Bun, revin. Deci inca o data, nu vreau consultatii, desi ma repet, cand am avut nevoie cu adevarat am mers si la medic si la psiholog si la preot si la familie si la cine am putut, si dupa cum am spus au existat oameni care m-au ajutat enorm, cred ca eram la balamuc fara ei. Si eu recomand oricui se afla intr-o situatie proasta sau de criza sa caute ajutor specializat. Doar ca acum nu cred ca mai am nevoie, si postez aici ceea ce eu consider lucruri minore cu care poate multa lume se confrunta, chiar si daca ar fi o banala lipsa de organizare. Gata pledoaria.
Acum la hipersensitivitate, Sophia si Ioan, puteti explica mai multe? Ce e de fapt? De exemplu a nu suporta scene violente intr-un film sau a nu suporta certuri sau a fi afectat de anumite vesti sau lucruri care se intampla in lume etc?

http://hsperson.com/test/highly-sensitive-test/

Acolo gasesti criteriile.

Mai erau niste forumuri pe tema asta, dar nu le mai gasesc. Se pare ca
s-au mutat pe facebook. Sincer nu inteleg de ce muta totul acolo. Dar asta este o alta discutie.

Ma preocupa mult aceasta tema. Mi se pare foarte important de luat in considerare acest aspect

Ma preocupa insa si latura opusa. S-o numesc law sensitivity persons.
Caci nu o inteleg, asa cum pe prima o inteleg foarte bine.

De ex. sa faci galagie si sa nu te deranjeze intai pe tine si nici sa nu realizezi ce rau faci altora.
Ce nervi tari trebuie sa ai!
Sa ai copii si sa-i lasi sa urle in public fara a face ceva. Nu te deranjeaza nici galagia, nici suferinta copilului (daca are motive sau nu), nici ca deranjezi pe altul.
Pe romaneste eu le-as numi supra-sensibilitate sau supra-simtire si ne-sensibilitate sau...nesimtire.
Uneori ma gandesc ce bine este sa fii in a doua categorie, sa nu te afecteze nimic. Alteori nu stiu daca este chiar asa bine.
Nici o extrema nu e buna.
Vad adeseori ca cei din categoria a doua sunt oameni mai bruti, dar si mai sanatosi cumva. Ei nu sufera.
Nu stiu care din extreme este mai rea, sau mai patologica. care sunt mai utili societatii?

E foarte bine, nu toata lumea are curajul sa vorbeasca despre problemele personale in public, chiar si sub un semi-anonimat.

Obisnuite pentru cine?

Nu de alta, dar eu ma uit in jur si nu prea vad tipologia in cauza.

Sunt in schimb multe si alte felurite caderi si rautati si la credincioase si la credinciosi, toate in egala masura vrednice de plans spre pocainta.

A cunoaşte un om înseamnă, cumva, a-l şi crea, re-crea. Întrucât cunoaşterea obişnuită se face prin propriile tale mecanisme, ale subiectului cunoscător. Modelul altuia în mintea şi inima ta e o împletire a existenţei celuilalt cu însuşirile tale. Cu scopurile, cu nevoile, cu limitele şi aptitudinile tale, cu valorile şi credinţele tale etc. Cu cât personalitatea ta e mai complexă, cu atât cunoaşterea celuilalt poate fi mai creativă, mai subiectivă, mai personală. Nicidecum "obiectivă"... Mă întreb cum ne cunoaşte Dumnezeu, cum ne re-crează El... În Simplitatea Lui, însă...

La Dostoievski, cunoaşterea e mereu subordonată scopului său literar. El crează o lume şi o conduce prin faţa ochilor noştri spre deznodământul ei tainic, mereu imprevizibil. Toate se fac şi se desfac, în combinaţii mereu surprinzătoare care ţin pe cititor în alergare, în suspans. Ici-colo câte un moment de stabilitate, câte un reper solid care pare a garanta că lucrurile nu sunt chiar fără noimă, că ele au înţeles adânc şi un sens.
Un astfel de reper solid şi un respiro în efortul lecturii ar putea fi atunci când D. face un portret. Cu trăsături sigure, extrem de plastice, D. ne oferă indiciile suficiente şi vii ale câte unui personaj surprins în dinamica relaţiilor sale. Un exemplu este portretul lui Kalganov, personaj secundar, care apare în capitolul "Dreptul primului venit":
Kalganov era un tânăr de cel mult 20 de ani, îmbrăcat la patru ace, cu o faţă albă, foarte drăguţă şi cu un păr des, minunat, de un castaniu-deschis.
(Câteva trăsături fizice cu rol de ancoră, care sugerează, printre altele, gusturile unui alt personaj - Gruşenka, vor fi urmate de descrierea ochilor care, nu-i aşa, ne vorbesc deja despre sufletul personajului:)
Avea nişte ochi frumoşi, de un albastru-deschis, foarte expresivi şi inteligenţi, care dădeau uneori impresia unei înţelepciuni precoce, ba chiar a unei înţelepciuni profunde, a unei înţelepciuni prea adânci în raport cu vârsta lui; dar, cu toate acestea, când vorbea, acest tânăr avea o privire cu totul candidă şi nu se simţea deloc stingherit, conştientizînd pe deplin acest lucru.
(Portretul continuă cu însuşirile sufleteşti care dezvăluie caracterul acestui personaj, unul care pare din stirpea lui Alioşa, a rătăciţilor frumuseţii în această lume meschină şi tulbure:)
În general, era foarte original, uneori capricios dar întotdeauna blând.
Adesea, în expresia lui, apărea o nuanţă de fermitate şi concentrare; putea să te privească, să te asculte şi în acelaşi timp să rămână cu gândul la visele lui.
Uneori devenea indolent şi foarte tandru, iar alteori începea să se agite dintr-o nimica toată.
Dincolo de abilitatea scriitorului de a confecţiona un portret, să remarcăm faptul că D. nu face o descriere gratuită, de dragul doar al descrierii, ci are mereu în vedere scopul de a prezenta dilemele unei lumi tulburi, sfâşiată de contradicţiile ei pătimaşe.
Karamazovii şi toţi ceilalţi sunt oameni ai căutărilor, ai năzuinţelor neîmplinite, ai neliniştii...
Amestec de lumini şi umbre, uneori întunecaţi de-a binelea, ei tânjesc, fiecare în felul său, spre pace şi bucurie, spre lumina desăvârşită, spre Dumnezeu. Dar sunt atât de "încurcaţi" în meandrele unuor vâltori nămoloase încât îşi aduc rar aminte de Dumnezeu, iar atunci când o fac riscă mai degrabă să-L îndepărteze decât să-L apropie... Căci lumea lor e foarte pătimaşă, lipsită de inocenţă şi dragoste, de rânduială şi ascultare, de ritm şi armonie. E o lume spasmodică, purtată parcă de o voinţă străină care pe toate le încurcă şi le potriveşte spre pierzare. Lumea patimii, lumea nenorocului, lumea înfrângerii şi a morţii... Pe care, însă, cum vedem în roman mai departe, autorul ştie s-o conducă spre lumină, fie şi pentru câteva clipe.
Dostoievski pare a căuta să arate cum se infiripă iubirea prin smârcurile tenebroase ale iadului. O vitalitate uluitoare îşi face simţită prezenţa dincolo de tablourile aparente ale descompunerii şi rodeşte, ici-colo, roadele bucuriei iubirii.
Când şi când, Karamazovii respiră ca oameni adevăraţi, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalţă peste patimile care îi despart.

Departe, încă, de vreo întâlnire şi de înălţare, deocamdată Dmitri Karamazov goneşte în noapte cu troica... Zboară spre "regina sufletului" său, căreia voieşte să-i aducă un ultim omagiu al "iubirii" în contul acelei unice ore de dragoste...
Psihopatologia îşi găseşte în acest capitol ("Eu vin!") şi în cel intitulat "Delirul" câteva pagini de referinţă. Sunt zugrăvite magistral exaltarea, gonflarea caricaturală a eu-lui, ieşirea din minţi a celui îndrăgostit nebuneşte, precum şi stările maniacale alimentate de dispoziţia obsesivă.
Patima îl poartă pe Mitia în goana spre sinucidere şi iad. Nu doar caii aleargă nebuneşte tăind întunericul nopţii (splendidă metaforă a simţămintelor scăpate de sub control ale lui Mitia), ci şi sufletul protagonistului care caută cu disperare încetarea chinului lăuntric. Neîmplinit în iubire, Dmitri se cufundă (teatral, totuşi, revărsînd demonstrativ magnifice dovezi de mărinimie - mezeluri de tot soiul, stridii şi melci, şampanie, vin, dans şi coruri etc....) în moarte. Întunericul nopţii înveleşte la sânul său un alt întuneric, cel am minţii pe cale de destrămare deplină a îndrăgostitului....

Sentimentele intense şi amestecate ale eroului scenelor de aici aduc, la un moment dat, în prim plan patologia maniacală şi discordanţa unui rugător alienat:
El se ruga cu detaşare de sine şi şoptea ca un apucat, doar pentru el:
- Doamne, primeşte-mă cu toate fărădelegile mele, dar nu mă judeca. Fereşte-mă de judecata Ta...
Nu mă judeca, pentru că eu însumi mi-am dat sentinţa; nu mă judeca, pentru că eu Te iubesc, Doamne!
Sunt mârşav, dar Te iubesc!
Dacă mă vei trimite în iad, Te voi iubi şi acolo, şi de-acolo voi striga că Te iubesc în vecii vecilor... Însă lasă-mă şi pe mine să iubesc până la capăt... aici, să iubesc chiar acum, când au mai rămas doar cinci ore...

