai mulţi Hristoşi. De aceea, nici nu pot fi mai multe Biserici ci doar Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Altfel, dacă mergem pe ideea că fiecare om are adevărul său, ar însemna să avem o anarhie totală, cu 7 miliarde şi ceva de adevăruri. Adevărul nu-l stabileşte majoritatea, numărul, rasa, culoarea, sexul sau orice altceva ce ar veni din partea omului. Din contră, pentru a se evita acest haos, fiecare om este înzestrat ontologic cu o matrice sufletească a Adevărului, numită conştiinţă. Din păcate, ea poate fi pervertită, motiv pentru care unii ajung să numească răul bine şi binele rău.
Tocmai de aceea, Biserica procedează asemenea unui părinte cu copilul său. El, deşi ar face doar ceea ce îi place, trebuie să fie educat şi îndrumat să facă ceea ce trebuie şi îi este cu adevărat de folos. Ştim cu toţii că asta presupune, la un moment dat, chiar şi nemulţumirea sau supărarea copilului, dar aceasta se datorează doar faptului că un copil încă nu înţelege pe deplin existenţa umană. Cam la fel este situaţia şi când vine vorba de creşterea noastră duhovnicească: câtă vreme suntem necunoscători ai Adevărului, nu tot ceea ce ni se pare că e bun pentru noi este cu adevărat bun.
Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care toţi greşim, fie clerici sau credincioşi. Din fericire, Dumnezeu nu doreşte să ne pedepsească, ci să ne îndreptăm, punându-se la dispoziţie prin Biserica Sa. Chiar şi atunci când Biserica a anatematizat pe cineva, pronunţându-se în plenitudinea ei, nu a făcut-o cu bucurie, ci cu durere, doar pentru ca acela să-şi dea seama de eroarea în care se află şi să se îndrepte. De altfel, nimeni din Biserică, cler sau credincios, nu are puterea de a osândi pe cineva, ci doar de a-l mustra spre a-l îndrepta, desigur cu duhul blândeţii.
Dar ştiu din propria-mi experienţă, că în viaţă cel mai greu este să te împaci nu cu Dumnezeu sau cu Biserica, ci cu propria ta părere. De asta se spune că cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi. Uneori, ne vine foarte greu să recunoaştem că tot ceea de am crezut că este bun, adevărat sau frumos, este de fapt nociv, fals sau iluzoriu. Dar nu este imposibil de făcut acest pas. De ce?
Pentru că, în esenţă, orice greşeală este doar o lucrare greşită a virtuţii dragostei, a darului iubirii, a chemării la sfinţenie. Aşa apar patima, fanatismul, indolenţa, ura (o iubire inversă adică) şi toate celelalte. Dacă veţi studia cu atenţie toate cele pe care Dumnezeu le numeşte rele, veţi vedea că există un numitor comun: iubire eşuată. În sens biblic o spun, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa ajungem de ne facem rău nouă înşine, celor din jur şi chiar mediului natural.
Din fericire, dragostea, iubirea, sfinţenia pot fi regăsite, atâta vreme cât trăim şi ne dorim aceasta. Pentru a ne ajuta, Însuşi Dumnezeu îşi începe misiunea Sa printre oameni, după cum vedem în Evanghelia de azi, doar cu un scurt îndemn: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
Pocăinţa nu este decât revenirea la iubirea autentică.
Alegerea vă aparţine, dragii mei fraţi.

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 91)

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...kjhoar6via.jpg .

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea...



Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.



(Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia vol 1, Editura Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p. 4)

Pe toți cei ce nu-și infrâneaza inima lor de la dorințele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu încape cuvânt pentru dorintele trupești - și nu își adună mintea în inimă, ca să le dea împreună cu sufletul lui Dumnezeu, îi așteaptă îndoită nefericire. (...)Trebuie să evităm lucrurile lumești, ca să nu ne răpească inima și să ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Să ne îngrijim însă să fie sobre. Dacă doresc să folosesc un lucru frumos, înseamnă că dau toată inima mea frumuseții și pentru Dumnezeu nu rămâne nici o bucățică. Treci pe undeva și vezi o casă cu marmură, cu o înfățișare frumoasă, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de cărămizi și iți lași inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin niște rame frumoase pentru ochelarii tăi și le dorești. Dacă nu le cumperi, iți lași inima ta în magazin. Dacă le cumperi, iți atârni inima de ramele ce le porți. În special femeile sunt furate ușor. Puține sunt acelea care nu-și vând inima celor deșarte. Vreau să spun că diavolul le fură bogația inimii lor cu toate cele lumești, colorate, strălucitoare. Una are nevoie de o farfurie? Va căuta să afle o farfurie cu flori. Ca și cum s-ar acri mâncarea dacă farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicești sunt mișcate de lucruri părute serioase, de un vultur cu două capete, de pildă. Iar după aceea întreabă: „De ce nu ne mișcă cele duhovnicești? „Cum să te miște, dacă inima ta e împrăștiată în dulapuri, între farfurii? (...)
- Părinte, adică și aceste dorințe simple sunt păcătoase?
- Aceste dorințe, oricât de nepăcătoase ar fi, sunt mai rele decât cele păcătoase. Pentru că o dorință păcătoasă îl va zgudui pe om cândva și îl va mustra conștiința, și așa va face o încercare de întoarcere, se va pocăi, va spune: „am greșit, Dumnezeul meu”. În timp ce aceste dorințe, cele „bune”, nu-l neliniștesc. Crede că merge bine. „Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel și Dumnezeu le-a făcut pe toate frumoase”, spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine să tăiem orice dorință.
Când cineva face ceva pentru Hristos și jertfește ceea ce iubește, făcând ceva ce nu-i place - oricât de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu îi dă mai mare odihnă. (...)
Iar ca să dobândim Harul dumnezeiesc, trebuie să tăiem toate dorințele, chiar și bune de ar fi; să ne tăiem voia. Atunci omul se smerește, iar când se va smeri, va veni Harul dumnezeiesc.
Când inima va fi nemulțumită lumește, atunci se va bucura duhovnicește. Pe cât poate fiecare, să învețe să evite mângaierea lumească, să aibă lucrare duhovnicească lăuntrică, ca astfel să dobândească mangâierea dumnezeiască.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 69-71)

