@ Dumitru. Parintii ar putea f. bine sa nu isi lase copii la televizor,calculator etc. Sa aiba un program strict. De televizor se pot chiar lipsi. Eu de ex. nu am avut cablu si internet cand eram mica, abia cand am intrat la liceu au bagat si ai mei cablu si internet. Si ma lasau la net asa cu masura, mai ales in timpul scolii. Iar mobil am avut tot in clasa a9a, cu toate ca ceilalti colegi din generala aveau toti. Inainte ii bodoganeam ca nu ma lasa,nu intelegeam de ce, dar acum le multumesc ca nu mi-am pierdut timpul si nu mi-am impuiat capul cu tot felul de prosti. E adevarat ca ai mei s-au ocupat numai de invatatura, activitati extra-scolare,sport ceva nu aveam voie sa fac, chit ca vroiam si simteam nevoia, dar nu e timpul pierdut. Recuperez acum. :D
Inainte, cand eram la gradinita,sc primara si generala ieseam afara si eram multi copii in parc si e adv ca faceam si prostii, dar era frumos. Alergam toata ziua si veneam acasa si dormeam bustean. Acum daca te uiti pe strada abia daca mai vezi 3-4 copii. Sunt efectiv obsedati de jocurile pe calculatori, mai ales baietii, si de desene animate, care sunt din ce in ce mai ciudate. Nu prea e bine sa stea copilul numai intre 4 pereti. Sedentarismul nu e sanatos.

Cuv. Paisie Aghioritul: RESPONSABILITATEA PARINTILOR PENTRU EDUCATIA COPIILOR
 

" Exemplul părinţilor

- Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în proble*mele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copi*ilor: “Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: “Puiu’ tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?”. Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Astăzi au venit două fetiţe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinţii lor, care erau foarte evlavioşi. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca nişte îngeraşi. Stăteau pe scaun şi-şi aco*pereau genunchii cu rochiţele lor. Aveau o sfială, un respect. Şi toate acestea proveneau din comporta*mentul părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, etc atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deo*dată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. “Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. “Da, peste puţin timp vom pleca”. “Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. “Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. “Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa. “Nu am”, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. “Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: “Dar tu ai bunic?”. “Nu” îmi răspunde. “Vrei un bunic?”. “Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei. Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.

Copiii trebuie să se sature de afecţiune şi dragoste în sânul familiei

Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-ţi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi-l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea pu*tere să înfrunte toate problemele vieţii.

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţi care sunt învăţători sau medici şi se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor. Sunt obosiţi, căci li s-a terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste.

Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obişnuite să dea pedepse severe soldaţilor atunci când nu se supun, vor să impună şi în familie disciplina mi*litară şi astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau şi câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel şi unii judecători nu arată dragoste şi afecţiune faţă de copiii lor, ci atunci când aceştia fac vreo poznă deschid şi acasă proces. De aceea aceşti copii vor avea mai târziu probleme psihologice."

" Înrâuririle pe care le primesc copiii de la cei din jur

- Părinte, de la ce vârstă încep copiii să fie influ*enţaţi de către cei din jur?

- Copiii îi copiază pe părinţi încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari şi le înregistrează pe toate în “caseta” lor goală. De aceea părinţii trebuie să se nevoiască să-şi taie patimile lor. Indiferent dacă unele le-au moştenit de la proprii lor părinţi, ei vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci şi pentru că le transmit copiilor lor.

- Părinte, cum se face că doi fraţi, care au primit de mici aceeaşi educaţie în familie, nu seamănă deloc între ei?

- Adeseori copilul primeşte multe înrâuriri de la cei din afara familiei. Dar atunci când va creşte, dacă are intenţie bună, Dumnezeu îl va lumina mai mult pentru a înţelege înrâuririle negative pe care le-a primit şi pen*tru a se nevoi să le lepede.

Astăzi există în lume multă răutate. Vor să-i dis*trugă pe copii de mici. În loc să-i frâneze de la rău până vor ajunge mari, îi împiedică de a face binele. Apoi sărmanii, după ce cad în păcat şi se chinuiesc, vor să se ridice, dar nu ştiu cum. Pentru că de vor apuca pe povârnişul cel dulce, cu greu se mai pot opri.

Vin la mine la Colibă tineri de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte de ani, care consumă droguri, şi cer sărmanii ajutor. S-a întâmplat odată să ajut unul-doi tineri să facă întoarcerea cea bună, iar acum îl aduc pe prietenul lor şi prietenul prietenului lor ca să-i ajut. Ţi se sfâşie inima de durere. Un tânăr, sărmanul, con*suma droguri puternice şi se netrebnicise cu totul. Mâinile şi dinţii îi erau în ultimul hal. După aceea s-a lăsat de ele şi a ajutat şi pe alţi tineri. Avea cândva în jur de cincisprezece tineri în anturajul său şi fiecare spunea: “Sunt al lui cutare”. Adică îl aveau de “stareţ”, însă mulţi din tinerii aceştia au ajuns în prăpastie, îşi fac injecţii, îşi vând sângele, etc. Se distrug şi pe ei înşişi şi pe părinţi. Şi uită-te, tatăl moare de comoţie cere*brală, mama de inimă sau de ficat…

Anturajele îi influenţează foarte mult pe copii

- Părinte, cum se face că un tânăr care de mic a trăit duhovniceşte şi a avut mărime de suflet ajunge în situaţia de a apuca pe căi cu totul greşite?

- Să nu judecăm, că sunt mulţi factori care influenţează. Copiii care trăiesc lumeşte, fără luare aminte, sunt mustraţi de conştiinţă atunci când văd pe copiii care duc o viaţă curată, duhovnicească şi de aceea vor să-i atragă şi pe ei. Odată doi copii mergeau pe undrum. Unul dintre ei la un moment dat s-a împiedicat şi a căzut într-o groapă cu noroi, murdărindu-se din cap până în picioare. După ce au mai mers puţin, cel murdar l-a îmbrâncit pe prietenul său într-o altă groapă, ca să se murdărească şi acela, deoarece se simţea stânjenit ca el să fie murdar, iar celălalt curat.

Anturajele îi influenţează mult pe copii. Atunci când eram mic aveam sădită în firea mea dragostea. Când împreună cu fraţii mei plecam undeva cu catârii, căutam să-i pun călare, iar pe cel mai mic îl luam în spate. Odată, când un frate de al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit foarte mult şi l-am certat. Am luat apoi păsărica şi am îngropat-o plângând. În acea vreme mă împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam, citeam Vieţile Sfinţilor şi posteam. De la un timp însă mamele lor au început să nu-i mai lase să vină cu mine. “Nu faceţi prietenie cu acesta, le spuneau, că o să vă chinuiască”. Şi astfel m-au lăsat singur. Apoi au început să-şi bată joc de mine, să mă poreclească “călugărul” şi să-mi facă viaţa un chin. Ajunsesem la un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus şi eu: “Voi merge să mă joc cu copiii mai mari”. Am început aşadar să mă împrietenesc cu acei copii. Am găsit nişte gumă şi mi-am făcut o praştie. Mai întâi trăgeam cu praştia la o ţintă. Apoi am luat alice şi am devenit cel mai bun ţintaş. Odată am tras într-o păsărică, şi văzând-o moartă mi-am revenit. Am aruncat şi praştia şi alicele. “Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică, mi-am spus, şi l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet vei ajunge să ucizi şi animale”. Şi într-adevăr, dacă aş fi continuat astfel aş fi ajuns să vânez animale şi după aceea chiar le-aş fi jupuit.