Sărmanul crede că se jertfeşte pe altarul iubirii...
Adio şi să uiţi de jertfa mea, să nu-ţi mai faci nicio grijă în legătură cu mine!" îşi încheie, apoteotic, rugăciunea.

O mică demonstraţie în legătură cu înşelarea, nebunia, patima, iubirea narcisistă şi solitară, în jocul atroce al alăturării patimilor oamenilor. Fiecare, înşurubat în patima lui, pare incapabil de a mai stabili vreo legătură cu altul, cu celălalt, cu zidirea şi cu Ziditorul.
Cu sufletul său, mai întâi, care şi-a retras luminile mereu mai departe, departe...
Să mai fie, oare, vreo scăpare pentru acest nebun? Inima lui inocentă este oare cu totul pătrunsă de întunericul patimii? Mintea lui e doar o jucărie care slujeşte definitiv morţii?...
Dostoievski se îndură şi ne spune, în roman mai departe, cum poate curge misterioasa poveste a omului şi a iubirii.

Deşi crescuţi de acelaşi tată, în aceeaşi casă şi în acelaşi oraş, deşi se închină amândoi Aceluiaşi Dumnezeu (măcar că ambii sunt mădulare ale Bisericii), cei doi fraţi - Mitia şi Alioşa, traversează complet diferit una şi aceeaşi noapte. Ne-am aştepta, în virtutea faptului că sunt fraţi, să aibă reacţii asemănătoare faţă de pierderile majore pe care le suferă fiecare.
Unul îşi vede pierdută "iubirea", altul îşi pierde Stareţul.
Primul trăieşte cu disperare şi exaltare pierderea fericirii pământeşti.
Celălalt se clatină, chiar se prăbuşeşte o clipă, sub lovitura dată de moartea celui care îl călăuzea spre Cer.
Alioşa, rămas acum orfan şi zdruncinat de evenimentele petrecute la moartea lui Zosima, ajunge atât de dezgustat încât caută "răul" cu dinadinsul. Se pedepseşte, primind cârnaţi şi vodkă ba, mai mult - voieşte să se cufunde cu totul în lumea răsturnată a Gruşenkăi (aşa cum o credea el atunci)... Durerea şi deruta tânărului ne fac să credem, o clipă măcar, că Alioşa e şi el pierdut. Nu doar fratele său, dar şi el voieşte să sfârşească cu viaţa... Trăind-o, însă, de acum pe cea aidoma Stareţului!
Ce izbândă, ce salt măreţ face sufletul lui Alioşa în ceasul marii ispite! Se leapădă de sine, pentru totdeauna, voind astfel să rămână în veci cu învăţătorul lui! (Deşi corpul stareţului putrezeşte rapid, spre smintirea unora deja smintiţi, Alioşa găseşte calea de a-şi "salva" iubirea: se leapădă de sine însuşi, de ultimele rezistenţe ale egofiliei şi naivităţii, făcînd astfel saltul, definitiv, în lumea Stareţului. Care nu e alta decât iubirea întregii Zidiri, îndeosebi a oamenilor.)
În Alioşa este ceva care îl face să găsească la Gruşenka nu atât "răul", pe care îl căuta cu nesaţ iluzoriu spre pedeapsa de sine, ci iarăşi dragostea - o dragoste chinuită, strivită, siluită...
Mila dumnezeiască din inima lui şi înclinaţia hotărâtoare spre frumuseţe şi rost bun, îl fac să vadă în teribila Gruşenka pe fetiţa inocentă care fusese acoperită, vai, de noroiul vremurilor lumii. Vedere care o zguduie pe tânăra femeie, o tămăduieşte, o reînvie...

Dimitri, însă, are altă înrâurire deocamdată. Nu tristeţea după cele de Sus îl copleşeşte pe el acum, ci nenorocul celor întâmplate pe pământ. Deşi curat încă la inimă, cum îi spun unii dintre cunoscuţi numindu-l "copil", el se vădeşte lipsit de acel altoi pe care fratele său mai mic îl primise, deja. El nu se arată dispus să renunţe la ale sale pentru a trăi jertfelnicia, ci alege să mimeze jalnic jertfa pentru a păstra, fie şi doar o clipă, iubirea. Iubirea trecătoare, frumuseţea pieritoare ca floarea câmpului...

În ciuda asemănărilor inevitabile dintre cei doi fraţi Karamazov, reacţiile (deciziile şi hotărârile) lor sunt radical diferite: unul se leapădă de sine pentru a rămâne în iubirea veşniciei, altul leapădă veşnicia osîndindu-se de dragul unei clipe.

Poate că aici e unul dintre cele mai bune exemple din literatură privind diferenţa dintre psihologia omului lumesc şi psihologia omului duhovnicesc la confruntarea cu durerea pierderii din planul omenesc. Pe unul, durerea îl desfigurează, îl scoate din minţi, tinde să îl omoare. Pe celălalt, durerea îl preschimbă, îl curăţeşte, îl renaşte. El se mută în Cer, vieţuind îngereşte pe pământ, printre semeni.
Durerea primului te răneşte, prin urmările ei; aduce simţăminte de jale, poate chiar de silă, de adânc refuz... Durerea celuilalt te uimeşte şi te încântă, te învaţă şi te înalţă.

Dar lucrurile nu rămân chiar atât de simple, de schematice şi definitive. Sufletul celor doi fraţi va cunoaşte şi alte prefaceri... Dostoievski pare hotărât să ne arate încă mai departe, cât de uluitoare - prin dinamica imprevizibilă datorată multor resorturi nebănuite - sunt sufletele oamenilor şi cât de tainică este, cu adevărat, viaţa omului.
Scriitorul rus ne dezvăluie astfel o psihologie de mare clasă, unde nu ne este îngăduit să venim cu formule preconcepute sau cu anticipări certe, fie ele cât de savante. Iar dacă încercăm, totuşi, să spunem câte ceva în jurul acestei lecturi, e, poate, doar din imboldul de a nu rămâne sub seducţia adeseori înşelătoare a "înţelepciunii" tăcerii... Mai bine un cuvânt prost, deocamdată, decât o tăcere care mimează pacea tâlcurilor ultime şi deliciul steril al supremei admiraţii.

Aceste scurte şi, probabil, naive/superficiale trimiteri la cartea lui Dostoievski au fost făcute pentru a evidenţia, atât cât îmi stă acum în putinţă, că scriitorul rus se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al sufletului omenesc (desigur, nu sub accepţiunea obiectualistă a acestuia, ci în maniera cunoaşterii tainice, participative). Deşi nu se considera pe sine psiholog şi chiar preciza că este "doar realist", în sensul de a sonda cât mai adânc sufletul omenesc, el dovedeşte capacităţi excepţionale în a sugera, de fapt, insondabilul omului. Nefăcînd, deci, altceva decât face orice psiholog autentic, de la un nivel al "cunoaşterii" mai departe.
Cu infinit mai multă profunzime şi rafinament decât am reuşit eu să schiţez prin câteva note şi consideraţii foarte anemice, Dostoievski reîmprospătează problema omului şi nu lasă nici un personaj "epuizat" în taina lui de necuprins.
Prin subtilele sale investigaţii sufleteşti (întemeiate, desigur, pe o putere de observaţie şi imaginaţie ieşite din comun - imaginaţie în cadrul căreia includem şi o excepţională empatie -, precum şi pe propria experienţă de viaţă plină de durere şi contradicţii - anii de temniţă, condamnarea la moarte şi graţierea, crizele de epilepsie, viaţa dezordonată, orgoliile, pasiunea patologică pentru jocurile de noroc etc.), D. avea să deschidă drum larg noului roman, existenţialismului şi ... psihanalizei.
Ambivalenţa sentimentelor (extrem de dureroasă şi cu urmări imprevizibile), dorinţa de putere bine disimulată sub diverse măşti, conflictele care mocnesc în inconştientul personajelor sale precum şi în inconştientul colectiv - toate aceste teme abordate de el, şi încă altele fac din D. un precursor al psihanalizei de mai târziu şi al artei romanului modern.
Personajele lui îşi pun problema filosofică centrală a sensului vieţii şi o caută ardent, uneori cu totul exaltat, febril. Lumea romanelor lui D. nu pare una a păcii, a urcuşului spre îndumnezeire, ci a unui travaliu mai degrabă cantonat statornic în subteran şi săgetat, în răstimpuri, cu fulgi de luminoasă speranţă...

De aceea, cu atât mai mult ne putem mira că el ar putea fi comparat cu un autor care înfăţişează viaţa sufletului omenesc din cu totul altă perspectivă, una infinit mai "luminoasă" - este vorba despre Sfântul Isaac Sirul.
Şi totuşi, eu cred că pot fi comparaţi foarte bine şi că se pot găsi chiar o serie de legături între operele lor, ceea ce ridică noi întrebări privind relaţia dintre psihologie, la maniera în care a practicat-o Dostoievski, şi opera de sorginte şi expresie duhovnicească aşa cum apare la Sfântul Isaac Sirul.