Este bine ca icoanele pe care le punem în chilie şi sfinţii pe care îi chemăm să aibă legătură cu viaţa noastră: vreo întâmplare, vreo boală, vreo iluminare, vreo amintire vie, vreo trăire lăuntrică sau exterioară, sufletească sau trupească, să ne fi legat de ei. Dacă nu avem aşa ceva, cel puţin s-o dorim. E şi asta ceva şi se poate să ne dea ceva. Port, de exemplu, numele Sfântului Nicodim. Sfântul Nicodim nu-mi vorbeşte, dar este Sfântul meu. O să-l chem, o să-l pun în chilie la mine. Îl citesc pe Sfântul Grigorie Teologul, pe Sfântul Grigorie Palama şi mă impresionează. Îl citesc pe Marele Vasilie si îmi vorbeşte. Pe aceşti sfinţi îi voi chema la mine în chilie şi-i voi lăsa să vorbească neîncetat în sufletul meu.
După ce-i chem pe sfinţi, îi pun pe fiecare la locul său. Aici, sfântul pe care-l iubesc cel mai mult, acolo, sfântul pe care-mi place să-l văd mai des cu ochii sufletului sau ai trupului meu. În faţa mea, pe cel care am experienţa că îmi dă tot ce-i cer, aşadar şi acum, dacă-i cer ceva, îmi va da. Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd cerul întunecat, ştiu din experienţă că acest sfânt mă va ajuta. Şi, într-adevăr, dacă găsim "butonul" unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne introduce în viaţa sa şi intră şi înlăuntrul nostru. Fiecare sfânt poate să aibă ceva să ne dea. Dacă cineva este sărac în viaţa sa, adică cu minte puţină, va avea puţini sfinţi. Altul poate să aibă mulţi sau să ia câţi vrea. Ajunge să ştie să încheie legături cu sfinţii citindu-le şi recitindu-le viaţa.
(Arhimandrit Emilianos Simonepetritul, Cuvânt despre ascultare şi priveghere, Editura Sf. Nectarie, pp. 66-67)

Purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau umblă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trezeşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să începi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însemnătate.
Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate de lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie… Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt supunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 153-154)

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”
Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 101)

Iar Maica Domnului cine este? Ce spune Psalmul 44? „De față a stătut Împărăteasa, de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină aurită și preaînfrumusețată”.

Dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, a fost „cămara Duhului Sfânt”, L-a purtat în pântece și L-a alăptat. Cine poate fi mai mare decât ea? Ea este Împărăteasa Duhului Sfânt, Împărăteasa Heruvimilor și a Serafimilor! Toți sectarii și păgânii, veți vedea voi în ziua judecății cine este Maica Domnului, când va străluci peste ceata heruvimilor, a serafimilor și a tuturor tronurilor. Vai de capul vostru! Veți merge împreună cu satana în focul gheenei, toți care huliți pe Maica Domnului!

Vedeți că Hristos era pe Cruce răstignit și scuipat și biciuit, însă nici atunci n-a uitat pe Maica Sa? O arată Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Fiule, iată mama ta!” Adică ai grijă de ea! Și aceasta a luat-o la sine. Și către ea a zis: „Femeie, iată fiul tău!” A dat-o în stăpânirea celui mai cinstit apostol și ea a mai trăit 15 ani până la mutarea la cer.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbete Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânătosri-Neamț, 2004, pp. 53-54)

Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători


sursa: http://www.pigizois.net/pneumatikoi_..._peirasmon.pdf


Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) - Despre ispite și necazuri
„Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor la limanul cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune viețile noastre, mult Milostive”.
Imnograful Bisericii, luminat de Duhul Sfânt, vine să ne vorbească și să ne zugrăvească prin acest irmos că viața fiecărui om este o mare, și această mare uneori este senină, alteori începe să aibă întreite valuri, alteori crește și dobândește vânturi puternice și din când în când devine foarte amenințătoare să scufunde nu doar bărci și luntrii, ci chiar și transatlantice. Fiecare om care trăiește în această viață plutește pe marea vieții. Și prin urmare, de vreme ce plutește pe mare, este foarte natural și logic să întâmpine toate aceste schimbări care urmează una după alta în toată viața omului.
Fiecare căpitan a cărui lucrare este să facă această călătorie, să plutească pe mare, încearcă, atât cât este cu putință, să-și ducă la împlinire treaba negoțului său și corabia să și-o facă destul de puternică și potrivită pentru a înfrunta furtunile, pe care experiența lui le vede mai dinainte. Și așa cum avioanele de astăzi sunt pregătite în așa fel pentru schimbările neașteptate care vor urma în călătoria lor și în zborul lor, la fel și corăbiile. Aceasta vrea să spună că și noi care fie vom fi căpitani, fie în corăbii, suntem datori să întrevedem și să prevedem aceste întreite valuri ale vieții care sunt evidente cu totul atât din experiența personală cât și din orice vedem că se întâmplă în viața omenească, din toate cele prin care trece omul. Greutăți familiale, supărări, ispite, necazuri de la boli, de la probleme economice, de la copii, de la atâtea și atâtea lucruri pe care desigur nici nu le putem număra. Toate acestea creează aceste întreite valuri, feluritele schimbări și pe mare și în aer. Și prin urmare, trebuie, după datorie, după regula jocului și de nevoie, să ne aflăm în fața tuturor schimbărilor, a întreitelor valuri, să ne aflăm deci în stare de a le suporta, pentru a nu suferi vreun naufragiu, vreo prăbușire, vreo catastrofă.
Tocmai de aceea, în primul și în primul rând, trebuie să ne pregătim pe noi înșine. Să fim aproape de marele căpitan, care nu este altul decât Hristos, Care ne dă direcțiile corecte și pe Care trebuie să Îl avem la cârma noastră ca pe un cârmaci, ca pe un căpitan, ca pe o busolă. Trebuie să avem în vedere toate acestea, astfel încât atunci când vom ieși în larg sau vom pluti în aer să ne aflăm astfel răbdători și să le putem înfrunta.
Necazurile sunt diferitele valuri și în înfruntarea cu valurile trebuie să fim răbdători. Ce vrea să spună aceasta? Că trebuie să ne pregătim pe noi înșine din experiență și din prevedere, așa cum și căpitanii prevăd din diferite semne ceea ce urmează să se întâmple pe mare și își iau măsurile potrivite. La fel și noi înșine trebuie să luăm măsurile potrivite pentru a întâmpina și a suporta necazurile și ispitele. Prin ce? Prin duhul ascultării, al îndurării, al îndelungii răbdări, și mai ales prin rămânerea noastră în Legea Domnului, în Legea Evangheliei, în rânduielile Bisericii noastre ortodoxe, încât să ne așteptăm atât la necazurile din lume, cât și la întreite valuri care sunt iscate din feluritele uneltiri ale lui satana, care au scopul de a ne da la o parte și să ne determine să fugim din Biserică.
Și astfel să ne primejduim să cădem în erezii și în orice altceva ar putea să ne scoată din biserică, fiindcă numai prin Biserică se face mântuirea fiecărui creștin.

!
 

"... că dacă planul acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine se va nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!..." (Fapte 5:38-39)

Gamaliel I, sau Cel Bătrân, fariseu înţelept, cu vederi largi, tolerant faţă de opiniile şi poziţiile altora; dascăl al lui Saul, tânărul devenit Apostolul Pavel

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...3i0hi52hla.gif Sfântul Grigorie Teologul: Nu-ți întinde mâinile tale la Cer, ci la mâinile săracilor

Dacă îți vei întinde mâinile la cele ale săracilor, vei apuca vârful Cerului.
Este bine să biruim obrăznicia cu bunătatea și să-i facem mai buni pe cei care ne nedreptățesc, pe care îi suportăm atunci când suferim din pricina lor.
Atâta vreme cât te afli în fericire și ești bogat, ajută pe cel care suferă. Nu aștepta să suferi și tu ca să înveți cât de mare rău este neomenia și cât de mare bunătate este milostivirea față de cei care au nevoie.
Să nu dorești slava deșartă, deoarece este mai bine să fii cineva, decât să crezi că ești. Dacă însă ești nesățios, să nu urmărești slava omenească, căci cu ce se folosește maimuța atunci când aude că este numită leu?



