Minunat!

Nu mai stiu unde am citit o povestire asemanatoare. O femeie simpla, care facea curatenie, mai precis matura undeva, a ajuns la un parinte si l-a intrebat: parinte, eu cum pot sa ma mantuiesc? Parintele i-a raspuns: matura bine!

- Ce ne puteti spune despre Rai ?

- Asa cum s-a silit omul sa-si faca cortul in lumea aceasta, asa il va avea in vecii vecilor. Eu ma duc sa va gatesc voua loc ( Ioan 14, 2 ), zice Mantuitorul.

Cum si-a pregatit fiecare sufletul aici pe pamant, asa il va dobandi in Rai ! Vorba batranilor : " Cum iti vei asterne, asa vei dormi !"

Unii au fost milostivi, altii au avut darul rugaciunii, unii au fost postitori, altii au mers cu evlavie la biserica, altii au avut dragoste sa citeasca sfintele carti, altii au avut rabdare in necazuri. Fiecare si-a pregatit locul aici si cum si-a pregatit, asa se va veseli in vecii vecilor !

De aceea, cei ce va aduc pe voi pe aici pe la manastiri, sunt ingerii care ve pazesc de la Botez, ca sa mai faceti ceva pentru suflet, cat mai este vreme, ca numai Mantuitorul stie cata vreme mai avem !




- Ce inseamna cuvantul : N-a facut Hristos in patria Sa multe minuni, pentru necredinta lor. Nu putea sa faca minuni sa-i intoarca si pe ei ?

- Stii de ce n-a facut minuni ? Nu credeau ! Ca un stiutor al inimilor, n-a facut minuni, ca nu cumva, facand minuni si ei necrezand, sa se osandeasca. Tot din dragoste, din mila lor. " Ma duc la aceia care cred, ca dreptatea Mea ma sileste sa-i pedepsesc, si mai bine nu fac aici minuni ".

Dar nu canta proorocul prin Duhul Sfant : Mila si judecata voi canta Tie, Doamne ! Dumnezeu este nemarginit in milostenie, este nemarginit si in dreptate. Daca le-ar fi facut minuni, dreptatea Lui avea sa-i pedepseasca, dar asa nu. El i-a crutat, ca nu erau pregatiti sa primeasca.



- Parinte Cleopa, apar filme acum care aduc hule la adresa Mantuitorului, care tulbura tineretul. Ce atitudine trebuie sa ia Biserica fata de asemenea lucruri ?

- Frate, nu-ti fie frica de asta ! Ai vazut ce i-a spus Mantuitorul lui Petru ? Iata : Cine zic oamenii ca sunt Eu ? ... Unul ca esti Ilie, altul ca esti Ieremia sau unul din prooroci. ...Dar voi cine ziceti ca sunt ? ( Matei 16, 13-15 ).

S-a sculat Petru si a zis : Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Si i-a raspuns Mantuitorul : Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui ( Matei 16, 16-18 ). Cine sunt portile iadului ? Sfantul Atanasie cel Mare zice : " Portile iadului sunt gurile ateilor, gurile necredinciosilor, gurile ereticilor, gurile sectarilor; acestia nu vor birui Biserica lui Hristos, ca este intemeiata pe Piatra cea din capul unghiului ".

Necredinciosi sunt de cand e lumea. Si apoi Piatra cea din capul unghiului este Hristos. Niciodata Biserica nu va cadea. Cand se ridica unul si huleste Biserica si pe Hristos, lasa-l, da-i pace, ca Dumnezeu nu se judeca cu el aici ! Ci cand va veni la judecata.


- In asemenea conditii, daca vine unul si-l auzi hulind sau ocarand sau a pus un motiv anticrestin, poti lua pozitie crestina in fata lui sa-l combati sau il lasi in voia lui ?

- Iata, tocmai acum cautam ceva aici in cartea Sfantului Ioan Gura de Aur, numita Putul : " De vei auzi pe cineva injurand in public pe Hristos, sau Biserica Lui, du-te si-i da palme, ca ti-ai sfintit mainile tale ! Si chiar de vei suferi inchisoare sau bataie sau pedeapsa pentru asta, bucura-te, ca mucenicie se socoteste tie asta, daca suferi ca ai batut pe cel ce huleste pe Hristos !"

Asta-i marturisire de credinta, dar mai trebuie si dreapta socoteala !Mantuitorul a spus : Paziti-va de oameni, ca vor pune peste voi mainile si va vor duce la adunari si la soboare ! ( Matei 10, 17 ). Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur : " Cand poti, fereste-te de primejdie ! Iar pe urma daca ai cazut in primejdie, sa nu-ti pierzi curajul !" Sa marturisesti pe Hristos pana la urma !



- De ce trebuie sa ne temem cel mai mult in viata ?

- Cel mai tare sa ne temem de Dumnezeu. Stii de ce ? Pentru ca zice Scriptura : Cu frica Dumnezeu, se abate tot omul de la rau. Si auzi mai departe : Inceputul intelepciunii este frica Domnului. Asta o zice David si fiul sau, Solomon.


http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/39sfaturi.htm

Poate ca in nici un alt context teologic nu se face mai inteleasa Crucea cea plina de daruri a Mantuitorului Hristos cum se face in contextul acestei Saptamani, care poarta Crucea ca miez (saptamana"Stavrofora") si - ca in cealalta saptamana, aceea numita a Patimii, Paste al Crucii - se face, prin semnul cel puternic al izbavirii, trecere din lumea pacatelor, prin pustia cautarii, in preaplinul Imparatiei celei Ceresti.
Toata tensiunea duhovniceasca prin care trecem acum, deja pe calea postului, oarecum obositi de nevointe, dezorientati de atata plinatate a harului cata se revarsa prin Biserica spre noi, atunci cand n-am facut pregatirea necesara a trupurilor si a sufletelor spre a primi aceasta chemare a Postului, aceasta vocatie a postirii...Caci dincolo de toate ale Postului, darul cel mai de pret pe care-l primim de la Dumnezeu este insusi Postul, masa la care Imparatul, chemandu-ne, ne voieste "ai Sai", oamenii Lui... De-aceea si emotia aceasta a intalnirii cu Sfanta Cruce naste, la mijloc de Post Mare, starea de har si bucurie a mergerii mai departe.Cantarea liturgica este aceea care ne indeamna spre o astfel de exegeza bucuroasa a sarbatorii:"Acum ostile ingeresti insotesc lemnul cel cinstit cu buna cucernicie, inconjurandu-l, si cheama pe toti credinciosii la inchinare.Deci veniti cei ce va luminati cu Postul, sa cadem la el cu bucurie si cu frica, strigand cu credinta:Bucura-te, cinstita Cruce,intarirea lumii!"(Stihira I podobica a Vecerniei).Iar sensul adanc al Evangheliei pe care o vom strabate il vadeste tot textul liturgic:"Incuiat-a sarpele prin lemn Edenul cel de demult, iar lemnul Crucii l-a deschis tuturor celor ce voiesc sa se curateasca prin post si prin lacrimi.Deci vazandu-l pe acesta pus inainte, veniti, credinciosii, sa cadem la el cu frica, strigand:"Deschide, Cruce, portile cerurilor, celor ce te cunosc pe tine..."(Stihira III podobica a Vecerniei).
Ca transformarea pe care o propune prezenta Sfintei Cruci in inima crestinului nu este una de suprafata, doar o stim fiecare dintre noi in parte.Spre trecerea aceasta dinspre crestini utopici spre crestini faptuitori ne cheama cantarea liturgica, talcuitoare adanca a cuvintelor Evangheliei zilei (Mc 8, 34-38) si 9, 1)."Straluceste, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tau in inimile celor ce te cinstesc pe tine si cu dragoste dumnezeiasca te primesc, ceea ce esti de lume dorita, prin care a trecut mahnirea lacrimilor, din cursele mortii ne-am izbavit si la veselia cea neincetata ne-am mutat.Arata bunacuviinta frumusetii tale, daruind rasplatirile postirii robilor tai, celor care cer cu credinta ocrotirea ta cea bogata si mila ta cea mare"(Stihira I a Crucii).
Spuneam, talcuind Duminica Ortodoxiei, ca umplerea de bucurie a lumii este starea de ortodoxie plenara, transfiguratoare.Iar Duminica aceasta arata ca umplerea de veselie transfiguratoare a lumii incepe prin urcarea pe Cruce a fiecaruia dintre noi, cei ce ne socotim crestini, adica a lui Hristos.Iar Postul se vadeste o stfel de cale de comutare in tensiunea ocrotitoare si milostiva a Crucii.A Crucii care se "revarsa" catre noi prin razele sale, pentru ca
, inainte de a fi unealta pe care sa ne rastignim pornirile noastre, este altarul theopathiei, dumnezeiestii patimiri."Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai primit rastignire de bunavoie spre Invierea cea de obste a neamului omenesc si prin trestis Crucii, sangerandu-Ti degetele cu vopsele rosii, Te-ai milostivit a iscali pentru noi, ca un Imparat, cele ce sunt de iertare; nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce suntem amenintati iarasi cu departarea de Tine"(Slava Vecerniei).Intru aceasta sta mai ales adancimea si largimea Crucii, caci, patimind pe ea Hristos, toate se umplu de raza Invierii care izvoraste din lemnul-lumina al Crucii.De aiaci, si icoana restaurarii integrale, prin Cruce, a lumii:"Vazandu-Te toata faptura rastignit pe Cruce gol, pe Tine, Facatorul si Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frica si s-a tanguit; soarele si-a strans lumina si pamantul s-a clatinat, pietrele s-au despicat si catepeteasma templului s-a rupt;mortii din morminte s-au sculat si Puterile ingeresti s-au spaimantat, zicand:O, minune! judecatorul Se judeca si patimeste voind, pentru mantuirea si innoirea lumii"(Slava... Si acum... a Litiei).Orestaurare in care suntem cuprinsi si noi - eu, tu, celalalt si celalt de langa el -, caci nici unul nu-i suntem indiferenti lui hristos.Si, ca sa ne fie la indemana, Domnul umple de har in primul rand locurile credintei noastre, caci dimineata, la Utrenie, auzim repetat:"Cu lemnul a golit vrajmasul raiul, pentru mancare aducand moarte; iar lemnul Crucii, infigandu-se in pamant, a adus oamenilor imbracaminte de viata si toata lumea s-a umplut de toata bucuria.Pe care, vazand-o pusa spre inchinare, impreuna sa strigam lui Dumnezeu, popoare, cu credinta:Plina esti de slava, casa Lui!"(Sedealna Crucii, glas 8).Tot textul tricantarii o intareste:"Ziua aceasta este a inchinarii cinstitei Cruci, veniti toti la dansa!Ca revarsand razele cele luminoase ale Invierii lui Hristos, le pune inainte.Sa sarutam deci toti, sufleteste bucurandu-ne!"(Cantarea 1.II)
Din aceasta prezenta a Invierii, in fibra sa - fizica si duhovniceasca-, Sfanta Cruce se personifica, se personalizeaza:"Arata-te, Crucea Domnului cea mare; arata-mi acumdumnezeiescul chip al frumusetii tale; ca strig catre tine ca si catreo insufletita si te sarut"(Cantarea 1, III).De aceea, in planul mantuirii, identificam in Cruce un aspect euharistic plenar:"Alt rai s-a cunoscut Biserica, ca si cel mai dinainte, avand lemn purtator de viata Crucea Ta, Doamne, din care, prin atingere, luam nemurire"(Caqntarea a 5-a, IV).Iar in alt loc, ceva mai inainte canonul Utreniei ne zice:Astazi s-a implinit cuvantul proorocului;ca iata, ne inchinam la locul unde au stat picioarele Tale, Doamne.Si, gustand din lemnul maqntuirii, am aflat mantuire din patimile pacatelor..."(Sedealna a III-a, glas 6).Cu alte cuvinte, Crucea se face poarta de intrare in imparatia Liturghiei, ea insasi poarta si regat al Imparatiei Cerurilor.Centrata pe Euharistie, adica pe Hristos, teologia Crucii irumpe de umplerea cu du7h a lumii, prin Inviere."Curatirea cu post" si "caldura inimii"(cf.Cantare 5, II) sunt aripile de efort uman pentru implinirea dorintei de mantuire.
O sa spuneti ca nimic, sau aproape nimic, nu pare a fi legat de textul evanghelic al zilei Duminicii acesteia.Iar eu am sa va spun ca prea ades superficializam continutul credintei noastre cum prea ades superficializam talcuirea Scripturii.Astazi, textul liturgic ne-a obligat sa reconstituim, putin cate putin, continutul de lumina a Crucii, pe care Hristos ne indeamna sa o purtam.Si sa intelegem impreuna greutatea de har a cuvintelor pe care Cuvantul le-a rostit intru desavarsita cunostinta de Sine.Sa nu ne mai permitem a ne juca nici cu rostirile, nici cu faptuirile atunci cand este vorba de Cruce, de purtarea ei, de umplerea lumii cu mantuirea ei.Caci, in fond , Evanghelia zilei la aceasta mucenicie, a purtarii Crucii in mijlocul lumii - care se leapada tot mai lesne de ea - ne indeamna.Nu-i vorba, asadar, de un simplu gest, superficial, si facut in graba, ci de o asezare pe Cruce cu Hristos, de dragul izbavirii din moarte.Cantand, ca la o nunta deplina, cu bucurie:"Nu mai pazeste inca sabia cea de vapaie usa Edenului, ca intr-insa a venit minunata legatura, prin lemnul Crucii.Acul mortii si biruinta iadului s-au alungat, ca de fata ai stat, Mantuitorul meu, strigand celor din iad:Intrati iarasi in rai!"(Condac, glas 7).
Aceasta, neuitand niciodata ca "trei cruci a infipt Pilat in Golgota: doua talharilor, si una Datatorului de Viata.Pe care vazand-o iadul, a zis celor de jos:O, slugile mele si puteriloe mele, Cine este Cel Ce a infipt piron in inima mea?Cu sulita de lemn m-a impuns fara de veste si ma rup.La cele dinlauntru ale mele ma doare, pantecele meu se chinuieste, simtirile-mi tulbura si ma silesc a lepada din mine pe Dam si pe cei din Adam, care imi sunt dati prin lemn; ca lemnul pe ei iarasi ii duce in rai!"(Icosul Utreniei)
Triodul acorda Crucii nu doar o zi, ci o saptamana intreaga, in textele acestui filon de duh aflandu-se o seama adanca de texte care, in multe feluri, lamuresc cinstea ce se cuvine Sfintei Cruci, asa dupa cum ea izvoraste si din Sfanta Scriptura.Ca unii indeamna sa nu ne inchinam Crucii si nici sa ne insemnam cu ea, ca fug de Taine si de lucrarea preotiei sacramentale, de post, de rugaciune, de tamaie...este adevarat.Si ma intreb cu care se aseamana, caci este unul care fuge de Cruce, de Taine, de tamaie, de lucrarea sfintitoare a Bisericii...
Noua ne este a zice - cum se incheie si Sinaxarul acestei Duminici stavrofore - "prin puterea Crucii, Hristoase, Dumnezeule, pazeste-ne de ispitele celui viclean, invredniceste-ne sa ne inchinam dumnezeiestilor tale Patimi si Invierii celei purtatoare de viata, ducand la capat cu usurinta calea acestui post de patruzeci de zile, si ne miluieste pe noi, ca un singur bun si de oameni iubitor .Amin.
( Predici, Parintele Constantin Necula)

