Frumos şi adevărat ce ai spus. Şi totuşi trist că mulţi nu înţeleg asta... Încă se mai încearcă dragoste cu forţa, se scriu lungi mesaje pentru a-i convinge pe ceilalţi de părerile noastre... Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat libertatea!

De cand sunt pe forum am cazut zeci de mesaje de acest gen. Si aproape sunt identice, scriu despre aceeasi invatatura. Toti cei care au aderat la aceasta invatatura straina de ortodoxie cred acelasi lucru. Si, ce e interesant, e ca si catolicul ecumenist, si baptistul ecumenist, penticostalul ecumenist are aceeasi invatatura. E o doctrina trans-confesionala. Desi nu am vazut ceva scris toti repeta aceleasi lucruri, daca auzi ca se repeta tot timpul le inveti pe de rost. Si, bineinteles, cei in cauza nu isi dau seama, ei spun ca sunt adevarata credinta. Desi niciun sfant si aproape niciun articol ortodox (ca mai sunt si articole scrise in spirit ecumenist) nu spun aceasta invatatura. Unii s-au obisnuit sa stea doar pe acest forum si sa asculte doar ce spun cei ce cred ca si ei. Intra si citeste pe alte siteuri, aproape toate site-urile spun exact ce spun si eu si critica ce spui tu si altii. Or fi ortodocsii astia fara minte si doar protestantii stiu adevarul? Ai citit vreodata un articol despre ecumensim?
Ca sa stim ceva trebuie ca mai intai sa acumulam informatiile necesare. Mai exista o alta cale, prin revelatie directa. Dar aceasta e accesibila mai mult sfintilor. Am observat ca multi din cei ce au aceste conceptii moderniste cred ca stiu fara sa fie necesar sa aiba si cunostinte, doar cu ajutorul gandirii lor. Pentru ca ei amesteca aceste lucruri, adevarul obiectiv cu cel subiectiv.
In concluzie, o alta discutie degeaba, ca toate celelalte cu cei ce au aceste conceptii. Nu, imi place sa ascult sau citesc pe cineva care marturiseste credinta adevarata. Nu cred ca am avut niciun conflict cu cineva care face asa. In schimb cu cei cu gandirea modernista a fost cel mai dificil sa discut. In plus, eu spun doar de invatatura existenta, pe care ar trebui sa o stim toti, dar ei, din mandrie, se refera la virtuti, cred ca sunt mai buni, au mai multa dragoste (ca sa nu zic ca doar ei au), etc. Ma pot intelege mai bine cu un catolic, cu un ateu, pentru ca macar vorbim o limba pe intelesul fiecaruia, chiar daca spunem lucruri diferite.
Daca ai ctitit mesajul articolul parintelui Sofian, adevarul deranjeaza extrem de mult pe cel ce nu se afla in el. Unii, foarte putini, cauta adevarul si intotdeauna cand afla ceva adevarat se bucura. Unii sunt indiferenti, nu are vreu efect. Dar altii sunt deranjati ca afla adevarul, mai ales ca altii ii critica. Ajung sa poarte pica celui ce i-l spune, decat sa vina in adevar. Cum spune in articol, de aceea cautau sa-L rastigneasca pe Mantuitorul. Nu pot accepta ca altcineva stie mai multe, ei cred ca ei au iubire si toate calitatile pozitive si in virtutea acestora au o intelegere superioara, nefiind nevoie si de cunostinte.
In concluzie, incepand un nou an, sper ca vei incepe sa cauti adevarul ortodox si iti doresc sa il si gasesti. In fiecare zi putem pune un inceput bun.

Despre aceasta am raspuns deja, e mesajul de aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=145
Parintele vorbeste despre farisei si rautatea lor. La fel ca Parintele Sofian. O parte a fariseilor si carturarilor nu il placeau pe Iisus, si cautau sa il prinda cu intrebari grele. Nu Il placeau pentru ca ei se considerau mai buni si mai intelepti decat ceilalti. Iar Iisus ii mustra, unii se pocaiau, dar unii, din mandrie, nu acceptau sa li se spuan ca nu fac bine. Iisus le spunea ca nu inteleg Scripturile, ei creasera o intreaga invatatura paralela pe langa Lege. Adevarul, desi restrictiv fata de neadevar, da libertate. Laxitatea sau neadevarul, desi pare deschisa la orice, da ingustime si ingradire. Nu intelegeau Scripturile, dar erau foarte exigenti la morala si amanunte lipsite de importanta din Lege (care de fapt nu aveau legatura cu Legea, erau inventii).
Eu stiu ca e deviza UE. Din cate stiu e si deviza ecumensimului, si presupune o ratacire de tipul amestecului adevarului cu neadevarului, pe principiul ca neadevarul e ceva diferit, diversitate.
Nu, adevarul relativ inseamna sa spuna cineva ca si omul care spune ca Parin e in Franta are dreptate, si cel ce spuen ca e capitala Chinei are dreptate, etc. Aceasta conceptie am intalnit-o la cei care au capatat o gandire de tip oriental. Desi nu e nevoie sa fie pasionati de budism, vine prin nw-age. Ateii, de exemplu, nu prea au acest tip de gandire. Am intalnit un ateu care practicase yoga (fara sa fie religios). Avea acest tip de gandire, dupa mai multe discutii si-a dat seama care e adevarul relativ si cel obiectiv.

Nu am cum sa neg Traditia, pentru ca aceasta este pentru spovedirea inainte de impartasire, cel putin de 1500 de ani. Chiar parintele Pruteanu spune ca practica nespovedirii apare in Grecia in sec. XIX, deci pana atunci se spovedeau inainte. In plus, Didahia spune ca cel ce se impartaseste (frange painea) trebuie sa-si marturiseasca pactele inainte, pentru ca doar cel sfant se impartaseste. Argumentul adus de cei ce spun de impartasire fara spovedire inainte afirma ca cei ce se spovedesc ar putea sa vada aceasta ca o formula si sa nu se pocaiasca intr-adevar. Dar asta e valabil in general, nu doar in acest caz.
Cum se face cel mai bine curatarea, prin spovedanie. Printele Ioanichie spune ca si pustnicii cu viata sfanta veneau si se spovedeau inainte sa se impartaseasca. Asa spun si toti duhovnicii nostri.
Era un articol foarte bun, in care spune ca fiecare sa se impartaseasca in functie de vrednicie. daca e virtuos poate sa se impartaseasca si la o saptamana. Dar cu spovedire inainte. Eu nu am cum, pentru ca nu sunt asa.

Cătălin, duhovnicii pe care tu îi ştii se spovedesc de fiecare dată înainte de împărtăşire?
Te rog fii onest.

Ma refeream la parintii citati aici, Par. Arsenie, Cleopa, Calciu. Iar despre preoti am dat ce spune Par. Cleopa, trebuie sa se spovedeasca inainte sa faca Sfanta Liturghie, cu o zi inainte sau in aceeasi zi. Daca nu face asa e problema lui, nu a mea. Stii cum se zice, sa faci ce zice preotul, nu ce face. Probabil nu e intamplator ca aceste probleme au aparut mai ales in afara, unde nu sunt asa multi preoti sa se poata spovedi in fiecare duminica (desi o poate face sambata).

Concret, nu teorii. Întreabă preoţii pe care îi cunoşti.