Pentru început, din nevoia de a sesiza mai întâi specificul "Cuvintelor despre sfintele nevoinţe" (la noi Filocalia X), voi reaminti că sfântul şi-a centrat opera pe 4 teme principale (nevoinţa, smerenia, "simţirea" şi liniştea).
După un rezumat pe care voi îndrăzni (să fiu iertat) să îl fac la "Cuvinte...", cu scopul de a reaminti specificul central al lucrării, voi încerca să desprind unele posibile legături între abordările celor doi autori.
Sper să îmi fie îngăduită şi această neverosimilă îndrăzneală. În fond, nu e decât o ipoteză subsumată ideii centrale că psihologia nu este ceea ce pare ea azi, că nu poate fi considerată o tendinţă demonică în cunoaştere şi vieţuire concretă şi că nu avem motive reale să o înjosim mai mult decât a ales, din luciditate smerită, să se minimalizeze singură - prin sublinierea, de fapt, a tainei omului şi prin cultivarea neîncetată, în spiritul Evangheliei, a dorinţei de a contribui, cu "instrumentele" ei specifice şi între limite indiscutabile, la ceea ce ne lipseşte cel mai mult: pacea dinlăuntrul sufletelor noastre şi dintre noi.

Mi-am asumat, Dumnezeu va fi ştiind de ce, o sarcină ingrată: aceea de a face un rezumat al scrierilor Sfântului Isaac Sirul, pentru ca apoi să continui desfăşurarea ipotezei mele că psihologia are o vastă respiraţie, atingînd deopotrivă pământul şi Cerul...
Căci omul, zidirea din urmă a Domnului, e hărăzit deopotrivă pentru pământ şi Cer. Sufletul lui le îmbrăţişează pe toate, uneori extrem de dureros... Când psihologia se ţine în zona acestei taine de necuprins, ea se arată cât se poate de folositoare. De tinde, cumva, mai departe - devine jalnică.
Legat de asta, m-am simţit ispitit să comentez şi eu (alăturîndu-mă miilor de opinii care vor fi curs între timp) moartea Stareţului şi putrezirea corpului său... Evenimentul care avea să îl năucească pe Alioşa, pentru a-l azvârli mai apoi, ca o trambulină, în asumarea deplină a iubirii.
Nu ştiu ce a gândit Alioşa, până la capăt. Nu-mi e îngăduit nici să îmi imaginez ce a simţit - o experienţă ca a lui nu am avut, încă. Iar Dostoievski se limitează, fireşte, să sugereze că a avut loc o prefacere decisivă în sufletul tânărului, fără însă a o epuiza în descrieri ori explicaţii ciopârţitoare.
Eu presupun că Zosima a iubit cu putere Zidirea. Putrezirea corpului său o văd ca pe ultima jertfă adusă iubirii de oameni. Îmi place să îmi închipui că Domnul i-a ascultat ruga şi că l-a lăsat pe Zosima să se contopească, deplin, cu lumea pe care, cândva, o trădase dar pe care, mai apoi, printr-un lung exerciţiu al iubirii o recuperase.
Zosima voieşte să rămână aici. Se voieşte cu abandonare deplină parte din ţesătura lumii, neîndurînd să plece din ea decât odată cu sfârşitul definitiv al acesteia. Pentru că a recuperat iubirea pentru Creaţie şi pentru că voieşte să participe în sens invers păcatului său din tinereţe, Stareţul se smereşte întratât încât alege să rămână definitiv (în limitele vieţii lumii) în afara Cerului. Până la venirea Cerului Nou!...
Atât de mult a iubit Dumnezeu Zidirea Lui, atât de mult a iubit omul, încât a ales să Se întrupeze şi să moară pe Cruce.
Atât de mult a recuperat Zosima iubirea, încât a ales să se contopească cu toată Zidirea.
Gestul lui se asociază, la o scară mai mică, cu Taina Euharistiei.
El îşi urmează, în felul său, Învăţătorul. Permiţînd, printre altele, ucenicului său să îl urmeze mai departe. În pământ cu trupul, în Cer cu sufletul, Zosima urmează şi se lasă urmat.
Un învăţător exemplar, un semn al dragostei desăvârşite pe faţa îmbujorată, mereu, a lumii. O lacrimă vie, fertilă, a pocăinţei asumate definitiv.

Prefaţa şi comentariile Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Filocalia X sunt un ajutor indispensabil pentru cel care se apropie de cartea Sfântului Isaac Sirul. Le voi folosi şi eu, în mare măsură, pentru a nu rătăci prea mult în oceanul deschis de textul ascetului siriac.

În prefaţă, la pag. 11, Părintele Stăniloae scrie:
Dar o rezumare satisfăcătoare a operei sfântului Isaac este greu de înfăptuit.
Aproape fiecare rând din ea este un fulger
care pune în lumină adâncimi bogate de gânduri şi viaţă
care se cer pe larg expuse şi comentate.
Aşa stînd lucrurile, în mod fatal suntem siliţi să ne limităm la câteva consideraţii foarte schematice avînd rolul nu atât de a expune miezul lucrării (aşa ceva se face doar lucrînd temeinic ogorul cărţii, de către fiecare în parte) cât de a aminti unele conţinuturi care pot contura ipoteza noastră - că avem de-a face cu o psihologie foarte specială, a omului duhovnicesc. Psihologie, iar nu altceva! Totuşi, una altoită şi astfel, transfigurată, cu Harul lui Hristos.

Sfântul scrie, aşadar, despre linişte, smerenie, rugăciune, simţire, despre iubirea celui dăruit/abandonat prin propria voinţă lui Hristos.
Liniştea omoară simţirile din afară şi trezeşte pe cele dinlăuntru. (Cuvântul LXXXV)
În lucrarea liniştii participă în modul cel mai intens simţirile interioare.
Un travaliu care solicită psihismul omului la maxim? O concentrare fără egal, pe care o pot aproxima oarecum doar stările patologice extreme sau actele din activitatea creativă de excepţie? Despre aşa ceva să fie vorba, oare?

Cred că ar fi o greşeală să credem că nebunia sau creaţia sunt aceeaşi condiţie a sufletului ca liniştirea! Părintele Stăniloae şi Sfântul Isaac ne sar imediat în ajutor pentru a opera distincţia dintre aceste tipuri radical deosebite ale intensităţii şi ordinii vieţii psihice: "...prin Duhul, mai bine zis aşa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menţinerea acestei stări." - scrie Părintele D.S. Şi imediat adaugă: "Aceste simţiri, sau mai bine zis, Duhul Sfânt prin ele, sesizează la culme adâncurile lui Dumnezeu."... (pag. 8, op. cit.)

Cum se ajunge la linişte, la această condiţie cu totul excepţională a vieţii omeneşti? Ne-o spun toate cărţile asceţilor... Găsim şi aici descrisă aceeaşi cale: pe de o parte prin curăţirea de patimi, pe de altă parte prin rugăciune neîncetată, acestea fiind la rândul lor indisolubil legate. Căci mai ales prin rugăciune se îndepărtează omul de patimi sau uită de ele. (pag. 9, ibid.)
Deci la limanul liniştii se ajunge călătorind cu bărbăţie pe marea aspră a nevoinţelor sau practicînd o căţărare extrem de tenace spre piscuri tot mai înalte ori o scufundare în adâncuri...
Nu este aşadar o încremenire, o stagnare într-un gol neutru, ci "o mişcare" a sufletului sau, poate, mai exact o călătorie aventuroasă prin mişcări cu o dinamică extrem de specială, care aduce nenumărate schimbări ale sufletului după asemănarea luminoasă cu Soarele dumnezeiesc.

Eu sunt ingrozita.
Vreau sa inteleg pentru ce stai tu si studiezi asa carti si la ce-ti folosesc tie sau altora concret.
Filocalia este foarte grea. Astea sunt studii teologice pentru oameni care au talent deosebit sau chemare deosebita si care isi fac din asta o profesie.
E ca si cum unul care nu stie nici cum se joaca sah, reguli de baza, sta si studiaza partida lui nu stiu care campion mondial in speranta ca isi poate gasi o partenera de viata.

Pe de alta parte ma uit in jur, aici pe forum de ex. ce probleme de viata exista la tineri si nimeni nu-i invata.
Vad doua extreme la fel de rele - tineri care se arunca in relatii si sex de la 9-10 ani si se preocupa atunci cand nu-si gasesc pereche si fac copii aiurea in tramvai si tineri de varste mai mari care nu au habar sa abordeze o fata/un baiat, altii care nu stiu ce sa faca din viata lor pe linie profesionala.
Parintii nu stiu unde sunt si ce fac (si alte rude), scoala nu stiu ce face, preotii nu se pricep.

Ce este de facut? Nu este suficient sa-i aduci in credinta si sa-i legi de biserica. Trebuie sa-i inveti viata pas cu pas. Sa umble cu o fata/un baiat, sa stie ce inseamna prietenie, casatorie, familie, sa-si gaseasca profesia potrivita, sa stie ce vor de la viata.
Cine trebuie sa se ocupe de tineri si sa-i invete?

Ioane, lumea are nevoie de psihologi. Tinerii sunt in deruta si in disperare. Ce Sf. Isaac Sirul?! Uite-te pe firul de la aceasta sectiune, un pic mai jos de al tau. Un tanar care nu stie sa se apropie de o fata. Pe un alt fir o tanara care nu stie sa procedeze cu un baiat. Tot aici ai vazut si scris fetei care a termainat o facultate si nu stie ce sa faca. Crezi ca pe ei ii ajuta Dostoievski sau Filocalia?