Arhimandrit Mihail Daniliuc
 

Când trupul nu mai poate fi lecuit, să salvăm măcar sufletul.
Boala şi suferinţa, realităţi care pecetluiesc viața noastră pământească, nu îşi au obârșia în Dumnezeu. Înțeleptul Solomon zice că: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii”. La fel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Cu toate aceasta observăm că Mântuitorul Hristos a acordat o atenție specială celor loviți de boli sufletești și trupești, săvârșind de atâtea ori Taina Sfântului Maslu, coborând mila și ajutorul Său peste suferințele neputincioșilor pe care i-a întâlnit sau care L-au căutat cu neostoită dorință de a primi dezlegare suferințelor. Samarineanul cel milostiv nu a pregetat să le împlinească dorințele alinându-le obida, iar prin aceasta nouă ne-a oferit pildă neîndoilenică despre înţelesul creştin al vindecării. Aplecându-se cu dragoste asupra naturii umane căzute, supusă bolii şi stricăciunii, Domnul Hristos a pornit de la vindecarea trupului, având ca țintă tămăduirea sufletului, căzut din legătura cu Dumnezeu, nevolnic să se ridice prin propriile sforțări. În SfinteleEvanghelii aflăm mulțime de oameni suferinzi care își plâng boala și necazurile. Orbi, muți, şchiopi, posedaţi, stăpâniți de patima iubirii de arginți, suferinzi datorită unor grave conjurații ale vieții sentimentale, bolnavi de necredință precum și de multe alte afecțiuni fizice și sufletești, au fost tămăduiți de Marele Taumaturg.
Dumnezeieștile Scripturi ni-l înfăţişează pe Hristos, ca pe un medic iscusit stând de vorbă cu bolnavii, mângâindu-le suferințele, consultându-i şi vindecându-i. Bunăoară din cuprinsul evangheliarelor aflăm că o fericită benefiaciară a milei nesfârșite a Mântuitorului nostru a fost soacra Sfântului Petru care, după ce a fost tămâduită „s-a sculat și slujea Lui” (Matei 8,15). O altă femeie, de data aceasta gârbovă, s-a bucurat de mila Cerescului Doctor care și-a pus mâinile asupra ei și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu.( Luca 13, 13). La fel a procedat și orbul din Ierihon care după ce Domnul i-a dat vederea a început a slăvi pe Dumnezeu (Luca 19, 43), dar și cel ce fusese izbăvit de demon ( Marcu 5, 20) a procedat așijderea.
Învățăm din aceste pilde evanghelice că o imediată și directă consecință a vindecării trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu. De altfel însăși Taina Sfântului Maslu aminteşte des despre slăvirea lui Dumnezeu din partea bolnavului: „dăruieşte tămăduire ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea ta…, dăruişte-i lui tămăduire sufletului şi trupului, ca să mărească puterea ta cea dumnezeiască…, să te proslăvească pe tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta…, ridică-i ca să-Ţi cânte Ţie şi să Te mărească neîncetat…, dăruieşte-l pe dânsul întreg şi sănătos Bisericii Tale, bineplăcându-Ţi Ţie şi făcând voia Ta… , ridicându-l cu mâna ta cea tare, să-ţi slujească Ţie cu toată mulţumirea.” Sunt câteva exemple alese din textele rugăciunilor Tainei Maslului, precum și din canonul sfântului sacrament.
Anul acesta fiind închinat Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor reprezintă un binecuvântat prilej de a se poposi mai stăruitor asupra tainei iubirii lui Dumnezeu vindecătoare. Se oficiază rânduiala slujbei în soboare mari, se publică cărți, studii despre istoricul și înțelesul tainei eleoungerii, se organizează simpozioane, conferințe cu acest subiect lucruri atât de trebuincioase pentru conștientizarea tuturor despre folosul rugăciunilor, care trebuie să devină respirația celor bolnavi, dar și a celor ce voiesc să nu se îmbolnăvească. Adăugăm la binevenitele învățăminte și pe aceasta desprinsă, după cum am văzut, din Sfintele Evanghelii: slăvirea lui Dumnezeu după ce ne-am împărtășit din nesfârșita Sa milă.
În clipe grele, când simțim mai grea piatra de pe ușa sufletului nostru, alergăm la Biserică, poate ca la un ultim sprijin. Dăm năvală în fața icoanei Mântuitorului sau a Preabunei Sale Maici mărturisindu-ne durerile trupești și sufletești, idealurile frânte, cliepele tulburi ale fragilei noastre existențe. De multe ori, preocupați să nu uităm ceva din lista dorințelor pe care le-am vrea împlinite, uităm să împărtășim Cerescului Părinte și bucuriile, vindecările, reușitele vieții noastre, mulțumindu-I pentru îndurare. Participăm la Sfântul Maslu cu nădejde de mai bine, cu necurmată dorință de a ne recăpăta sănătatea sufletului sau a trupului. Dar oare după ce am primit darul ceresc mai avem timp să-L Slăvim pe Dumenezeu, să-I mulțumim, să-I slujim Lui, așa după cum ne învață paginile Cărții sfinte? Să ne amintim de dojana Domnului Hristos făcută celor 9 leproși tămăduiți care au uitat să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu și să nu ne asemănăm lor. Mulțumindu-i Preamilostivului Părinte pentru binefacerile Sale arătate și nearătate ce ni le-a dăruit să nu uităm că vindecarea trupească nu este ultimul obiectiv al vieţii. Când trupul nu mai poate fi lecuit să salvăm măcar sufletul. Boala cea mai profundă a sufletului este păcatul, despărţirea de Dumnezeu. Păcatul este o cădere din comuniunea cu Dumnezeu, iar vindecările sunt semnul prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume, germenele vindecării de păcat. Credinţa în tămăduirea dăruită de Dumnezeu vizează mântuirea, lucrând aici, în sănătate şi boală, pentru Veșnicie.

Diacon Liviu Petcu
 

Omul nu-și vede propriile căderi atâta vreme cât se îndulcește apetisant cu răul și încuviințează să guste voluptuos din cupa cea amară a imoralității.

În Spiritualitatea Ortodoxă este binecunoscut faptul că, în cazul în care penitentul credincios se învinovățește singur pe el însuși, nu mai este învinovățit de Dumnezeu; dacă se osândește sincer pe sine, nu mai este osândit de Creatorul său, căci trezește mila Lui, prin căința sa sinceră, străpungerea inimii și durerea pentru răul comis, prin acestea dând astfel mărturie că revine la ascultarea și la iubirea față de El. Cei ce se pocăiesc au fost numiți în literatura patristică și „vinovații fără vină”; „vinovați” pentru că s-au despărțit de Dumnezeu prin călcarea voii Lui, și „nevinovați”, pentru că prin pocăință au dobândit iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele comise.
Creștinul care își lucrează mântuirea și dorește să se numere printre fiii Împărăției cerești, dar s-a făcut vinovat și de unele greșeli, imperfecțiuni, slăbiciuni și păcate a năzuit întotdeauna spre pocăință, ca prin lucrarea acesteia să-și ispășească păcatele și să redobândească nevinovăția pierdută, legătura cu Dumnezeu, pacea conștiinței și liniștea sufletului.
Chiar dacă unii dintre cei care s-au învrednicit de nimbul sfințeniei au excelat, pe tot parcursul vieții lor pământești într-o virtute sau alta, cu toții, fără excepție, au îmbrățișat pocăința. Cei mai mari sfinți au ajuns cei care s-au pocăit și s-au smerit mai mult. Sufletele cele mai curate au simțit mai mult necesitatea pocăinței.
Și în zilele noastre, unii creștini – și nu numai – care merg în pelerinaje la mănăstirile ortodoxe, rămân teribil de surprinși când maicile sau monahii de acolo, uneori declarativ, alteori lăsând a se întrezări sau a se interpreta din cuvintele și gesturile lor, își manifestă convingerea că cei mai mari păcătoși sunt ei. Unii chiar menționează în mod repetat acest lucru. Și dacă nu ești familiar cu mediul monahal, te încearcă o surprindere și stai și meditezi îndelung, întrebându-te dacă au dreptate sau nu. Parcă te lași cu greu înduplecat să crezi că aceștia care din tinerețe au lepădat lumea din înfocată dragoste pentru Hristos și Evanghelia Sa și duc o viață duhovnicească înaltă, într-o intensă pocăință și adâncă smerenie, cu multe privațiuni, cu o asceză aspră – încât pare-se că se iau la întrecere cu îngerii –, sunt „cei mai păcătoși”, așa cum ei înșiși susțin: „cel mai păcătos sunt eu”, „nimeni nu-i mai păcătos ca mine” etc. Îți vine deci greu să le dai crezare că sunt cei mai mari păcătoși, gândindu-te pe de o parte la faptul că acești monahi, cu sufletul genuin, lepădându-se de toate ale lumii, s-au dedicat cu totul rugăciunii și vieții virtuoase pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, știind că „lumea sub cel rău zace” și mulți dintre semeni duc o viață nu întocmai conformă cu Evanghelia, „bând păcatul ca apa”. Așadar, cum să fie acei monahi cei mai păcătoși din lume? Care este adevărul? Să fie oare această manifestare a pocăinței și a smereniei lor, forțată, exagerată sau de paradă? Urmăresc vreun câștig pe plan duhovnicesc? Această mărturisire constituie vreun salt măreț spre cele cerești, sau sunt condiție sine qua non a ascensiunii lor spre Dumnezeu? O spun din tot sufletul, fiind convinși pe deplin că așa este? Cum s-ar explica aceasta?
Faptul acesta își are următoarea justificare: cuvioșii trăind în mai multă lumină și iubire divină, văd mai bine decât păcătoșii atât realitatea păcatelor cât și necesitatea curățirii lor. Putem înțelege mai bine aceasta dacă ne mutăm cu gândul la o zi însorită din viața noastră. Atunci când într-o cameră luminoasă, cu ferestre largi, mari și curate pătrunde o rază de soare foarte puternică, se pot lesne observa particulele de praf care se găsesc în acea cameră și pe care nimeni nu le bănuia a exista mai înainte de iradierea acelei raze. Cu siguranță am trecut toți prin această experiență. Transpunând în alt plan ideea, ne putem închipui că, conștiința noastră reprezintă fereastra casei sufletului, care, dacă a fost de curând curățită prin baia lacrimilor căinței și prin spovedanie sinceră și completă, se deschide primitoare razelor luminoase ale harului Duhului Sfânt care pătrund și învăluie ființa creștinului, și astfel, acesta descoperă chiar și micile impurități de ordin moral, neajunsuri, racile, imperfecțiuni și slăbiciuni sufletești. Deci cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își simt mai mult propria păcătoșenie. Descoperindu-și scăderile, cusururile încearcă să le înlăture și să-și optimizeze starea, în sensul lepădării de ele sau corijării lor. Făcându-și din aceasta o ocupație neîncetată, nu mai caută cu ochi vigilent și iscoditor scăderile aproapelui, căci ale lui i se par cele mai grave, și se stăruie, ca un bun atlet, să lupte cu el însuși, să se biruie și să se întreacă neîncetat pe sine, comparându-și starea sa cu cea a marilor sfinți și Părinți ai Bisericii, care s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu și au pășit pe treapta îndumnezeirii. Din această ultimă comparație i se nasc în suflet smerenia adâncă și căința intensă.
Însă cel ce nu-și curăță des fereastra conștiinței proprii, se privează de razele binefăcătoare ale harului și nu-și poate vedea sufletul, în sensul că, fiind departe de Dumnezeu și de harul Său luminos nu-și poate evalua corect starea păcătoasă în care se află, îndulcindu-și conștiința cu gândul cel înșelător că „nu e chiar așa de păcătos”. Pe aceștia din urmă nu este deloc facil a-i face să-și recunoască starea gravă de decădere morală și să fie determinați și convinși a nu mai păcătui. Noțiunea de „păcat” fiind aproape ștearsă și conștiința lor morală adormită sau înnegrită de întunericul răului, pocăința rămâne doar o virtute potrivită altora, „păcătoși cu adevărat”.
Omul nu-și vede propriile căderi atâta vreme cât se îndulcește apetisant cu răul și încuviințează să guste voluptuos din cupa cea amară a imoralității. Însă acela care, cu voință fermă se desface de orice prietenie cu fărădelegea și se întristează pe măsura greșelii pe care a săvârșit-o, se învrednicește a primi un mare dar de la Dumnezeu: vederea păcatului propriu.