Problema deschisa de Ovidiu , nu trebuie tratata cu usurinta , ea este mai actuala ca oricand , si sunt convins ca nu mergem la Sfanta Liturghie ca simplii spectatori , caci nimic nu ne este de folos daca rezultatul final nu este in a lua SFANTA IMPARTASANIE .
Sunt discutii la nivel "inalt " in acest sens , mai ales ca nimeni si cu nimic nu este scutit sa treaca prin aceleasi "filtre", indiferent de pozitia lui ca madular al Sfintei Biserici Ortodoxe .
Un articol in acest sens a fost publicat in ziarul central al Patriarhiei Romane , dar cu un singur articol nu se face primavara !
A fost oare doar o scapare a cenzurii ?
Ramane de vazut !

http://ziarullumina.ro/liturgica/cum...-de-euharistie

Iata articolul cu pricina !
 

Una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice, atunci când avem în vedere participarea concretă la Sfânta Liturghie, este cea legată de raportul dintre Spovedanie şi Cuminecare. Mai exact, vrem să analizăm aici practica împărtăşirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie, pe care clericii, fără excepţie, o aplică în mod consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi asupra laicilor. Sau aşa-numita practică a „dublului standard“, adică practica diferenţierii condiţiilor de împărtăşire a clericilor faţă de condiţiile de împărtăşire a mirenilor. Răspunsurile, atitudinile teologilor nu au întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase polemici, unele chiar dramatice, discuţii care au început de secole şi durează până astăzi.
Partea cea bună a dez**baterilor pri*vind ra*portul dintre cele do*uă Taine este fap*tul că, prin ele, se arată că Bi*serica este un organism viu, că teologia trebuie să fie mereu di*namică şi că legarea ei de u*ne*le reguli formale imuabile poa*te duce la rigiditate insti*tu*ţio*nală, care stinge duhul şi via*ţa. Părintele arhid. prof. dr. Ioan I. Ică jr. a numit, pe bună drep*tate, această dezbatere pri*vind împărtăşirea şi, indirect, raportul ei cu Spovedania drept „controversă“, care invită pe teologii şi clericii de astăzi la multă introspecţie şi responsa*bi*litate.
Trebuie spus însă că în a*ceas*tă controversă, întrebarea a**su*pra rarei sau desei îm*păr*tă*şiri a estompat întrebarea, la fel de esenţială, de câte ori poa*t*e laicul să se împărtăşească du*pă o singură Spovedanie, fapt care a dus la ignorarea sau ne*abordarea frontală a practi*cii dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să pună a*ceas*tă problemă, ştiind cât de dur au fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut curajul să pu*nă astfel de întrebări.
Aversiunea faţă de această în*trebare a avut şi are justifica*rea ei, adică numeroasele abateri care s-au făcut în acest sens, mergându-se până la prac*tica necanonică a Spo*ve*da*niei colective, au făcut din ea un fel de tabu. Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut ni*cio*dată subiecte tabu, dimpo*tri*vă, abordarea echilibrată şi res*ponsabilă a tuturor temelor şi întrebărilor a dus la lim*pe*zi*rea celor mai grele probleme cu care s-a confruntat ea.
De asemenea, abaterile şi în*căl*cările rânduielilor canonice nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu aruncarea a*pei din covată odată cu copilul. Un exemplu: abateri num*e*roa*se în viaţa liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Ma*slu, asta nu a însemnat ca ac**tul liturgic al deschiderii E*van*gheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai acele a*bateri ce denaturează sensul Tai*n*ei Maslului.
În cazul de faţă, Anul omagi*al euharistic ne dă şansa de a pu*ne în dezbatere toate în*tre*bă*rile legate de Spovedanie şi Eu**haristie, spre folosul şi zidirea noastră, de a pătrunde în pro*funzime şi a înţelege toate nu*anţele legate inclusiv de te*ma rândurilor de faţă.
Astfel, putem spune că, în e*sen**ţă, opiniile cu privire la prac*ti*ca dublului standard în ra*por*tul dintre Spovedanie şi Cu*mi*ne*care pot fi sintetizate astfel.
Acrivie sau pogorământ?

Prima opinie este cea a te*o*lo*gilor care pun mai mult accent pe acrivie şi pe judecata lui Dumnezeu, şi care apără prac*tica dublului standard, ca o practică ce a apărut în mod ne*cesar în Biserică, în decursul tim*pului, ca urmare a faptului că creştinii de astăzi nu mai au e*vlavia şi responsabilitatea creş*tinilor de odinioară. Viaţa pri*milor creştini era cu totul di*fe*rită, cu mult mai sfântă decât viaţa creştinilor contemporani.
În mod logic, practica dublului standard se leagă de îm*păr*tă*şirea rară şi apără Biserica de împărtăşirea deasă, necon*tro**lată, care bagatelizează sau de*formează înţelegerea auten*ti**că a Sfintelor Taine. Cre*din*cio*şii cu adevărat ortodocşi ar tre*bui să se împărtăşească mult mai rar decât clericii, du*pă o pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post, după ce s-au spovedit şi au primit dez**legare, numai atunci când se si*mt vrednici şi se constată vred*nicia lor de duhovnic.
Legat de ritmicitatea îm*păr*tă**şirii, s-au născut diferite re*guli, adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o dată la 40 de zi*le. Ideea de 40 de zile vine de la fap*tul că Mântuitorul, după În*vi*ere, a mai stat 40 de zile pe pă*mânt a*poi S-a înălţat la cer. Aşa şi Sfân*ta Împărtăşanie ar du*ra, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, du*pă care s-ar „înălţa“ de la noi. În felul acesta, îm*păr**tăşirea mai deasă de 40 de zi*le este o în*drăzneală necuve*ni*tă laicilor.
De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa împărtăşire, sau împărtăşirea multiplă du*pă o singură Spovedanie, sunt a*devăraţi trădători ai Or*to*do*xiei, pentru că aşa ceva este im*po***sibil, fiindcă o Spovedanie în*seamnă strict numai o Cu*mi*ne*care imediată, bineînţeles da*că s-a primit dezlegarea cu*ve**nită. Nici prea mult timp din*tre Spovedanie şi Cumi*ne*ca*re nu are voie să treacă, pentru că o Spovedanie ar „ţine“ (ar fi va*la*bilă) numai o singură zi.
De aici rezultă că, spre e*xem**plu, laicii se pot împărtăşi nu*mai în prima zi de Paşti (de Cră*ciun sau de Rusalii ş.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai ales după ce au con*su*mat carne. Lucrul acesta es*te per*mis numai clericilor, ca*re nu*mai prin Hirotonie au dobândit dreptul şi obligaţia de a se îm*părtăşi la fiecare Li*tur*ghie.
Cea de-a doua opinie, con*tra**ră cu prima, este cea a teolo*gi*lor care pun accent mai mult pe pogorământ şi pe iubirea lui Dum*nezeu. Aceştia susţin că prac*tica dublului standard este o denaturare a vieţii liturgice, ca*re a apărut în urma clerica*li*ză*rii şi instituţionalizării Bi*se*ri*cii şi care a dus la criza euha*ris*tică de astăzi.
Totodată, aceştia susţin că es*te o mare nedreptate să a*plici laicilor condiţii mult mai as*pre la împărtăşire decât cle*ri*cilor care, de exemplu, în afa*ra posturilor mari, nu postesc sâm*băta şi se pot împărtăşi du*mi**nica, când de fapt, ţinând cont de responsabilitatea enor*mă a preoţiei, lucrurile ar trebui să stea exact invers.
În mod firesc, Biserica Orto*do*xă este aspră cu viaţa clerici*lor, ca*re trebuie să fie pildă de via*ţă şi de trăire creştină, şi blân*dă cu via*ţ*a laicilor, dar cu pr*i*vire la Spo*vedanie şi Cu*mi*ne*care, în mod paradoxal, o*bi*ce**iul bise*ri*cesc este invers, a*di*că cerinţele sunt mult mai aspre cu credin*cio**şii şi mult mai le*jere cu cle*ri*cii. Acest fapt, al du*blului standard, ar aminti de cu*vintele Mân*tuitorului Care zi*ce: Cărtu*ra**rii şi fariseii „lea*gă sarcini gre*le şi cu anevoie de pur**tat şi le pun pe umerii oa*me**ni*lor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miş*te“ (Matei 23, 4).
Mai mult, teologii susţi*nă*tori ai acestei opinii condamnă prac*tica dublului standard, în*tru*cât nu are nici un fundament la Sfinţii Părinţi şi nici în sfintele canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei vieţi du*hovniceşti autentice constă în libertatea duhovnicului de a le*ga şi dezlega responsabil, în via*ţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii. În acest con*text, al tainei vieţii du*hov*ni*ceşti, nu se pot stabili reguli ma*tematice sau formalisme su*fo**cante (o Spovedanie - o îm*păr**tăşire), ci trăiri şi impliniri ale cuvântului Scripturii şi în*dem**nurilor canonice ale Bise*ri*cii dintotdeauna.