Nu de teorii si studii abstracte avem nevoie, ci trebuie sa invatam sa ne descurcam in viata asta de zi cu zi, tot mai grea si mai spinoasa.
Sigur, fiecare cu priceperile, talentele si pasiunile lui, dar ce facem cu viata noastra?
Tot vad si citesc despre atatea personalitati, genii in diverse domenii, dar care la capitolul viata personala, familie, sunt un dezastru. De ce oare?

Dragă Sophia, o practică bună se sprijină pe o teorie încă şi mai bună. Sau pe mai multe...
Şi psihologii şi dascălii şi preoţii şi medicii şi orice alţi oameni care vor să facă ceva bun trebuie să studieze temeinic, mai întâi. Şi nu orice, ci lucruri "grele". Miezul lucrurilor, legile, regulile, principiile, nenumărate cazuri aparte, istoria... Mai ales istoria! Că nu-i nimic nou sub soare, nici măcar erorile. Sau mai ales ele.
Filocalia şi marii scriitori sunt, poate, tot ce avem mai bun, mai frumos şi folositor în istoria fixată prin cuvânt. Omul e o fiinţă culturală, nu poate trăi în afara culturii şi contează mult ce fel de cultură îşi însuşeşte. Cultura Duhului, Filocalia, este cea mai folositoare pentru oameni. Altminteri, toată practica noastră e smintită, strâmbă şi căzută. Scăpat din "hăţurile" culturii bune şi frumoase, omul face lucruri rele şi urâte. De unde să ştie şi să poată face altfel?...
Tinerii sunt în derută şi disperare pentru că au cultura prostului şmecher şi a ignoranţei crase şi obraznice. Dacă şi-ar fi însuşi marile lecţii, măcar în forma lor teoretică deocamdată, ştiau acum ce au de făcut - ştiau să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Sfântul Isaac Sirul arată cum se pot dobândi cele mai mari bunuri ale vieţii omeneşti: smerenia, liniştea, rugăciunea - iată comorile omului!
Dostoievski, iarăşi, învie în noi marile dileme ale sufletului omenesc, luptele noastre cu întunericul, cu nebunia patimilor. Speranţa, nădejdea, dragostea sunt şi ele prinse în jocul cărţilor acestora monumentale.

A fi om se învaţă! Însă, de la oameni care nu dau atenţie istorie şi culturii, psihologiei şi Teologiei - nu ai mare lucru de învăţat. Afară, poate, de unele rutine oarbe ale unor îndeletniciri, sterile atunci când sunt lipsite de noimă, de tâlc, de mister...
Problema nu cred că e atunci când nu ştii să te porţi cu o fată... În definitiv, cine ştie?...:)
Nici cu profesia nu e mare scofală. S-o găsi ceva pe lumea asta, pentru oricine.
Problema e ce fel de oameni suntem. Că şi viaţa de aici şi Viaţa din Ceruri atârnă de ce fel de oameni suntem. Oare nu-i aşa?

P.S. Eu continui să mă ocup de Filocalia şi Dostoievski, de Freud şi James, de Ey şi de alţii, deoarece mai întâi ei înşişi au făcut-o. Îmi sunt învăţători, îmi sunt modele şi nu pot trăi altfel decât în duhul lor. Îmi cer iertare dacă asta îţi pare nepotrivit. Psihologii de tip "fă asta!" sunt pe toate drumurile. Eu am alt scop, nu să hrănesc vanitatea efemerului unor mişcări "practice" care nu sunt, cel mai adesea, decât nodurile prefabricate ale următoarelor chinuri.
În final, o rugăminte: pune întrebări "practice", dacă voieşti, eventual oferă şi soluţii acolo unde crezi că poţi s-o faci - nu te reţine nimeni! Iar pe mine, dacă nu ai răbdare să mă urmăreşti, ocoleşte-mă te rog. Pe topicul ăsta eu fac ce pot să fac şi ce am stabilit de la bun început. E bine să faci şi tu ceva, aşa cum doreşti, că doar psihologia e foarte generoasă şi ne cuprinde pe toţi fără să ne înghesuim prea tare..:)

Poate că unul dintre motive stă pitit în tâlcul unor întâmplări ca aceasta:

O blondă se iubeşte cu Einstein. Vor să se căsătorească. Blonda îl întreabă pe E.:
- Iubi, îţi dai seama ce băiat vom avea?!! Frumos ca mine şi deştept ca tine! Iuuppi!!
- Dar dacă va fi invers? - întrebă, dus pe gânduri, bărbatul...


Un alt motiv ar putea fi că personalităţile imature, dependente, pun mari probleme în viaţa de familie.
Mai sunt şi alte explicaţii, desigur...
Una e sugerată chiar în semnătura mea.

Pentru Sophia - Pastorul si bufnita
 

Păstorul şi bufniţa - poveste africană

Pe malul unui lac trăia un păstor mărunţel care dorea să crească mare şi voinic.
Când s-a plictisit de atâta aşteptare, s-a dus la cal:
- Calule sfătuieşte-mă, ca să fiu tot atât de mare ca şi tine! - îl rugă păstorul.
- Mănâncă ovăz şi aleargă toată ziua! Ai să creşti repede - zise calul.
Păstorul făcu ce îi spuse calul. Mâncă ovăz şi alergă de dimineaţa până seara, săracul... Dar nu crescu deloc.
Atunci merse să se sfătuiască cu taurul:
- Cumetre taur, sfătuieşte-mă! Ce am de făcut ca să fiu tot atât de puternic ca tine?
- Paşte iarbă şi rumegă neîncetat. Ai să vezi ce puternic vei fi!
Păstorul se duse acasă şi o lună întreagă păscu iarbă şi rumegă de cu seară până dimineaţa. Dar nu crescu şi nici mai puternic nu deveni.
Atunci se duse după sfat la înţeleapta bufniţă:
- Cumătră bufniţă, tu eşti mare înţeleaptă! Spune-mi, ce să fac ca să nu mai fiu atât de mic şi de slab?
- De ce vrei să fii mai mare şi mai puternic?
- Ca să văd mai departe, răspunse păstorul.
Atunci bufniţa clipi din ochi şi spuse:
- Dacă vrei să vezi mai departe, urcă-te în copac!

.....:)

Pentru Sophia - Cine este Isaac?
 

Înainte de a continua să încropesc în marginea Filocaliei X, aş vrea să reamintesc, Sophia, câte ceva despre autorul ei. Poate nu ai avut răgaz să citeşti, de-o vreme şi poate nu ştiai că Sfântul răspunde tocmai nedumeririi şi supărării tale, în vremea când era Episcop.
A fost episcop pentru o zi! O singură zi, episcop al Ninivei.
Lăsînd pustia, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, Isaac a acceptat să primească hirotonia de episcop. Dar chiar în ziua când a primit hirotonia, şezînd în locuinţa episcopiei este vizitat de doi oameni care aveau oarece gâlceavă pentru nişte bani - unul cerea să i se returneze o datorie iar celălalt cerea puţină amânare...
Creditorul îi spuse Episcopului: "Dacă acesta refuză să-mi dea ce îmi datorează, îl voi preda îndată judecătorului."
Sfântul îi răspunse, însă: "Dacă, după porunca Sfintei Evanghelii, tu nu trebuie să ceri nici cele ce ţi s-au luat, cu atât mai mult trebuie să te înduri şi să-i îngădui o zi ca să-ţi plătească ceea ce-ţi datorează."
Dar creditorul fu neîndurător: "Lasă acum cele ale Evangheliei."...
(Şi iată, Sophia, că aici îmi amintesc cum ziceai mai devreme - să lăsăm pe Isaac Sirul, că astea-s lucruri grele pentru cei care şi-au făcut meserie din Filocalie şi alte lucruri savante... Dar oare nu ne-au fost lăsate, acestea - Evanghelia, Filocalia etc. - tocmai ca să putem trăi cu adevărat? Şi nu trebuie să ni le însuşim şi să le practicăm, dacă voim să vieţuim omeneşte, peste furtunile existenţei, îndreptîndu-ne cu nădejde şi bun ajutor spre Acasă?)

Atunci Isaac a zis:
"Dacă acesta nu ascultă de poruncile Evangheliei şi ale Domnului, ce voi face eu însumi aici?" - şi văzînd că viaţa lui avea să fie tulburată şi împrăştiată de griji, s-a retras din scaun şi a revenit în pustie, unde a rămas până la moarte.
(Noi ne alungăm învăţătorii, apoi ne plângem că nu suntem ajutaţi şi că viaţa e grea, of. Că suferim multe chinuri nedrepte, că lumea nu ne înţelege, vai, nu ne iubeşte. Nu voim nici sfat, nici explicaţie, nici sprijin, nici poruncă. Orice solicitare ni se pare prea grea, uneori prea pretenţioasă, savantă şi lipsită de aplicaţie concretă. Ce voim, atunci? Şi cum credem că vom izbândi? Nu poate trăi nimeni viaţa vreunuia în locul aceluia...)

Iar Sfântul Isaac şi-a scris Cuvintele pentru noi, spre folosul luminării şi îndreptării vieţii noastre, precum a zis:
"...am primit din cercetarea Scripturilor
şi din guri adevărate
şi, puţin, din cercarea însăşi."
Deci din studiu şi învăţătură, mai întâi, Sophia!.... Apoi şi din experienţa dureroasă a propriilor încercări care, departe de a-l doborî, l-au întărit încă mai mult deoarece învăţătura lui era bună şi temeinică. Era însăşi învăţătura Duhului! Pe care sfântul a îmbogăţit-o, nuanţînd-o, cu fapta proprie...