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia aminte şi este atras în anturaje rele! În timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul, aşa cum vede strâmbătura celor*lalţi, tot astfel poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite. "

Constrângerea nu-i ajută pe copii
 

"Unii părinţi îi constrâng peste măsură pe copiii lor şi mai ales în fata străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să meargă drept înainte. Ţin şi frâiele în mână şi îi spun: “Să mergi liber!“. Apoi aceşti copii ajung până acolo încât îi lovesc pe părinţii lor. Astăzi a venit o mamă cu copilul ei – un cogeamite flăcău – care era bolnav. “Părinte, ce să fac? mă întreabă. Copilul meu nu mănâncă şi nici măcar nu vrea să ne mai vadă”. I-am spus ce să facă, dar aceea iarăşi mă întreabă: “Părinte, ce să fac?”.

- Părinte, nu cumva nu a înţeles ce i-aţi spus?

- Cum nu a înţeles? I-am spus aşa: “Eu nici un ceas nu aş putea sta cu tine, cum dar să mai poată sta copilul tău? L-ai înnebunit!”. “Nu! îmi spune. Eu îmi iubesc copilul”. “Cum îl iubeşti de vreme ce nu se odih*neşte lângă tine? Vrea să plece de acasă, deoarece îşi doreşte un alt mediu. Când se află departe de voi, copilul se simte foarte bine. Faptul că nu vă vrea arată că şi voi sunteţi de vină. Nu-l mai iritaţi. Îl nenoroceşti pe copil aşa cum te porţi cu el. Poartă-te cu el cu bunătate şi răbdare“. După ce i-am spus toate acestea, mă întreabă din nou: “Ce să fac, Părinte, că nu ne vrea copilul?”. Cum să te poţi înţelege cu ea? Copilul să fie sănătos, iar ea să-l considere nătâng. În cazul acesta mama suferă de vătămare de minte.

Prin constrângere părinţii nu-i ajută pe copii, ci îi sufocă. Mereu le spun: “Să nu faci aceasta!”, “Să nu faci aceea!”, “Lucrul acesta să-l faci aşa”, etc. însă trebuie să tragă frâiele astfel încât să nu se rupă. Să-i mustre cu bunătate pe copii ca să-i aducă pe calea cea bună, iar nu să creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un grădinar bun atunci când plantează un copăcel: îl leagă uşor cu o sforicică de un ţăruş, ca să nu se strâmbe şi să se rupă atunci când îl apleacă vântul într-o parte şi alta. Îl împrejmuieşte cu un gărduţ şi în acelaşi timp îl udă şi-l păzeşte de capre până îi cresc ramurile. Căci de-l rod caprele nu mai este bun de nimic, pentru că nici rod nu face şi nici umbră nu tine. Numai atunci când îi cresc ramurile, grădinarul îi scoate gărduţul, iar copacul rodeşte şi la umbra lui se pot odihni şi caprele şi oile şi oamenii.

Însă părinţii, de multe ori, dintr-o grijă exagerată, vor să-l lege pe copil cu sârmă, în timp ce ar trebui să-l lege uşor, ca să nu-l rănească. Ar trebui să încerce să-i ajute pe copii printr-o purtare nobilă, purtare care cultivă mărinimia în sufletele lor, astfel încât să simtă binele ca pe o necesitate. Să le explice ceea ce este bine, pe cât se poate cu bunătate, cu dragoste şi cu durere în suflet. Mi-aduc aminte de o mamă căreia, atunci când îi vedea pe copilaşii ei făcând vreo poznă, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii şi spunea: “Nu aşa, copilaşul meu cel scump”. Şi astfel prin pilda vieţii ei i-a învăţat pe copii să se nevoiască cu bucurie pentru a scăpa de ispitele vieţii şi a nu se tulbura uşor în fata unei greutăţi, ci a o înfrunta cu rugăciune şi încredere în Dumnezeu.

Astăzi, şi cei mici şi cei mari trăiesc în lume ca într-un spital de nebuni, de aceea este trebuinţă de multă răbdare şi rugăciune. O mulţime de copii suferă comoţii cerebrale. Şi aceasta deoarece părinţii întorc puţin mai mult dacât trebuie ceasul, care este deja puţin stricat, şi astfel arcul se rupe. Este trebuinţă de discernământ, deoarece un copil are trebuinţă de mai multă răsucire, altul de mai puţină. Sărmanii copii sunt expuşi la toate curentele. Când aud în diferite întruniri: “nu-i respectaţi pe părinţi”, “nu respectaţi nimic”, iar mamele încearcă să-i constrângă, atunci reacţionează urât.

De aceea le spun mamelor să se zorească pe ele însele în rugăciune, iar nu să-i zorească pe copii. Dacă mama spune copilului mereu “nu”, chiar şi pentru lucruri mici, iar uneori şi pe nedrept, atunci când va fi vorba despre ceva serios, ca, de pildă, când copilul vrea să arunce benzină în foc, nu va asculta şi va face ceea ce şi-a pus în minte, pătimind astfel o mare vătămare. Copilul nu înţelege că înăuntrul lui “nu” se ascunde dragoste. Iar când creşte puţin mai mare, intră la mijloc egoismul şi se împotriveşte atunci când i se face vreo observaţie, spunând: “Nu mai sunt mic, ca să se poarte astfel cu mine”. De aceea părinţii tre*buie să-l facă pe copil să înţeleagă că, precum luau aminte ca el să nu se ardă atunci când era mic, astfel trebuie să facă şi acum, când s-a mărit, căci există un alt fel de foc. Iar copilul trebuie să ia aminte să nu dea drepturi diavolului, ci să-şi păstreze harul Sfântului Botez. "

Certarea şi lauda copilului
 

"Părinţii trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în timpul nopţii ei nu au cum să-şi risipească mâhnirea, iar întunecimea nopţii o înnegreşte şi mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluţii, intră la mijloc şi diavolul şi astfel pot ajunge şi la deznădejde. În timpul zilei, chiar de ar spune copiii: “O să fac asta şi asta”, atunci când sunt certaţi, însă ieşind afară din casă vor uita cele plănuite de ei şi astfel li se risipeşte mâh*nirea.

- Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?

- Pe cât se poate părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect, numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă ruşinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.

Amândoi mă iubeau şi îmi voiau binele. însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca nişte copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Pe mine când mă bătea, mă potoleam puţin, dar trecându-mi durerea, uitam şi de bătaie şi de sfaturile lui. Şi aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată – eram cam de trei ani – tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâm*plase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în America şi casa se dărâmase, în curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară şi smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alţi copii, vine un vecin şi mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-şase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, care era de fată, s-a întors spre el şi i-a spus: “De ce-l loveşti pe copil? Ce ştie el? Este un copil. Cum poţi suferi să-l auzi plângând?”. “Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut şi el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum”. Cum aş fi îndrăznit să mai fac a doua oară?

Şi mama îmi vedea poznele mele şi se mâhnea, dar avea o nobleţe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, îşi întorcea capul în cealaltă parte şi se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâşia inima. “Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aş putea să o mai mâhnesc din nou?“. Cu acest com*portament al ei, mama mă ajuta mai mult decât mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun: “Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă şi mai mare”. În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.

- Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite părinţii bătaia în astfel de cazuri?

- Ascultă, nu sunt vinovaţi copiii, deoarece ei, pen*tru a creşte normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închişi în blocuri şi sunt constrânşi, nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se pot bucura. Părinţii nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său şi poate spori mult în viaţă dacă o pune în valoare."

