Cred că și aici trebuie să procedăm cu discernământ. Să fim și smeriți, dar și responsabili (căci suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu). Într-adevăr, și eu mă întreb: Cum să îndrept eu pe cineva când eu însumi sunt vai de capul meu, când încă mai am mult de lucru cu bârnele mele? Dacă ne gândim mai bine, însă, la ce a vrut Mântuitorul să înțelegem: Se referea la vedere. Când tu ești încă în păcate, când înțelegerea ta este încă nelimpezită de Duhul Sfânt, nu vei putea să-i arăți altuia calea, nu-l vei putea ajuta să vadă ceea ce nici tu nu vezi, nu vei putea să dai orbilor vedere (discernământ duhovnicesc) nu-l vei putea vindeca pe cel bolnav de patimi, atâta vrem cât tu însuți ești bolnav. Vindecă-te întâi tu (cu harul lui Dumnezeu), ca mai apoi să-i poți arăta și altuia calea din propria-ți experiență.

Dar sunt și lucruri pe care, totuși, le vezi. Știi că e păcat să furi, să ucizi (inclusiv prin avort), să curvești (preacurvești), să blestemi, să blasfemiezi, să nedreptățești, să înșeli, să bârfești ș.a.m.d.
Dacă văd pe cineva făcând unele ca acestea iar eu tac, nu sunt vinovat? Și poate mai vinovat ca el, care s-ar putea să nu știe.
O altă problemă este felul în care atragem atenția cuiva. Căci poți ușor să-l jignești, să-l rănești, să-l ofensezi, și atunci nu vei avea rezultatul scontat. Și aici, din nou mi se pare că e foarte important ca noi înșine să fi terminat cu astfel de păcate/greșeli, pentru că nu putem fi convingători, în caz contrar.

În ce privește felul în care putem arăta altuia păcatul pe care-l face, îmi amintesc de felul adesea foarte delicat al părinților duhovnicești. Unii se foloseau de vreo pildă, alții își asumau păcatul celuilalt, vorbind despre el ca despre al său propriu sau vorbeau chiar de păcatele proprii, trezind astfel și în interlocutor o preocupare de același fel.

Nimeni nu e fara de pacat ca sa osandeasca pe altul; insa daca am folosi acest argument impotriva tuturor celor indreptatiti sa ne corecteze, sau chiar sa ne sanctioneze ( preoti, profesori, legiuitori), ce ar mai fii? Nu-i vorba ca cei impertinenti tot o fac, atunci cand isi permit (da' tu de ce fumezi, minti,injuri, etc), si tot tb sa avem grija ca comportamentul nostru sa fie exemplar, mai ales in fata copiilor, elevilor, etc. Probabil exista o varsta, un prag de la care nu se mai poate spune, insa, "am furat pt ca ai lasat usa deschisa"(pana la urma sunt si caini care se invata sa nu fure mancarea de pe masa...) . Pana la urma de-asta am si deschis acest topic: pentru ca de fiecare data cand cineva imi facea rau, mi se parea ca ma nedreptateste, si ceream socoteala sau ma intrebam de ce mi se intampla asta, totdeauna cel pe care-l consideram vinovat se dezvinovatea si se indreptatea, gasindu-mi tot mie vina, ba chiar una mult mai mare decat mi-as fi imaginat. Nu-i vorba ca as fi fara de pacat, dar asta nu inseamna neaparat ca ii indreptateste pe unii si pe altii sa faca anumite necuviinte.

Și eu, dacă mi se pare că sunt nedreptățit, mă revolt, deși știu că dacă aș răbda mi-ar fi de folos și mie, și celuilalt.

Îmi amintesc de o întâmplare pe care nu mai țin minte cine o povestea, în care doi oameni aflându-se într-o celulă (sau chilie), iar unul, furios fiind, îl pălmuiește pe celălalt. Acesta se revoltă și-l întreabă de ce l-a lovit. La care primește răspunsul: „Dacă mi-ai fi întors și celălalt obraz, ar fi ieșit dracul din mine”. Căci fuge diavolul de omul smerit și răbdător, care dă dovadă de dragoste.

Și iarăși, s-a spus adesea și pe forum, că mai mare este pacea decât dreptatea. Bine este când poți răbda și să uiți palmele pe care le-ai primit; îți simți sufletul ușor și luminos, eliberat de răutăți.