"Sfaturi din Sfantul Munte" Parintele Efrem Athonitul
 

DESPRE SPOVEDANIE SI SOCOTINTA DUHOVNICEASCA

Aceasta marturisire a ta mi-a facut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si ingerii, care o asteptau, s-au bucurat.Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva isi ascunde gandurile de duhovnicul sau.

Cand un sarpe isi paraseste culcusul, se grabeste sa se ascunda undeva fiindca se asteapta sa fie lovit - la fel se intampla si cu un gand dracesc, care este precum un sarpe veninos.Cand un astfel de gand paraseste gura unei persoane, se risipeste si dispare, deoarece marturisirea este smerenie, si deoarece satan nu poate suporta nici macar mireasma smereniei, cum ar putea el sa ramana dupa o marturisire smerita si sincera?

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare plina de ingrijire.Nu te rusina in fata mea.Nu ma privi ca pe un om, ci ca un reprezentant a lui Dumnezeu.Spune-mi tot, chiar daca gandesti rau despre mine, caci eu am experienta cu influientele dracesti, si stiu cum diavolul il lupta pe om.Stiu ca fiii duhovnicesti au inimi simple si ca daca ganduri rele vin la ei, este din pricina rautatii diavolului si a eu-lui copilului duhovnicesc, caruia i se ingaduie sa cada si sa aiba asemenea ganduri impotriva Parintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc sa se poata smeri mai mult. Prin urmare, nu te teme.Ma voi bucura intotdeauna cand imi vei vorbi liber si sincer, caci fara o marturisire dreapta, nu exista sporire duhovniceasca.

Copilul meu, fii fara de grija.Am luat povara ta.Eu te rog doar sa ai pace.Vorbele tale pot fi numai pe hartie, dar eu simt puterea, intelesul si esenta a ceea ce ai scris; patrund duhul cuvintelor tale.Iti zic sa fii cu pace de acum inainte.Esti iertat cu fiecare marturisire pe care o faci.Satana a inteles firea ta si te munceste, dar fara ca ceva grav sa se fi intamplat.Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te chinuie) este o amagire a celui rau ca sa te faca sa deznadajduiesti, sa fii nelinistit, si tot astfel.Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancimile marii.Urmeaza un drum nou in viata ta.

Daca continui sa gandesti la fel, stiu ca vei ajunge bataia de joc a dracilor .Te implor, doar fa ascultare de mine.Dupa marturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasa cele trecute sa treaca.Nu zgandari o rana care te-a facut sa suferi atat de mult.Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta.Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea ganduri te-ar fi luptat cu dreptate.Pe cand, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria.Dumnezeu vrea sa il primesti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa nemarginita il conoaste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis!Fii prevazator cu acest gand, caci altfel ar putea pandi in inima ta.Este o cursa a diavolului ca sa iti faca rau, caci el stie cum.Acest inselator priceput a inecat multimi nenumarate in adancimile iadului cu disperarea.

Cand se petrece ceva si diavolul vede ca cineva este suparat din aceasta pricina, inselatoria lui este sa adune nenumarate ganduri asa-zis indreptatite care sa il duca pe acest biet om spre o furtuna mare si sa il inece.(Asa cum zice proverbul, vulpea iubeste incaierarea.)Si cand furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa.

Ti-am scris despre constiinta, ca trebuie cu grija sa nu facem ceva ce va fi condamnabil si ne va osandi.Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu se ascunde de la ochii Sai.Deci cum as putea minti eu in fata lui Dumnezeu?Nu stii ca minciunile sunt de la diavol, si vor mosteni Imparatia Domnului?(Apocalipsa 21:8)

Teme-te de Dumnezeu.Dumnezeu nu este multumit cu jertfe materiale cand neglijam sa ajungem in launtrul inimii.Dar este necesar sa le savarsim si pe acestea, fara sa le lasam pe celelalte nefacute.(Matei 23:23)

Cerceteaza-ti cugetul, caci nu stim cand va veni ceasul mortii.Si de nu ii vom plati creditorului nostru(care este constiint) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, fara sa se tina deoparte.Atunci - vai! - gura noastra va fi inchisa, neavand ce raspuns sa dea.

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si dimineata adu-ti aminte de cum ai trecut noaptea, ca sa stii cum stai cu socoteala sufletului tau.Daca vezi vreo pierdere, incearca sa o redobandesti cu grija si tarie.Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe Domnul, ajutatorul tau nevazut.

Nu-ti lasa constiinta sa te apese pentru multa vreme, ci degraba da-i ceea ce iti cere, ca nu cumva sa te dea judecatorului si sa fii aruncat in temnita(Matei 5:25).Vrea constiinta ta sa iti faci pravila de rugaciune si sa redobandesti rugaciunea?Da-i aceste lucruri, si iata, esti izbavit de la trimiterea in fata judecatorului.Nu slabi vocea mantuitoare a constiintei tale ignorand-o, deoarece mai tarziu vei regreta fara de folos.

Cauta sa fii sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in marturisire.Caci Dumnezeu cearca inima si rarunchii(Psalmi 6:7), si nimic nu ramane ascuns privirii ochiului Sau neadormit.

Teme-te de Dumnezeu;Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Galateni 6:7); El nu este pacalit.El pedepseste aspru cand nu vede sinceritate; asa ca ai grija.Cand esti neascultator si faci un pacat ascuns, contracareaza-l dezvaluindu-l deschis la marturisire.Nu iti lasa eul sa te copleseasca si sa te faca sa ascunzi adevarul si sa ramai neindreptat si impatimit.Indreapta totul acum daca vrei sa vezi zilele bune al despatimirii si pacii.

Parintele Profirie
 

Secretul în boală este să te lupţi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu

Mult folos avem din boli, este de-ajuns să le răbdăm fără cârtire şi să-L slăvim pe Dumnezeu, cerând mila Lui. Când ne îmbolnăvim, problema nu este să nu luăm medicamente sau să mergem să ne rugăm la Sfântul Nectarie. Trebuie să cunoaştem şi celălalt secret: să ne luptăm pentru a dobândi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va învăţa harul, adică despre cum ne vom lăsa în voia lui Hristos. Altfel spus, noi dispreţuim boala, nu ne gândim la ea, ne gândim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Dar trebuie să vrem să dispreţuim boala. Dacă nu vrem, este greu, nu putem să spunem „o dispreţuiesc". Şi aşa, în vreme ce noi socotim că o dispreţuim şi că nu-i dăm însemnătate, de fapt îi dăm, o avem mereu în mintea noastră şi nu putem dobândi pace lăuntrică. Iar asta am să v-o dovedesc. Zicem: „Cred că o să mă tămăduiască Dumnezeu. Nu iau medicamente. O să fac aşa: priveghez toată noaptea şi-L rog pentru asta. O să mă asculte Dumnezeu". Ne rugăm toată noaptea, cerem, implorăm, strigăm, îl silim pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii să ne facă bine. Ne silim zi şi noapte. Alergăm ici şi colo. Ei, nu arătăm prin asta că n-am dispreţuit boala? Cu cât stăruim şi-i silim pe sfinţi şi pe Dumnezeu să ne facă bine, cu atâta trăim boala. Cu cât ne îngrijim s-o alungăm, cu atâta o trăim. De aceea nu se întâmplă nimic. Şi noi avem impresia că oricum se va petrece o minune; însă, de fapt, n-o credem, şi astfel nu ne facem bine.

Facem rugăciuni, nu luăm medicamente; însă nu ne potolim, şi minunea nu se întâmplă. însă vei spune: „Dar n-am luat medicament; cum n-am credinţă?" Cu toate acestea, în adâncul nostru există o îndoială, o teamă, şi ne gândim: „Oare o să se întâmple?" Aici este valabil cuvântul Scripturii: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul acesta, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi te aruncă în mare, va fi aşa (Matei 21, 21). Când credinţa este adevărată, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucrează şi cu doctorii şi cu medicamentele. Grăieşte înţelepciunea lui Sirah: Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul; şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă (înţ. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12).

Tot secretul este credinţa; fără de margini, lină, simplă şi nevinovată. întru smerenia şi nevinovăţia inimii [69]. Să avem credinţă că Dumnezeu ne iubeşte nespus şi că voieşte să devenim ai Lui. De aceea îngăduie bolile, până ce ne vom preda Lui cu încredere.

Să-L iubim pe Hristos şi toate se vor schimba în viaţa noastră. Să nu-L iubim pentru a primi răsplată, de pildă sănătatea. Ci să-L iubim cu înflăcărare, din recunoştinţă, fără să ne gândim la nimic, numai la iubirea dumnezeiască. Nici să ne rugăm mânaţi de un scop anume, zicând lui Dumnezeu: „Fă-I pe cutare sănătos, ca să vină aproape de tine". Asta nu e potrivit, să-i arătăm noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum să-l spunem lui Dumnezeu: „Fă-mă bine"? Cum să-L înştiinţăm noi pe Cel ce ştie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinţă ca Dumnezeu să nu vrea să ne asculte.

Un om m-a întrebat cu ceva timp în urmă:

- Când o să mă fac bine?

- A! îi zic. Dacă zici: „Când o să mă fac bine?", niciodată n-o să te faci bine. Nu este cuviincios să-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din răsputeri lui Dumnezeu să-ţi ia boala. Dar atunci aceasta te cuprinde şi te strâmtorează mai mult. Nu trebuie să ne rugăm pentru asta.

S-a înfricoşat şi a zis:

- Să nu fac rugăciune!?

- Aoleu! îi zic. Să faci chiar multă rugăciune, dar ca să îţi ierte Dumnezeu păcatele şi să-ţi dea putere ca să-L iubeşti şi să I te dăruieşti. Căci cu cât te rogi să plece boala, cu atâta se lipeşte de tine, te îmbrăţişează, te strânge şi nu se mai desparte de tine. Fireşte, dacă simţi ca om o greutate lăuntrică şi o neputinţă, atunci să-L rogi cu smerenie pe Domnul să-ţi ridice boala.

Să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu

Atunci când ne predăm lui Hristos, se linişteşte organismul nostru duhovnicesc, având drept rezultat funcţionarea fiziologică a tuturor organelor. Toate sunt influenţate. Ne facem bine, încetăm să suferim. Chiar şi având cancer, dacă îl lăsăm pe acesta în seama lui Dumnezeu şi astfel sufletul nostru se linişteşte, harul dumnezeiesc poate ca prin această liniştire să lucreze tămăduirea cancerului şi a celorlalte.