Suferinţa copiilor din pricina părinţilor
 

- Părinte, o mamă ne-a întrebat ce să facă cu fiica ei care o huleşte pe Maica Domnului.

- Să cerceteze de unde provine răul. Uneori, în ast*fel de cazuri părinţii sunt de vină. Atunci când ei înşişi nu se comportă cum trebuie, nu-i ajută pe copii şi astfel aceia vorbesc cu obrăznicie. În aceste cazuri primesc o înrâurire diavolească şi reacţionează urât. Alteori părinţii cred că îi vor face buni pe copiii lor cu sila. Dar intră şi egoismul la mijloc şi le vorbesc copi*ilor cu înverşunare, în timp ce întotdeauna ar trebui să se poarte cu ei cu multă bunătate.

Astăzi o femeie m-a scos din sărite. Avea un copi*laş pe care îl bătea fără milă. De frică, tremura tot sărmanul. Nu putea vorbi, căci îşi zdruncinase nervii. “Are diavol”, i-au spus unii, iar ea îl lăsa flămând pe copil, chipurile să fugă diavolii. “Nu-i dau să mănânce, îmi spune, pentru a pleca diavolul din el”. “Bre, femeie, eşti în toate minţile?” îi spun. “Dă-i copilului să mănânce. Caută să-ti izgoneşti diavolii din tine. Tu eşti pricina schilodirii copilului. Copilul nu are diavol, ci tremură pentru că se teme de tine că-l baţi mereu”. „Îl împărtăşeşti regulat?“. “Nu” îmi răspunde. Înţelege-te cu ea dacă poţi.

- Părinte, oare nu din pricină că uneori copilul înjură spun că are diavol?

- Înjură? Când mama îl zoreşte pe copil până îl sufocă, atunci nu ştie nici el ce mai face. Îndrăcită este mama lui, iar nu copilul.

Oricum, vom vedea lucruri surprinzătoare în Ziua Judecăţii. În vremea idolatriei mamele îşi ardeau copi*ii înaintea statuii lui Moloh, pentru a lua parte astfel la doxologia adusă în cinstea acestui zeu. Dacă ar fi cunoscut ele pe adevăratul Dumnezeu ce jertfe nu ar fi făcut! Aceste mame vor avea circumstanţe atenu*ante în Ziua Judecăţii, deoarece au fost atrase cu înşelăciune la acest păcat. Însă mamele de astăzi, cu nepăsarea pe care o au faţă de copiii lor, ce circum*stanţe atenuante vor avea? Acestora le va spune Dum*nezeu: “Aţi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, v-ati botezat, ati auzit şi aţi învăţat atâtea lucruri, însuşi Dumnezeu S-a răstignit ca să vă mântuiască, dar voi ce aţi communionfăcut? Vă venea greu chiar şi numai să vă duceţi copiii la biserică să-i împărtăşiţi. Acele femei credeau că Moloh este adevăratul Dumnezeu şi de aceea îi aduceau ca jertfă chiar şi pe copiii lor. Dar voi ce aţi făcut?”.

Greşelile părinţilor le plătesc copiii. Unii părinţi îşi distrug copiii, însă Dumnezeu nu este nedrept, ci are o deosebită dragoste faţă de copiii nedreptăţiţi din lumea aceasta, fie de către părinţi, fie de către alţi oameni. Atunci când din pricina părinţilor copilul o ia pe un drum strâmb, Dumnezeu nu-l va lăsa, pentru că i se justifică ajutorul dumnezeiesc. El va rândui astfel lucrurile încât să-l ajute. Iată, vedem pe unii tineri, dar şi pe unii bătrâni, cum la un moment dat fac dintr-odată o întoarcere spre bine.

Îmi aduc aminte de o ast*fel de împrejurare. Într-o familie cu doi copii, tatăl, mama şi fiica erau atei. Băiatul se încurcase mai întâi cu marxismul, dar acesta nu l-a satisfăcut. S-a dus apoi şi la hinduişti, dar nici hinduismul nu i-a plăcut şi, în cele din urmă, a venit în Sfântul Munte. Venea adese*ori la mine la Colibă, dar mergea şi la alte chilii. Iar părinţii lui, în tot acest răstimp, se rugau pentru el, zicând: “Hristoase al meu. Maica Domnului, păziţi-ne copilul!”. După ce a stat o bucată de vreme în Sfântul Munte şi oarecum şi-a revenit şi s-a întărit duhovniceşte, s-a întors acasă – pentru că nu era pentru monahism – şi i-a ajutat duhovniceşte pe tatăl şi pe mama sa. Acum îl văd pe tatăl său stând la priveghere în strana cea dintâi. La biserică citeşte psalmul Vecerniei, iar acasă citeşte Vecernia, Pavecerniţa şi Paraclisul. Cum le-a rânduit Dumnezeu! Diavolul a vrut să facă rău, dar Dumnezeu a iconomisit astfel lucrurile, încât i-a adus pe calea cea bună.

- Şi pe fată, Părinte?

- Şi ea vine încet-încet, căci Dumnezeu îi dă prile*juri de întoarcere.

- Părinte, unii părinţi care încep să trăiască duhov*niceşte la o vârstă înaintată, se mâhnesc pentru că nu au dat o educaţie creştinească copiilor lor atunci când erau mici.

- Dacă au pocăinţă sinceră şi-L roagă pe Dumnezeu ca să-i ajute pe copiii lor, atunci El va face ceva pentru ei, le va arunca vreun colac de salvare, pentru a se izbăvi din furtuna în care se află. Şi chiar dacă nu-i vor ajuta oamenii, se poate ca un lucru pe care îl vor vedea să-i ajute să facă o întoarcere bună. Să ştiţi că aceşti părinţi au avut de mici o dispoziţie bună, dar nu au fost ajutaţi de familia lor şi de aceea sunt îndreptăţiţi să primească ajutorul dumnezeiesc.

- Părinte, există copii care trăiesc duhovniceşte, dar întâmpină multe greutăţi de la părinţii lor, care sunt indiferenţi.

- De aceşti copii Dumnezeu se îngrijeşte mai mult decât de ceilalţi care au părinţi ce trăiesc duhov*niceşte, aşa precum se îngrijeşte şi de cei orfani. "

Dragostea fără discernământ şi exagerată a părinţilor
 

- Părinte, o mamă îşi poate vătăma copilul din pri*cina dragostei fără discernământ?

- Desigur că poate. Atunci când, de pildă, o mamă îşi vede copilaşul că încearcă să meargă dar nu poate şi pentru aceasta îl poartă mereu în braţe spunând: “Sărmanul copil, nu poate umbla”, în loc să-l ţină puţin de mânuţă. În felul acesta cum va putea învăţa copilul să meargă? Desigur mama este mânată de dragoste pentru copil dar îi face rău prin multa ei purtare de grijă. Am cunoscut un tată al cărui fiu terminase servi*ciul militar, şi pe care îl mai ţinea de mână pentru a-l duce la frizer. “L-am adus pe fiul meu să-l tunzi. Cât vrei şi când o să termini, ca să vin să-l iau?”. Îl nenoro*cise pe copil.

Dragostea trebuie frânată cu discernământ. Dragostea adevărată este lipsită de interes, nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Iar aceasta este absolut necesară pentru ca dragostea cea multă a femeii să nu se irosească fără rost. Odată a venit la mine la Colibă un tânăr care era supărat pe părinţii lui. Sărmanii de ei aveau multă dragoste, dar nu ştiau cum să-l ajute. Îmi spunea că părinţii lui îl constrâng, că nu-l iubesc, etc. “Ascultă, îi spun, atunci când erai mic şi mama ta te îmbrăca cu o grămadă de haine, de ce oare o făcea? Ca să nu răceşti, sau ca să te sufoci? Fapta aceasta a mamei avea ascunsă în ea multă dragoste”. Când, în cele din urmă, a înţeles cât de mult îl iubeau părinţii lui, a început să plângă. Mama lui avea multă dragoste, dar cu toate acestea nu l-a putut ajuta pe fiul ei, căci prin felul lor de a se purta cu el îl făceau să se împotrivească.