Sfântul Isaac Sirul nu scrie pentru ca noi, Sophia, să ne punem pană la pălărie şi să ne facem "profesii" rupte de viaţă, din studiul Filocaliei.
Ci, tocmai pentru că el cunoaşte dificultatea drumului către Viaţă, către Acasă, nu îşi poate reţine iubirea pentru noi, urmaşii săi şi, indiferent sub ce formă şi în ce împrejurări ne vom trăi vieţile, el ni se alătură ca un bun ghid, ca o încercată călăuză, spre a ne orienta pe Cale.
Să îl urmăm, aşadar, mai degrabă decât să ne reproşăm unul altuia că nu dăm curs unor cestiuni arzătoare cum ar fi problemele neasemuite ale flirtului sau dificultăţile găsirii unui loc de muncă... Reţete despre flirt, ce-i drept, n-ai să găseşti la Sfântul. Nu se pricepea la asta, el se ocupa cu Dragostea. Nici despre locurile de muncă de azi nu prea avea cunoştinţă, el devenind şomer după doar o zi de lucru, nici aceea încheiată...:) Vom găsi, însă, la el, mulţime de luminări şi mângâieri pentru sufletul care caută învierea şi rodirea, dincolo de micile mizerii ale existenţei.
Ca psiholog, pot să-ţi spun că nu micile frecuşuri îi doboară pe oameni, nici marile catastrofe personale ori colective, ci precaritatea ori absenţa educaţiei sufleteşti fundamentale. Aceasta o oferă cel mai bine Evanghelia şi Tradiţia Bisericii. Sau Tradiţia şi Evanghelia, dacă vrei...:)

Mesajul tau de aseara m-a suparat cumva si hotarasem sa nu mai intru sa scriu aici, sa-ti respect dorinta si sa te ocolesc. Suntem de altfel si foarte diferiti.
Zilele trecute am citit framantarile acestor tineri de pe forum, care nu sunt singurii, ca mereu vin unii ca ei. Stiind ca tu lucrezi cu tineri, intr-o scoala, m-am gandit ca trebuie sa pui accentul pe ceea ce faci si chiar sa dezvolti, pentru ca este nevoie mare.
Vad ca tinerii sunt in deruta si nimeni nu se ocupa de ei, sunt trimisi de la Ana la Caiafa. Preotul nu stie sa-i lamureasca, psihologul nu se baga si-i trimite la preot. Si tot asa.
Parintii nu sunt pentru ca ori lucreaza fara limite, ori mai au si alti copii, ori ca nu mai sunt pe lumea asta, ori sunt si ei intr-o mai mare deruta.

M-am suparat si cand ai spus ca sotia ta nu a gasit serviciu in profesie, cand atatia oameni nu au la cine sa mearga si cad in suferinte grele.

Nu va invinovatesc pe voi personal ci ma stradui sa inteleg lumea asta fara sens. Unii care nu stiu ce sa faca dupa ce au invatat atata, altii care nu stiu unde sa gaseasca ajutor fiindca nu se gasesc specialisti si locuri de terapie, etc.

Sigur ca fiecare este liber sa practice ce meserie si hobby vrea, sa citeasca ce vrea.
Nu mai intru in detalii ce debandada este pe lume la ora asta, in orice domeniu privim.

Povestea africana nu am inteles-o. Nu stiu ce anume vrea sa spuna.
Poate ca tocmai despre haosul despre care vorbeam mai sus. Unul cere sfat si fiecare ii spune ceea ce se pricepe el, dar care nu se potriveste celui care cere sfatul.

Acum despre credinta si Filocalie.
Intr-o zi, la o predica, ne-a vorbit preotul despre Filocalie. Atunci am auzit pentru prima data despre ea. Termenul il mai auzisem, dar nu stiam la ce se refera cartea.
Ideea m-a atras si l-am rugat in privat sa-mi imprumute si mie cartea asta s-o rasforiesc macar. Spunea ca o are.
Mi-a spus atunci ca este grea, ca este de fapt pentru monahi, ca scrie treptele de urmat de ei in desvarsire in manastire. Dar ca daca vreau s-o citesc, se gaseste in tara in librarii.
A mai spus ca poate pentru noi sa fie mai accesibile primele cateva trepte.
Ulterior am cautat pe internet si am gasit ceva. Am incercat sa ascult (la inceput gasisem ceva audio).
Intr-adevar mi se pare foarte grea.
Am mai spus eu mai de multe ori. Nu stiu cum sunt facuti unii oamenii de umbla asa usor cu asa limbaje si idei. Si mai ales pentru cine scriu ei. Ca este clar ca nu se adreseaza unora obisnuiti, fara talente, care nu inteleg textul.
Si am renuntat.
Si in credinta, ca in orice altceva iti trebui un talent. Nu toti sunt la fel.
Unul prinde imediat limbile straine, atul nici in 10 ani nu poate invata, la fel cu matematica, sau sportul, sau desenul, sau muzica.
Imi place pictura de ex., dar numai s-o privesc si numai ceea ce-mi spune ceva. In ziua de azi nici nu mai stii ce este arta. Unul ia o sarma si o indoaie si zice ca este lucrare de arta, altul aseaza doua carpe sau doua bete cumva si zice la fel. Pentru mine un da Vinci sau un Raffael inseamna arta.
Stiu sa lucrez la PC si ma descurc repede in programe. Dar niciodata nu am inteles programarea.

Si eu citesc carti religioase, dar ceva care sa inteleg eu si sa ma lamureasca, sa-mi ajute concret.

Sigur ca Evanghelia este importanta, pildele, dar sunt limite.
Legat de exemplul tau de mai sus:
Oamenii aia s-au dus la ierarh sa le faca dreptate. El a facut asa cum spune in credinta.
Judecatorul face dreptate dupa legi, dupa coduri civile si mai stiu eu.
Sunt lucruri diferite. Cum spunea si preotul nostru: dreptatea lui Dumnezeu este altfel decat cea a judecatorilor pe pamant. Sunt pilde care sunt foarte greu de inteles pentru noi oamenii.

Si revin la intrebarea mea inca nelamurita - ce inseamna "duhovniceste"? Cu ce te ajuta preotul si cu ce te ajuta psihologul, terapeutu?. Cand te duci la unul si cand la altul?
Vad ca si tu le amesteci putin. Pana unde este suferinta "lumeasca" si de unde este suferinta "duhovniceasca"?
Am citit zilele trecute ca s-a facut un film romanesc grozav, chiar premiat, pe baza cazului cu tanara monahie care a murit la manastire ("Dupa dealuri" se cheama filmul.
Boala trupeasca, sufleteasca, demon. Cine poate diferentia si diagnostica corect?

La fel cum nu pot sa inteleg daca in unele cazuri e vorba de farmece, blesteme, voia Lui Dumnezeu. De ce nu se rezolva anumite situatii si sunt in blocaj?

Eu am mai povestit aici. M-am dus cu o problema la parintele Galeriu. Eram daramata. Nu mi-a dat nici Evanghelia s-o citesc, nici Filocalia, nici altceva bisericesc. Ne-am rugat cu cuvinte simple, dar din suflet, impreuna, m-a mangaiat sufleteste si mi-a dat niste carti lumesti. Cele ale lui Elisabeth Kübler-Ross.
A gresit?

Eu spun ca fiecare poate si trebuie sa dea sfat in ceea ce stie el, in ceea ce a trait personal. De mii de ani se pune accent mare pe batranii satului, pe sfatul batranilor. Pentru ca ei aveau o experienta de viata, stiau multe lucruri. Unul se pricepe la mestesuguri, altul la credinta, altul la medicina (vraci), altul la construit de case, la negot.
Si stiau si sa umble cu o femeie, sa aibe o familie, sa creasca prunci.

Astazi stii cum s-a ajuns?
Ne ducem la calugari sa ne invete sa ne gasim sot/sotie si ce sa facem cu copiii, ne ducem la preot ca sa ne vindecam de boli sufletesti si trupesti, la medici si psihologi sa invatam credinta. Inginerul vinde in piata, economistul construieste masini, medicul veterinar ingrijeste copii la gradinita sau preda in scoli arte si sport.
Toata lumea stie de toate.
Spune si tu acum, ti se pare normal?
Pana la un punct ar merge, pentru ca si alegerea profesiei a ajuns tot aiurea. Nu studiezi ce trebuie, sau piata muncii vrea altceva decat se studiaza. Multi isi regasesc pana la urma drumul pe care trebuia de la inceput sa mearga conform talentului si pasiunii.
In acest ghiveci ne invartim toti, fara exceptie.

Si trebuie dat sfatul potrivit omului si situatiei. Nu exista un leac universal care sa fie bun la toate si oricand. Oh, bine ar fi sa fie unul asa.

Intrebare:

Ce intelegi tu prin educatie sufleteasca de baza si cine trebuie s-o faca?
Parintii, gradinita, femeia straina (dadaca), scoala?

Chiar daca nu stiu la ce te referi mi se pare ca ai dreptate.
Dar nu vezi cum este lumea de sucita?
Parintii, mai ales mama, pleaca sa lucreze si copiii...
Nu stiu unde, in presa, sau la televizor, am vazut o imagine cu o politiciana din nu stiu ce tara, care statea in parlament cu pruncul la piept.
Cui ii foloseste asta? Imi scapa formula latineasca draguta.