Iar, dacă vreţi să ştiţi, şi ulcerul la stomac tot de la nevroză se face. Sistemul simpatic, dacă este presat, se strânge şi suferă, şi astfel se naşte ulcerul. Una, două, trei - strânsoare, strânsoare, strânsoare, strâmtorare,strâmtorare, strâmtorare, frământare, frământare, frământare, hop! - ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există încurcături, ele influenţează trupul, iar sănătatea nu merge bine.

Lucrul cel mai desăvârşit este de a nu ne ruga pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne facem buni. Şi eu pentru mine însumi aşa mă rog, vă spun. Aţi auzit? Nu buni, adică virtuoşi, „să devenim asta, asta, asta...", ci să dobândim râvnă dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu, să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, pe care îl înţelegem în-trupat înlăuntrul Bisericii, împreună cu toţi semenii noştri şi cu toţi fraţii cei întru Hristos.

Şi eu deschid mâinile şi mă rog pentru toţi. în faţa Sfântului Potir, când mă împărtăşesc, îmi deschid sufletul să-L primească pe Domnul şi-mi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru întreaga Biserică. Aşa să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine". Nu! Ci „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă", cu negrijire de sine, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic. „Doamne, tot ce voieşte iubirea Ta..."; numai astfel veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii noştri. lubiţi-L pe Hristos. Deveniţi sfinţi. Lăsaţi-vă numai în seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeieşti.

Oare nu se întâmplă şi cu mine - care simt această râvnă, această adorare - acelaşi lucru, adică a nu mă lăsa biruit în boală sau în cancer, deşi îmi simt trupul putrezit? Nu trebuie să vorbesc, dar iubirea mea pentru voi şi pentru întreaga lume nu mă lasă să tac. Vorbind, plămânii mei rămân fără oxigen şi este foarte rău, căci suferă inima. Am pătimit ceva mai rău decât un infarct. însă trăiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu? Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, în boală. îndur fără cârtire şi... cu mustrare de sine, căci Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necuraţi? [70]. Sunt rău, suferă şi duhul meu.

îi spun unui pustnic cu care ţin legătura:

- Roagă-te pentru mine. Eu te iubesc! lubeşte-mă şi tu, şi miluieşte-mă - rugându-te pentru mine - ca Dumnezeu să mă miluiască.

- Ei, tu să te rogi, îmi zice.

- Eu, îi zic, încep să am lipsuri acum în toate cele pe care le-am făcut atâţia ani. Cum spune un tropar?

„Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul boleşte; cuvântul a slăbit, viaţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?" [71]

Pentru mine grăieşte acest tropar, în el mă văd pe mine însumi. Mă gândesc că, dacă n-aş fi făcut aceea şi aceea, n-aş suferi acum, aş fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt necugetat...

Dacă vreţi să aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce zice înţeleptul Solomon: începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, şi priceperea este ştiinţa celui sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă (Pildele lui Sol. 9, 10-11). lată secretul: să dobândim această înţelepciune, această cunoaştere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor rândui şi vom trăi cu bucurie şi sănătate.

Parintele Ioanichie Balan
 

Despre Patimi

Cand faci un pacat si te stapaneste si devine patima, efectiv intra demonul in tine intr-un anumit fel si te chinuie. Si daca ai o patima, sa zicem betia, desfraul, maina, razbunarea, nu ea in sine te chinuie, ca patima in sine nu are nici trup, nici suflet, ci demonul care o aprinde, care te bombardeaza si te imboldeste sa o faci, care te indeamna: “intra aici!“, “Razbuna-te pe cutare. Iata-l ca vrea sa te omoare. Da-i tu in cap!“, “Iata dincolo! Intra in casa pacatului!“, “Du-te si ucide-ti pruncul!“, “Lasa-ti sotul! Uite te asteapta altul sau alta!“. Nu patima in sine e cea care te chinuie, desi ea este o deprindere, ci demonul, diavolul. De aceea spune Sfantul Efrem Sirul ca la sfarsitul vietii faptele bune se transforma in ingeri si faptele rele in diavoli, si ingerii sau faptele bune il insotesc pe suflet de-a dreapta, iar cele rele de-a stanga, pana la tronul judecatii lui Hristos.

PICATURI DE INTELEPCIUNE DE LA STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU

Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.
Blandetea este cel mai bun medicament du*hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle*teasca, cat si trupeasca.
Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se*manat inca din pruncie. Trebuie sa ne supunem sub un povatuitor care sa aiba scop bun. Una e ca ni se pare noua ca ne smerim si alta este adevarul. Adevarul in incercari se da la iveala.
In Biserica trebuie sa ascultam cuvintele dum*nezeiesti ca [si] cum le-am soarbe, ca cum am fi insetati, asa sa ne facem o dispozitie launtrica, si atunci vom avea rabdare si ne vom folosi duhovniceste.
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...bim-intre-noi/

Despre vindecarea de dragostea fara speranta
 

Leon (un oarecare ofiter - n. rea. ruse) s-a indragostit, dragostea s-a dovedit a fi fara speranta, si el se chinuie. Poftim leu!!! Si inca nu leu simplu, ci leu ofiteresc! Altora le comanda: „La drea-a-a-pta!", iar el trage la stanga. Siesi ar trebui sa isi comande: „La drea-a-a-pta!" Si mars-mars... Ce rost are o astfel de purtare ? Daca ar fi fost vreo nadejde, era logic sa mai astepte, dar daca n-are ce astepta ? Aceasta nu e dragoste, ci o durere rea a inimii, de care se apropie vrajmasul si o atata.

Patima orbeste, iar vrajmasul baga in ceata. Si se chinuie omul, si stai de te minunezi ca-i place sa se chinuie si nu vrea sa se departeze de chinul sau. Asta nu are nici o noima. Omul trebuie sa comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, ca te fac zob!", iar apoi sa inceteze a se mai gandi la „ea"... Sa arunce cat mai departe tot ce ii aminteste de „ea", sa caute pete in soarele mandretii „ei" si sa se uite mai mult la acestea. Iata o apica destul de rece pentru racorirea inimii, mai ales daca lipsa de sperante a dragostei tine de simtamintele fetei.

Va trece suferinta; o sa mai vina cateodata, insa nu foarte arzatoare. Eu aveam douazeci de ani cand am trecut prin asta. Mi-am dat porunca... si a trecut. Au mai fost crize, dar am rabdat, fiindca aveam in vedere un alt tel. Bine este pentru cel ce sufera de aceasta boala sa aiba ceva de facut. Daca nu are, sa-si gaseasca. Domnul sa va binecuvanteze pe voi toti si toate lucrurile voastre.
Sfantul Teofan Zavoratul

In cautarea linistii sufletesti
 

Buna seara. Acum trei saptamani am nascut un baietel sanatos cu Apgar 10 la nastere, dar care a murit dupa 19 ore de viata. Din momentul in care l-am nascut mi-a fost luat de langa mine si am fost despartiti definitiv. Din raportul anchetei la clinica unde am nascut a reiesit ca a fost culpa medicala. De atunci, eu si familia mea nu putem sa avem liniste sufleteasca si sa ne revenim psihic.Nu stiu ce acatist sa citesc sa imi gasesc linistea. Imi doresc sa tin in brate un copil , sa ii ofer dragostea mea de mama. Nu stiu ce as putea face sa imi revin. Nu vreau sa port ura doamnei doctor, vreau sa ma pregatesc sa psihic pentru urmatorul copil.Va rog daca puteti sa ma ajutati cu un sfat .

Doamnă, în primul rând, condoleanţele mele.

În al doilea rând, vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă răspund, deşi nu cred că pot să vă înţeleg cu adevărat situaţia şi durerea.

Nu sunt un mare iubitor de oameni adulţi, dar iubesc mult copiii, şi de aceea îmi îngădui să vă răspund.

Dar nu sunt multe de zis într-o asemenea situaţie.

Poate, doar: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ".

Rugaţi-vă, pentru sufletul copilului dumneavoastră, Maicii Domnului. Ea ştie ce înseamnă să-ţi vezi copilul murind. Ea va duce rugăciunea unei mame la Fiul ei, care va dărui copilului dumneavoastră Viaţa veşnică în Împărăţia Sa, iar dumneavoastră alţi copii.

Îmi cer iertare dacă mesajul nu este foarte de folos. Îngăduiţi-mi să mă rog pentru sufletul micuţului dumneavoastră.

Multumesc. Aproape in fiecare noapte ma trezesc la ora la care a murit , aprind candela si ma rog la Maica Domnului sa aiba grija de sufletul copilasului meu.Singura mea alinare este faptul ca a plecat la Dumnezeu ingeras si ne vegheaza de sus.Cel mai tare ma doare ca a fost luat de langa mine si nu am putut sa il botez cu putina apa curata inainte sa moara.Nu inteleg de ce mi-au sedat copilasul sa nu mai planga, poate avea nevoie de mine cum aveam si eu nevoie de el. De ce ne-au despartit si m-au mintit ca este bine cand el era chinuit saracutul si eu nu stiam nimic de el.Daca au vazut ca nu mai respira de la sedativ , de ce nu i-au dat un antidot si a trebuit sa ii dea presiune mare in plamani pana i-a explodat plamanul. Saracul copilasul meu a murit in chinuri si eu eram fericita ca ne vedem a doua zi si ziceam la toata lumea ce fericita sunt ca am nascut de Sf. Gheorghe si ca o sa fie protejat toata viata lui. Nu mi-a ramas decat sa ma resemnez dupa aceasta grea incercare. ma gandesc ca poate asa a fost voia Domnului sa imi intareasca credinta.

Doamna Inna , este extrem de greu sa va vorbesc aici despre suferinta dumneavoastra , si chiar ar fi nedrept , dar va rog sa treceti cat puteti peste aceste clipe grele avandu-L neancetat pe Dumnezeu in sufletul si mintea dumneavoastra . El este alinarea si sprijinul dumneavoastra ! E groaznic sa-ti vezi copilul plecat din lumea asta , mai ales cand toata dragostea si speranta iti este pusa in sufletelul lui , caci copilul pentru un parinte este lumina ochilor , si ce cuvinte pot alina o astfel de disparitie , despartire , fie ea si provizorie . Sa nu uitam ca va veni clipa reantalnirii , o reantalnire in care cu toti speram , si sunt sigur ca ea va fi intr o buna zi stiuta numai de Cel de sus . Sunt alaturi de dumneavoastra , si pentru ca threadul de fata este un thread de raspunsuri duhovnicesti am selectat ceva scurt pentru dumneavoastra dintr-o scrisoare a Cuviosului Ambrozie de la Optina , din care o sa redau un scurt fragment , si nu uitati ca va astept cu tot dragul si pe Blog :

"Va scriu acestea nu pentru ca as dori moartea micutei S., ci pentru ca sa va mangai si sa va conving sa nu va tanguiti. Oricat de mult v-ati iubi copila, sa stiti ca Dumnezeul nostru Multmilostiv o iubeste mai mult. El se ingrijeste in orice clipa de mantuirea noastra. Din iubire pentru fiecare credincios, el marturiseste: «Chiar si femeia de va uita de copiii ei, Eu nu te voi uita». Siliti-va sa va micsorati durerea, lasand-o pe seama lui Dumnezeu: «Cum va vrea si va binevoi, asa va face cu noi dupa mila Sa».“

Va multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase si incurajatoare.Sunt sigura ca sufletelul lui nevinovat este bine . Uneori cred ca noi, aici pe Pamant defapt ne plangem suferinta si ne plangem noua de mila ca nu ni s-a indeplinit ce ne-am fi dorit. Nu cred ca el si-ar fi dorit ca eu sa fiu trista.Copilasul meu nu mi-a facut nicio greutate cat am fost insarcinata. Nu am avut nici greturi, nici pofte, nici deficit de vitamine, de calciu, de fier,chiar si dupa operatie, dupa ce am pierdut atata sange am avut hemoglobina normala. Operatia dupa trei zile avea crusta, si de atunci nu ma doare nimic si merg ca si cum nici nu as fi avut nicio operatie.Dumnezeu m-a ajutat tot timpul.Timp de 9 luni de zile nu m-a durut capul si nici macar o masea.

Cristos a înviat!Nu ați fost despărțiți definitiv.
Eu spun că, urmare a rugăciunilor dvs, în curând băiețelul va reveni, printr-o altă naștere, în brațele dvs și nu veți mai fi despărțiți.

Clinica privata?
Unde?