Mama, atunci când este nevoie, trebuie să se poarte şi cu severitate faţă de copil. Căci nu-l ajută atunci când cu prea multă uşurinţă îi ţine partea, chipurile, ca să nu se mâhnească.

În localitatea Adana era o văduvă care avea un copil – Ioan îl chema – şi pe care îl iubea foarte mult. Când a crescut puţin l-a dus la un cismar să înveţe acel meşteşug. Copilul a stat la acel meşter o săptămână, după care a plecat acasă şi i-a spus mamei sale: “Mamă, nu mai este nevoie să merg la cismărie, pentru că deja am învăţat meşteşugul!”. “Dar când l-ai învăţat atât de repede?” l-a întrebat aceea. “Dacă vrei, îţi pot arăta şi ţie cum se fac papucii, îi spune copilul. Iată, aşa se taie talpa, aşa se pune pielea, şi călcâiul, aşa se prind în cuişoare…”. Meşterul lui era foarte bun şi a vrut să-l înveţe pe Ioan meşteşugul cismăriei deoarece era orfan. Când a văzut că a trecut o săptămână şi Ioan nu a mai apărut, s-a neliniştit gândindu-se că poate s-a îmbolnăvit şi s-a dus la mama lui să o întrebe ce face fiul ei. “Ce a păţit Ioan de nu a mai venit la lucru? Nu cumva este bolnav?”. “Nu, a răspuns aceea, este bine”. “Atunci de ce nu a mai venit la atelier?”. “Dar ce să mai vină? Ionel al meu a învăţat deja meşteşugul”. “Cum l-a învăţat numai în câteva zile?”, o întrebă meşterul. “Uite, îi spune mama lui, ia pielea, o pune pe un calapod, o prinde în cuie, îi pune şi călcâiul, apoi îl scoate şi e gata papucul”. Meşterul a început să râdă, a salutat-o şi a plecat. Când s-a întors la atelier, ucenicii lui l-au întrebat: “Meştere, ce face Ioan?“. “Este foarte bine, le răspunse acela. A învăţat deja cismăria, şi nu numai el, ci chiar şi mama lui”.

Acest fel de purtare o văd la mulţi părinţi. Ei cred că îşi iubesc copiii, dar mai degrabă îi distrug prin felul cum se poartă cu ei. Când o mamă, să presupunem, din dragostea exagerată îşi sărută copilul şi spune: “În toată lumea nu mai există un copil ca al meu”, atunci îi cultivă mândria şi bolnăvicioasa încredere în sine. După aceea copilul nu mai ascultă de părinţi deoarece îşi închipuie că le ştie pe toate.

Părinţii trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-şi asume răspunderea pentru ei înşişi. Să facă în sânul familiei anumite treburi uşoare şi să nu le aştepte pe toate de-a gata. Căci altfel vor întâm*pina multe greutăţi atunci când vor creşte mari. Un meşter a lucrat din greu şi şi-a crescut copiii. Aceia însă toată ziua umblau prin sat. Apoi s-au căsătorit, dar şi atunci le aşteptau pe toate de la tatăl lor. Atunci când tatăl lor le-a spus că a venit timpul ca ei să-şi caute singuri de casele lor, copiii i-au spus: “Bine, tată, tu nu ne-ai lăsat atunci când eram mici şi ne laşi acum când suntem mari şi avem atâtea obligaţii?”. (…)”

( Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Eu consider sfaturile Sfintilor Parinti a fi foarte intelepte, insa conteaza enorm daca ele sunt puse in practica cu discernamant. Sfintii nu au dat "retete" pentru educatia copiilor. Fiecare copil e unic si trebuie abordat tinand seama de personalitatea lui.
Desigur, astazi copiii se bucura de mobil, internet, televizor si altele. Dar acestea nu tin loc de mama si de tata, de cuvant parintesc plin de dragoste; prin ele, copiii nu primesc iubire si echilibru.

N-am citit toate mesajele topic-ului şi, din acest motiv, este posibil ca ideea mea să mai fi fost exprimată şi de către alţi membrii ai forumului.
Aşa cum ştim, în tot ceea ce facem suntem datori a-l avea drept model suprem de moralitate pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care ne-a spus: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" (Mt11, 29).
Cum S-a comportat Hristos Domnul faţă de copilaşi? I-a luat la bătaie? Cred că nu!
Cum S-a comportat Domnul nostru Hristos faţă de necredincioşii din Ierusalim, care aveau să-L răstignească? I-a pedepsit, trimiţându-le un mic cutremur, ca să-i trezească la realitate şi să le arate clar care este identitatea Sa? Nicidecum! Dimpotrivă, a plâns pentru cetatea lor, spunând: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine! De câte ori voit-am să adun pe fiii tăi precum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit".
Cum Se comportă Domnul şi Mântuitorul nostru faţă de toţi necredincioşii de astăzi, faţă de toţi "copiii Săi cei răzvrătiţi", care-I neagă existenţa sau rămân indiferenţi faţă de Jertfa Sa mântuitoare? Îi bate? Îi pedepseşte? Nu, ci le respectă libertatea!
Vechiul Testament? Da, în V T sunt porunci, pe care Domnul Hristos le-a desăvârşit, le-a "plinit", în Predica Sa de pe Munte. Deşi în Vechiul Testament bătaia pare a fi recomandată, Sfântul Apostol Pavel le scrie clar creştinilor: "Nu-i aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască, ci creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului".
Ce-am face, dacă Dumnezeu nu ne-ar respecta liberul arbitru, ci ne-ar constrânge să-I împlinim poruncile? Fără îndoială, nu L-am mai putea iubi.
Vrem ca relaţia dintre părinţi şi copii să se bazeze pe teamă, sau pe iubire? Vrem ca micuţii să devină persoane incapabile de a lua decizii, obediente, fără simţ critic, fără capacitatea de a gândi liber? Cred că nu!
De aceea, cred, am convingerea că voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, este aceea ca relaţia dintre părinţi şi copii să se bazeze în exclusivitate pe puterea dragostei (nu pe teamă!) căci, aşa cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, "dragostea este mai tiranică decât frica".
Bătaia NU are nicio legătură cu Raiul, ci este un păcat, mai cu seamă atunci când este folosită în relaţia cu cei mici care, aşa cum ştim, sunt incapabili de a se apăra. :(


Dumnezeu să fie cu noi toţi!

Şi totuşi, exact un mic cutremur a trimis Domnul asupra oamenilor. Scopul ? Exact acela de a-i trezi la realitate şi de a le arăta identitatea Sa.
Scris este:

Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;
Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.
Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.
Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!

Verbis Domini.

Ce-i asta, o glumă ? Aveţi cunoştinţă de vreun act prin care BOR să definească pedeapsa corporală ca păcat ? Avem un proverb: "mai catolic decât Papa". Mutatis mutandis, se poate spune: "mai ortodoxă ca mitropoliţii".

Şi cu spiritul tău.