Continuare
 

Firescul Tainelor Bisericii

Fiecare creştin, bazat pe con*ştiinţa lui, ar trebui să se spo*vedească ori de câte ori este ne*voie, şi să se împărtăşească cât mai des, chiar la fiecare Li*tur*ghie la care participă, pentru că sensul, împlinirea şi punc**tul culminant al Litur*ghiei stau în actul cuminecării. De aceea între Spovedanie şi Cu*minecare nu se poate stabili o re*gulă matematică, ci du*hov*ni*cul liber şi responsabil poate da dezlegare, în funcţie de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe împărtăşiri, mai ales când este vorba de săr*bă*tori ca*re urmează una după al*ta.
Nu trebuie ignorată nici po*si*bilitatea de a lega, adică de a nu da dezlegare la împărtăşire, a*tunci când este cazul, pentru că Spovedania nu înseamnă a dez*lega „pe bandă“. De aceea du*hov*nicul trebuie să fie tot tim*pul te*mător, dar nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a le*ga pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dez*lega la îm*păr*tă*şire, este foar*te mult ignorată de clericii de azi.
Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva cu nevrednicie nu trebuie să te li*niştească, ci trebuie să se con*ti*nue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat celor pe care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Dom*nul i-a chemat şi i-a aşteptat, şi care ar fi fost vrednici de a*ceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare şi mai cu*tremurătoare decât prima.
Oricum, responsabilitatea şi li*bertatea duhovnicului sunt va*lori fundamentale, inaliena*bi*le în viaţa duhovnicului, con*şti*ent şi râvnitor de misiunea lui, de mân*tuire a altora odată cu mân*tu*i*rea lui. Sfântul A*pos*tol Petru spu*nea, în acest sens: „Trăiţi ca oa*meni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept aco*pe*ră*mânt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu“ (1 Pe*tru 2, 16).
De asemenea, sfintele ca*noa*ne nu pot fi confundate cu re*guli juridice, formaliste, fi*ind**că ele nu impun sub nici o for*mă un dublu standard la îm*păr*tăşire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede ur*mă*toa*re*le: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dum*nezeul nostru, până la noua du*minică, întreaga săptămână să o pe*treacă credincioşii fără în*trerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece du*hov*ni*ceşti, bucurându-se întru Hris*tos, sărbătorind şi îndeletni*cin*du-se cu citirea dumneze*ieş*ti*lor Scripturi, şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hris*tos şi împreună înălţaţi“.
Această „îndestulare cu Sfin*tele Taine“ înseamnă, prac*tic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săp*tă*mâ*na Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate cele trei zile de Paşti. Mai mult, nici un ca*non nu cere laicului care pos*teş*te toate posturile din an şi toa*te miercurile şi vinerile de pes*te an, să postească şi sâm*bă*ta, înainte de împărtăşirea du**minicală. Cu alte cuvinte, sfin*tele canoane nu cer laicilor mai mult decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu nu*mai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane pre*văd că a nu te împărtăşi 40 de zi*le este epitimie (pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se împărtăşească regulat (can. 48 Ioan Aj.).
Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu pri*vire la raportul canonic din*t*re Spovedanie şi Împăr*tă*şi*re, ca*re - fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne pla*ce - ele coexistă în întreaga Or*to*do*xie. Partea tristă este da*tă de duritatea şi exclusivi*ta**tea confruntării celor două o*pi*nii, care nu seamănă cu un di*a*log, ci mai re*pede cu o ră*fu*ia*lă ce merge pâ*nă la atacul le*pă*dării sau tră*dă*rii adevăratei Ortodoxii.
Orice extremă este dăunătoare