Nu trebuie să te întrebi dacă vei fi luat de prost sau dacă îi vei face rău celui care te nedreptățește; din contră, îi vei face bine. Nu degeaba asta e considerată cea mai mare virtute creștinească: să-ți iubești vrăjmașul; să-l binecuvintezi pe cel ce te blestemă; să răspunzi răului cu bine. Nu există altă cale de combatere a răului.

Dar nu putem face acestea cu putere de la noi, ci doar cu ajutorul Celui care singur este bun. Să ne ținem aproape de El!

Aici cam sunt de acord cu Yasmina. Nu sunt genul care să se apuce să dea sfaturi, mai ales dacă nu sunt cerute.
De cele mai multe ori oamenii nu acceptă sfaturi... Prea rar se întâmplă ca cineva să fie deschis spre sfaturi/ idei noi...

Puteți spune că noi suntem datori să intervenim când ceva nu e în regulă... Dar de multe ori e vorba de probleme complexe, nu e așa ușor să produci o schimbare/ îndreptare... Plus că există riscul de a nu da sfatul cel bun la momentul respectiv...

N.Priceputu, cu gândul cel bun :-), a considerat că cel care greșește o face din neștiință, caz în care ar fi mai ușor să îl ajuți, spunându-i că nu e bine ce face. Dar e puțin probabil să nu știi că nu e bine să furi, să ucizi șamd. Eu cred că toate acestea au rădăcini adânci și greu de eradicat.

De acord. De aceea am zis că e nevoie de a discerne între situațiile simple și cele complexe, între cele în care păcatul este foarte clar și cele care îți depășesc puterile. Și, într-adevăr, dacă nu ți se cere sfatul, e bine să nu-l dai. Dar dacă unul fură în fața ta (indiferent în ce mod), ești dator să-l tragi de mânecă.

Asa spune si-n mijloacele de transport in comun, dar din pacate nimeni nu are curajul sa intreprinda nimic in acest sens :). Iar "profesorii" de autoaparare ne indeamna sa nu ne riscam viata sau integritatea corporala pt un portofel :).

Asa spune si-n mijloacele de transport in comun, dar din pacate nimeni nu are curajul sa intreprinda nimic in acest sens :). Iar "profesorii" de autoaparare ne indeamna sa nu ne riscam viata sau integritatea corporala pt un portofel :).

În raportul dintre sfătuitor şi sfătuit, unul domină şi celălalt e dominat. Primul se caţără pe o poziţie de autoritate, iar al doilea rămâne sau retrogradează într-o poziţie subalternă, fapt care poate să determine infiltrarea unui păcăt comun "sub acoperire" în minţile amândurora: mândria, în prima variantă gonflată de conştiinţa unei superiorităţi circumstanţiale, iar în a doua variantă rănită de declanşarea complexului de inferioritate prin simţirea umilinţei de a fi cumva condus, dirijat, deci incompetent în administrarea problemelor propriei vieţi.
Genul sfătosului care vrea să pară priceput la toate produce iritare, mai ales când cel în cauză îşi camuflează haosul din propria viaţă prin dorinţa/nevoia patologică de a pune ordine matematică în vieţile altora. Găsim prin biserici (şi pe internet mai ales) destui creştini care practică joaca de-a duhovnicii prin proiectarea unei păreri de sine eronată în exterior, sub pretextul că ei pun în practică lucrarea îndreptării aproapelui. Uneori nici preoţii nu sunt atât de zeloşi ca aceştia, deşi e vorba de un zel nebun şi contraproductiv pentru toată lumea. Când un orb "călăuzeşte" un alt orb ştim ce se întâmplă, din Evanghelie.

Pe de altă parte Tradiţia ne aminteşte că "cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească", "mântuirea stă întru mult sfat" şi "cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele", deci nu suntem îndreptăţiţi nici să dormim în propria noastră autosuficienţă. Dar fiecare este liber să întrebe/ceară sfat acolo unde crede că găseşte înţelegere adecvată pentru problemele lui. Duhovnicul, o prietenie profundă şi oamenii pe care-i iubim şi ne iubesc sunt tot atâtea instanţe cu ajutorul cărora putem traversa cu bine impasuri şi ieşi din fundături.