Extras din „Picături de înțelepciune”

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...h4vb41lhna.jpg Sf. Ioan Gură de Aur: Să nu crezi că învăţăturile Sfintei Scripturi se cer numai acelora care aleg să se retragă la mănăstire



Mult mai multă nevoie au de ele copiii care se pregătesc să intre în viaţă. Aşa cum cel ce locuieşte numai în port şi nu pleacă niciodată pe mare nu are nevoie nici de corabie, nici de cârmaci şi nici de marinari, căci de ele are nevoie numai cel ce trăieşte pe mare, aşa este şi cu mireanul şi cu monahul.
Cel ce trăieşte numai pe uscat, duce o viaţă lipsită de mişcare, calmă şi nu are de înfruntat furtuni, în timp ce corăbierul, mereu în largul mării, călătorind numai pe mare, are de înfruntat multe furtuni şi, chiar dacă nu are nevoie, tot trebuie să fie pregătit să facă faţă greutăţilor, ca să închidă gura celorlalţi.
Din “Părinţi, copii şi creşterea lor”

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...v0i84bot8a.jpg Sf. Vasile cel Mare: Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre



Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Dumnezeu, Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieşte să fie rostite şi aceste mici cuvinte ale mele, să vă dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o idee potrivită de Cel Ce ne-a zidit – „că cele nevăzute de la zidirea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20) – încât şi de pe pământ şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm adeverite dovezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin o necontenită aducere-aminte de El, Căruia fie toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 109)

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori „Cuvine-se cu adevărat...”, „Sfinte Dumnezeule..”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la „Cuvine se cu adevărat..” al lui Papa-Nicolau şi la „Sfinte Dumnezeule..” al lui Nilos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricina ca mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul sa ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi sa nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii „distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: „Ne vom întâlni în cutare loc”. „Dar acolo există megafon”, mi-a zis. „Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 189-190)

Rețeta duhovnicească a Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov
 

Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiţi fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta.

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat. Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă.

Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la înălţarea la cer; toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Şi toţi trebuie să năzuim în ţara lui Lerui Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic: „În ţara lui Leru-i Ler / Năzuiesc spre-un colţ de cer”. Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă aproape de rai, în „tinda raiului”. Tinda, la noi în Ardeal este camera de intrare în celelalte camere din casă, adică un hol. Dacă este tinda raiului, mănăstirea este şi „casa lui Dumnezeu”. Nu se poate să fii în „tinda raiului” şi să nu fii într-o casă a lui Dumnezeu. Toată mănăstirea este un loc, o casă, un aşezământ al lui Dumnezeu. Şi mai este mănăstirea „poarta cerului”. E cumva la confluienţa dintre cer şi pământ. E „poarta cerului” în înţelesul că pe acolo intră cei din mănăstire în cer.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 11-12)

O căprioară albă din vremurile străvechi mi-a spus că El, Cel Preablând şi Atotmilostiv, a străbătut pământul şi l-a preschimbat iarăşi în rai. Oriunde Se oprea El, se ivea raiul. Dintr-însul se revărsau către toate făpturile şi toată zidirea nemăsurata bunătate, iubirea şi îndurarea, mila, blândeţea şi înţelepciunea. El a păşit pe pământ şi a pogorât cerurile pe pământ. L-au numit Iisus. O, întru El am văzut că omul poate fi minunat şi neasemuit de frumos numai când este fără de păcat. El a împărtăşit durerea noastră şi a plâns împreună cu noi pentru răutăţile pe care oamenii le-au săvârşit împotriva noastră. A luptat de partea noastră împotriva acelor făptuiri omeneşti: păcatul, răutatea şi moartea. El a iubit cu blândeţe şi îndurare toate făpturile. Le-a strâns la piept cu dor dumnezeiesc şi le-a apărat de păcatul, de răutatea şi de moartea zămislită de oameni. El a fost şi a rămas în veci Dumnezeul nostru, Dumnezeul făpturilor îndurerate şi întristate, de la cea mai mică până la cea mai mare. Doar oamenii cei asemenea Lui ne sunt dragi. Ei sunt rudenia şi nemurirea şi iubirea noastră. Sufletul acestor oameni este plămădit din bunătatea, din milostivirea, din iubirea, îndurarea, blândeţea, dreptatea şi înţelepciunea Lui. Înţelepciunea lor este dumnezeiesc de înţeleaptă, dumnezeiesc de bună, dumnezeiesc de smerită, dumnezeiesc de îndurată. Ei se asemuiesc cu sfinţii şi luminaţii îngeri. Pentru că o mare înţelepciune împreunată cu o mare bunătate ia chip de înger.
Drept aceea, toată iubirea noastră se revarsă năvalnic către Preablândul, Preabunul, Preamilostivul şi Înduratul Iisus. El este Dumnezeul nostru, Veşnicia şi Viaţa noastră cea fără de moarte. Evanghelia Lui este mai mult a noastră decât a oamenilor, pentru că întru noi se află mai mult din bunătatea, din iubirea şi din îndurarea Sa. O, binecuvântat este El în toate inimile şi în toate lumile noastre! Domnul şi Dumnezeul nostru! Dulcea noastră mângâiere în lumea aceasta amarnică şi trecătoare, veşnica noastră bucurie în lumea cea fără de moarte ce va să vină...