Si pe urma la cresa, la gradinita, sau cu dadaca. Bunicii nu mai sunt in cadru, ca lucreaza tot mai mult.
Si ghici cine se ocupa de copii? ...Internetul!
Am auzit ca exista deja si apps-uri pentru ingrijire copii. Mama ei de informatica! Bunicile si mamele noastre cum s-or fi descurcat frate?

Mai mult nu am ce sa spun.
Ajung adulti si nu stiu nimic. Si nici ca adulti nu ai unde sa te duci sa ceri sfat sau ajutor. N-ai. Doar vreun app ceva!
Nimeni (rude, prieteni etc.) nu are timp, nu te mai vezi, nu tu un mail, nu tu nimic. Nu inteleg si pace. Izolare totala.
Daca ar exista cabinete multe cu oameni priceputi care sa ajute oamenii. Sa te duci la ei sa ceri sfat de viata cand nu ai pe nimeni si iti vine sa urli si sa-ti pui capat.
Cabinete pentru orientat copiii si tinerii suflteste, profesional, pentru familie.

Lume, soro lume! Incotro te duci?

Vezi, ai dat singură răspunsul...:)

Educaţia asta începe din familie, de la primele întâlniri ale pruncului cu mama, cu tata, cu ceilalţi ai casei... În dragostea şi priceperea mamei şi a tatălui stă mai întâi Evanghelia şi Filocalia (aceasta nu e o carte, sunt mai multe reunite sub această denumire; în accepţiunea restrânsă, consacrată, are la noi traduceri strânse în 12 volume, din câte ştiu; sunt texte din scrierile Sfinţilor Părinţi, prezintă treptele pocăinţei - curăţire, iluminare, desăvârşire, aşa cum au fost ele cunoscute/experiate de Părinţi în Duhul).
În relaţia concretă cu părinţii, copilul îşi însuşeşte modul de a fi apropiat sau depărtat de Evanghelie. Apoi vin experienţele cu alţi oameni, întâlnirea mediului bisericesc (cu toate ale lui, bune şi mai puţin bune - fiind acolo tot felul de oameni...), poveştile, cărţile, arta, cultura... Acesta e fundamentul educaţiei. Dumnezeu lucrează prin harul Său în toţi aceştia - părinţi, credincioşi, scriitori, artişti etc. Copilul care trăieşte într-un astfel de mediu creşte cu un altoi bun şi va avea şanse sporite să facă faţă feluritelor încercări ale vieţii. Dacă oamenii aceştia sunt, însă, deja vitregiţi de frumuseţe şi bunătate sufletească, atunci copiii vor suge otravă odată cu laptele.
Însă şi mai târziu, în viaţă, omul poate întâlni lucrarea lui Dumnezeu în istorie, în oameni - poate fi vorba de întâlnirea unor oameni providenţiali, de un maestru, de un grup, de o carte etc. Fundamentele educaţiei pot fi reconstruite şi la vârste mai mari, chiar dacă nu cu aceeaşi uşurinţă ori productivitate.
Fapt este că omul are mereu chipul lui Dumnezeu în el, iar asta e deja nucleul oricărei educaţii de bază. Tinde singur la frumuseţe şi adevăr, are un fel de instinct care îl îndrumă spre Adevăr, spre Acasă. Însă acest nucleu trebuie ajutat de oameni, de cultura umană. Deci e foarte important între ce oameni trăim şi de la ce "fântână" culturală ne adăpăm mintea, inima, sufletul... Izvoarele culturii Duhului sunt, din fericire, multiple.

Alte vremuri, alte obiceiuri, altfel de familii.
Noi am rămas tradiţionali. Neavînd bunici, copiii noştri au fost şi sunt crescuţi de noi, în primul rând. Nu i-am lăsat singuri, rătăciţi prin "lume", decât în anumite contexte sigure, atât cât mai poate fi ceva sigur/bun/folositor în lumea de azi. Am făcut toate împreună cu ei - şi activităţile de acasă şi timp liber şi sport şi muzică şi munca la ţară şi mersul la biserică. Toate împreună, aceasta a fost şi a rămas soluţia noastră. Din acest motiv, de când am devenit tată eu nu am mai putut deveni nimic altceva. Am pierdut, aparent cel puţin, cam tot ce eram înainte (mare brânză). Uneori îmi pare rău... dar pentru foarte puţin timp...:)

Sunt tot felul de cabinete peste tot.
Dar primul cabinet ar trebui să fie familia - mama, tata, bunicii, fraţii, rudele...
Apoi biserica, ceilalţi credincioşi. Apoi psihologii, medicii etc.
De fapt aşa şi este, însă nu prea se practică mersul şi lucrul în cabinet. E mai comod să stai şi să te vaiţi, cultivînd aceleaşi rutine păguboase, care se repetă mecanic zi după zi...
Unii fac acelaşi lucru şi în cabinete: freacă menta, vin să îi înveţe ei pe educatori/preoţi/doctori, ce şi cum.
Asta e!

Sophia, nu obişnuiesc să dau "dezlegarea" unei poveşti metaforice, cum e aceasta. Astfel de texte sunt scrise (de înţelepciunea colectivă a unei comunităţi, a unui popor) pentru a trezi fiecărui cititor o mişcare sufletească personală, potrivită fiecăruia.
Deci ar fi o greşeală să spun că "poanta" poveştii e asta sau cealaltă...

Pe mine, însă, m-a dus gândul spre cultură, spre Biserică, spre un maestru, spre ceva sau cineva mai înalt decât mine... Spre rugăciune, poftim!
Asta îmi sugerează cuvântul "copac" şi văzutul mai departe...

Şi mi-am amintit o vorbă a unuia, cum că noi cei de azi suntem nişte pitici, da, însă cocoţaţi pe umerii unor giganţi. Din vechime... Aşa încât putem să vedem mereu mai departe...
La cocoţat, fuguţa, aşadar! Jos în ierburi poate fi foarte umed şi, vai, repejor se lasă seara, apoi noaptea, iarna...

Dialogul de aici, Sophia, mi-a adus iarăşi înaintea ochilor minţii, ca pe o prioritate, problematica învăţării.
Firesc, mai întâi, întrucât psihologii studiază în foarte multe feluri activitatea de învăţare umană. Majoritatea cursurilor noastre din facultate (cu atât mai mult studiile şi formările ulterioare) abordau (şi) învăţarea. Activitate de foarte multe feluri, care nu se reduce nicicum la învăţarea şcolară, aceea pe care o confundăm noi cu instrucţia mai mult sau mai puţin educogenă, din şcolile de pretutindeni.
Se pare că omul este, pur şi simplu, destinat pentru învăţare. Adică pentru reorganizarea permanentă a cunoştinţelor şi modalităţilor de prelucrare a informaţiilor astfel încât, la o nouă experienţă cu acelaşi tip de situaţie-stimul să nu mai repete o greşeală sau, pur şi simplu, să câştige ceva în planul eficienţei, al satisfacţiei etc.
În general, noi zicem că atunci când omul nu mai învaţă e deja bolnav. S-a petrecut ceva rău în sufletul său, s-a "blocat" o resursă sau un proces, are o problemă care îl scoate din firescul devenirii lui şi care îi ameninţă mai întâi adaptarea.

În mod curios, însă, învăţarea e privită şi ea, astăzi, în chipuri tot mai ciudate. Deşi Domnul i-a făcut pe primii oameni ca să înveţe. Şi primul rateu l-au dat la examenul de după păcat când, în loc să îşi cerceteze eroarea şi să ceară sfat pentru devenire, ei au negat căderea şi au dat vina unul pe altul, inclusiv pe Dumnezeu (măgăruşul de Adam a făcut asta, reproşîndu-I Domnului că i-a dat-o pe Eva...). Nu ştiu dacă această blocare a devenirii/învăţării e o consecinţă strictă a păcatului sau e şi un indiciu că unde-şi bagă dracul coada nici măcar să învăţăm nu mai putem, cert e că învăţarea a devenit înalt comentabilă şi contestabilă. Oamenii se simt, parcă, jigniţi atunci când sunt invitaţi să înveţe! Adulţii, mai ales, au impresia că s-a terminat cu învăţarea, care era exclusiv treaba aia nesuferită din timpul şcolarităţii, şi se grăbesc să devină ei înşişi învăţători. Pretind multe în schimbul vreunei oferte de învăţătură, umblă cu nasul pe sus şi se cred deştepţi-foc, se luptă între ei pentru primatul în planul învăţătoresc, fac bălăceală mare... De parcă ei, învăţînd pe alţii şi pe ei înşişi, fac altceva decât un lucru firesc, pus în firea omului încă de la început de către Bunul Dumnezeu.