Sa dea Dumnezeu in primul rand sa avem putere sa rabdam nedreptatile, si apoi ca rabdarea noastra sa fie spre smerirea celui care ne nedreptateste, si nu spre incurajarea lui (dar asta nu mai depinde de noi ci numai de ei) si nici spre descurajarea si mahnirea sufletelor noastre! Iar cand simtim ca nu mai putem, sa zicem si noi precum Mantuitorul "Doamne daca este cu putinta sa treaca acest pahar de la mine, dar..." Macar in teorie, daca in practica e mai greu :). Pana la urma, poate si noi nedreptatim pe altii mai "mici". Ce vina au ei (cei cu care lucram, de exemplu) ca sunt needucati, inculti, analfabeti, ignoranti, impertinenti, etc? Daca "cuvantul lui Dumnezeu" nu a ajuns si la ei? Poate e gresit sa ne revoltam, maniem, in loc sa cerem lui Dumnezeu sa ne dea cuvant de intelepciune, spre a-i lumina?

...cu toate ca in unele cazuri este o cauza pierduta, si ne consumam inutil rabdarea si energia, nemairamanandu-ne suficiente resurse pt noi si ai nostri, si lucrurile cu adevarat importante? Sau aici intervine ce spunea Mihail, si anume patima mandriei, si a slavei desarte, care nu ne da pace pana nu reusim ce ne-am propus sa demonstram?

Exact,vad ca nimeni nu a luat in calcul mandria sifonata a celui care pacatuieste.
Eu zic ca noi insine nu mantuim pe nimeni cu interventii din afara;am vazut cazuri live in familie,cunoscuti,prieteni :un sot este credincios si nu reuseste toata viata sa-si mantuiasca sotia...si mor asa in lumi diferite!
De ce ? Pt ca nu putem sa facem noi totul pt mantuirea altora caci lucrarea incepe mai intai in constiinta lor.
Ce se intampla cand ii faci unui prieten comentarii despre ce este"bine si rau"? Se ofuscheaza,ii ranesti orgoliul si-ti intoarce spatele;am patit-o de multe ori si am vazut ca nu procedez bine. Important este sa faca fiecare ce doreste pe propriile raspunderi,caci si greselile sunt cei mai mari profesori.

Bine asta nu inseamna ca as ramane muta in fata unor probleme legate de morala adica daca as vedea un om care il maltrateaza pe altul as interveni,la fel as raporta orice act criminal incepand chiar cu furt mic de portofel.
La fel cum nu mi-as vedea de treaba daca cineva apropiat mi-ar spune ca vrea sa avorteze sau sa omoare pe cineva... Bine,dar asta teoretic nu se cam intampla,toate prietenele care au recurs la avort mi-au spus dupa cand chiar nu se mai putea face nimic.
In rest ,am atata de lucru cu mine insami caci daca as plina de intentiile cele mai bune ,tot nu as putea sa-i indrept pe altii din lipsa de timp.

E adevarat ca mandria îi e sifonata atat celui caruia i se face morala, cat si celui care incearca sa faca dar nu e ascultat sau chiar e luat peste picior. Uneori chiar mandria "doare" mai rau ca dreptatea :). Doare cand suntem mustrati, certati, ironizati, chiar si pe nedrept. Doare si cand nu suntem ascultati, dar ce ne doare mai rau? Mandria noastra, sau pacatul aproapelui? Pe mine de exemplu la serviciu ma doare de 2 ori cand nu suntem ascultati de clienti: o data ca-si bat joc de autoritatea noastra, ca specialisti, si de toata munca noastra, si inca o data ca-si bat joc si-si pun in pericol propriile animale cand se contrazic cu noi si le fac tratamente dupa cum considera dansii si cum ii taie capul. Si apoi daca mai vin si la piata cu lapte, oua, mai pun in pericol si sanatatea publica :). Si mai e un aspect ingrijorator, constatat de curand: daca tot ma rog la Dumnezeu sa-mi dea rabdare, si n-o pot obtine decat cu medicatie :), poate ca nu asta e ceea ce imi trebuie acum; poate sunt situatii in viata cand nu rabdare se cere, ci revolta :)!

E adevarat ca mandria îi e sifonata atat celui caruia i se face morala, cat si celui care incearca sa faca dar nu e ascultat sau chiar e luat peste picior. Uneori chiar mandria "doare" mai rau ca dreptatea :). Doare cand suntem mustrati, certati, ironizati, chiar si pe nedrept. Doare si cand nu suntem ascultati, dar ce ne doare mai rau? Mandria noastra, sau pacatul aproapelui?

Cat mai avem constiinta ne doare tot...
Perseverand intru cunoastere a binelui..ne dor si dureri straine..