Fiecare teolog susţinător al u*nei opinii vede în ceilalţi te*o*logi, susţinători ai opiniei con*tra**re, ceea ce este mai rău. De e*xemplu, opozanţii împărtăşirii de*se văd în susţinătorii acesteia denaturarea înţelegerii Sfin*telor Taine, care ajung să se confunde cu hrana cotidiană (Sfin*tele Taine nu sunt „borş cu mă*măligă“!?), sau deformarea î*n*ţelegerii Sfintei Spovedanii ca**re, prin împărtăşirea multi*plă după o Spovedanie, ar duce la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la Spovedania colectivă.
Prin toate aceste inovaţii şi de**naturări s-ar vedea chiar o scă**pare de sub control a Sfin*te**lor Taine, ba chiar s-ar a*junge la... demonizare. Atunci, ce să mai înţelegem, dacă cle*rul se îm*părtăşeşte la fiecare Li**tur*ghie? Extremismul acestor ata*curi se vede şi din can*o*nul 3 al Sfân*tului Timotei al *A*le**xan*driei, care reduce îm*păr*tăşirea ce*lui ispitit de du*huri necurate de la împăr*tă*şi*rea zilnică la îm*părtăşirea du*minicală! Iată ce spune a*cest canon: „Întreba*re: Dacă ci*neva credincios se în**dră*ceş*te, se cuvine a se îm*păr**tăşi cu Sfin*tele Taine, ori nu? Răs*puns: Dacă nu tră*dea*ză Tai*na, şi nici într-alt chip oa**re*ca*re nu o huleşte, să se îm*păr*tă*şeas*că, dar nu în fiecare zi, căci des*tul este numai dumi*ni*ca“.
Pe de cealaltă parte, teologii îm**p*ărtăşirii dese îi condamnă pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe u*nii ce nu îşi mai împlinesc mi*siu**nea lor, fiindcă rostul cleri*ci**lor este de a chema, iar nu a bla*ma, de a deschide, iar nu a în*chi*de. Tot aceşti teologi văd şi o ma*re ipocrizie a spune la Sfân*ta Liturghie „apropiaţi-vă“, ce*lor care anterior au fost legaţi să nu vină tocmai de cel ce chea*mă. Acest fapt apropie Sfân*ta Liturghie de spectacol şi Îm*părtăşania de cultul euha*ris*tic din Biserica Catolică.
Prin împărtăşirea rară, Bi*se**rica s-ar comporta ca o mamă maş*teră, care doar arată mân*ca***rea copiilor ei vitregi, fără a-i hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a năs*cut criza euharistică actuală, ca*re a dus şi la alte dezechilibre li**turgice, de exemplu punerea Ma*slului sau a cultului mor*ţi*lor deasupra Sfintei Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti“ dea*supra Împărtăşaniei.
După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de cea*laltă. În acelaşi timp, toţi se a*pără aducând, în favoarea lor, e*xemple de mari teologi sau mari duhovnici, care îm*păr*tă*şesc fie o opinie, fie cealaltă, cre*ându-se, mai ales pentru cei ne*iniţiaţi, mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este de fă**cut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este coe*xis***tenţa acestor atitudini, în în*trea*ga Biserică Ortodoxă, fapt ca*re nu poate fi deloc ignorat.
Poate că poziţia cea mai în*ţe*leaptă ar fi acceptarea şi tole*ra*rea reciprocă a celor două o*pi*nii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a drep*tei-socoteli. Aceasta este virtu*tea care trebuie cultivată, sus*ţi*nută şi apărată, încă din şco*li**le teologice, iar acolo unde ea sca*de sau dispare, se impune in*ter*ven*ţia celor responsabili, cu iu*bi**re şi înţelepciune, iar nu cu a*u*toritarism rece şi umilitor.
Nu trebuie uitată nici în*cli*na*ţia spre păcat a omului, de a*ce*ea oricine poate greşi, indife*rent de poziţia pe care o adoptă, e*xagerările, deformările şi or*go***liul pot apărea oricând, ori*un***de te-ai posta din punct de ve**dere teologic, oricare ar fi treap**ta ierarhică pe care te afli.
Taina existenţei şi mântuirii u*mane poate impune, spre e*xem**plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri*ma opinie, într-alt context, du*pă a doua opinie. Această du*a*li**tate poate fi posibilă chiar în in*teriorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea con*cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă*ră ca prin aceasta să se piar*dă „unitatea duhului întru le*gă**tura păcii“ (Efeseni 4, 3).
Fiecare răspunde de ceea ce fa*ce şi numai aşa se pot potoli pa*timile aversiunii faţă de ce*lă*lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi*e*care ierarh, fiecare preot sau te*olog să aibă libertatea şi res*pon**sabilitatea asumării lucră*rii mântuirii tuturor, într-o for*mă sau alta, care în cele din ur*mă vor da seama nu în faţa oa*me*ni*lor, ci în faţa lui Dum*ne*zeu.
În sprijinul acesta ne vine În*suşi Hristos, Cel Care ne-a che*mat şi ne-a trimis la misiu*ne şi, a**tunci când Îl ai Cap pe În**suşi Mân*tuitorul, nu poţi fa*ce ni*mic de capul tău. Iar ca în**ce*put al în*ţelepciunii spre dreap**ta-soco*tea*lă, ne pot fi cu*vin*tele, ce*le mai potrivite, ale Sfântului A*pos*tol Pavel, care zice: „Cel ce mă**nâncă să nu-l dis*preţuiască pe cel ce nu mă*nân*că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă*nân*că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).

Articol scapat de cenzura !
 

Slavă Domnului!
Cristi, mulţumim pentru acest articol. Domnul te-a luminat. :)

De regula problemele nu sunt niciodata in exterior ,ci mai mereu in noi.
Sunt convins ca fiecare subscriem la aceleasi idei din cele prezentate pina acum ,si ca singurul pericol acceptat de asemenea de toti , este ca nu cumva sa ne impartasim din Trupul Domnului fara a fi curatiti prin singura spalare posibila, cea oferita tot de El,prin spovedanie si iertarea pacatelor
Amintiti-va ca la Cina cea de taina , tot Domnul i-a spalat si tot El I-a hranit pe apostoli.
Contradictia nu trebuie exacerbata,nici in privinta dilemei frecventei impartasirii rar/des ,nici in privinta dublului standard clerici/ credinciosi
Cine exacerbeaza una din pozitii,atribuie partenerului de dialog pozitii care acela sigur nu le-a avut in intentie , si care sunt doar in mintea celui care se lasa prada acestei amplificari a unei contradictii intriseci a Bisericii.
Articolul lui cristi arata ca este o problema care a impartit spirite mult mai luminate ca ale noastre , si a nascut pozitii antagonice in istoria Bisericii ,si cu toate acestea nu e fatalist si partizan ci indeamna la dreapta socoteala.
La fel si noi ,cand adoptam o pozitie , trebuie sa fim convinsi ca si pozitia contrara e posibila , si ca interlocutorul nu e asa deplasat daca e mai convins de varianta opusa.

Nu cred ca vreuna din pozitii a anti-ortodoxa sau anti crestina sau anti-canoane ,ci mai degraba lipsa de intelegere a celui cu care combati , e anti-crestina ,caci duce la pozitii extreme care sunt doar in mintea noastra.

Sunt cel din urma credincios de pe forumul asta,totusi niciodata nu am fost ecumenist ,nu am nesocotit canoanele si mereu am respectat Traditia . Ori daca eu pot sa o fac,sunt convins ca toti cei implicati in polemica o fac la randul lor ,si la nivel micro ,al acestui forum,si la nivel macro,al dezbaterii teologice.

Părerea la care ader - (nu că ar interesa pe cineva...)
 

Poate că poziţia cea mai în*ţe*leaptă ar fi acceptarea şi tole*ra*rea reciprocă a celor două o*pi*nii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a drep*tei-socoteli. Aceasta este virtu*tea care trebuie cultivată, sus*ţi*nută şi apărată, încă din şco*li**le teologice, iar acolo unde ea sca*de sau dispare, se impune in*ter*ven*ţia celor responsabili, cu iu*bi**re şi înţelepciune, iar nu cu a*u*toritarism rece şi umilitor.

Nu trebuie uitată nici în*cli*na*ţia spre păcat a omului, de a*ce*ea oricine poate greşi, indife*rent de poziţia pe care o adoptă, e*xagerările, deformările şi or*go***liul pot apărea oricând, ori*un***de te-ai posta din punct de ve**dere teologic, oricare ar fi treap**ta ierarhică pe care te afli.

Taina existenţei şi mântuirii u*mane poate impune, spre e*xem**plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri*ma opinie, într-alt context, du*pă a doua opinie. Această du*a*li**tate poate fi posibilă chiar în in*teriorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea con*cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă*ră ca prin aceasta să se piar*dă „unitatea duhului întru le*gă**tura păcii“ (Efeseni 4, 3).

Fiecare răspunde de ceea ce fa*ce şi numai aşa se pot potoli pa*timile aversiunii faţă de ce*lă*lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi*e*care ierarh, fiecare preot sau te*olog să aibă libertatea şi res*pon**sabilitatea asumării lucră*rii mântuirii tuturor, într-o for*mă sau alta, care în cele din ur*mă vor da seama nu în faţa oa*me*ni*lor, ci în faţa lui Dum*ne*zeu.

În sprijinul acesta ne vine În*suşi Hristos, Cel Care ne-a che*mat şi ne-a trimis la misiu*ne şi, a**tunci când Îl ai Cap pe În**suşi Mân*tuitorul, nu poţi fa*ce ni*mic de capul tău. Iar ca în**ce*put al în*ţelepciunii spre dreap**ta-soco*tea*lă, ne pot fi cu*vin*tele, ce*le mai potrivite, ale Sfântului A*pos*tol Pavel, care zice: „Cel ce mă**nâncă să nu-l dis*preţuiască pe cel ce nu mă*nân*că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă*nân*că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).