(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.157-158)

- Părinte, ce poate face un creştin în vremea de azi? Ce viaţă să ducă, cum să se păzească?

- Să facă tot ceea ce poate. Sunt creştini care ştiu şi ţin credinţa în chip desăvârşit, alţii care o cunosc mai puţin şi unii care o ştiu prea puţin. Să ţină fiecare ceea ce ştie, cât de puţin să fie, şi Dumnezeu, cu mila Lui, îl mântuieşte. N-o să-l judece Dumnezeu pe un om care nu ştie nici să citească la fel cum îl va judeca pe un episcop sau pe un patriarh care conduce toată omenirea cu sfaturile lui. Pe acesta o să-l judece după înţelepciunea lui, iar pe acela care-i de jos după simplitatea lui.

(Starețul Dionisie Ignat de la Colciu - Sf. Munte Athos)

În vara anului 1990 a venit în pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova un tânăr ortodox, arhitect din Paris. Ajungând şi la Mănăstirea Sihăstria, a auzit de vestitul duhovnic Paisie şi dorea să-i ceară un sfat duhovnicesc. A fost primit cu dragoste de bătrânul.
- Părinte Paisie, a întrebat tânărul pelerin prin translator, nu ştiu ce să fac în viaţă, să mă căsătoresc sau să mă fac călugăr?
- Câţi ani aveţi, a întrebat Părintele Paisie?
- Am 31 de ani, părinte!
- Dacă a trecut vremea de căsătorie, du-te la o mănăstire, fă-te călugăr şi slujeşte lui Hristos că vei avea mare plată în ceruri!
Întorcându-se în patria sa, acest tânăr nu mai avea linişte în suflet. Cuvintele Părintelui Paisie şi glasul Duhului Sfânt îl chemau să renunţe la toate şi să se facă monah. După câteva luni a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria şi astăzi este ierodiacon şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul primit.
Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţe prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.
Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 121-122; p.125)

Să spălăm păcatele prin spovedanie
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...c13p41dcqa.jpg



De aceea vă sfătuiesc şi vă rog ca mai întâi spălând păcatul prin spovedanie, pocăinţă şi toate celelalte, să ascultaţi dumnezeieştile cuvinte. (…) Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va pune o haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într-un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri, ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi dacă în cel ce s-a turnat mirul cel dumnezeiesc, cum vom putea oare pune întinăciuni diavoleşti, cuvinte sataniceşti şi cântece pline de desfrânare? Cum va suferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul cel duhovnicesc şi între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele de fir şi între cele întinate şi decât cea dintre mir şi noroi.

Nu te temi, o omule, ca să priveşti cu aceiaşi ochi atât scena pe care este orchestra şi pe care se săvârşeşte lucrurile cele spurcate ale curviei cât şi această Masă Sfântă pe care se săvârşesc Tainele cele înfricoşate? Nu cu aceleaşi urechi auzi pe desfrânată grăind cuvinte de necinste şi cu aceleaşi pe Prooroc şi pe Apostol învăţându-te cuvinte de taină? Cu aceeaşi inimă primind şi otrava şi Jertfa cea înfricoşată şi sfântă?



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 45.

Despre împărtăşirea curată
 

Precum sfârşitul luptelor olimpice, este cununa, aşa şi sfârşitul postului este împărtăşirea cea curată. De aceea de nu vom săvârşi aceasta, în zadar ne-am chinuit, căci atât neîncununaţi cât şi fără de nici un dar ne ducem de la nevoinţa postului. Pentru aceasta părinţii au întins vremea cea de nevoinţa a postului, dându-ne timp de pocăinţă, ca spălându-ne şi curăţindu-ne, curaţi să ne apropiem de împărtăşanie. Şi eu, iată, de acum strig cu glas luminat şi mărturisesc, rog şi poftesc, ca să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă cu întinăciune sau cu conştiinţă încărcată. Că astfel de apropiere nu poate fi împărtăşire, cu toate că de nenumărate ori ne vom atinge de acest Sfânt Trup, ci osândă şi chin şi adăugire de pedeapsă.



Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie. De aceea, iată vă spun de mai înainte, ca nu cumva sosind cina cea împărătească şi venind acea sfântă seară, să poată să zică cineva: Am intrat negătit şi pustiu, pentru ce nu ne-ai spus acestea mai de demult. Că de aş fi auzit mai de demult, negreşit m-aş fi schimbat şi m-aş fi curăţat şi aşa m-aş fi apropiat. Deci ca nimeni să nu poată spune acestea, iată vă vorbesc de mai înainte şi vă rog să arătaţi multă pocăinţă.



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 16.