"ar putea" spui.
dar daca ei se uita tot timpul, cum ar putea sa se impuna in fata copiilor?
e ca si cum parintii interzic copiilor sa fumeze, dar ei dau gata cate doua pachete pe zi.
nu are logica.
parintele uita mai mereu ca cea mai buna educatie este exemplul.

este un cuvant mare, dar pe care il uitam adesea.
este vreun parinte care sa spuna ca nu-si iubeste copilul? nu!
problema este cum se manifesta aceasta "iubire".
dar mai ales, considet eu, cum percepe copilul ce ii transmiti tu.
degeaba spui tu ca l-ai invatat numai lucruri bune si i-ai transmis doar dragoste, daca la el ajunge altceva, sau intelege altceva.

Daca atunci cand au facut o pozna, iar copii fac destul de multe si cam in fiecare zi, ii bati ca sa-ti mai descarci nervii de peste zi atunci nu-i bine, iar cel care face asa ceva e un om daca nu lipsit de suflet atunci cu siguranta fara de inima. De asemeni nu-ti bate copii atunci cand gresesc neintentionat ci explica-le frumos si cu rabdare unde au gresit si cum pot sa se indrepte. SI noi, oameni in toata firea mai gresim, daramite ei care sunt in procesul de invatare si abia stiu sa mearga pe doua picioare.

Bataia este rupta din rai, iar acest lucru o spunea si parintele Cleopa, dar in scop educativ. Copilul cat este mic nu stie intotdeauna de vorba buna si anumite lucruri fiindca nu este trecut prin viata nu le intelege oricat i le-ai explica. Degeaba ii explici unui copil de 7 ani de zile ca te doare capul si esti obosit venind de la servici, ca va da rapid din cap cum ca a inteles dar cum te pui in pat ca sa te odihnesti cum incepe harmalaia. La varsta lui ai energie, nu stii ce inseamna responsabilitatea sau oboseala. Ei atunci merge sa-i dai o palmuta scurta dar nu cu nervi sau cu rautate doar atat cat sa simta oleaca pe pielea lui ca a facut ceva rau si sa se rusineze.Bataia in scop educativ nu presupune sa-i provoci copilului dureri mari, cum sunt cei care-si bat copii cu cureaua sau am mai auzit ca mai folosesc si furtunul, pana ii invinetesc ci presupune mai mult un gest prin care tu ca parinte ii arati ca nu esti de acord cu ceea ce a facut iar acest gest presupune si oleaca de durere, dar mai mult asa la mod simbolic, deoarece la varsta lui numai durerea fizica o intelege. Pana nu te frigi nu stii ca focul arde.

Foarte multi cred insa ca daca isi bat copii si o fac cu rautate, din dorinta de a-si descarca nervii, sub pretextul unei pozne, ca de este imposibil sa ai copii si acestia sa stea cuminti tot timpul, copii nu realizeaza nedreptatea ce li s-a facut. Copii sunt nestiutori, nu prosti, iar acesta este un aspect pe care putini il inteleg. Ei isi dau seama cand sunt tratati cu nedreptate chiar daca nu realizeaza constient lucrul acesta pe moment, dar il simt, iar cu timpul pe masura ce vor creste si vor intelege mai bine lumea, aducandu-si aminte de trecut vor ajunge sa te urasca ca parinte.De asemeni nu intotdeauna cand a gresit trebuie batut, errare humanum est fiindca ii vei creste cu complexe si vor ajunge sa faca parte din curentul emo. Daca in prealabil nu a fost avertizat asupra pericolului, de exemplu a spart o statuieta dar tu nu te-ai obosit sa-i spui ca bibelourile din casa nu sunt jucarii atunci ar fi absurd sa-l bati, ci mai corect ar fi sa te bati fiindca copilul nu avea de unde sa stie si era de datoria ta sa-i explici. Ei daca insa l-ai avertizat in prealabil asupra pericolului si tot a facut pozna o palmuta scurta peste obrajior, atat cat abia sa-l atinga, sa simta ca te-ai suparat, face minuni.Copii sa stiti ca tin la parinti, uneori poate chiar mai mult decat parintii tin la ei si daca nu ar fi neajutorati si-ar ajuta cu drag parintii. Ei nu fac pozne din rautate sau ca sa faca parintilor greutati, le fac din nestiinta sau curiozitate deoarece e normal sa-si puna foarte multe intrebari.

cred ca ar trebui sa definim cuvantul "bataie".
este posibil ca nu toti sa intelegem acelasi lucru.
una e sa-ti tragi copilul de ureche si alta e sa-i invinetesti fundul cu cureaua.

...sau sa-l omori in bataie la propriu,cum au mai fost cazuri.

Ce inteleg eu prin"bataie"?
Doar o mica admonestare de genul unei scuturari corporale sau o palma pe umar cu rost de atentionare"hei,acum nu-i de joaca,discutam lucruri serioase".Durerea fizica ,traumele si sperieturile nu au ce cauta in educatia copiilor.

La polul opus,ma intreb ce este in capul parintilor pasivi sau chiar nesimtiti care permit copiiilor in public sa faca harmalaie,dezordine,zgomot cu nepasarea unora care au vata in urechi si bandaje pe ochi????
Sunt momente cand trebuie sa actionezi,sa faci ceva nu sa stai nepasator langa un copil care urla,bate din picioare si arunca lucruri.Copiii isi manifesta nevoia de atentie,vor sa fie antrenati intr-o conversatie captivanta,intr-o activitate.

Ieromonah Savatie Baștovoi - Despre blândețe și asprime
 

„Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înțeles alături de alte îndemnuri și porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiți vă unii pe alții, iertați și vi se va ierta, cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi.” De felul în care înțelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

........

De această dată mi am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.

..........

Lumea modernă i a iertat pe cei care au inventat și folosit arma atomică și biologică, după cum și pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanțelor toxice. Contemporanii noștri preferă o femeie care își ucide copilul în pîntece unei mame care și a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează și întrețin această realitate, modificînd însăși concepția morală și juridică despre crimă, dar și despre ceea ce înseamnă relațiile interumane în complexitatea lor.

Fără îndoială, ne aflăm în fața unei civilizații făurite ca o replică la civilizația creștină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creștinismului: dragostea, blîndețea, smerenia. O civilizație a „nonviolenței” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale și modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. În această nouă lume un părinte care i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i a sfîșiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înțeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părintești de instanțele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinților: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!

În viziunea biblică așa numita toleranță este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine rușinea părinților. Dragostea și grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei. Însuși cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educație.

Pedepsele așa zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări și complexe multiple în comparație cu tradiționala palmă la fund. A izola copilul sau a l pune cu fața la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiția sa de exclus, și aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul își învinge conștiința și nu mai consideră o rușine excluderea sa, adică își trăiește condiția de pedeapsă ca pe o condiție normală. Acești copii vor deveni acei adulți care, mai mult decît orice, se tem să și piardă locul de muncă.

Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relație conflictuală dintru început, și tot procesul educației decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial. Conflictul dintre părinți și copil, pe care atît de mult și l dorește societatea contemporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori și proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a și forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. În orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinți simpli reproducători și întreținători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viața personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.

Într adevăr, copilul este o persoană și are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalității și autorității părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul crește după chipul și asemănarea părinților, și aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică și sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorității părintelui, pregătind tipul de educație pe care statul o impune, adică o educație individualistă care separă pe tată de fiu și pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii și chiar de propriii părinți, și nu observă că prin aceasta își taie rădăcinile, transformîndu se într un experiment nefericit.

Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – așa cum își doresc organizațiile ce trîmbițează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinți –, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult și poate fi transportat mai ușor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceața fructului rupt la bună vreme. La fel este și omul modern, care poate fi mutat oricînd și oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calități umane. Un astfel de individ, care crește în afara autorității părintești, va recunoaște în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconștiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepțiunea totalitarismului modern, este acela care își subordonează cetățenii fără ajutorul poliției și al armatei, doar prin tortura psihologică.

Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.
Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.

Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.

Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni.

Scena izgonirii tîrgoveților din templu trebuie citită în același context al normalității, debarasîndu ne de prejudecățile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care lovește pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinții Apostoli au stabilit acest canon fără să l raporteze la Hristos. În baza acestui canon i a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într o polemică sinodală, l a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu i slujirea. Prin urmare există un echilibru între literă și Duh, echilibru pe care îl dictează însăși conștiința umană și pe care îl desăvîrșește dragostea.

Îmi pare rău că postarea anterioară este lungă, sper totuși să vă bucurați de ea și poate să vă spuneți opinia.
Pe mine m-a pus pe gânduri: nu îmi place ideea de bătaie, nici nu am crescut copii, dar din cele de mai sus rezultă că o palmă la fund este preferabilă unor pedepse de genul ”stai la colț” sau ”du-te în camera ta”. Ce părere aveți?

Toate aceste forme de pedepse sunt bune. Dar, dintre toate, "du-te in camera ta", daca nu e urmata de o sarcina primita (spre exemplu un subiect de meditat) e mai lipsita de eficienta.

Nu stiu daca a amintit cineva despre Pedagogia lui Kant.
Este bataia rupta din Rai? Categoric, da, daca il intrebati pe Kant.
A scris si o carte intitulata "Pedagogia".
Scoala din totdeauna a fost legata de disciplina; lipsa disciplinei, vedem bine in zilele noastre, e catastrofala. Sunt copii, care inteleg din prima si nu au probleme a asculta, a se concentra si a fi elevi buni. sunt insa si din aceia, pe care cate o "atentionare" din cand in cand ii ajuta sa invete mai bine. Acestea le spune Immanuel Kant, marele filosof.
Am gasit si un articol care vorbeste in termenii lui Kant:
http://www.derlogea.ro/ro/3-aikido-p...itoare-qbtaiaq
Nu am citit tot articolul, dar urmeaza sa il citesc.

Campanie impotriva violentei asupra copiilor
 

Autor: Andreea Biji, psiholog in cadrul organizatiei Salvati Copiii

http://www.newsbucovina.ro/wp-conten...a-etichete.jpg
http://www.bestfm.ro/wp-content/uplo..._lasa_urme.jpg


Si un video sugestiv:

http://www.youtube.com/watch?feature...&v=iSpidxbZcE8

Excelenta postare, stimata doamna. Nu cred c amai poate fi adaugat ceva, deopotriva ca informatie si ca spirit, la ce scrie parintele.
Off-topic: Totusi...uitati-va la ce am subliniat. Daca e adevarat, atunci iata inca un motiv de dispretui si uri Occidentul apostat si degenerat (dupa parerea mea, acesti termeni sunt intersanjabili), si blestemata Uniune Euroinfernala. Chiar la asa nivel de aberatie s-a ajuns?! Acum o sapatamina, trecusem strada la magazinul de cartier, aflat vizavi, sa iau ceva. Am fost atacat fara motiv de patru caini maidanezi mari si bine hraniti, care au trecut strada, fara sa se mai teama de masini, ca sa ma atace. Ce am facut? Pai sunt barbat, asa ca i-am atacat la rindul meu, foarte rapid, asa gras cum sunt, doar era viata mea in joc, incercind sa ii lovesc pina sa ii omor. Loviturile merg bine si la copii tampiti si la animale scapate de sub control. Mi se rupe de ce vrea Talpa Iadului, pardon, Mega-Statul european. Iubesc orice animal nevinovat, ocolesc insectele pe alei, dar orice animal cu doua, patru sau enspe picioare care ma ataca va aavea parte o replica normala. Daca incearca sa ma omoare, voi incerca, daca nu se va putea altfel, sa il/o omor. E dreptul nostru, al tuturor, la viata proprie si la autoaparare, dat de Facatorul, Hashem Insusi. Nici o Europa Unionala Indracita sau Uniune Sovietica Comunista nu ni-l poate lua.
On-topic: noile generatii din scoli si licee sunt aproape neumane. Acum un an, era tot iarna, si eram intr-o oarecare caruta a RATB-ului. Citiva adolescenti erau foarte enervati ca geamurile erau inchise, doar fiindca "mosii si babele" se tem de curentii de aer, drept care procentul de oxigen era strivit intre flatulente, transpiratii si diverse parfumuri si perspirante. Cu geamurile in sine, aveau dreptate, si eu am deschis citeva, facindu-ma ca nu aud proteste de voci balbaite si tremuratoare. Insa, asta e una, si comentariile, efectiv fascistoide, pe care le faceau la adresa unor oameni de virsta propriilor lor bunici (din care cea mai "nevinovata" replica ea "astia respira odata pe ora"), cu totul altceva.
Adevarata vina e a tinerilor care vor "sa se simta bine", nefacind copii. Nu dau bani sa creasca copii, in schimb vor nunti cu dar, de prost gust, cu manele, pline de invitati taranoizi si tiganoizi. E mai fain sa ai masina, laptop, mobil, etc. de ultimul racnet decit sa investesti in copii si Biserica, adica in mantuire. "Adica sa bag io mangoti in fundul plozilor si al Bisericii? Ba, esti prost, eu am valoare, tu esti telectual care mori de foame!".
Ca sa fiu mai clar: prapastia dintre parinti si copii, de care profita din plin statul eurosatanic cu "legile" lui aberante care nu trebuie urmate, este creata de plezirismul/hedonismul adultilor. Cele mai multe procese sociale sunt autocatalitice. Un copil, aparut "din accident", si a carui alaturare cu posibili frati si surori e oprita, simte cit de aberanta e lumea care incepe chiar de la usa parintilor, o lume in care este aruncat fara o vorba cu adevarat induhovnicitoare. Sa lasam copilul la Biserica, sa se caehizeze, sa se spovedeasca, sa se cuminece?! Ete na. Suntem cetateni europeni "liberi", de aia i-am luat baiatului consola de jocuri si fetitei trusa de machiaj, de ziua lor. Popii, ortodocsi sau papistasi, sa stea in banca lor, cu ala al lor mort si cica inviat!". (Ultimul text a fost, in parte, auzit mot-a-mot, de urechile mele, intr-o discutie).

De regulă, aplic altă metodă. Dacă mă atacă, în primul rând am grijă să fiu mereu cu fața spre ei, pentru am observat că nu mușcă decât pe la spate. Apoi încerc să le vorbesc cu blândețe. Uneori e suficient să întinzi palma deschisă către ei, ca și cum le-ai da ceva. Se întâmplă să se îmblânzească și să dea din coadă. Sau recurg la un truc: încep să mă scotocesc în geantă, fapt care le dă speranțe. Semnele de bunăvoință sunt uneori luate în considerare. Și e o bucurie să vezi agresivitatea transformată în drăgălășenie.

Dacă nici așa nu merge, ies din teritoriul pe care-l consideră al lor.

Nu de puține ori, tratamentul ăsta dă rezultate și cu oamenii.