Diferenţa dintre cele două poziţii (pe forum): una dintre poziţii o respinge pe cealaltă etichetând-o drept modernistă, ecumenistă, pe când, cea de-a doua nu o respinge pe cea dintâi, ci doar atrage atenţia asupra "firescului Tainelor Bisericii".

Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des: http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-n...artasania-des/

"În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.
Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
...
În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui."

"Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).
Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite."

Întrebare: Părinte Rafail, unii preoți spun că nu e bine să ne împărtășim des. Ce ne sfătuiți referitor la Sfânta Împărtășanie?

Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Și asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicia în care sunt, dar fiindcă - și acesta-i un lucru foarte important de înțeles - omul nu este un obiect, și ca atare nu este supus unei legi. Fiecare om este o excepție. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru neființă până întru vecinica dumnezeire. Și o călătorie unică. Și eu sfătuiesc la împărtășire cât mai des - nu împărtășanie deasă, ci aș zice împărtășanie des. Dar cât de des este bine ție, sau ție - asta o las duhovnicului tău. Și cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentru cutare și pentru cutare. Pentru tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică. Pentru altcineva, Duminica și de Praznice, pentru alții la două săptămâni, ș.a.m.d.

(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, pag. 140)

Ieri, dupa citirea rugaciunilor Sf. Vasile la biserica, am gasit si adevarul intreg. E exact ce banuiam si eu si am scris pe acest topic. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/...nn/#more-51334
Toata aceasta conceptie a pornit de la cartea Par. Schmemann, aparuta in 1961. Cei care au aceasta conceptie au luat-o din aceasta carte (din fericire doar 2-3 teologi si profesori). Dar de unde s-a inspirat acest teolog? Acesti teologi din vest (de obicei rusi ajunsi in vest) au avut intentii bune, afirmarea scrierilor sfintilor parinti. Dar unii din ei au fost influentati de ecumenism si de ideea protestanta de intoarcere la origini (doar unii si doar in unele scrieri). Unii din ei au ajuns chiar sa afirme ca ar trebui sa-i acceptam pe catolici cu Filioque, doar ca sa se realizeze unirea fara adevar. Numai ca protestantii (si neo) afirmau asta pentru ca nu aveau succesiune apostolica si spuneau ca Biserica s-a aflat pe un drum gresit dupa legalizarea crestinismului de catre Sf. Constantin. Si nu intelegeau ca Biserica este si Sfanta, cum scrie in Crez si nu poate avea are erori de sute de ani.
La fel si teologii care sustin impartasirea fara spovedanie, spun ca dupa primele trei secole ar fi patruns o practica gresita in Biserica (din mediul monahal, cum spune Schmemann) si ca ar trebui eliminate influentele gresite si revenit la practica de la inceput. Adica exact conceptia protestanta.

Din articol reiese de unde a luat Par. Schmemann aceste idei. A fost criticat chiar de colegi in acea perioada, inclusiv Parintele Serafim Rose. Citez din articol: "Trebuie spus de asemenea că „reformele“ Părintelui Alexander Schmemann erau, de fapt, o tentativă sinceră din partea sa de a imbunătăţi morala din parohiile contemporane, de a ridica conştiinţa şi participarea credincioşilor ortodocşi peste nivelul nominalismului. Boala era diagnosticată in mod corect, dar, după părerea părintelui Serafim, tratamentul era greşit.
Argumentele cărtii se păreau Părintelui Serafim mai curând protestante decât ortodoxe. Abordarea subiectului de către Pr. Alexander incerca intr-adevăr să urmeze liniile sus-pomenitei „mişcări liturgice” din protestantism şi romano-catolicism. Gândirea fusese influenţată considerabil de către savantul liturghist anglican Dom Gregory Dix [Cartea lui Dix, The Shape of the Liturgy (1945) avea in acea vreme un impact enorm asupra denonimatiunilor protestante], dar incă şi mai mult fusese influenţata de către gânditorii romano-catolici francezi ai mişcării.
Pr. Jean Meyendorff scrie: "Este limpede ca conceptia teologica a Parintelui Alexander s-a conturat in anii petrecuti la Paris. Da, desi influenta unora dintre profesorii sai [ortodocsi rusi] a fost decsiva, el a trait intotdeauna intr-o lume spirituala mai larga. Anii patruzeci si cincizeci au constituit o extraordinara renastere teologica in romano-catolicismul francez, anii <<reintoarcerii la izvoare>> si ai <<miscarii liturgice>>. Tocmai din acest mediu a invatat Pr. Schmemann <<teologia liturgica>>, o <<filosofie a vremii>> si adevaratul inteles al <<misterului pascal>>. Numele lui Jean Danielou, Louis Bouyer si ale inca catorva sunt strans legate de formarea cugetului parintelui Schmemann” (Pr. John Meyendorff, “A Life Worth Living”, St. Vladimir`s Theological Quarterly, vol. 28, nr. 1, 1988). Deşi mişcarea din urmă provenea din rândul clericilor şi al ierarhilor romano-catolici, demersul lor critic i-a dus la concluzii similare protestantismului, devenind un factor decisiv in reformarea Bisericii Romane la Conciliul II Vatican.

Incercând să depăşească „robia apuseană” a liturgicii ortodoxe, Pr. Alexander, spune Pr. Serafim, „a devenit el insuşi robul ideilor raţionaliste protestante privitoare la teologia liturgică”, bazându-se in critica Tradiţiei ortodoxe pe izvoare, ipoteze istorice şi metodologii apusene, heterodoxe. "

In continuare, tot din articol, ce este gresit la aceasta conceptie si legatura cu ideile protestante si catolice:
"In cartea sa, Pr. Alexander priveşte principalele stadii ale dezvoltării dumnezeieştilor slujbe ca pe nişte manifestări istorice obişnuite, formate ca rezultat al schimbării imprejurărilor istorice, respingând abordarea scriitorilor ortodocşi care socoteau intreaga istorie a slujbelor ca fiind „dumnezeieşte aşezată şi proniatoare“. Asemeni invăţaţilor protestanţi şi câtorva romano-catolici moderni, el pune intr-o lumină indoielnică schimbările petrecute la inceputul epocii constantiniene privindu-le nu ca pe nişte noi forme de exprimare a aceleiaşi evlavii, ci mai curand ca pe o reformare a interpretării slujirii şi ca pe o abatere de la spiritul si formele liturgice timpurii. Natura adevărată şi „eshatologică” a slujirii, spune el, a fost parţial acoperită de „evlavia misteriologică”, ca şi de „individualismul ascetic” provenit mai ales din monahism. In mod corespunzător, ideea teologica a ciclului slujbelor — pe care, pe urmele invăţatului iezuit Jean Danielou, îl numeşte „sanctificarea timpului” — fusese „acoperită şi eclipsată de stratul secundar din tipic”. Acest „strat secundar” cuprinde exact acele elemente pe care protestantismul le dezavuează: impărţirea în clerici şi laici, distincţia intre praznicele Bisericii şi „zilele de rând”, proslăvirea sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte etc. El îşi exprimă indoiala in privinţa „completei temeinicii liturgice a ortodoxiei”, deplânge prezenta „evlavie liturgică” şi pretinde că Biserica trece printr-o „criză liturgică”.