"Cea mai bună şi mai la îndemână cale de sporire duhovnicească este calea de mijloc." (Părintele Arsenie Papacioc)

"Vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniştea este misterul lumii ce va veni." (Sfântul Isaac Sirul)

Nu fiți triști ca fățarnicii
 

Sunt unii, de fapt sunt mai mulți care, chiar și atunci când nu postesc, se poartă asemeni celor ale celor ce postesc. Se îmbracă într-o fățărnicie mai rea decât păcatul în sine.

(Mt. 6, 16) Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Făcând aceasta, nu numai că imităm pe fățarnici, dar și îi întrecem de departe. Oftăm cu putere și ne plângem cu amar. Sunt unii, de fapt sunt mai mulți care, chiar și atunci când nu postesc, se poartă asemeni celor ale celor ce postesc. Se îmbracă într-o fățărnicie mai rea decât păcatul în sine.

Fac asta, spun ei, ca să nu-i smintească pe ceilalți (care se așteaptă să postească). Legea dumnezeiască poruncește aceasta (să postești) și tu spui că smintești, ascultând de ea? Dacă postești sufletește, smintești, dar dacă nu postești sufletește (însă te arăți că postești trupește), nu smintești. Poate fi ceva mai nebunesc decât aceasta? De ce nu încetezi a fi mai rău decât fățarnicii (pe care îi judeci), înmulțind propria fățărnicie și nu te gândești la ce sfârșit duce acest mare rău? Nu te rușinezi nici acum, privind la însemnătatea versetului de dinaintea noastră? Căci Iisus nu spune numai că ei se prefac, ci și mai grav, că-și smolesc feţele.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 20.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Importanţa Pocăinţei
 

Gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.



Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată!



Timpul de acum e timpul luptelor; acela al cununilor!



Timpul de acum e timp de osteneală; acela de odihnă!



Timpul de acum e timp de muncă, acela de răsplată!



Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! „Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?” (Sirah 10, 9) Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite.



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 67.

Sfântul Simeon Noul Teolog: Postul – temelia virtuţilor
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...pgou014sma.JPG

Postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. Dar nu este cu putinţă, fraţii mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămâna, ci în mult timp şi cu osteneală şi trudă, pe măsura hotărârii şi alegerii libere a fiecăruia, încă şi pe măsura credinţei [Rm 12,3]şi a dispreţuirii lucrurilor văzute şi gândite, şi nu numai aceasta, dar şi potrivit cu acea căldură a pocăinţei neîncetate şi a lucrării săvârşite cu darul şi harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuţi nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindca postul este începutul şi temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite şi nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie şi pui în locul ei săturarea pântecelui şi poftele iraţionale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele şi răul patimilor, şi toată zidirea virtuţilor se prăbuşeste [Mt.7, 26-27]. Ca să nu se întâmple şi cu noi acestea, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, fraţii mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, şi, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt.4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, şi pe cei ce îndrăznesc să o calce, diavolul prinzându-i îi biciuieşte ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucât Dumnezeu are îndelungă răbdare faţă de noi şi aşteaptă pocăinţa noastră [I Ptr. 3, 20], negreşit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13,2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăinţă în păcat, căci făcând aşa ne luăm osândă împreună cu el şi vom fi condamnaţi de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiţi sub el şi împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noştri, de Stăpânul şi Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.


(Extras din Sfântul Simoen Noul Teolog, Cateheze, Scrieri. II, Editura Deisis, Sibiu)

Despre buna rânduială a postului – Cuvânt al Sf. Grigorie Palama
 

http://prediciortodoxe.ro/wp-content...rie-palama.jpg


Placuta este ochilor nostri privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire.
Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare
. Dupa ce harul Duhului Sfantmi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, tot asa si noi, in masura in care ne ingaduie timpul, sa adaugam invataturii de dimineata pe cea de seara, aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mantuirii noastre face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos.

Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi niciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciunea către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, pp.48)