Da asa e...ne dor mai ales greselile si pacatele celor apropiati, cateodata. Si atunci e bine, cand ajungem sa ne rugam pentru iertarea greselilor celor care ne-au gresit noua!
(din pacate nu pot deschide videoclipul acum, cred ca am o defectiune). Doamne ajuta!

Si, e indicat ,sa ne iertam si pe noi, insine!
Doamne Ajuta, draga 'Fallen'!..ca nu esti 'fallen', esti o fata cu suflet fain!

Cand cerem lui Dumnezeu rabdare, smerenie, iubirea aproapelui etc., Dumnezeu ne va da situatiile prin care putem dobandi cele cerute, "nu le primim pe tava".

Am dat-o in bara din nou
 

Cum bine spuse Gabriela, Dumnezeu asa facu, dar fuse peste puterile mele...de vreo saptamana mi s-a imbolnavit barbatul, a avut dureri mari si s-a chinuit, dar a rabdat bine pana la un punct si mi-a fost mila de el, am incercat cat am putut sa-l ajut (poate am fost ipocrita sperand ca va aprecia si va inceta persecutiile, dar chiar mi-a fost mila, insa poate nu de ajuns cat sa-mi las serviciul, sa nu mai mananc, sa nu mai dorm, sa-mi dau si viata eventual). Am sperat ca dupa interventie va fi mai bine, se va rezolva fara probleme, l-a binecuvantat si preotul spitalului (crezand ca mi-e frate), dar nu a fost asa. Azi a iesit din spital si m-a sunat urland ca il doare. I-am zis sa se uite pe reteta care i s-a dat sa vada ce tb sa ia (oricum a luat mereu mai mult decat trebuia) si a zis ca n-o gaseste... Dupa un timp a sunat inapoi si mi-a zis ca sunt cea mai mare proasta ca nu am stiut ce sa-i zic sa ia sa-i treaca criza. Eu ma stiu dintodeauna ca intru in panica si nu reactionez bine la situa?ii critice, tocmai de-aia m-am si lasat de medicina, as prefera sa nu ma mai intrebe nimeni nimic niciodata... Apoi ma stiu si ca sunt ofticoasa si nu suport sa fiu insultata si umilita (cu toate ca un bun crestin ar trebui sa fie mandru pt asta). Asa cai-am zis ca poate vrea sa nu mai vin acasa, si el a zis ca poate ar fi bine. La ora asta inca nu-mi vine sa ma duc diseara acasa, imi vine sa las tot acolo, si bani, si lucruri, carti, haine, icoane si tot ce am mai de pret, numai imi trebuie nici sa merg la denie sau la inviere, oricum numai am tupeul sa dau ochii cu par duhovnic dupa ce am facut tot ce am promis ca nu mai fac (am blestemat, hulit, deznadajduit, mi-am dorit moartea). Stiu insa ca e pacat sa-l abandonez acum, in suferinta, mai ales ca i-am promis ca merg maine sa-l inscriu la medic de familie (tb sa mai faca o interventie). Si nici la parinti cred ca nu pot merge, si mai e un aspect:

Mi-e teama sa nu fie prea lung mesajul. Acum vreo 2 luni la inceputul postului, cand am avut criza precedenta, am mers la un doctor si a zis ca nu sunt asa grav (probabil vazuse mai rele), mi-a dat untratament usor, a zis ca e oarecum normal sa reactionezi asa cand esti hartuit din toate partile (dp lor dv, nici sa vrei sa te omori nu e asa unusual, probabil cu acuza asta se prezinta multi :)). A fost bine o vreme, dar, de vreo sapt jumate, trag nadejdea ca as putea sa fi ramas insarcinata :) (desi sansele sunt foarte minimale), si in nebunia mea, am evitat sa mai iau pastilele (desi mi-a spus un nebun ca femeile psihopate nu tb sa faca copii, am zis ca poate nu-s chiar asa bolnava). Iar ultima data cand s-a intamplat (al meu deja era bolnav) a zis si el ca poate e cazul sa incercam :). Doar ca ultimele zile mi-a fost f greu la munca, am sunat dr sa vad dc mai pot lua trat, nu a raspuns si azi am vazut ca e in vacanta:). Iar dupa criza facuta azi de al meu am luatsi o pastila si am cerut si o tigara :(. Iar acum e putin probabil sa gasesc un preot sa ma poata spovedi, la al meu nici numai indraznesc (a avut mereu incredere si l-am dezamagit, mereu spune ca nu evoluez, etc). Barbatul s-ar putea sa se razgandeasca, dupa dezamagirea de azi, sa nu mai vrea copil, iar eu decat sa avortez cred ca prefer sa mor eu (desi nustiu cum poti creste un copil cand tu nu te descurci la serviciu, cand daca te critica sau te ocaraste cineva te gandesti sa-ti dai demisia si sa te lasi de meserie... Acum ma gandesc dc eram la spitalsi ziceam ca ma doare,si dr zicea ca abia mi-a dat, sau sa vada recomandarea care-o am primit-o, si io il faceam dobitoc si retardat, si-l trimiteam la spatii verzi, sau chiar il blestemam, el ce facea, doar nu-si dadea demisia ca asa sugeram eu :)