In concluzie sa ascultam de ce spune Biserica, Traditia si sfintii, nu teologul X care a citit la teologul Y ca a gresit Biserica 1600 de ani, cum zic si protestantii. Pentur ca Biserica e Sfanta.
Dupa libertatea practicarii crestinimului, data de Sf. Constantin cel Mare, Biserica a putut sa se organizeze mai bine. Acum se face si canonul Bibliei. Se renunta la spovedania publica, pentru ca smintea credinciosii. Nu se mai da Sfanta Impartasanie credinciosior, acasa, ca nu se stia ce face fiecare cu ea sau daca o lua cu vrednicie. In Didahia scrie ca inainte de impartasire fiecare trebuie sa-si marturiseasca pacatele, ca sa fie sfant. E posibil ca atunci cand se dadea Impartasania acasa sa nu se fi spovedit in fiecare zi. Dar s-a constatat ca oamenii nu o mai uau cu vrednicie, ca la inceput. Tot Biserica a hotarat ca sa se renunte la aceasta practica si fiecare sa se spovedeasca inainte de impartasire. Acum 1600 de ani.
Asadar, sa ascultam de duhovnicii mari, care respectau Traditia Bisericii:
Par. Arsenie Papacioc: "- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?
- Este, ca sa-ti ierte pacatele."
Par. Cleopa: "- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?
-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca."
Par. Calciu: "Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie."
Nu doar ei, dar toti duhovnicii si sfintii au sustinut acelasi lucru. A facut Par. Shmemann o greseala si unii s-au luat dupa acea greseala.

...si Duhul.
Exista un duh care ne face pe toti sa gandim la fel.
Intotdeauna taria Bisericii a fost tocmai unitatea ei
Oricine ai intreba din cei care crezi ca au alta opinie,vei constata ca au aceiasi opinie ca si tine si Traditia,ca impartasire fara curatirea pacatelor nu exista.
Nu inteleg de ce te ai indoit ca altcineva poate crede altfel.
Au fost doar exprimate idei de genul,ce facem daca ramanem doar in biserica de le ultima impartasanie si nu avem cum pacatui , ori a fost adus in dezbatere cazul preotilor , care nu ni se cade noua sa il judecam.
Ar trebui sa ai mai multa incredre in duhul ,caci el ne face pe toti sa gandim la fel.
Modernismul care il acuzi e una , dar credinta adanca a fiecaruia trebuie sa ai incredere ca e cea corecta.
Respectivul poate pune in discutie anumite idei,dar nu confunda aceste idei,cu credinta sapata in el de duhul,si care e aceiasi ca si a ta
Nu tu esti aparatorul ortodoxiei,ci Duhul,el ne face pe toti sa gandim la fel,si a mentinut acesta credinta timp de 2000 de ani,prin toate luptele si dezbaterile
Noi trebuie doar sa ne iubim si sa ne intelegem unii pe altii, si sa traim in unire,nu in dezbinare si indoiala.
Nu zic ca nu exista si abateri, dar nu le cauta in cadrul celor de aceiasi credinta cu tine.

Am ajuns la concluzia că e imposilă discuţia. Unii merg pe contrasens, deşi sunt foarte siguri că sunt pe sensul bun. Unora ca aceştia nu ai ce să le faci, decât să-i laşi să se izbească de Adevăr şi astfel să conştientizeze că erau de fapt pe contrasens.

NU .
Toti suntem pe contrasens si toti suntem pe drumul cel bun
Daca vorbim de unii si altii,deja am introdus dezbinarea.
Intotdeauna exista o cale prin care sa evitam sa facem observatii celuilalt si cu toate acestea sa razbata adevarul din cuvintele noastre.
Ideile sunt corecte sau perfectibile ,ale fiecaruia,si chiar de sunt proaste ,pana la urma resepctivul tot va ajunge la gandurile bune .
Dar sa facem totul cu blandete si fra a starni mania celuilalt , caci cuvintele dezbina, dar infranarea ambitiei din noi darama orice porti.
Cine resuseste sa isi scoata barna din ochiul propriu va trece ca buldozerul prin baricadele celuilalt,mai ales ca suntem uniti de acelasi duh
Si daca luam sa analizam ce sustine fieare,nici nu sunt idei asa de diferite,ci mai mult neintelegeri.

Şi tu eşti exclus de sensul mesajului tău? :)

NU
Si eu sunt inclus , ca si eu mai fac reprrosuri,fara sa fiu atent mai degraba la mine.
Dar,desi stiu ca pot fi atacat la acest capitol , nu m-am putut abtine sa nu atrag atentia ca ganditi aproximativ la fel, si ca disputa,e una mai degraba de dragul disputei, si intretinuta de posibilitatea redusa de a comunica pe net ,in scris.
Sunt convins ca adunati undeva inter-un parc ,a-ti ajunge clar , la o aceiasi concluzie.
Imi cer scuze daca am folosit arma reprosului , dar de fapt ascunde increderea ca toti suntem uniti de aceiasi credinta

Îmi place cum l-ai luat pe "nu" în braţe. :)
NU (ca să fiu în tonul discuţiei) gândim la fel. Unul respinge ceea ce vrea celălat să aducă în completare. Asta denotă că ai citit ultima pagină şi nu cunoşti istoricul discuţiei.

NU doar ultima pagina .Am citit totul :p
Nu e adevarat ca respingeti TOT ce zice celalalt ,pentru ca idea centrala e ca nu poti accepta impartasire fara har,si asta o accepta toti.Si s-au adus ca exceptii cateva cazuri cu totul speciale ,care in nici un fel nu contrazic acest principiu.

Nu le respingi tu, ci alţii.
Apropo, dacă ai ceva de adus discuţie pe tema subiectului te ascult cu drag. Pentru impresii despre unul sau altul poate găseşti un topic dedicat.

Nu, nu și iar nu.
Clar?

Iar despre impartasirea deasa ,mi se pare la mintea cocosului ca e bine ca fiecare sa se impartaseasca cat mai des,saptamanal sau zilnic.
Iar daca nu, macar sa o faca in posturi
Iar daca nici asa nu,macar sa puna inceput acestui urcus
Si nu e suficienta cantitatea,ci fiecare sa isi spuna cu toata sfasierea pacatele,si atunci si dorinta de indurarea revarsata prin impartasanie va si mai mare
Deci cantitatea,oricat ar fi de mare,nu ajunge,daca nu e facuta cu calitatea unei curatari profunde a noastre
Si reversul e valabil,oricat de rar te -ai impartasi ,fa-o din toata inima,nu ca pe o obligatie ,si vei ajunge atunci sa porti in tine dorul de curatenie ,care te va duce la nevoia reala de impartasire.
Asta o spun pentru a nu descuraja pe cei care fac aceasta rar...