„Dacă un om bolnav – spune Sfântul Vasile cel Mare – şi s-a uscat de vreo boală aşa de tare, încât îl întoarce altul pe pat, nu se poate întoarce singur, la acela se dezleagă în post să mănânce de dulce, dar nu carne, numai frupt alb”.
Nu acela este bolnav, care zice: „Nu-mi place varza şi fasolea; eu vreau mâncare, să-mi faci friptură!” Acela este cu toţi diavolii într-însul.
Acela este bolnav, care nu se poate întoarce şi dacă-i constatat de un doctor creştin, nu ateu sau sectant, care nu ştie ce-i legea creştină. Şi acel doctor creştin spune: „Acest om are nevoie de supraalimentaţie, că moare”. Numai atunci se dezleagă postul, să-i dai mâncare la acel bătrân şi bolnav. Nu aşa de capul nostru. Că-i bolnav, că nu-i place fasolea, nu-i place varza, nu-i place cartoful, dar îi place carnea, ouăle, vinul şi rachiul. Acela nu-i bolnav de boală, este bolnav de lăcomia pântecelui.
Ia ascultaţi! Dumnezeu ştie pe fiecare cât poate şi cât vrea. Şi Dumnezeu, care ştie putinţa fiecăruia, o să-i ceară socoteală după putinţă, nu după cum mint unii că nu pot. Că pe Hristos nu-L putem minţi.
Aţi auzit până unde străbate ştiinţa lui Dumnezeu? Întrebaţi-l pe marele Apostol Pavel: Cuvântul lui Dumnezeu este mai ascuţit decât toată sabia cea cu două tăişuri şi străbate – până unde? Nu până la despărţitea trupului de a sufletului, măcar că şi aceasta este unire negrăită – ci până la despărţirea duhului de a sufletului.
Cea mai subtilă şi mai înaltă şi mai tainică unire între Dumnezeu şi om este unirea duhului celui dintru noi cu Duhul lui Dumnezeu. „Acest duh este un dor gânditor – după dumnezeiescul Grigore Palama –, care stă în chip de raze de lumină în jurul inimii. Cu acesta ne deosebim de îngeri. Cu acesta omul este mai mare decât îngerii. Duhul din noi stă între mine şi între cuvânt, şi are în sine şi pe cuvânt şi pe minte. După cum în semnul Sfintei Treimi, Duhul Sfânt stă în mijloc şi are şi pe Tatăl şi pe Fiul, că-i de aceeaşi fiinţă, aşa este şi duhul acesta, aprinde mintea şi cuvântul omului şi se formează o treime.
Omul este icoana Sfintei Treimi pe pământ; este chipul şi asemănarea Lui, cum spune la Facere: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Până acolo străbate ştiinţa Lui: ...până la despărţirea duhului de a sufletului.
(Ne vorbeste Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 111-113)

Scrisoare către o fetiță din zilele noastre
 

Când vei citi această scrisoare, eu voi fi plecat deja din această lume şi tu vei fi devenit deja o tânără domnişoară. Aşa încât, poate vei găsi interesante aceste câteva gânduri despre subiectul atât de important al iubirii – al iubirii care te va uni într-o zi cu un tânăr. Va veni o vreme când vei simţi că inima ta bate mai tare, aşa cum se spune, pentru un anumit băiat… În timpurile acestea ale noastre, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Acum tinerii se grăbesc să îşi “trăiască viaţa”, să acumuleze cât mai multă experienţă, cât mai curând… Şi totuşi, orice lucru- la timpul lui, la timpul lui binecuvântat.
Ai grijă, dragă S., mulţi tineri se vor apropia de tine în numele dragostei. E ceva natural, dat fiind că dragostea este primul lucru minunat din viaţa noastră. E ca o mică floare care-şi deschide corola către soare într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, fără să ştie prea bine ce se petrece… şi astfel devine confuză…
Bineînţeles, ne flatează să auzim că suntem iubiţi de cineva. Totuşi, aceasta nu este întotdeauna dragoste. Azi, ei pot să ne dorească pe noi… Şi ceea ce vor azi, mâine pot să nu mai voiască – poate pentru că altceva le-a atras atenţia şi doresc acel lucru pentru a-şi satisface dorinţele.
Apoi, când intrăm în Taina Căsătoriei, dacă sub hainele noastre frumoase avem un trup stricat şi necurat, Dumnezeu nu va binecuvânta această căsătorie… Atunci când un tânăr te va iubi cu adevărat, îţi va iubi sufletul; şi tu îl vei iubi pe al lui. Apoi, nu vei mai avea nevoie de nimic. Pentru că amândoi veţi simţi că legătura dintre voi este sfântă pe măsură ce vă veţi cunoaşte unul pe celălalt. Şi, în timp, veţi descoperi fiecare comori în inima celuilalt.
O asemenea Căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu şi nu va cunoaşte divorţul, avortul sau orice altceva contrar poruncilor dumnezeieşti. O asemenea Căsătorie aduce în lume copii binecuvântaţi, aşa ca tine; pentru că şi părinţii tăi au trăit în sfinţenie căsătoria lor.
Ştii, dragă S., o căsătorie departe de Dumnezeu şi de Sfânta Împărtăşanie este de asemenea şi departe de virtute. Este ameninţată de infidelitate, adulter şi alte pericole. Copiii care vor creşte într-o atmosferă atât de tristă s-ar putea să urmeze căi periculoase ce îi vor duce la prietenii greşite, companii proaste, violenţă şi droguri.
Ai grijă – până când va veni vremea când vei fi sigură de dragostea pe care tu şi alesul inimii tale o aveţi unul pentru celălalt. Nu te pripi! Sunt mulţi care îşi doresc doar puţină “carne”, poate pentru că ei înşişi nu au mai mult de oferit.
Bucură-te, dragă S., Fii întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, acolo şi aşa cum El îşi doreşte să fii. Ai dragoste, mereu, pentru părinţii care ţi-au dat viaţă şi de asemenea pentru toţi şi pentru toate. Fii întotdeauna copilul Lui binecuvântat.
Leros, 10-2-1992
Monahia Gavrilia Papaiannis, Asceta dragostei

" Relatile de iubire . . . "
 