Adevărată săptămână a patimilor și pentru tine, nu-i așa? Însă nu uita că, atunci când avem și noi de pătimit, nu suntem singuri în durerea noastră, ci atunci ne unim mai tare cu Hristos. Nu deznădăjdui, ci găsește-ți un răgaz și un loc să te rogi până te vei liniști. Dacă poți, mergi și la biserică, lepădându-te, măcar cât ești acolo, de toate gândurile și fricile care te tulbură.
Nu te lăsa cuprinsă de panică. Dacă va fi să fie un copil, Dumnezeu, care ți-l va fi dat va avea și grijă ca să-l poți crește. Nu te teme!

P.S. Și nu uita să recitești ceea ce ai pus în semnătură!

Deci in disperare de cauza, subconstientul tau feminin crede ca facandu-i obligat fortat un copil, se va imbunatati relatia.
Fals.

Daca vrei o cale de iesire din relatia asta, iesi pur si si simplu, nu fa o belea pentru toata lumea (copil inclusiv) ca sa te simti pe urma eroina pentru un gest normal, dar care trebuie facut altfel.

Multumesc, Cristian! Sincer, as fi preferat sa fiu eu bolnava :). Alin, nu vreau copil ca sa salvez relatia, daca o da Dumnezeu, nu ma intereseaza dc il vrea sau nu. Desi vecinul nostru cel rau, care nu e nici el cununat cu dna, si au facut acum al doilea copil, decand au pe prima fetita a inceput sa vina si el la biserica. Din pacate, acasa tot îi reproseaza femeii ca i-a făcut necaz cu copiii, si ea abia a iesit din spital cu bebe :(

Inevitabil se nasc copii in urma relatiilor...sexuale! Ma intreb pe ce lume traieste acel barbat?!?
El ce ar dori? Sa aiba relatii ani in sir iar cand se hotareste el sa aibe copii sa apese o tasta si sa vina copilul?

A ajuns si el cat de cat pe la clasa a 11-a cand se preda anatomia si fiziologia omului?

Sau clasa a 7a. :P

Eu zic sa mai analizezi putin faptele, eventual ia o carte de anatomie, ca sa intelegi ca nu e cu "daca o da Dumnezeu" ci ti-o faci cu mana ta, pardon..nu e mana, dar iti explica manualul mai bine.

Si care va sa zica inspiratia ti se trage de la vecinul, ce ai zis, poate o sa fie ca la el, daca vin copiii - vrea nu vrea el, relatia o sa se imbunatateasca, o sa devina credincios, cine stie..poate te ia si de nevasta..

Esti constienta ca esti intr-o stare de grava dispeare, nu?

Daca acum sunt probleme, nu te gandi ca vor disparea prin nasterea unui copil, din contra... Acum sigur ca nici avortul nu e ingaduit si bineinteles nici traiul in pacat.

Stiu ca barbatii sunt partinitori între ei, ca si noi femeile, insa nu le punem ceva in mancare si nici nu putem concepe copii cu ei in timp ce ei dorm :). Si apoi sa vrei sa te omori si sa spui ca te-a nenorocit femeia ca ti-a facut copii? De ce nu ai luat masuri, sau trebuia femeia sa poarte centura de castitate? Sau mai se intampla o situatie : la momentul conceptiei esti entuziasmat, sau baut, sau gandesti ca daca saptamana trecuta a fost safe, merge si acum, iar a doua zi sau dupa cateva saptamani sau chiar luni te trezesti la cruda rrealitate ca ai doar o camera, un salariu derizoriu si o femeie proasta si nebuna langa tine (sau viceversa), si vrei sa "repari raul" pana nu e prea tarziu...(vecina are o poza cu avortoni, mi-a aratat-o si mie azi, era horror, nici nu m-am uitat ):)

Aluneci cam (prea) mult pe panta ipocriziei cu "explicatiile" astea.