Sunt convins ca catalin nu respinge nimic ,daca nu ar crede ca tu nu respecti canoanele
El crede despre tine ca nu le respecti,iar tu crezi despre el ca se grabeste in aprecieri
De fapt amandoi ganditi corect ,dar va lasati dusi de un duh de combatere .
De aceea reduc si eu discutia la persone ,pentru ca multe din probleme sunt false,date doar de lipsa de atentie la ce spune celalalt sau interpretari unilaterale
Iar cele care sunt cu adevarat reale,sigur nu o sa le rezolvam noi aici ,odata ce mari teologi s-au aplecat asupra lor . In nici un caz nu e bine sa avem o impresie prea inalta despre noi ,ci mai degraba sa incercam sa fim in acelasi duh toti,si sa cautam impreuna un acelasi adevar

Credem invatatura Bisericii, nu cum considera fiecare. Altfel e invatatura protestanta, ei cred ca Duhul i-ar ajuta sa creada toti la fel de bine. Biserica a fost unita doar in adevar, cei ce au nascocit o dogma neadevarata si nu au vrut sa renunte la ea au fost exclusi din Biserica.
Avem opinii exact opuse, doar ca tu spui de ceea ce avem comun. Dar in privinta invataturii nu e important ce avem comun, ci ca totul sa fie comun si adevarat. O singura invatatura gresita este de ajuns.
In privinta impartasirii fara spovedire, ar fi trebuit sa fie clar in urma articolului dat de mine. Dar pe forumul acesta am vazut rar persoane care sa doreasca adevarul. Iar adevarul credintei este in stransa legatura cu Adevarul, Iisus. Asadar, eu sustin ce spune Biserica si toti duhovnicii si sfintii, ca inainte de impartasire trebuie crestinul sa se spovedeasca. Celalalta parte (Ovidiu, in primul rand) sustine ce spune un teolog, Schmemann, dupa care s-au luat alti teologi, Par. Pruteanu si Diac. Ica, ca nu e neaparat nevoie de spovedire inainte de impartasire, ci doar la pacate mari sau la o luna. La o adica, daca omul nu face pacate mari, ar putea sa se spovedeasca si la cativa ani, in baza acestei logici gresite. Asadar e un teolog, care am vazut ca a fost influentat in aceasta idee de conceptii protestante si catolice, pe de o parte si toata Biserica pe de cealala parte. Si tot eu se presupune ca as gresi.
Zic modernism si altele pentru ca ii irita pe unii sa auda de ecumenism, stii ca nu-i place cineva sa auda de greseala lui, daca nu vrea sa o lase. Iar ecumensimul nu e deloc aceeasi invatatura, daca spui ca as avea-o si eu ar insemna ca si eu cred in ceva gresit. Este o invatatura gresita, opusa celei ortodoxe si facuta dupa cea protestanta. Fiecare invatatura gresita are un alt duh, deci nici duhul nu e acelasi.
Eu scriu doar adevarul, nu sunt aparator. Dar aparatorii credintei au fost credinciosii, bineinteles, luminati de Duhul Sfant. Unire exista doar in adevar, altfel ne-am lutea uni si cu adventistii, daca nu asta ar conta, ca doar nu-i uram pe ceilalti oameni.

Uite,inainte de a mai reciti odata ce zice Ovidiu,(pt ca nu vreau sa o las asa) ,daca el zice ce zici tu,eu iti dau apriori dreptaete tie,
Pentru ca psalmistul spune ca si o zi de ar trai omul pe pamant,pacatele lui sunt fara numar
Si fara harul din taina spoveadanie,nimeni nu se poate curata,si o singura ora de ar sta , caci omul e neputincios

.Eu recunosc ca am aceleasi invataturi ca si tine,Ovidiu o sa mai vad,dar banuiesc ca da, Cezar sigur are.Desi uneori ne acuzi de ecumenism , de fapt si noi iubim traditia ca si tine.
Te grabesti sa interpretezi unele cuvinte ale noastre , unele idei,si sa le confunzi cu credinta noastra . Aceasta iti reptrosez,graba,si limitarea la cuvinte,fara a vedea sufletul omului

.Daca e asa, lasa apararea in seama altora,si ocupa-te cu dragostea de oameni ,caci asa, adevarul tau dublat si de fermitatea convingerilor tale,va exploda ca o lumina


Perfect de accord cu tine ,eu ziceam ca de fratii tai sa nu te mai iei,ia-te de adventisti cat vrei

Nu e părerea unor teologi, ci e Tradiţia Bisericii lasată de Sfinţii Părinţi (din vremea primelor sapte sinoade ecumenice). Şi sunt sfinţi contemporani precum Sf. Siluan, Sf. Ioan de Kronstadt, Sf. Ioan Maximovici, pr. Sofronie, pr. Rafail Noica, pr. Galeriu care au trăit în acest duh al desei împărtăşiri (chiar zilnic dacă era posibil). După logica ta, probabil că ar fi trebuit să se spovedească zilnic.

Apelezi la concluzii tendenţioase care nu fac decât să domonstreze incapacitatea ta de a înţelege şi de a face difenţa între un păcat de moarte şi orice alt păcat. Doar păcatul de moarte te rupe de Biserică şi necesită obligatoriu spovedanie. Asta nu înseamnă că nu te poţi spovedi şi fără să fi săvârşit păcat de moarte. Apoi nimeni nu a pomenit de de "spovedanie la câţiva ani". Oricum, duhovnicul e cel care stabileşte un ritm de spovedanie şi împărtăşire potrivit fiecărui suflet în parte. Aşadar, nu există o reţetă unică pentru toţi, nu suntem roboţi.

Adevărul înţeles de tine.

Citeste link-ul dat de mine si sunt sigur ca dupa aceea imi vei da dreptate. De aceea iti ziceam ca sustinem acelasi lucru, dar tu nu ai studiat sa vezi ce sustin acei teologi. Par Schmemann sustine exact ideil protestante. S-a luat dupa teologi catolici care s-au luat dupa conceptii protestante. Iar dupa Par. Schemann s-a luat Par. Pruteanu si Diac. Ica, apoi dupa acestia s-au luat preotii citati si voi.
Par. Schemann neaga rolul de Taina al Sfintei Impartasanii, de aceea spune ca poate fi luata oricum. Neaga cultul sfintilor si cultul sfintelor moaste. Exact ca protestantii, spune ca din sec. IV, odata cu sf. Constantin cel Mare, in Biserica au aparut influente negative si de atunci totul s-a stricat.
CItez: "Autorul aderă la concepţia că ideea de „sfinţire”, de „Taine” şi în general cea de putere sfinţitoare a sfintelor slujbe era străină Bisericii străvechi şi a apărut doar în epoca de după Constantin. Autorul susţine ideea că în Biserica timpurie Euharistia avea un înţeles cu totul diferit de cel primit ulterior. Euharistia, crede el, era o exprimare a unirii ecleziologice într-o adunare a credincioşilor, fericitul ospăţ al Domnului. "
Despre hirotonia preotilor, exact ideile protesatnte: "Autorul exprimă ideea că doar în epoca post-constantiniană s-a petrecut o împărţire în clerici şi simpli credincioşi, care nu exista în Biserica timpurie şi a intervenit ca urmare a „pătrunderii concepţiilor misteriologice”. „Biserica timpurie trăia cu conştiinţa de sine ca popor al lui Dumnezeu, preoţie împărătească, cu ideea alesului şi nu aplica principiul consacrării la primirea în Biserică sau, şi mai puţin, al hirotonirii în felurite ordine ierarhice” spune Par. Schmemann. În această descriere a epocii constantiniene şi a celei următoare, tratarea protestantă este evidentă.
Despre cinstirea sfintilor: "El afirmă că s-a petrecut o schimbare abruptă în epoca constantiniană, când a apărut un strat nou în cult sub forma unei „creşteri extraordinare şi rapide a cinstirii sfinţilor” „Începând din secolul al IV-lea”, continuă extrasul din carte, „a apărut în Biserică conceptul sfinţilor ca mijlocitori aparte înaintea lui Dumnezeu, ca intermediari între oameni şi Dumnezeu, la început ca unul cotidian şi practic, dar mai apoi ca unul teoretic şi teologic”. Aceasta este o abordare complet protestantă, neaşteptată din partea unui teolog ortodox. Suntem uimiţi că un autor ortodox se pune de aceeaşi parte cu recenzorii neortodocşi ai evlaviei ortodoxe, ce sunt incapabili să pătrundă într-o trăire ce le este străină."
Am incheiat citatul.