*
Aș vrea să mă opresc aici doar asupra învățării prin participare, în relația iubitoare cu semenii. Nu mă voi referi la toată învătarea socială (domeniu imens, cercetat de psihologia socială), ci numai la ... graviditate, naștere și alăptare.
Mă opresc asupra acestor 3 evenimente/etape, deoarece ele arată clar demnitatea excepțională a învățării, prioritatea ei în viața omului.
Medicii şi unii psihologi au adus deja nenumărate dovezi că omul învaţă să trăiască încă din primele clipe de viaţă intrauterină. Toate procesele biochimice care au loc în intimitatea placentei sunt o comunicare între mamă şi copil, care solicită pe acesta din urmă să dobândească noi şi noi mecanisme de supravieţuire şi dezvoltare. Programul lui genetic adaptativ se activează şi lucrează strict în relaţie cu mediul oferit de organismul mamei lui. Nimic nu decurge de la sine ci, după cum s-a tot înţeles, este o continuă solicitare căreia puiul trebuie să îi facă faţă - altmiteri se îmbolnăveşte şi, eventual, moare. Acest proces este însă asistat şi influenţat nu doar de mamă, ci şi de alţi oameni - medicii, mai întâi. În anumite situaţii, medicii intervin pentru a solicita organismul care se dezvoltă spre a depăşi obstacolele (diverse disfuncţii, boli etc.). Dar nu numai copilul învaţă, ci şi mama! Şi corpul şi sufletul ei se adaptează la noua relaţie, proces pe care îl cunosc toate femeile care au purtat un copil în pântece. Multe se petrec în timpul gravidităţii... Mii şi mii de transformări, care antrenează deja alte şi alte persoane (familia etc.) şi care nu fac altceva decât să îi solicite pe oameni la învăţare, la restructurare, la modificări mai mult sau mai puţin substanţiale în modul de a fi. Este o sărbătoare a vieţii, una colectivă, precum este şi o aventură uneori extrem de solicitantă.

Momentul naşterii este, încă mai mult, o luptă unde se vede mai clar că omul e o fiinţă programată pentru învăţare, pentru căutarea şi descoperirea soluţiilor, pentru comunicare şi cooperare. Naşterea este un fenomen de excepţie în viaţa omului, când toate programele rulează la parametri excepţionali. Fără o plasticitate remarcabilă şi fără o libertate în rearanjarea multor variabile, naşterea poate fi o catastrofă. Înveţi să trăieşti sau mori! - pare a fi legea. Şi, uneori la modul spectaculos, aici se desfăşoară una din cele mai emoţionante colaborări omeneşti: pruncul, mama, doftorul etc. îşi unesc eforturile şi speranţa, resursele toate, pentru ca om nou să iasă în lume!...:) E un efort care, atunci când e încununat de triumf, aduce una din cele mai mari bucurii omeneşti... Pesemne că şi-n ceruri e bucurie mare. Sper...

Cât priveşte alăptarea, aceasta merită un comentariu aparte. Deocamdată reamintesc un lucru bine ştiut: fără a învăţa cum să îşi pună, adecvat, în practică instinctul suptului, pruncul moare de foame.

Sa nu fim asa pesimisti. Exista artisti contemporani care te vor surprinde, sau cel putin asa ma surprind pe mine.
Si mie imi place arta foarte mult asa ca m-am abonat la niste pagini astfel incat in fiecare zi imi apar o gramada de opere atat de originale, frumoase, interesante, e ca un izvor care nu seaca niciodata.

Ca exemplu, mie personal cel putin imi plac Vicente Romero Redondo, Vladimir Volegov, Georgi Petrov, Pavel Mitkov, Pedro Roldan Molina, si precis mai sunt, de tot stai si te intrebi de unde atata minunatie.

Păi dacă o îndoaie frumos...:)

...:) Da!...
Chiar aşa: oare de unde?...:)

Mai intai pun un link cu articolul de azi de pe acest site. Mi s-a parut interesant, chiar daca nu grozav scris. Tema este interesanta.

http://www.crestinortodox.ro/editori...am-137555.html

Are legatura cu mesajul lui Ioan de mai sus, pentru ca mi se pare ca el judeca aspru si fara nici un drept.
Nu poate stii el ce a fost cu omul la cadere si nici de ce a fost creat de Dumnezeu (cine trebuia sa invete omul sau Dumnezeu, ca n-am inteles bine?). Si a mai fost o discutie pe tema asta, la care nimeni n-a gasit raspuns. Oare cum a vrut Dumnezeu Tatal sa faca omul? Perfect? Daca da, atunci n-ar fi cazut in pacat. Perfect inseamna fara greseala si rezistent la toate. Sau doar om?
I-a dat totusi niste lucruri pe care numai el, omul, le are: sentimente, gandire.
Si astea influenteaza si pot duce la pacat. Oare daca nu era asa, era perfect omul?
Suntem atat de diferiti de Dumnezeu! Cand ma gandesc la felul in care iubea Iisus si felul la care iubim noi, de exemplu. Scena aceea in care El se afla intr-o adunare, vorbea oamenilor si a venit Maria sa-l caute. Nu era mama lui, asa cum vedem noi pe mama noastra, ci in altfel.
Scena in care copil fiind a fost pierdut de parinti si apoi regasit in sinagoga. A raspuns cu totul altfel decat un copil obisnuit, nu a cerut iertare, nu a avut teama.

Asa ca despre ce vorbim noi? Ce vrem noi, oamenii, de la om? De ce il judecam si il comparam cu Dumnezeu?

Eu spun ca invatam toata viata, in diverse moduri. Cea mai mare invataura ne-o da viata insasi. Trecem prin atatea situatii dificile si pe care trebuie sa le trecem, de multe ori singuri.
Mi se pare ca omul indura mult, plateste mult prea mult pentru o greseala omeneasca la urma urmei si nu asa grozava.
Poate ca eu asa vad lucrurile si n-o fi bine.
Dar daca ma uit la articolul din link, care se bazeaza totusi pe scripturi este ceva care se bate cap in cap si care deruteaza.
Iisus a fost bun, il vedem in scripturi ca nu bate, nu pedepseste, nu este dur.
Poate doar exceptia cand da cu biciul la negustorii din templu.
Pe de alta parte a pedepsit (in fiinta Tatalui) omenirea intreaga si pe termen nelimitat.
Unde este adevarul?
In plus omul primeste o gramada de incercari si pedepse, individual.
Lucreaza El diferit ca Tata, ca Fiu si ca Duh?

Nu stiu. Sincer nu pot intelege mare lucru. Si ma mir ca altii pot si judeca aspru si cu multa siguranta. De unde aceste capacitati?

Da, invatam toata viata. Daca din pantecele mamei? Poate. Cine stie asta?
Dar fiecare invata altfel. Are altfel de capacitati si in fond si alte premize.
Un copil amarat din Africa invata altfel/altceva decat un copil de la o curte regala din Europa.

Noi nu suntem vinovati nici pentru educatia de baza, de care vorbea Ioan mai sus, pentru ca ne nastem si traim in conditii pe care nu ni le alegem noi si nici pentru capacitatile noastre de invatare limitate.

Cati dintre noi au crescut cu bunici si cati mai cresc astazi? Putini si tot mai putini. Bunicii sunt departe ca localizare, dar si ca timp, pentru ca trebuie sa lucreze pana la varsta inaintata.
O sursa de invatat s-a dus deci. Pentru ca asa au vrut/vor unii.

Cati copii nu se nasc si cresc numai cu un parinte, sau chiar fara amandoi? Cati copii nu au frati, surori, sau alte rude?
Si daca au parinti, depinde ce pot acestia sa-i invete, cat stiu si ei la randul lor.

Si educatia difera mult de la generatie la generatie.
Noi, din generatia mea, am fost crescuti cu mai multa severitate, dar si cu o oarece autonomie. Am stiut de ce invatam, ce profesie vrem, am avut alte preocupari. Nu a existat sa fie vreunul fara profesie invatat.
Nu in Romania.
Si mai primeam si cate una la fund si nu ne-a facut rau. Sigur, in limita normalului.
Si am invatat mult mai multe si teoretic si practic (invataturi de viata).

Azi este cu totul altfel. Copiii sunt foarte rasfatati. Au voie orice, ca altfel vai, sunt traumatizati.
Cati copii se duc azi la cumparaturi? Noi mergeam de cand invatam sa socotim.
Stateam cu cheia de gat, stateam singuri acasa, ne incalzeam mancare, ne faceam programul. Lectii, cat cuprindea. Si examene la fel.
Azi se da lege sa nu mai aibe copiii lectii de facut acasa.
Copiii au after-school, au bone. Nu ajuta in casa, nu stau o clipa singuri.
Cate avem noi si cate au ei?
Cat citeam noi si cat citesc ei, cat mergeam noi la opera, la teatru si concerte, si cat merg ei?
Stiu, sunt alte conditii, si totusi mie mi se pare ca nu sunt crescuti bine.
Nu au copilarie, nici nu vor s-o mai aibe. Nu stiu de ce.
Au altfel de preocupari si indraznesc sa spun ca stiu mai putine decat noi si mai ales...in a se comporta.
Nu este vina lor. Este a parintilor, a sistemului actual, a psihologilor si specialistilor care au schimbat mult in educatia si formarea copiilor.

Ma uitam zilele trecute la televizor la un documentar despre copii si jucarii. Comparativ. Ce jucarii frumoase au existat inainte! Ce papusi si masinute si trenulete!
Azi copiii nu stiu sa se joace cu asa ceva. Sunt ingrozita. Sincer.
Si joaca este un mod de invatare. Si s-a pierdut si ea, din pacate.

Nu omul in sine este vinovat de directia pe care o ia, ci sistemul pe care tot el il creeaza. Automatizarea fara limite, electronice etc.
Si asa se pierd si sentimentele: iubire, caldura, prietenie, lacrimile (si alea utile totusi), bucurie etc.
Devenim roboti. Si robi ai banilor.

Ştiu câte ceva, că şi eu sunt om...:)

Ce dileme ai şi tu, Sophia...