La Euromaterna Constanta

Doamne ajuta. Vreau sa va povestesc ce mi s-a intamplat si mi-a dat putere. Copilasul mi-a aparut in vis de 3 ori . Prima data mi-a aparut in vis inainte de a ramane insarcinata cand eram panicata ca nu raman insarcinata dupa doua luni de incercari si mi-a spus" Mami, nu fii ingrijorata o sa ne intalnim." l-am intrebat ce este si mi-a spus ca este baietel.Mi-a mai spus ca mai are o surioara care asteapta si ea sa vina dupa el. Luna urmatoare am ramas insarcinata. A doua oara mi-a aparut in vis dupa ce a murit, cand am ajuns acasa de la spital si mi-a spus ca stia ca o sa moara inainte sa vina pe lume, pentru ca asa a vrut Dumnezeu ,dar nu a putut sa imi spuna acest lucru atunci, ca fiecare om stie cate zile are de trait inainte de a fi conceput. Mi-a spus ca o sa ne intareasca si ca o sa vina in curand urmatorul copilas. A treia oara mi-a venit in vis si mi-a spus ca "ii este mila lui Dumnezeu de mine si o sa imi mai trimita un baietel si ca trebuie sa avem grija mare de el la doua zile de la nastere dar sa nu ne speriem. L-am intrebat daca o sa vina tot el si mi-a zis ca nu . In vis nu i-am vazut niciodata chipul, i-am auzit doar vocea. Cu toate ca visele sunt date de subconstient, simt ca Dumnezeu a vrut sa ma intareasca prin aceste vise, vorbind cu copilasul meu. M-am trezit mult mai linistita dupa ce am vorbit cu el in vis. Cel mai greu i-a fost sotului meu pentru ca de ziua lui i-au scris numele copilului pe cruce si i-am plans de mila saracul si mi se rupea sufletul cand il auzeam ca "asta sa fie oare cadoul de ziua lui?" Dumnezeu mi-a dat putere sa le ridic moralul si lui, si mamei mele care a facut depresie si tatalui meu.Eu trebuia sa ma ascund de ei si sa nu plang decat cand nu ma vedeu ei. Si eu am momente din zi cand plang in hohote si simt ca mi se sfasie sufletul dar citesc Acatistul Maicii Domnului si imi spun ca baietelul meu este bine, langa Dumnezeu si ma mai linistesc.

As vrea sa va intreb ceva care ne-a pus pe ganduri si nu gasim nicio explicatie logica. Cand m-am intors de la spital, peste noapte , cineva a aruncat in fata portii noastre, exact in usa o oglinda destul de mare sparta in multe bucati mici parca pisate cu ciocanul. Cand a iesit sotul meu de dimineata era sa calce in ele .A aruncat cu aghiasma peste cioburi cum ne-a sfatuit duhovnicul nostru sa facem . Cu o zi inainte sa nasc, cineva ne-a spart oglinda de la masina ,dar nu am dat importanta.De cand a gasit sotul meu cioburile in fata casei ne intrebam cine ar fi putut sa arunce atatea cioburi si ce trebuia sa facem cu ele .Sotul meu le-a dat mai in strada si le-a maturat ploaia dar inca mai sunt cateva. I-a fost frica sa le adune si sa le puna in tomberonul din curte.

As vrea din suflet sa vina iarasi printr-o alta nastere. De cand a murit ma rog la Dumnezeu sa mi-l trimita inapoi sa imi pot implini dorinta de a-i fi mama sa ii arat dragostea mea, sa pot sa ii spun cat il iubesc, sa il tin in brate, sa il cresc si sa fiu langa el. Mie si sotului meu ne-a ramas mare gol in suflet. Acest gol l-am simtit foarte puternic cand am realizat ca am plecat de acasa trei si ne-am intors acasa doar noi doi, cand am vazut ca am pregatit camera copilului si noi ne-am intors acasa fara copilasul nostru. Ii multumesc lui Dumnezeu ca eu si sotul meu suntem uniti si ne iubim foarte mult si cand suntem amandoi ne reechilibram reciproc.

Se pare ca asa se practica in toate maternitatile, noaptea sunt sedati pe de o parte ca sa se poata odihni mamele si pe de alta parte, probabil, sa aiba si ei mai putina bataie de cap.

A mai fost un scandal in legatura cu asta la maternitatea de stat din Iasi, dar se pare ca se practica in mod curent.

Se vede limpede pentru ca in maternitate nu se da masa de noapte (3-4AM) dar cum ajungi acasa cu el copilasul se trezeste la ore din astea si incepe sa tzipe desi acolo nu era cazul.

Nu aveti nevoie de nici un sfat, nici o incurajare..aveti deja mai mult decat va poate oferi cineva de aici.

Dumnezeu sa va ajute cu urmatorul copilas si sa va dea tot ce aveti nevoie pentru mantuire.
Si dincolo.. va veti intalni si cu cel care l-ati pierdut in viata asta, dar numai in viata asta.

Ignorati pur si simplu.
Nu e cazul sa deveniti superstitiosi, indiferent de ce spun/fac/cred altii.

De ce este păcat să credem în superstiţii
 

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".
Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...".

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?". Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 27-28).
Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).
Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru" atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.
Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru", Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache".
De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!".
Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.
Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?
Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte", tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.
Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci - şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?
Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).
Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde a apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?
I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie.
Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie", acesta vine de la latinescul "superstitio" care înseamnă „a sta deasupra", „a supravieţui" sau „a fi martor" (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani", pentru că se considera că erau deasupra morţilor).
Cuvântul «superstitio» (de la „super" – peste, deasupra, şi „sisto" — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva" la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto") înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4
Dacă vom analiza cuvântul „superstitio" ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie" vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.
În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие", de la „суе" (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие" (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie" a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.
Originea superstiţiilor. Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

<< continuare >>
 

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.
Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:
„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)".
Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani"; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare". „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă".
Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă" din necaz" cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău", „să fie într-un ceas bun"), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.
În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni", sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna", sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec") ş.a.m.d.
Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba uniii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi a masa Domnului şi la masa dracilor" (I Corinteni 10, 21).8
Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.
Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.
Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:
„... Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului" I. Post. 22 (P. 32).
„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.
Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul" – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar" I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).

Va multumesc pt sfaturi. Aveti dreptate.Nici eu nu cred in superstitii ,dar ne-au tot spus multe persoane din jurul nostru despre ele. M-a durut cand mama mea a fost acuzata de unele persoane ca a cumparat hainute , patut si tot ce avea nevoie copilul inainte sa il nasc. Mi se pare normal sa te pregatesti cand astepti copilul si ti-l doresti. Mai demult , inainte cu mult timp sa ma casatoresc am primit cadou inainte sa plec la studii in Franta ,niste lucruri foarte ciudate intr-o punga si anume doua papioate( alb si negru) deja cu ace in ele, cu ata in ac si cu noduri facute la ata, doua lacate care erau prinse si blocate unul de celalalt cu cheitele in lacate, o bucata de vata, un paracetamol( doar patru comprimate dintr-o folie) si doua ate innodate pe care insista sa le prind la geamantane sa nu le pierd. Le-am aruncat imediat si multa lume mi-a zis atunci ca baiatul acela voia sa imi faca vraji sa ma lege de el. Ca o fi fost adevarat sau nu ,numai Dumnezeu stie.Duhovnicul meu mi-a zis ca trebuie sa am credinta in Dumnezeu mai puternica decat orice incercare de a-mi face cineva rau si ca trebuie sa ma rog in continuare ca Dumnezeu ma aude si ma va pazi mereu de lucrurile rele.

As vrea sa va mai intreb cateva lucruri pentru ca nu stiu ce sa fac:
1. Fiind inca lauza am voie sa merg la cimitir si sa ii tamai mormantul?( am citita molifta de 8 zile)
2. Am voie sa scriu pe acatist George prunc sau George nebotezat ?
3. La 6 saptamani putem sa ii facem o coliva pe care sa o citeasca in biserica sau la mormant? ( la 3 saptamani i-am facut o coliva pt copil si a citit preotul la mormant pentru bunicul meu care se odihneste langa copil si a zis ca nu poate sa faca slujba pentru copil ,fiind nebotezat ci numai pentru bunic si a pomenit si pentru neamul lui cel adormit fiind inclus astfel si copilul)
4. Trebuie sa port doliu eu si sotul meu?
5. Avem voie sa botezam sau sa cununam pana la 1 an? Avem doua viitoare finute care tb sa vina pe lume si pe care dorim sa le botezam si niste prieteni cu care vorbisem inainte de incident sa ii cununam.
6. Trebuie sa dam de pomana toate lucrurile pe care i le-a cumparat mama mea ? Nici nu stiu exact ce i-a cumparat. Stiu doar ca sunt foarte foarte multe hainute, doua patuturi, carucior, jucarii , cadita ...Sau putem sa dam de pomana doar o parte din lucruri( adica hainute) ? Noi nu am cumparat nimic pt ca sotul meu si mama lui nu au vrut sa cumpere inainte de a se naste (referitor la superstitii) si a cumparat doar mama mea tot ce ne trebuia.

Folositoare explicatii! Multumim! Eu stiam/am observat ca superstitiile apar mai ales la persoanele necredincioase(ateii) care l-au inlocuit pe Dumnezeu cu aceste superstitii, sau la persoanele care se cred credincioase, sustin credinta in Dumnezeu, dar cred in acelasi timp si in superstitii tocmai pentru ca nu isi cunosc credinta indeajuns! Consider ca daca cineva crede in Dumnezeu nu are nevoie de aceste superstitii, numai daca ai credinta slaba poti crede asa ceva! Superstitiile sunt ramasite ale credintelor pagane pastrate in mentalul colectiv!

Staretul Dionisie de la Colciu
 

Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

- Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

- Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi luminează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că luminarea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul milei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti distrugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Să nu-şi calce conştiinţa, că, vezi, Însuşi Dumnezeu îl luminează. Dacă el ar fi un om necredincios, ar zice: „Dă-o încolo de Ortodoxie, mi-a spus Preafericitul, mi-a spus Mitropolitul să fac aşa”. Dar nu-i aşa, pentru că vrăjmaşul diavol a pus căpestre unora din conducerea Bisericii şi îi duce unde vrea - spre distrugerea Creştinătăţii, spre sfărâmarea Ortodoxiei şi ei nu simt asta; spun că aşa e omenirea şi aşa trebuie să urmăm. Şi fiindcă cei mai mulţi au studiat la papistaşi, le dau dreptul papistaşilor.

Vezi cu ce şmecherie avansează duşmanii Ortodoxiei? Deci să nu facă ascultare de episcop, dacă episcopu-i un duşman al Ortodoxiei. Lasă, nu poţi să vorbeşti aşa cu dânşii, dar… Tu vezi că nu corespunde Ortodoxia cu manualul din care se predă studenţilor. Ce înveţi tu acolo, Ortodoxia sau catolicismul? Vezi cât de şmecheri sunt vrăjmaşii, că acuma, dacă n-ai studiat în Occident, la catolici, la protestanţi şi la toţi neîndumnezeiţii, departe de Ortodoxie, de-acuma n-ai dreptul în România să ajungi să-ţi pună mitra în cap. Vezi ce diplomaţie?! Aşa-i, a venit sfârşitul, Dumnezeu ştie ce-o mai fi…

- Care sunt limitele ascultării de episcop? Părintele acesta zice că „ştiu că nu poate fi ascultare în minciună, ci întru adevăr”. Deci „amestecul dintre adevăr şi minciună nu este adevăr, ci minciună.”

Vrea un sfat duhovnicesc în problema asta, pentru că o să fie o problemă mai încolo, mai târziu.

- Da, mai târziu problema o să fie chiar mai severă. Eu m-am bucurat şi mă bucur de ideile lui pogorâte făţiş de la harul Sfântului Duh cu înţelepciunea asta. Vasăzică, cunoaşte destul de clar greşeala mitropolitului, destul de clar cunoaşte haosul şi prăpastia care ameninţă Ortodoxia cu ecumenismul. Să ţină aşa după cum ideile lui cele dumnezeieşti s-au pogorât peste sufletul lui şi el va birui. Că el e om deştept, vezi cum spune? „Ce rost are acuma să-l ascult pe mitropolit când el calcă pe alte prăpăstii?” Deoarece învăţătura lui cu „subtilitate” se îndreaptă în alte direcţii, nu la Părinţii ortodocşi, nu la hotărârea celor şapte Sfinte Soboare.

Dacă am rămas fără hotărârea celor şapte Sfinte Soboare, ce-am făcut? Desăvârşit am rămas prăpădiţi, s-a terminat fără cele şapte Sfinte Soboare. Dar a ştiut Dumnezeu că o să urmeze neînţelegere şi necredinţă şi la toate Sfintele Soboare s-au făcut minuni dumnezeieşti, după cum a fost cea a Sfântului Spiridon, cu cărămida, la Soborul întâi din Niceea, ca să închidă gura „deştepţilor”[...]

- Părintele profesor se teme că dacă va refuza să mai predea din manualele actuale va fi scos din învăţământ de către superiorii săi.