Stiu si eu acestea, stimte frate. Si, inainte sa inceapa ei scena agresiva, le-am incercat. A mea e tare iubitoare de catei, indeosebi bichoni si caniche, si prin extensie de caini. Insa nici ea nu e de acord cu ingrasarea falcilor care ne-ar musca mainile, sa zic asa.
Imi pare rau pentru tonul agresiv al postarii, dar vezi ce am subliniat in postarea colegei noastre. Ideea de a fi pdepesit fiindca omori un caine agresiv, vagabond pe deasupra, sau pentru ca aplici o mica corectie fizica propriului copil, este sinistra, dobitocia si satanismul tipic rasei ariene se impletesc "genial" de european in asa o lege, daca exista (si presupun ca Pr. Bastovoi nu vorbeste in lipsa de informatie). Asta m-a revoltat.
O lume in care violenta este nu suprimata, ci pusa su pres, si deci permisa in chestiuni deopotriva subtile si mosntruoase, este o lume a diavolului, si nimeni nu te obliga sa te supui unor legi scelerate, date de fiinte inutile si periculoase cum sunt cei din guvernul european.
Cred ca toti avem micul nostru repertoriu de cuvinte nascocite, de-a lungul vietii, cumva o extensie a jocurilor de creeare de cuvinte din copilarie, dar la o scara dulta si matura, nu? Ei bine, iata unul din repertoriul meu:
"Eurantropi" = fiinte degenerate, moral si implicit biologic, descendenti ai Homo sapiens traitori pe teritoriul UE. Incapabili de o relatie normala intre ei si cu natura, sunt depedenti in toate de Statele Unite Europene, care le furnizeaza totul, de la hrana la gindire. Nu au doar doua sexe, ca stramosii lor, ci sunt o populatie eteroclita, dar total obedienta, compusa din clone, drone, transsexuali, hibrizi om-animal, pedofili, si alte ocupatii si naturi para-umane. Conditia normala a femelei acestei specii este aceea de steilitate si lesbianism obligatorii. Cele care concep sunt supuse avorturilor, in fmod fortat, daca e cazul. Masculii acestei specii sun undva intre hermafroditii patologici si femeile masculinizate din zilele noastre".
Ti-a placut micul excurs in "breiv niu uarld" care ne asteapta dupa colt? Ei, acum e clar de ce am scris asa.
On-topic, in sfirsit: cea mai buna educatie e data de oamenii credinciosi de la tara, de pe vremuri. Bataie cu masura, cind e cazul, si mers obligatoriu la Biserica. Iar fetele nu se lasa conduse de dracii din pintece, pardon de hormoni, de frica pumnului tatalui. Primitiv, barbar? Poate ca da, ei si? Este eficace si, mai important, natural. Adica dupa voia lui Dumnezeu.

Ce ai descris mai sus este, în puține cuvinte, decadența vremurilor noastre. E clar că civilizația noastră a trecut de apogeu și a luat-o în jos.
„Ceea ce este a mai fost, ceea ce s'a petrecut se va mai petrece şi nimic nu-i proaspăt sub soare.” (Ecclesiastul 1,9)
Sau „Toate-s vechi și nouă toate”.

Iar revenirea nu știu dacă mai este posibilă. Dacă privim în istorie, știm că Sodoma și Gomora au fost trecute prin foc, știm că imperiile decadente au fost biruite de barbari ș.a.m.d. Probabil, cum spunea și Mihailc recent, o pedeapsă dumnezeiască ne va salva.

Poporul era mai sănătos, într-adevăr, atunci când vremurile erau mai aspre. Creștinul cunoaște rostul asprimii înțelepte și și-o asumă, înfrânându-se și nevoindu-se.

Macar de a fi asa! Ma rog zilnic pentru o catastrofa care sa distruga Europa, si pe "alesii" de noi (!!???!?) conducatori ai ei spre poarta Iadului.

Iertat sa-mi fie,dar...bine ca mai sunt si oameni care inalta altfel de ganduri spre Dumnezeu,altminteri,cu astfel de rugaciuni nici nu vad de ce am mai avea nevoie sa ne temem de altii ca ne conduc spre poarta Iadului...:)

Aveti dreptate. Sunt foarte violent in exprimari, uneori. Anume, atunci cind simt si mai ales stiu ca valorile in care cred sunt amenintate. Ce ni se face e mult mai oribil decit ce pot spune eu sau cum pot spune (eu sau oricine cu temperamentul si convingerile date :) ).

...........:))))))))))
Te UrĂsc. Asta, cu riscul de a fi pus la caznele veşnice, trebuia să o scriu eu!

Just. Şi regretabil de absent, astăzi.
Dacă oamenii de la ţară de pe vremuri nu mai sunt: ce facem, ca alternativă? Că de făcut, trebuie făcut ceva.
Din păcate, constrângerile răutăţii şi nebuniei fiind azi mult mai mari, singura şansă este rafinarea/aprofundarea metodelor. Care metode?
Cu toată sinceritatea, eu văd doar două:
a) întărirea legăturii fiecăruia dintre noi cu Tradiţia Bisericii, adică participînd ca albinele (slalomînd, adică, printre gunoaiele vremii, după nectar) la slujbele şi Tainele Bisericii, în căutare albinărească de Har şi Învăţătură;
b) dezvoltarea, de data aceasta prin apelul la psihologia mult hulită, a abilităţilor de a face faţă paşnic şi eficient, cu calm şi luciditate, situaţiilor conflictuale. Dar asta e greu, foarte greu de pus în practică. Înseamnă în primul rând multă cercetare de sine, smerită cugetare, muncă şi trudă cu sine (spre eliminarea narcisismului turbat şi a vanităţilor toate), mai întâi. Apoi şi cu aproapele.

Cât priveşte bătaia copiilor....hîm... tare mi-e teamă că pedepsele pe care le aplicau străbunii noştri ţineau de conservarea şi afirmarea unei ordini sfinte, pe când bătăile de azi sunt, mai toate, semnele nebuniei egoiste a părinţilor care îşi iubesc copiii cam precum îşi iubesc acareturile toate (banii, bijuteriile, maşinile, casele, diplomele, cariera, reputaţia, imaginea frumos văruită peste mormântul dinlăuntru...).
Aş fi de acord cu bătaia cea ruptă din Rai, dacă aş fi sigur că părintele care o aplică are el însuşi, mai întâi, o legătură cât de minusculă cu Raiul...

Si totusi...de ce anume va temeti? :) Cine,oare, poate fi mai presus de Dumnezeu? Sau este vreun fir de iarba care misca fara stirea Lui?Asa dupa cum Dumnezeu permite existenta diavolului pentru ca noi sa fim incercati,poate dintr-un motiv similar da voie ca omenirea sa treaca prin anumite incercari in aceste timpuri tocmai pentru a oglindi prin ele credinta si iubirea crestina care exista in noi toti,iar cei care inca nu le avem,sa invatam sa le dobandim.

Nu ştiu ce să zic.
Poate că bătaia/ ameninţările ar fi justificate la vârste mai mici, când copilul nu înţelege altfel. Şi dacă îţi aduci aminte de acel episod şi când ai crescut, e posibil să fi fost o nedreptate.
Dacă mergi la biserică din obligaţie şi te fereşti de sex din frica de bătaie, oare e cu folos? Înveţi tu astfel dragostea de Dumnezeu? Sau te consideri astfel ferit de păcat?

Ca să fac o mărturisire, eu am învăţat (sper) mai multe lucruri din viaţă, prin experienţa proprie. Ca proştii care învaţă din greşelile lor şi nu din ale altora. Experienţele proprii sunt foarte eficiente în procesul de învăţare.

bătaia NU este ruptă din rai.

prostul nu învaţă nici din greşelile luo.

De fapt, discuția ar fi pe baza articolului părintelui Savatie, care arată absurdul comportamentului societății noastre, al corectitudinii politice. Nu e o invitație la violența față de copii, cu siguranță.