Şi atât de asemenători! Mai ales cu Dumnezeu-Omul suntem pe cale (măcar unii dintre noi) să ne asemănăm tot mai mult!...:)

Şi degeaba. Nu învăţăm nimic, repetăm aceleaşi prostii. N-ai băgat de seamă?

Ce-a făcut, Sophia??!... Ce zici tu aici?

Adevărul este Domnul. Adevărul, Calea, Viaţa...

De la extratereştri. Cel puţin în cazul meu.


Mda... Şi un pic extratereştri, da....

1. Ai spus ca Dumnezeu a creat omul ca sa invete si eu nu am inteles cine sa invete. Si mai intreb si de ce?

2. Me refeream la pedeapsa pe care ne-a dat-o pentru pacatul facut de Adam si Eva. Sunt trista pentru asta si totusi Noul Testament ma bucura.
E un amestec. E greu sa intelegi credinta. Poate nici nu trebuie. Doar putin...

3. Intrebam si eu sincer de unde au unii anumite capacitati. Dar imi raspund singura ca Dumnezeu a dat la fiecare anumite talente si misiuni.
Eu nu pot citi carti ca tine sau altii (de teologie avansata, Dostoievski si altele). Dar pot altele. Si invers. Ma consolez deci.

Hai sa ne luminam putin si sa ne vedem de post si mai apoi de Nasterea Lui.

Toate cele bune, Sophia!
P.S. Asta e de la extraterestri, nu de la mine.

Nimic nou.
Totul se repeta.
Deh! daca altceva mai bun nu se poa....
P.S. Vivat PSD! Si vivat lupta pravoslavnicilor impotriva homosexualilor si a tuturor ereziilor!

Cam asa si eu cu arta. Ca intreba Ioan retoric, "chiar, de unde" vin minunatiile.
Stiu de unde, dar uneori ma mir sau chiar mi-e "ciuda" :))
Am fost o data la o expozitie a unor artisti locali aici unde traiesc acum si am ramas din nou surprinsa. Am zis "no uita-te tu cati oameni talentati si eu nu-s printre ei" :)) dar ma consolez si eu cu ideea ca oi fi avand alte talente.

Hîm... Treaba asta cu talentul a făcut obiectul multor dezbateri în psihologia artei, a creaţiei.
Se tot zice, ditamai platitudinea dealtfel, că talentul singur nu dă roade, că trebe cultivat etc. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a dat nişte talanţi, apăi... Avem o pildă pe tema asta. S-ar putea ca la Judecată să ne fie prieten ori duşman tocmai talantul, în funcţie de cum şi cât l-am înmulţit. Poate că ăsta este, într-adevăr, un mare păcat - să îţi neglijezi talanţii dăruiţi de Dumnezeu, pierzînd vremea cu orice altceva. Sau "vânzîndu-i" pe lucruri de nimic...

Nu îmi amintesc, însă, ca în diverse lucrări de psihologie să fi întâlnit următoarea temă: presiunea/constrângerea, irezistibilă uneori, a talentului asupra vieţii unui om.
Dar unii dintre artişti (deşi talentul nu e doar pentru arte, la sensul restrâns, însă duce orice activitate la nivelul artei..:)) afirmau că n-ar putea trăi fără să lucreze la "treaba" lor.
E un fel de necesitate intensă ori e ca o durere surdă de dinţi care îţi aminteşte mereu că ai de făcut un lucru important. Te sâcâie permanent, mai intens ori mai discret, uneori te constrânge imperios. Nu poţi trăi, dacă nu-i dai curs.

Cred că acesta e semnul distinctiv al talentului: nu poţi trăi dacă nu i te dăruieşti. Firesc, dealtfel, fără prea mare gălăgie ori crispare.
Sau, mă rog, ce trăieşti nu prea resimţi ca fiind viaţă împlinită - orice alte "isprăvi" demne de admiraţia lumii ai fi făcut. Un simţământ de vinovăţie, mai discret ori mai evident, te însoţeşte mereu, până când... până când lepezi toate ale tale (le pui mereu în surdină, cu tot preţul plătit pentru asta, preţ pe care ţi-l asumi mai uşor sau mai greu) şi te dăruieşti lui, acelui "daimon" interior. Atunci, din câte am auzit, viaţa capătă sens, lumină, iar bucuriile şi tristeţile au alt ton, altă alură...

În concluzie, a presimţi şi spera, doar, că avem un talent sau mai multe nu prea e lucru de consolare. Dimpotrivă, e un gând care ar trebui să stârnească trezvia, să ne ascută cercetarea de sine şi simţământul de urgenţă, cumva. Dacă îmi trece viaţa fără să-mi fi descoperit şi cultivat talanţii? - e o întrebare plauzibilă şi, cred, recomandabilă într-o anumită măsură. Cât să nu devină prea anxiogenă şi paralizantă, vreau să zic...:) Că are Domnul grijă să-i arate fiecăruia pe unde-i este pitită comoara şi cam cum ar putea să o sporească. Dacă ar voi omul, dacă s-ar îndura, în sfârşit să se lepede de nimicuri...

Ziceam mai sus de un soi de constrângere internă, ca semn al talentului care se cere cultivat.
Mai este şi o altă modalitate, însă, prin care talentul se comunică, se vesteşte conştiinţei noastre: un fel aparte de plăcere! O chemare, abia simţită, care îţi mângâie inima şi care îţi dă imagini ori gânduri care te însufleţesc/te îmboldesc să te apuci de treabă.
O pornire dulce, uşoară, un fel de atracţie irezistibilă, un soi de momeală...
Şi acesta e un semn al talentului, experiat probabil de fiecare.
Cele două modalităţi de chemare (prin împingere/constrângere şi prin atracţie plăcută, atrăgătoare) se împletesc în viaţa omului şi îl ţin în tensiunea lucrătoare, uneori mai aspru alteori mai plăcut, acţionînd diferit în funcţie de starea omului şi împrejurări.
Văd asta ca pe ajutorul lui Dumnezeu pe care ni-l dă permanent aşa încât să ne cultivăm talanţii încredinţaţi. Căci Domnul nu porunceşte şi pleacă, lăsîndu-ne singuri, ca să ne scărpinăm încurcaţi în cap la vederea unui munte de griji ridicat înainte. Ca un părinte bun şi foarte îndrăgostit El Se ţine mereu aproape, veghează, intervine, sugerează etc. Plouă cu Har, dar noi am inventat în istorii tot felul de umbrele şi umbreluţe cochete.
Că adevărat este şi acest lucru: Soarele e şi foc mistuitor. Omul tre să înveţe (iarăşi!) să se dăruiască luminii. Lumina poate fi ucigătoare. Mulţi proşti şi lacomi au păţit-o, prin vremuri...
A învăţa să nunteşti cu Lumina! Ce solicitare măreaţă, ce dar neasemuit, accesibil doar omului, fiinţă a întregii libertăţi...

N-am mai raspuns pentru ca pur si simplu m-am tot gandit la ce ati scris si m-am tot analizat zilele acestea sa-mi caut "talantii" dar tot nu e prea clar. Am impresia ca am mai multi talanti, unii sunt ingropati, unii nu prea. Dar in pilda din Evanghelie nu este nici un om care si-a ingropat o parte din talanti si pe altii i-a lucrat...ce sa faci, misterele vietii. Dar "totul e bine cand se termina cu bine", sa speram ca a fi bine pentru toti, inca suntem "la lucru".

Asta cam aşa este! Dar nu cred că ar trebui să ne împiedicăm de acest amănunt..:)
Uite aici un cuvânt al Patriarhului nostru:
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...or-139354.html

Accentul pare pus pe dărnicie, pe a oferi semenilor din darurile oferite ţie (sănătate, pricepere, virtute etc.), pe a face ca Mila Domnului să "curgă" între oameni prin participarea fiecăruia la răspândirea/lucrarea acesteia.
"Dar din dar se face Raiul", zice-o vorbă din bătrâni...:)

E viziunea/natura organismică a Ecclesiei, accentul pus pe comunitate şi comuniune, pe reciprocitatea împărtăşirii.
Este vorba, din nou, despre eterna iubire. Pe care Dumnezeu voieşte să o vadă manifestîndu-se concret între oameni. Iubirea - "sângele" organismului pe care îl numim Biserică.

Cam cum ar veni:
https://www.youtube.com/watch?v=JfCmqxiPqWg

:)
 

În prealabil postat de ioan67
Lipsa onestităţii face din orice om o caricatură drăcească. Oricât şi-ar împodobi mormântul cu florile altora.
(Din cugetările amare ale unui anonim creştin.)
Cu siguranță ca acel "anonim" se încadrează perfect la cele scrise la inceputul postarii de mai sus ( 4 ) :
'
Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor" . .

Sau poate astfel:
https://www.youtube.com/watch?v=kH7PK8vIito

Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor"

Deprinderea abecedarului ar trebui precedată de un examen serios al caracterului micului buchisitor.
P.S. Altminteri, unul care s-a intitulat pe sine însuşi "boss", ar putea să ţină lumii lecţii moralizatoare despre mândrie!!!...:))))

Din nou postezi in stare de ebrietate , după ce ai reusit sa-i dezamagesti si sa-i exasperezi pe cei de lângă tine , soția si copii care deja au ajuns la disperare .
In fine e optiunea ta de a trăi astfel , dar iată un scurt cuvânt , sper folositor :)
Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca*“cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.

Iar in alta parte spune limpede:

“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […].*Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine.*Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire.*Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“,constata Sfantul Isaac Sirul.*

Toate cele bune Cezar :)