- Părintele ăsta are esenţa Ortodoxiei în sufletul şi în inima lui şi-l mustră conştiinţa că vede neadevăruri. Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui. Chiar dacă va fi îndepărtat, nu-i nimic, are grijă Dumnezeu de dânsul, nu moare el de foame. Şi chiar să sufere, se încununează, că toţi sfinţii mucenici, cei mai mari sfinţi au suferit, c-aşa-i Ortodoxia noastră. A avut duşmani mulţi şi atâta amar de tone de sânge s-au vărsat din vinele mucenicilor şi ale ierarhilor! Într-aşa fel ne mântuim. Dacă suferim, să n-avem îndoială că nu-i Dumnezeu cu noi. Dumnezeu este cu noi, dar aşa vrea Dumnezeu, ca să suferim.

- Deci rămâne mărturisirea.

- Mărturisirea cu orice preţ! Ce mai vorbă?! Să ţină aşa după cum spune. Eu m-am folosit mult de cuvintele pe care le-a scris părintele acesta profesor. Toţi ăştia care s-au dus în Occident, ei de-acuma sunt „afumaţi”. [...] E depărtată mult Ortodoxia de Adevăr în ţările astea mai cu seamă. Şi de-acuma, dacă în ţara noastră se luptă cu atâta străşnicie să se depărteze de Adevăr, cu cât mai mult în ţările care nu-s creştine, nu-s ortodoxe.

- Mitropolitul l-ar trimite la studii în Occident, dar el nu vrea. Ce ar trebui să facă?

- Pe cât poate, să se retragă, să evite cu delicateţe plecarea: „Părinte, nu pot, sau cutare, cutare”, până îi va da o parohie, fie cât de mică. Dumnezeu are grijă de dânsul. Cu micul salar care-l va avea o să trăiască, să nu aibă grijă de altceva, că-l ajută Dumnezeu.

- El ar fi bun pentru învăţământ, dar dacă nu poate să-l facă după adevăr, mai bine să nu-l facă, nu?

- Sigur că da. De aceea vrea să-l pună episcopul, fiindcă l-a cunoscut că are darul ăsta al propovăduirii. Dar dacă nu corespund învăţăturile pe care le spui tu cu Sfinţii Părinţi, cu sfătuirile Bisericii şi cu cele şapte Sfinte Soboare, atunci ce-ai făcut? Atunci eşti duşmanul Ortodoxiei, nu eşti drept-credincios.

Şi altfel o să fie judecat un papistaş care s-o născut papistaş şi n-o ştiut altceva, n-o studiat să vadă care-i adevărul şi care-i Ortodoxia, şi altfel o să fim noi judecaţi, noi care ştim, ne-am născut creştin-ortodocşi şi ştim adevărul, şi totuşi începem să destrămăm, să stricăm în Ortodoxie, să scoatem afară dreptele învăţături şi să acceptăm ereziile lor. O să fie primejdie neiertată. Da, greutăţi mari.

- Până la urmă, ce soluţii duhovniceşti are la îndemână părintele profesor? De ce anume să se ferească şi ce l-ar ajuta cel mai mult să iasă cu bine din încurcătura asta? Adică se poate găsi o cale de mijloc? Ce să-i spună ierarhului său?

- Înalta cugetare e cel mai periculos lucru. Dacă o ai, de-acuma ai îndrăzneală să nu le socoteşti pe cele dumnezeieşti. Doar smerita cugetare, întru care este tot harul Sfântului Duh, nu te lasă să cazi. Dar dacă te-ai înălţat cu mintea, de-acuma ţi-ajută ispititorul, ispitele nevăzutului vrăjmaş, şi tu nu mai judeci după adevăr. Se întunecă mintea, sigur. Asta-i o bucurie că pe preotul ăsta nu-l lasă sufletul şi cugetul lui, inima lui, să vadă nedreptăţile – ecumenismul. Ei, se potriveşte vreodată? Sigur, sufletul lui cel fără prihană nu se împacă văzând eresurile din manuale.

Dacă nu corespund manualele cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu Ortodoxia noastră, ca să o ţină la înălţime, atuncea sigur că e primejdie, pentru că cei mai mulţi din tinerii cărora le predă o să fie preoţi. Care e adevărul? El să ţină adevărul Sfinţilor Părinţi şi să nu-i fie frică de nimeni, că Dumnezeu cu dânsul este. Să se laude înaintea întregii omeniri că-i creştin-ortodox şi român.

Astea două sunt bunătăţi ale poporul român de care nu se poate dezlipi. Să nu fim laşi! Ori ortodox, ori cu Papa! Să nu zicem: „Eh, sunt creştin-ortodox, dar merge şi aşa…”, că atuncea ce ai făcut? Sau îţi zice cineva: „- Hai, măi, tu eşti român. – Ce, eu român? Dă-i încolo, că nu-s chiar aşa român”. Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut omenia. Nu mai eşti om. Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...x-ori-cu-papa/

-continuare-

-continuare-
Ca să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti creştin şi să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti român, e cea mai mare pacoste, cea mai mare cădere, o cădere din care nu te mai poţi îndrepta, o cădere din care nu te mai poţi scula. Smerenia e bună, smerita cugetare e bună întotdeauna, dar nu în aşa fel ca să ne batjocorească toţi şi să n-avem noi îndrăzneala aceea ca să spunem că suntem creştin-ortodocşi şi români.

E luptă, vezi? De la începutul începuturilor, cei mai mari sfinţi şi-au vărsat sângele pentru Adevăr. Dacă a zis Sfântul Ştefan, arhidiaconul Ştefan: „Uite, văz cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta puterii cereşti.” Atunci a mărturisit adevărul şi atunci l-au omorît cu pietre diavolii de iudei[1].

Vezi? Trebuie mărturisire. Eşti credincios şi dacă a venit timpul să mărturiseşti trebuie să-ţi arăţi Adevărul, să te lauzi înaintea lui Dumnezeu că „Da, sunt preot ortodox şi aşa am învăţat!” Cu mitropolitul nu te poţi lua la ceartă, dar poţi să-i spui: „Eu aşa am învăţat, Preasfinţite Părinte”... Cu diplomaţie îl poţi înfrunta, dar cu diplomaţie, nu ca să-l înfrunţi neînţelepţeşte, adică cu mânie şi duh de răzvrătire. Să zică aşa: „Uite Sfântul Ioan Damaschin ce spune!”[2] Ei, cum, de-acum să zic că nu-i aşa? Atunci ce-am făcut? Atunci suntem făţiş mincinoşi.

- Cam peste tot în instituţiile teologice din ţară se predă după manuale care nu prea sunt în duhul Sfinţilor Părinţi. Ce să facă profesorii, mai ales cei care-şi dau seama că manualele nu respectă învăţăturile de credinţă ortodoxe?

- Să nu cedeze, căci dacă conştiinţa te mustră că nu-i bine şi vezi destul de clar că nu corespunde Ortodoxiei, şi totuşi predai cu eresuri, atuncea noi nu suntem luminătorul neamului, nu suntem luminătorul Ortodoxiei, ci suntem distrugătorul Ortodoxiei şi al neamului nostru românesc. Că neamul nostru românesc s-a născut deodată ortodox şi e dator ca ortodox să moară. Sub nici un motiv să nu accepte ereziile protestanţilor şi ale catolicilor, ale tuturor. Dar aceştia, fiindcă sunt bogaţi, mândri, putred de bogaţi şi sunt şi mulţi, îi câştigă pe preaînalţii conducători ai Bisericii de partea lor. Vezi? Vasăzică, umblă cu diplomaţie şi te face papistaş. Ai văzut cum lucrează ispititorul?

Aşa-i, au venit timpurile cele de pe urmă. În al VIII-lea veac, după toate sfătuirile Sfinţilor Părinţi, o să vină schimbări mari, mari, mari. Şi ce zice în Sfintele Scripturi: „Când va veni Mântuitorul pe pământ, oare va mai găsi credinţă pe pământ?”.

Vedem cu ochii noştri că an după an apar schimbări, modificări, an după an. Până în 1924 Ortodoxia era în floare. Bine, au fost eresuri multe în Ortodoxie, dar au făcut soboare Sfinţii Părinţi, au dat anateme şi s-au descurcat. Dar din 1924, de când s-au asociat cu calendarul nou, de atuncea vor să se facă prieteni cu Papa, să-i accepte toate ereziile... Tulburări mari, tulburări. [...]

Duşmanii Ortodoxiei îi prind întâi pe conducători. Dacă îi prind pe conducători, tu ce să faci? Faci cum i-a spus necuratul egumenului de la monidriul Faraklou[3], despre care am zis mai înainte: „Dacă am pus căpestrele pe conducători, eu îi duc unde vreau şi tu vii cu bucurie în urma lor, socotind că mergi bine“. Că vei zice: „Episcopul, conducătorul, regele mi-a spus. Apoi el nu ştie, că doar e regele nostru? Episcopul ăsta nu ştie, că el îi episcopul Bisericii? Ei, ş-atuncea noi ce să facem?” [...]

Parintele Iulian ( 1 )
 

Parintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul romanesc Prodromu, fiind totodata parinte duhovnicesc si povatuitor pentru multi calugari si mireni, nu numai romani, care il cauta pentru binecuvantare, spovedanie sau pentru un cuvant de folos. Parintele Iulian s-a inchinoviat, in 1946, la varsta de douazeci de ani, la Manastirea Sihastria, iar la varsta de cincizeci de ani a ajuns în Sfântul Munte, initial la Schitul Lacu, iar apoi la Schitul Prodromu. Crestinii care l-au cercetat dau marturie despre dragostea pe care Batranul o are pentru fratii mai mici ai lui Hristos, oamenii “cazuti intre talhari”, care vin de peste mari si tari spre a-i cere sfatul si ajutorul.
- Parinte, vremurile pe care le traim sunt grele pentru întreaga omenire. S-au înmultit pacatele de tot felul, de parca am trai chiar vremurile de pe urma — care vor veni, dupa cum scrie în cartile sfinte, atunci când s-o raci iubirea dintre frati si n-o mai fi poteca de la unul la altul. Ce putem face noi, românii, popor crestin, dar parca atât de îndepartat de Hristos, în aceste timpuri de mare ispitire?
- Sa luam aminte în primul rând la cuvântul Mântuitorului, Care ne zice: orice ati face, “fara de Mine nu puteti face nimic” (Io 15, 5). Adica, în orice am face, trebuie sa alergam la El, caci numai El ne învata adevarata credinta. Dar s-o traim, dupa cum spune si la Faptele Apostolilor: “Sa-L cautam pe Dumnezeu, caci în El traim, ne miscam, simtim si înviem” (Fapte 17, 27-28).
De-aici, de la aceasta cautare, începe apropierea de Dumnezeu, care se împlineste prin vorbirea cu Dumnezeu.Rugaciune asta înseamna: sa vorbesti cu Dumnezeu, fie ca o facem împreuna cu mai multi, fie singuri — si Dumnezeu ne primeste rugaciunea. Asa trebuie sa fie viata crestinului, sa fie tot timpul împreuna cu Dumnezeu, dar, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti, aceasta nu se poate decât daca ne rugam neîncetat.
“Rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat!” (1 Tes. 5, 17) – asa ne îndeamna Sfântul Apostol Pavel înca de la anul 64 dupa Hristos, când a scris Epistola catre Tesaloniceni. Deci dintru început asa a fost porunca: sa ne rugam neîncetat. Iar cuvântul acesta este catre toata lumea, catre toti crestinii, nu numai catre monahi sau preoti. Caci atunci când a scris Sfântul Apostol epistola, nu erau nici biserici, nici preoti, nici manastiri. Erau doar comunitatile crestine întemeiate de Sfintii Apostoli, unde se frângea pâinea si se împartaseau cu Trupul si Sângele Mântuitorului. Eu ma gândesc ca pentru acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care a fost scris acolo si pentru noi, vom fi întrebati cândva, când ne-om duce dincolo. Caci el spune în mod clar: “Rugati-va neîncetat”, nu zice: “Daca vreti, daca puteti, rugati-va neîncetat”.
- Parinte, dar oamenii au copii, au griji, cum or sa poata ei sa se roage neîncetat?…
- Dar ce înseamna rugaciunea neîncetata? Sa facem binele, sa lucram ca si cum ar fi de fata Dumnezeu. Si, daca omul întâmpina greutati, orice greutati ar avea, în toate necazurile lui sa zica “Doamne, ajuta-ma!” Si asta este rugaciune: “Doamne, nu ma lasa!” — decât sa zica altele sau sa gândeasca altceva… Pe urma, rugaciunea neîncetata înseamna sa-ti pazesti gândurile ca sa gândesti numai binele. Caci sa gândesti raul, sa faci rau, nu este un lucru care sa vina de la Dumnezeu. Dumnezeu înseamna numai bine, Dumnezeu este iubire.
Vedeti însa ca tare mult ne împiedica si mass-media asta, cu televizorul si cu internetul si cu toate celelalte ale ei, mult ne împiedica a-L iubi pe Dumnezeu. Ca Sfântul Apostol Iacov tare frumos spune: “Preadesfrânatilor, nu stiti oare ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iac. 4, 4) Caci ce altceva sunt cele pe care ni le aduce mass-media, decât duhul lumii acesteia?!
În Biblia de la 1914 se zice mai direct: “Preacurvarilor si preacurvelor, au nu stiti ca prietesugul lumii acesteia este vrajba catre Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrajmas lui Dumnezeu se va face”. Te gândesti de acum ca ajungi vrajmasul lui Dumnezeu, de esti prieten cu lumea… Prietenia lumii sunt toate, începând de la confort, destrabalare… De-aici începe de-acum omul sa se desparta de Dumnezeu. Ca la început oamenii îsi zic ca sunt si cu Dumnezeu, dar si cu lumea, dar lucru asta nu merge multa vreme. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune clar ca sa fii ori rece, ori fierbinte, dar “fiindca esti caldicel, nici fierbinte, nici rece, am sa te vars din gura Mea” (Apoc. 3, 16). Adica nici asa, nici asa — caldicel: “E bun si-asa, e buna si asta, e buna si cealalta”. Un fel de a fi cu duhul lumii…
- Nici nu s-ar desparti de lume, nici pe Dumnezeu nu l-ar cauta mai mult…
- Adica ca si cum ai sluji la doi domni. Dar nu se poate sa slujesti la doi domni, nu se poate: “Lui Dumnezeu si lui Mamona…” si “Ce prietesug are lumina cu întunericul”?! Si iaca, de aici, omul încet, încet se desparte de Dumnezeu.
Iar apropierea de Dumnezeu aceasta este: lepadare — lepadarea de tot, lepadarea de lume, de toate patimile lumii, de destrabalarea lumii, care începe de la prea mult confort, vrea omul sa traiasca cel mai bine. Si atunci, pâna nu se desparte de toate astea pe care le-a adus lumea, omul nu-L poate afla pe Dumnezeu. Asadar, ca sa-L gasesti pe Dumnezeu, trebuie sa lepadam lumea, sa lepadam toate mijloacele care ne împiedica sa-L aflam Dumnezeu si sa traim întru El.
- Insa omul se gândeste: “Lepad lumea, dar ce câstig în plus?”
- Noi, atunci când am lepadat lumea, ne-am apropiat de Dumnezeu, altfel nu se poate. Iar daca-L avem pe Hristos împreuna cu noi, toate le putem împlini, ca stim doar ca fara El nu putem face nimic.
Aceasta e viata crestinului: în toata vremea si în orice, sa-L cauti pe Dumnezeu. Acum, poate spune cineva: “Pai am grijile mele, am copii, trebuie sa muncesc, cum sa-L gasesc pe Dumnezeu?” Îl gasesti, omule, pe Dumnezeu, Îl gasesti. De ai necazuri, la orice ora trebuie sa strigi: “Doamne, ajuta-ma!” Si asa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.
Am gasit în Sbornic, o scriere a Sfintilor Parinti despre Rugaciunea lui Iisus, aceste doua cuvinte: “Sa ai prezenta lui Dumnezeu si frica Lui”. Adica oriunde te-ai afla, sa fii, sa te porti, sa gândesti cu constiinta ca esti în fata lui Dumnezeu — ca asa si este, noi suntem în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevazut, necuprins de mintea omeneasca, si noi traim, ne miscam, suntem si viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în fata lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Si Dumnezeu toate le vede si toate le aude — trebuie sa ne gândim la lucrul asta tot timpul, mare este lucrul acesta…