Pe de altă parte, mă întreb cum ne-au afectat propriile experiențe în privința asta. În calitate de copii și de părinți.

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi luat vreodată bătaie, și presupun că nici n-a fost nevoie. Eram, de altfel, prea sensibil, încât o vorbă mai aspră era suficientă ca să mă îndrepte. Iar de perioada în care nu știam ce înseamnă vorba nu-mi amintesc. Ar trebui să-mi întreb părinții.

Inteleapta vorba ati spus...
Agresiunea fizica,in aproape orice context (nu vorbim de cazuri de auto-aparare),cu atat mai mult asupra unei fiinte vulnerabile (copii,animale,batrani,oameni bolnavi etc) sau intr-o imprejurare in care este depasita legitima aparare este o forma de violenta care face ravagii,din pacate in societatea noastra,alaturi de cea verbala si mai ales emotionala si care isi are radacinile tocmai in aceasta "educatie" oferita cu toata buna credinta ca asa este firesc sa iti "dresezi" copilul ( ma iertati,dar alt cuvant mai bland nu am gasit!) .
Copiii odinioara batuti si umiliti in stilul caracteristic al acestei educatii traditionale,devin de foarte multe ori,la randul lor adulti care isi manifesta violenta asupra celor din jur,unii mai subtil,mascat,altii dimpotriva,fara rezerve,ca pe o normalitate insa,mai ales o fac in familie...cu sotul/sotia si copiii.Si oare cum ar putea sa nu fie o normalitate cand acestea au fost modelele parentale si mediul familial in care s-au format?
Orice agresor are el insusi un istoric de violenta si abuzuri in familie,iar violenta sa este indreptata in general asupra persoanelor vulnerabile pentru ca asa a invatat el sa isi traiasca sentimentul de putere.Stima de sine a unui agresor este foarte scazuta,iar atunci,agresarea celorlalti (nu neaparat fizica,ci mai ales emotionala,verbala,economica etc) devine aproape ca un drog pentru el,fiind pe de o parte modul prin care a invatat sa obtina ceea ce doreste,iar pe de alta castigarea trairii sentimentului de putere si control asupra celor din jur.
Dumneavoastra,dl Cezar Ioan, stiti,cred,destul de bine despre urmele pe care le lasa asemenea corectii asupra unui copil si modelul de urmat pe care el il primeste pentru viitor!
Cand va avea de solutionat la randul lui, sa spunem, o problema cu cineva...oare o va face prin comunicare,asertivitate,intelepciune,blandete,dar si fermitate,totodata?
Pai,de unde sa le fi invatat?Probabil, vor exista doua variante ale modului cum va reactiona:ori va incerca sa obtina ceea ce isi doreste prin constrangere,impunere,santaj, asa dupa cum a invatat cand era mic ca parintii solutioneaza problemele ori se va lasa calcat in picioare (doar copilul mic care era odinioara,nu avea alt mijloc de a scapa de teroarea bataii sau a umilintei,decat supunandu-se orbeste! ) .
Fie,de-a lungul vietii va pendula intre cele doua extreme in functie de imprejurarile cu care se va confrunta.... insa,spre oricare dintre cele trei variante ar tinde,consecintele unei astfel de educatii sunt catastrofale pentru viata adultului de mai tarziu,iar implicatiile se vor vedea pe orice palier al vietii sale,dar, poate, cel mai acut in viata de familie.
Daca parintii ar intelege ca ei efectiv modeleaza si formeaza un viitor om,ca fiecare cuvant,gest,mesaj se scriu ca pe o coala alba conturand personalitatea copilului lor,poate ar incepe sa devina mult mai atenti si responsabili in acest sens.Pentru ca,nu ma indoiesc,ca marea lor majoritate sunt de buna credinta si sincer isi iubesc copiii si isi doresc ce este mai bine pentru ei!
Inteleg ca in educatia unui copil este nevoie de reguli care sa fie respectate,de fermitate si chiar de pedepse atunci cand situatia o impune,insa nu de violenta verbala,emotionala sau fizica.
Din pacate,multi parinti au mers spre aceasta extrema,pe cand altii spre cea a libertatii absolute (ca sa nu spun a indiferentei sau tolerantei prost intelese),in care au fost mai mult absenti in viata copiilor lasandu-i la propriu de capul lor,fie,punand mai mult accent pe recompensele de natura financiara sau de alta natura ori din teama ca acestia sa nu aiba copilaria pe care ei ca parinti au avut-o,trecand astfel la polul opus,fara a mai cere reguli,responsabilitati etc.
Ma bucur sa vad,insa,ca din ce in ce mai multi parinti sunt preocupati,indiferent de viata pe care ei au avut-o in familie de origine,sa caute sa depaseasca acest tipar al educatiei traditionaliste si sa ofere ceva mai bun copiilor lor.Citesc,se informeaza si cauta sa ofere o educatie mult mai constructiva pentru cei mici.Iar asta,in ceea ce ma priveste,este imbucurator!

mă bucura să aflu astfel de opinii, cum este a ta, a lui Cezar şi a altora.
poate că bătaia este uneori necesară. prin bătaie intelegang o urecheala (nu zdravănă) şi maxim o palma, iar această dată cu măsură.
ştiu că sunt situaţii în care părintele este adus la exasperare.
dar nimic nu justifică bătaia "ca în cartier", cum se intampla deseori pe la noi.
de multe ori am gândit că poate ar trebui să fie obligatorii nişte cursuri pentru părinţi.
tot romanul crede ca se pricepe la fotbal, politică şi crescut copii.
realitatea ne demonstreaza că suntem sub-mediocri la toate capitolele.

Nici eu NU sunt de acord ca bataia ar fi rupta din rai.
In principiu nu se castiga nimic cu bataia.
Tata nu m-a batut niciodata, mama foarte rar si foarte usor.
Nu cred in eficacitatea bataii ca mijloc de educare.

Bataia e un mijloc de indreptare !!!
 

De ce uitati sa pomeniti momentul intrarii Mantuitorului in Templu,atunci cand,intr-un acces,unic dealtfel,de manie si violenta fizica, Insusi Mantuitorul i-a batut cu biciul pe bisnitarii si cersetorii care locuiau acolo,spurcand prin activitatile lor lumesti,acel loc !

Astfel, ni s-a dat un exemplu,in sensul in care, BATAIA are uneori rolul si scopul ei ,pentru a indrepta o stare de fapt grava !!!

Hristos era SINGURUL de pe lumea asta in masura sa faca asta, tocmai pentru ca El era Dumnezeu (intrupat) si singurul caruia i se cuvine judecata este Dumnezeu. Numai El are dreptul sa judece si sa pedepseasca.
Cred ca exemplul nu este pentru noi in sensul de a justifica in vreun fel bataia, ci in sensul de a intelege ca faptele noastre au consecinte ce vor fi judecate de Dumnezeu

Exasperarea parintelui este o lipsa a lui, a parintelui. Nu e vina copilului. Este o lipsa a parintelui asupra intelegerii situatiei si starii copilului, a neputiintelor si limitelor acestuia, a mesajului pe care copilul poate ca se straduie sa il transmita, poate ca non-verbal. Este o lipsa de reactie adecvata si utila, eficienta din partea parintelui. Este starea in care parintele capituleaza si isi pierde calitatea de parinte, de adult, ci trece el insusi intr-o stare emotionala de copil ranit, in care prioritar este sa ii fie rezolvate lui (parintelui) frustrarea si exasperarea, ca si cand el insusi ar fi un copil.