Stii foarte bine ca nu vrea un copil cu tine asa cum nu te vrea nici de nevasta.

Daca acum, cand n-ai alte obligatii/sarcini nu esti capabila sa te desprinzi de relatia asta vicioasa, sa-ti iei viata in maini, ce te face sa crezi ca ai putea face asta cu un copil asa mic de ingrijit?

Da, pentru el e foarte simplu, pentru tine putin mai complicat, dar nu-ti fa iluzii, esti atat de dependenta de el incat i-ai pune la picioare chiar si moartea copilului tau, doar sa pastrezi relatia.

Cum ti-ai gasit atatea scuze "duhovnicesti" pana acum pentru concubinaj, sigur ti-ai gasi si pentru pacatul avortului, dar sa stii ca in realitate nu o sa faca decat sa te impinga si mai departe de sanatatea mentala, de cea duhovniceasca nu mai vorbesc.

fallen, ia aminte!
Fă-ţi ordine în viaţă, cât nu e prea târziu...

E vorba de relatia dintre barbat si femeie din punct de vedere crestinesc sau lumesc?

Multumesc pt incurajari (:! Bine ca n-am ramas, ca n-as fi gasit sprijin nici la prietenii atei, nici la cei credinciosi (unii ar fi zis ca sa nu-l pastrez, ceilalti ca de ce l-am conceput in pacat). Credeam ca un barbat si/sau o femeie, chiar daca la un moment fac o greseala, ar trebui sa si-o asume, nu sa zica intre timp m-am razgandit (ia-ti Doamne darul inapoi ca nu-l mai vreau). Pe cei care au obiceiul sa "reconsidere" ar trebui sa nu-i mai primeasca femeile la ele. Sau pe cei care zic "intre timp mi-am dat seama sau mi-ai demonstrat ca nu poti fi o buna sotie/mama". Unii poate chiar au dreptate, poate femeile care nu sunt competitive la locul de munca si/sau cele labile psihic nu ar trebui sa-si doreasca copii (cel putin nu cu barbati la fel de comozi sau labili psihic :))

Ce incurajari asteptai?
Sa ramai insaracinata cu un barbat care nu vrea sa se casatoreasca cu tine, fara Dumnezeu, etc?

Mai nou ai si darul clarvederii, ai fi stiut ce au sa zica credinciosii?

Nu cred ca cineva credincios (in sensul adevarat) te-ar fi sfatuit sa avortezi, cel mult tu ai fi luat poate in considerare asta cand ai fi vazut ca reactia lui, iar ca l-ai conceput in pacat..nu mai era cazul sa zica nimeni ce este evident.

Si inca, hai..daca sa zicem ca "se intampla" intr-un moment de inconstienta mai erau circumstante atenunante, dar ca si alegere deliberata, in contextul asta, mai degraba circumstante agravante.

Si nici macar greseala barbatului (care mizeaza pe faptul ca femeia ia anticocenptionale) ci doar a femeii.

Si da, o femeie care vede ca nu este dorita (faptic, nu din vorbe) ar trebui sa adiba demnitatea sau macar spiritul de auto-conservare, sa-si faca bagajele.

E bine ca ai (probabil) un anumit simt auto-critic, problema este daca e constructiv sau nu, ca si Petru si Iuda l-au avut, dar drumurile lor s-au desparti radical.

Crezi foarte bine.Asumarea responsabilitatii inseamna purtarea crucii,
jertfa de sine. Nu stiu ce ar spune un preot, dar dupa mine mare plata in
Ceruri are cineva ce-si asuma responsabilitatea unei fapte ( mai ales aducerea pe lume a unui copil).
In astfel de cazuri, o femeie care decide sa nu-si lepede copilul, are
mare binecuvantare in Ceruri de la Dumnezeu, si insusi asumarea
acestei responsabilitati face parte din pocainta sa.

Dupa mine o astfel femeie este cu mult inaintea altora(zelosii-"teoriticieni-teologi") in fata lui Dumnezeu.

Binenteles ca nu stii nimic despre cazul concret, dar iti place sa vorbesti pe langa.

Aline, nu mai vorbi pe langa, da ? :21:

Oaie da, cugetatoare nu.

As vrea sa devin eu oaie, dar mai am mult pana acolo.Mai bine spre oaie
decat spre capra, pardon berbec.E suferinta multa acolo, nu ?

Berbecul e barbatul oii, nu al caprei :). Acela se cheama tap.