Parintele Iulian ( 2 )
 

- Parinte, cum sa facem ca sa constientizam mai bine ca ne aflam în toata vremea în fata lui Dumnezeu?
- Este o rugaciune foarte frumoasa, pe care poate sa o faca omul când se duce si începe sa vorbeasca cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui sa se roage, si zice asa: “Doamne, multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi îngadui sa vorbesc cu Tine”. Vorbesti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeste cu Dumnezeu! Ca sa te gândesti ca vorbesti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbesti cu Dumnezeu! Si El vrea aceasta, El ne cheama sa vorbim cu Dânsul, ca scris este: “Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). Asa ne vrea Dumnezeu, sa fim sfinti; sa tinem aproape de El. Asadar, te duci în odaia ta si-ncepi: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi permiti sa vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.
Si atunci îi spui toate lucrurile astea: “Iarta-ma, Doamne, ca am gresit, si eu am crezut ca sunt singur, dar în fata Ta le-am facut, Doamne. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut. Iar eu nesimtitor eram, si la Tine nu ma gândeam”. Începe cu asta, acum. Si-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi si parca nu s-ar mai desparti de Dumnezeu. Ca vine harul lui Dumnezeu atunci, ca vine darul lacrimilor, si se gândeste omul la viata lui si zice: “Doamne, în fata Ta s-a petrecut! Si ma sfiesc de viata mea, ma sfiesc în fata Ta când gândesc la viata mea. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut”.
Si-asa este, în fata lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodata. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am facut pacat, orice bine, orice – în fata lui Dumnezeu s-a petrecut. Si tare frumoasa e rugaciunea asta, o rugaciune prin care ajunge omul la frângerea inimii si la pocainta. Ca ce vrea Dumnezeu de la noi? Sa scoatem tot pacatul — asta e pocainta, sa scoatem toate, toate pacatele pe care le-am facut.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” — asta e o rugaciune pe care eu o stiu de la Sfântul Nicodim Aghioritul; multi s-au nevoit cu ea si au ajuns la mare masura.
Dar sunt si alte rugaciuni bune sa le repete oamenii. Si daca te lipesti de alta rugaciune e bine – si din cele pentru Maica Domnului. Este o rugaciune care se cânta si la Litie: “Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Omule, daca zici rugaciunea asta, e ca o rugaciune de îngeri adusa – un fragment, la Evanghelia dupa Luca: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau”. Tare e frumos! Si unii se prind cu una, unii cu o alta…
Si “Doamne Iisuse”… Te duci undeva, astepti, într-o sala… S-o faci 10 minute în fiecare zi, macar 10 minute sau un sfert de ceas, la un loc linistit, cu picioarele lipite — se spune pe un scaunel de o palma, sa fii mai treaz, nu cumva sa cazi jos — si zici “Doamne Iisuse”. Asta se practica un sfert de ceas, pe urma 20 de minute, de poti mai mult si roiurile de gânduri care ti-or veni atunci – de-acum, bineînteles, sa ai si duhovnic, sa-i spui; asta e practica rugaciunii. Asta au practicat si sfintii.
Povestea un parinte duhovnic, ca o ucenica de-a lui zicea “Doamne Iisuse Hristoase…” prin casa, când facea treburi. Si copiii, tot auzind, au început sa spuna si ei – si aveau sub zece ani. Si, tot spunând, au prins rugaciunea – si o spuneau si-n somn copiii.
- Deci e bine sa spuna rugaciunea parintii cu voce tare în casa?
- E bine, ca sa auda si copiii. Sa auda si copiii, ca ajunge în minte. Copilului, daca-i dai ceva, îi ajunge în minte si i se-nvârte în minte, asa. Se-nvârte rugaciunea, decât sa se-nvârta altceva.
- Deci sotii, când stau în casa, ar putea sa zica când unul, când altul, rugaciunea, când fac câte-o treaba cu mâinile.
- Când fac câte ceva, “Doamne, Iisuse Hristoase” sau orice rugaciune.
Tot asa, niste cuvinte foarte frumoase, athonite: “Cautati-L pe Iisus, ca-n porunci El e ascuns. Când porunca Lui paziti, pe El Îl descoperiti; si-n porunca Lui cea data, toata credinta-i adunata: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe tot semenul tau”. Aici e toata legea.

* Nota : acest interviu a aparut in revista Familia Ortodoxa , pe care o recomand tuturor !
Doamne ajuta !

Parintele Constantin Necula
 

Nu cred ca se afla icoana a suferintei mai plenar marcata de prezenta Domnului Iisus Hristos decat aceasta a Duminicii pe care o intampinam cu orbul la marginea Siloamului.Cantarea liturgica ofera o astfel d descriere, cat se poate de acceptabila:"Cel ce s-a nascut orb zice in sufletul sau: Au doara pentru pacatele parintilor m-am nascut fara vedere?Au doara pentru necredinta neamurilor m-am nascut spre dovada?Nu sunt in stare sa intreb cand este noapte si cand este zi.Picioarele mele nu mai pot rabda poticnirile de pietre; ca n-am vazut soarele stralucind, si nici chipul Celui Ce m-a zidit.Ci ma rog Tie, Hristoase Dumnezeule:Cauta spre mine si ma miluieste!"(Stihirile orbului,I,gls.2).Ca lumina pe care o da Cel Care este "Lumina lumii"(In 9, 25) nu este una oarecare si ca dincolo de vindecarea celui nevazator intru vedere este ceva mult mai adanc, ne-o intareste iarasi textul liturgic:"Soare nematerial, al dreptatii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din nastere lipsit de lumina i-ai luminat atat ochii trupului, cat si pe cei ai sufletului, cu preacurata atingerea Ta, luminand si ochii nostri sufletesti, arata-ne fii ai zilei, ca sa graim Tie, cu credinta; Mare si negraita este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slava Tie!"(Slava Stihirilor vecerniei).De aici, si accentul pe care-l pune Hristos Domnul in a Se defini ca "Lumina a lumii", "atat cat este in lume"(In 9, 5), pentru ca, mai apoi, sa accentuieze mereu ca Cel Care-L va urma si Care n-ar veni daca El nu Se duce(In 16, 7), Duhul cel Sfant, va face ca prezenta lui Hristos sa fie una vesnica.
Teribila dramatizare a contactului dintre cel atins de harul lui Hristos si "cunascatorii", "literatii si legistii" Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeste doua lucruri ca nu noi suntem, slava Domnului, judecatorii aproapelui (In 9, 16) si ca, in fond, nici o ancheta din lume, chiar dura, nu poate opri marturia celui care a gustat din bucuria trairii cu Hristos(In 9, 25 s.u.). O bucurie din care se naste inteligenta aleasa, ascutita, care nu de putine ori, chiar in vremea prigoanei comuniste, a pus in gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat:"Nu cumva vreti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?"(In9, 27).
Pare a fi aici o doza de "obraznicie", dupa regulile cuminteniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucuram de izbavirea din orbire a tanarului, aduce mai mult a raspuns care ne racoreste, prin inteligenta si curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc ca pot fi facute minuni si peste noi pacatosii.Ceea ce este cert este ca dincolo de lumea aceasta, intru care toate se vad, orbul capata si acea capacitate rara - numita har - de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea.Caci zice Sfantul Simeon Noul teolog lucru vrednic de luat in seama:"Asculta, crede ceea ce iti spun:/E dulce soarele, e negraita simtirea lui,/ dar el atrage sufletul la un dor nemarginit si dumnezeiesc./Sufletul care il vede se-aprinde si arde de dorinta/ si vrea sa-l aiba inauntru intreg cat se arata,/ dar nu poate si se intristeaza pentru aceasta/ si nu socoteste binele ce-l are din vederea sau simtirea lui./Dar cand Cel vazut de mine, Care e incaput de toate / si cu adevarat neapropiat / voieste sa miluiasca / amaratul si smeritul meu suflet, / mi se face deodata vazut si straluceste inaintea fetei mele, / Se arata stralucind in mine intreg de intreaga bucurie si dulceata dumnezeiasca, dar si de toata dorinta, pe mine, smeritul"(Sfantul Simeon Noul teolog, Imnul 8[2.4]."care sunt cei carora Se arata Dumnezeu si care sunt cei care ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor", in vol.Studii de teologie Dogmatica Ortodoxa,Pr.Prof.Acad.D Staniloaie,Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.354-355).
Iar golssa Parintelui Staniloaie completeaza fericit spusa Sfantului:"E dulce Soarele Hristos, Soarele dumnezeiesc, atat cat Il simt.dar El e dulce pentru ca ma atrage la si mai multa impartasire, fara sfarsit, de El"(idem,p.354, nota 80)Pentru ca, in fond, Evanghelia aceasta vine sa readuca in planul spiritual relatia dar-Daruitor, adica pe Cel Care[Se] daruieste si pe cel care primeste darul...Poate ca in acest moment al istoriei s-a reasezat normalitatea minunii in limitele ei firesti.Caci nu desrobirea orbului e minune, ci faptul ca Cel Care da lumina, luminand, ne face sa vedem. Cu ale noastre.Dupa spusa aceluiasi Sfant Simeon Noul Teolog:"Plang si ma doare inima cand imi straluceste lumina/ si vad saracia mea si cunosc unde sunt/ si in ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor;/ si ma desfatez si ma bucur cand inteleg / starea si slava data mie de Dumnezeu/ si ma vad pe mine ca un inger al Domnului, / impodobit intreg in lumina nemateriala. /Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, / Cel Ce-mi da toate si ma preschimba. / Iar din dor izvorasc rauri de lacrimi si ma fac si mai stralucitor."(Op.cit., ed.cit.,Imnul 13[2.17],Indemn la pocainta; si cum vointa trupului unita cu vointa duhului face pe om in chipul lui Dumnezeu, p.369)
Minunea-i deci dorul acesta teribil nascut de Hristos in noi.Nesaturat pe lumea aceasta.Caci bucuria aceasta, rod al luminii iubitoare a lui Dumnezeu, vede mereu, in prima geana de lumina primita de la Cel Ce este Lumina, un inceput, o arvuna.De-aceea rostim inainte de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului:"Atrasu-ne-ai cu dorul Tau, Hristoase, si ne-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie pacatele mele si ma invredniceste a ma satura de desfatarea care este intru Tine, ca de amandoua venirile Tale (Intruparea si cea de-a Doua venire, n.n.) veselindu-ma, sa slavesc, Bunule, aceasta(adica "aceea de acum", care in Sfanta Liturghie este "acest Trup si acest Sange", prezent real pe Sf.masa, n.n.) venire a Ta"(Ceaslov, ed.1990, p.300, cu modificarile propuse de Parintele Stanilaie).
caci Liturghia Dumnezeiasca este reluarea vesnica a minunatei scoateri din orbire si minunatei umpleri de dorul lui Hristos.de aceea cantam in ea "am vazut Lumina cea adevarata".Acea lumina in care zicem "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor..."
Iar din dor izvorasc lacrimi...
Articol publicat de :