Se întâmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente - și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.
Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” - această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 54-55)

„Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Copiii mei, să ştiţi că Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; împreună cu ispitele vine şi ajutorul lui Dumnezeu. Hristosul nostru ne spune că dacă ei M-au urât pe Mine, vă vor urî şi pe voi (Ioan 15, 18); dacă ei M-au persecutat, M-au batjocorit şi M-au lovit, ei vor face aceleaşi lucruri şi cu voi. Dar ei vă vor face toate acestea fiindcă ei nu-L cunosc pe Dumnezeu şi „pentru că nu ştiu ceea ce fac” (Luca 23, 43). Noi, copiii mei, Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi fiindcă Îl iubim şi suntem ai Lui, lumea ne urăşte, deoarece nu-L înţelege şi nu-L aprobă. Prin urmare, fiţi curajoşi, copiii mei; noi suntem urmaşii Celui Ce a fost răstignit de ei; la fel şi noi vom fi răstigniţi prin încercări şi ispite. Aşa precum El a înviat, şi noi vom învia şi vom fi slăviţi împreună cu El în vecii vecilor.
Diavolul a stârnit o furtună, dar aceasta va înceta fiindcă Dumnezeu este Atotputernic şi nimic nu se poate întâmpla fără voia Sa dumnezeiască. Dumnezeu este cu noi. Hristos domneşte înăuntrul nostru, înăuntrul tuturor celor ce au fost botezaţi întru Hristos, iar noi nu ne temem. Poate că vom cădea în ispite, dar Eliberatorul nostru este aproape, căci El a spus: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Prin urmare, şi noi vom învinge, chiar dacă marea e dezlănţuită ameninţător pentru moment. Nu te teme de nimeni; teme-te de Dumnezeu Care ne poate arunca în focul iadului, dacă nu suntem atenţi.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 241)

Apropierea de Sfânta Împărtășanie
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...1ilgtt3h1a.JPG

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi?

Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte?

Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vietii, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 170)

Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă zice: „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită”. Diavolul, ştiind că omul este făptura cea mai dragă lui Dumnezeu, fiind coroana întregii Sale creaturi, se luptă să adune cât mai mulţi oameni, să facă o armată potrivnică lui Dumnezeu, îndemnându-i să fie călcători ai Voii şi poruncilor Sale. Aşa cum diavolul îl urăşte pe Dumnezeu, îl urăşte şi pe omul care trăieşte în frică de Dumnezeu. Diavolul ne îndeamnă să înlocuim iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, cu iubirea de plăceri. Ispita lui, în orice fel se manifestă, urmăreşte slăbirea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi cu semenii.
El dispune de multe posibilităţi de înşelare, după slăbiciunea şi înclinaţiile fiecăruia. Celui înclinat să creadă că nu există diavol, îi întăreşte convingerea că nu există; altuia, cu voinţă slabă, îi şopteşte: „eu, diavolul sunt vinovat de toate, voi sunteţi victime, pune-ţi vina pe mine”; unuia mai râvnitor în credinţă, îi aduce gândul: „sunt mai bun decât ceilalţi, mai milostiv, mai evlavios”, până cade în mândrie.
Omul când se roagă este în dialog direct cu Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru viaţă şi darurile primite, îi cere cele de nevoie sau îi preamăreşte pentru frumuseţea lumii şi pentru că ne-a adus mântuirea. Diavolului însă nu-i place această convorbire ca între fiu şi Tată, mai ales când omul îi cere lui Dumnezeu iertare de păcate, atunci el vrea cu orice preţ să-l tulbure. Toţi putem observa că atunci când ne rugăm, vrăjmaşul, fie că ne ia gândul de la ea, fie că zice s-o grăbim, socotind că e un timp pierdut, şi ne vin în minte atâtea şi atâtea lucruri ce trebuie rezolvate. Dar dacă ne întâlnim cu cineva, stăm de vorbă ceasuri întregi, fără să ne gândim că avem atâtea de făcut. La marii pustnici şi sfinţi, când se rugau, diavolul venea în chip de şarpe ori animale sălbatice înspăimântându-i ca să-i întrerupă de la rugăciune, dar ei, cunoscându-le şiretlicurile, rămâneau neclintiţi în rugăciune.

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 144-146)

Scrisoare către Dumnezeu
 

Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte...

Hristoase,
Simt că eşti aproape de mine. Şi asta cu toate că Ţi-am greşit. Toate au trecut, însă toate sunt prezente. Nu ştiu ce va urma... şi nu mai ţin minte nici măcar ce a fost. Totul e învăluit într-o ceaţă densă, însă deasupra acestei idei neştiute, Te afli Tu. Ce mai pot spune? Se pare că omul din mine nu a putut să pătrundă unele taine, însă din nou îmi aduc aminte: Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte... Eu mă bucur că trăiesc aceste clipe şi vreau din nou să-Ţi mulţumesc.
(Cătălina Dănilă, Romanul omului bolnav de toate, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 144)