Ce treabă am eu cu Pr. Schmemann? Eu am adus în discuţie Tradiţia Bisericii lasată de Sfinţii Părinţi (din vremea primelor şapte sinoade ecumenice). Citeşte după ce reguli trăiau credincioşii:

Canonul 8 Apostolic (MPĂRTĂŞIREA CLERULU)
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Liturghie), nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid).

CANONUL 9 Apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CREDINCIOŞILOR)
Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.

CANONUL 2 Antiohia (341) (AFURISIRE ŞI AFURISIŢI)
Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare; nu Ie este iertat însă să comunice cu cei excomunicaţi, nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica, nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în altă Biserică.

CANONUL 11 Sardica (343) (AUTONOMIA EPARHIALA. LIPSA EPISCOPILOR DIN EPARHIE)
[...]Căci vă aduceţi aminte că în vremea trecută Părinţii noştri au hotărât că, dacă vreun mirean (petrecând în cetate) în trei zile de duminică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la împărtăşire. Deci, dacă pentru mireni aceasta s-a legiuit, nu trebuie şi nu se cuvine, dar nici nu foloseşte ca episcopul, dacă nu ar avea nici o nevoie mai grea sau treabă Anciravoioasă, să lipsească timp mai îndelungat de la biserica sa şi să mâhnească poporul ce i s-a încredinţat". Toţi episcopii ziseră: „Hotărâm că şi părerea aceasta este foarte potrivită".

CANONUL 80 Trulan (691‑692) (OSÂNDA CLERICILOR ŞI LAICILOR CARE NU MERG REGULAT LA BISERICĂ)
Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă Anciravoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).

ovidiu
dar de unde decurge din acele canoane ca nu e necesara spovedanie inainte de impartasanie?
Scuza ma daca nu am avut timp sa citesc direct cu atentie din ce ai zis,dar asta sustii?
Ca exista unele dati cand ne putem impartasi si fara a ne spovedi?

Doar cu Par. Schmemann ai treaba, pentru ca nu ai avut o revelatie despre asta, ai aflat de undeva. Adica de la Par. Pruteanu, probabil. Iar Par. Pruteanu si toti care sustin asta au aflat de la Par. Schmemann, primul care a scris despre asta. Iar Par. Schmemann a scris ce a scris, de la teologi catolici care au bagat protestantismul ecumenist in BC. Chiar in link-ul dat de tine scria ca Par. Schmemann e sursa. Sunt curios daca practica nespovedirii inainte de impartasire la catolici dateaza de atunci, sau exista dinainte, poate dtie Dl. Mihnea.
Canoanele acelea nu au nicio legatura nici cu impartasirea fara spovedanie, nici cu obligativitatea impartasirii la credinciosi. In Canonul 9 apostolic e vorba de cei ce pleaca inainte de terminarea slujbei, adica cei ce pleaca dupa ce se citeste Scriptura. In Canonul 2 Antiohia e vorba de acelasi lucru ca in Canonul 9. In Canonul 11 Sardica e vorba de cel ce lipseste 3 saptamani consecutive de la Sfanta Liturghie. IN Canonul 80 Trulan e vorba de acelasi lucru ca in precedentul. Deci pana acum nu are legatura cu Impartasania. Abia in Canonul 8 apostolic e vorba de impartasirea clerului, care se respecta si azi, preotii impartasindu-se cand fac Sfanta Liturghie. Si Par. Calciu a observat ca se aduc, in mod fals, in discutie niste canoane care nu au nicio legatura.
Cum spune si Schmemann si toti cei ce spun de impartasirea fara spovedire, in secolul IV s-a trecut la spovedania particulara si spovedire inainte de impartasire. Deci oricum la sinoadele ecumenice era deja aceasta practica.
N-au nicio legatura arguementele acelea care sunt protestante, sunt niste mari confuzii. Pentru cei ce n-au inteles ca Biserica e Sfanta, nu a gresit ceva 1600 de ani ca sa se revina la acea practica. Asta e o conceptie protestanta, adusa de ecumenism. Am mai discutat despre eroarea facuta de un alt teolog, Losky, in privinta icoanelor, tot o concluzie gresita. Culmea e ca se mia aiu si preoti dupa greselile unor teologi, de curand la biserica unde am fost preotul a vorbit despre icoane si presupusa necanonicitate e pictarii Sfintei Treimi. Si cand ma uit in biserica vad ca pe pereti erau 9 icoane (ca le-am numarat) in care era pictat Dumnezeu Tatal. Tare amuzant.

Una este ceea ce Biserica ii indeamna pe credinciosi sa faca, alta este ceea ce fac ei in realitatea de pe teren.

Biserica ii indeamna pe credinciosi:
-sa se spovedeasca si sa se impartaseasca cel putin o data pe an, de preferinta in timpul pascal. Aceasta este o obligatie minimala, adica: pe de o parte o obligatie, in sensul ca incalcarea ei este materie grava, iar pe de alta parte minimala, in sensul ca mai des este admis si incurajat, iar mai rar nu este admis.
-sa nu se impartaseasca in stare cazuta, deoarece Impartasania nu restaureaza starea de Gratie Sfintitoare, fiind "sacrament al viilor". Incalcarea acestei prevederi este materie grava din specia sacrilegiului, adica eroare n privinta poruncii 1.

Deci, fiecare catolic, inainte de a se impartasi este indemnat sa isi faca examenul de constiinta. La cateheza pentru prima impartasanie se preda aceasta, si se detaliaza (la alt nivel) la catehezele ulterioare. In cazul in care examenul de constiinta arata ca exista un pacat grav, inseamna ca acel credincios trebuie sa se spovedeasca mai intai. In cazul in care examenul de constiinta arata ca exista pacate usoare, dar niciunul grav, atunci se poate impartasi dupa o buna pocainta (care este altceva decat pocainta perfecta).
In cazul in care examenul de constiinta arata ca nu a facut niciun fel de pacat se poate impartasi, ramanand obligatia de a se spovedi macar o data pe an, asa cum am spus, mergand la preot si marturisind ca nu isi aminteste de niciun pacat.

In primele secole, credinciosii de impartaseau des. Apoi, in mai tot timpul Evului Mediu ei obsinuiau sa se impartaseasca rar. In prezent, marea lor majoritate obisnuieste, din nou, sa se impartaseasca des, chiar la fiecare Liturghie. Cand a avut loc aceasta "revenire a pendulului" ? Probabil ca in timpul Contrareformei, care, prin Conciuliul din Trent, a adus precizari asupra Prezentei Reale si a intarit pozitia centrala a Impartasaniei in Biserica, vazuta ca "Ecclesia de Eucharistia".

In realitatea de pe teren, este extrem de probabil ca un mare numar de credinciosi se impartasesc in stare cazuta, agravandu-si, astfel, starea inca si mai mult. De ce se intampla acest lucru, de ce au loc atatea sacrilegii ? Poate fiindca oamenii uita Cine este mielul pascal. Poate fiindca ii vad pe altii facand acest lucru si au spirit de turma. Poate fiindca nu mai au simtul pacatului, nici experienta examenului de constiinta.