balla georgeta

"Cel ce raspunde batjocorii, este de toti considerat ca raspunde ca unul ce este atins acolo unde-l doare, si deci singur lasa a se intelege banuiala ca are cunostinta de cele ce se vorbesc despre el, pe cand daca el rade de cele ce i se atribuie, prin ras a doborat parerea ce ii era contrara. Dar daca voiesti sa ai o dovada evidenta a celor pe care le spun, intreaba chiar pe adversar: cand este el mai mult suparat? Cand, fiind infierbantat de manie, tu ii raspunzi cu batjocuri, sau atunci cand el batjocorindu-te, tu razi de dansul? Desigur ca atunci cand nu iei in considerare insultele lui. Nu atat este el multumit si incantat ca nu i s-a raspuns la aceste insulte, pe cat este de mahnit ca nu poate sa se atinga de tine. Nu vedeti voi pe cei infuriati de manie cum nu fac atata caz de ranile lor si cum se arunca cu cea mai mare furie asupra adversarului, cautand in tot felul, mai rau ca porcii salbatici, sa-l raneasca, si cum mai mult aceasta urmaresc, decat sa se apere pentru a nu patimi ceva? Deci, cand tu il vei lipsi de aceea ce el doreste in special, atunci l-ai lipsit de totul, l-ai dispretuit cu desavarsire, l-ai aratat ca este vrednic de dispret, ca este mai mult un copil decat un barbat destoinic."

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvant pentru suflet
 

Să ne imaginăm că suntem într-un loc paradisiac, un loc plin de verdeaţă, un loc în care vântul adie lin, apa pârâului sporeşte starea de bine din atmosferă prin răcoare şi umiditate, micile vietăţi, fluturii, albinele… ne fascinează prin jocul lor, florile parfumează până şi sufletul nostru, arborii străjuiesc imensitatea, mii de plante sunt ţesute de jur împrejurul nostru, iar noi suntem nevoiţi să le culegem doar pe acelea ce sunt tămăduitoare. Din momentul în care începem să culegem plantele începe înţelepciunea.
Dacă luăm o plantă otrăvitoare şi încercăm să o asociem cu una tămăduitoare nu facem altceva decât să dăm frâu liber otrăvurilor şi să omorâm trupul. Cum ar putea de pildă tămădui boli sau dezinfecta răni muşeţelul combinat cu mătrăguna?
Aşa sunt virtuţile şi vicile, precum plantele. Ele nu pot vieţui împreună. Un viciu ucide pe rând toate virtuţile. Să privim nu mai departe decât la invidie cum ucide ea dragostea şi din moment ce a nimicit virtutea virtuţilor, dragostea, toate celelalte le pierde pe rând, una câte una, căci unde nu e dragoste nu mai e nimic, nici prietenie, nici recunoştinţă, nici milostenie, nici smerenie, nimic.
Într-o lume în care timpul pare că a obosit de prea multă alergare şi nu mai e îndestulător pentru ca omul să-şi slujească idolii care nu sunt alţii decât grijile lumeşti nu mai există ochi deschişi pentru suflet. Aşa numiţii idolii ce ucid sufletul, îmbrăcându-l în întuneric sunt vicile.
Deoarece omul are nevoie de hrană spirituală m-am gândit că cel mai indicat pentru ca scânteia din sufletul lui să se transforme în vâlvătaie ar fi nişte cuvinte de învăţătură scrise din suflet pentru suflet. Aceste cuvinte le-am adunat într-un mănunchi de flori duhovniceşti şi le-am ţesut pe filele volumului de faţă pentru ca mesajul lor să aducă roade şi să devină plante de leac prin înflorirea virtuţilor şi desţelenirea vicilor.
Cuvintele sunt acele lumini de gând ce te pot înălţa la cer, însă ele pot să fie la fel de bine furtuni ce te coboară în iad.
Cuvântul se naşte în gând, iar gândul aleargă la fel de repede ca şi lumina. Cât de tămăduitor de suflet şi trup e gândul cel bun şi cât de ucigător e gândul plin de ură. Cu puterea gândului şi credinţă măcar cât un grăunte de muştar poţi să urci scări de lumină, dar poţi la fel de bine să cobori treptele infernului. Mulţi oameni se bucură de binefacerile ce se revarsă asupra lor datorită gândurilor de bine a celor ce ţin la ei şi mulţi se lovesc la tot pasul de greutăţi, fiindcă sunt urmăriţi de gânduri aducătoare de nenorocire, gânduri născute din invidie şi ură. Un gând însă se poate naşte din imagini, dar la fel de adevărat e că se îmbină în forme prin sunete ce prind sens adunate în cuvânt.
Cuvântul şi gândul se completează unul pe altul, aşa cum o mână ajută pe alta sau un picior pe altul, aşa cum un soţ iubitor e competat sufleteşte de celălalt alcătuind un tot sau aşa cum Sfânta Treime e unică în fire, deşi întreită în persoană. Aşadar dacă avem gândul curat, avem şi sufletul plin de alese flori duhovniceşti, cuvintele noastre sunt atunci înălţătoare asemenea cugetului, faptele împlinitoare de bine, iar viciul nu-şi găseşte sălaş într-o astfel de locuinţă.
Cuvântul ziditor de suflet imediat ce-şi găseşte locaş în cugetul fiecăruia, aduce după sine împlinirea lui, după cum putem observa că toate au fost făcute prin cuvânt, căci „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1)şi toate au fost făcute bine „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.“ (Facere 1, 31)
Un cuvânt poate muta munţii, poate aduce viaţă, poate aduce mângâiere dar poate să aducă şi dezbinare, ură, moarte.
Să-l privim pe om încă din pruncie când este mângâiat sufleteşte de cuvântul iubitor al mamei, când învaţă virtutea dragostei prin dăruirea părinţilor săi, apoi pe a recunoştinţei printr-un singur cuvânt adresat binefăcătorilor lui, dar atât de încălzitor de suflet, mulţumesc, mai pe urmă învaţă virtutea prieteniei, împate un lucru cu tovarăşul său de joacă. Îmi amintesc că dacă primeam şi o singură bomboană de la cineva, copil fiind, nu o mâncam asemenea altor tovarăşi de joacă, ci o puneam în buzunar, iar când ajungeam acasă o împărţeam cu fratele meu mai mic. Dar tot din pruncie se pot naşte şi vicile. Din pruncie se naşte invidia, virtutea ce este opusă iubirii şi care-l însoţeşte pe omul vicios chiar şi pe patul morţii, pentru că ea e viermele sufletului, precum dragostea e floarea inimii. Nicio virtute nu e mai mare ca dragostea, precum nicun viciu mai dăunător ca invidia. Cel invidios, din pruncie îşi doreşte să fie mai presus decât tovarăşul de joacă, jucăria prietenului să se piardă, iar a sa să fie lăudată. Apoi din invidie se naşte mândria şi un astfel de copil nu ştie să fie recunoscător, iar când părinţii îl mustră atunci când greşeşte preferă să suporte orice pedeapsă doar să nu rostească câteva cuvinte atât de frumoase precum te rog iartă-mă, depărtându-se de smerenie şi ascultare.
Sufletul ales îşi clădeşte temelia încă din pruncie. Copilul cu suflet bun e împăciuitor, lasă de la sine ca toţi să fie mulţumiţi, niciodată nu cere lucruri mari, conştient fiind de truda părinţilor săi de a le obţine, pe când copilul cu înclinaţii vicioase şi-ar dori să-şi schimbe părinţii cu alţii mai bogaţi şi cu un statut social mai bun, le cere mereu mai mult şi mai mult, de multe ori lucruri imposibile, are sufletul împietrit neînţelegându-le dragostea, dragoste ce ar fi capabilă chiar de sacrificiul suprem, moartea, pentru copilul lor, aşa cum Iisus Hristos a acceptat să moară pentru sufletul nostru, iar noi prin felul nostru de a fi nu-i înţelegem dragostea lăsându-ne furaţi de vicii.
Adultul cu suflet ales este blând, împăciuitor, un adevărat prieten, el îşi face timp pentru aproapele său oricât de multe probleme ar avea şi se implică cu toată dăruirea, vindecând suflete prin căldura dragostei lui, în timp ce adultul mâncat de vicii ca un fruct plin de viermi nu-şi mai găseşte liniştea până nu adună cât mai multe averi şi niciodată nu e mulţumit, nu are timp pentru sufletul său, nu are timp pentru cei ce-l iubesc, este asemenea unei stânci sterpe pe care nu poate să crească nici măcar un fir de iarbă.
Pentru ca un cuvânt să crească în suflet şi să aducă rod trebuie sădit cu grijă. Apoi când începe a prinde contur pândeşte pentru a ieşi la lumină şi trebuie călăuzit, căci întunericul deşertăciunii îi urmăreşte fiecare pas, mai apoi când ajunge la deplinătate trebuie ocrotit, iar mai pe urmă începe să aducă roade vrednice.
Grădinarul priceput ştie cum să cultive seminţele, mai apoi când răsare firul de rod ştie cum să-l îngrijească pentru a nu se pierde înăbuşit de otrăvuri sau înecat de apă şi uscat de soare.
Totul trebuie făcut însă cu multă cumpătare, iarba otrăvitoare smulsă de lângă cea bună, soarele să încălzească, apa să-l ude, însă nimic prea mult, căci nici prea multă căldură, nici prea multă apă nu sunt de folos.
Duhovnicul este asemenea gădinarului. El trebuie să cunoască sufletul fiecărui fiu al său în parte, să se roage Bunului Dumnezeu să-i dea pricepere, să înţeleagă fiinţa fiecăruia ca mai apoi să sădească spre rod şi mântuire în sufletul lor cuvântul înălţător de suflet.
Un cuvânt bun, sădit cu pricepere, e asemenea apei vii din care sufletul însetat poate să guste şi să se fericească.
Fiecare cuvânt are suflet. Un cuvânt spus cu dragoste, cu dăruire, este balsam pentru fiecare fiinţă. Dacă am înţelege cuvintele pline de dragoste ale Bunului Dumnezeu am fi mângâiaţi de iubirea divină şi am trăi fericiţi în scurta călătorie a acestei vieţi, am trăi mângâiaţi că în fiecare clipă nu suntem singuri, că cineva ne poartă de grijă şi se bucură sau plânge împreună cu noi.
Sufletul fiecărui om, datorită firii păcătoase de după cădere, e asemenea unui animal sălbatic ce aşteptă să fie îmblânzit cu toată dragostea şi dăruirea pentru a face muguri şi a aduce pe urmă rod sau poate să fie asociat cu pomii fructiferi sălbatici ce aşteaptă să fie altoiţi spre a îndulci şi înmulţi roadele lor. El mai poate să fie aemenea deşertului în căutare de oază sau asemănat cu o stâncă în căutare de iarbă, arbori şi flori.
Pr. Ion Turnea

Prin Înălţarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a înălţat atât de sus, cât nici el însuşi nu-şi imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Înainte, păşiţi! Hristos ne dă putere. Fiecare din noi, dacă vrea, devine rachetă, nu materială, ci spirituală, şi urcă, şi ajunge la înălţime, până acolo unde sunt îngerii şi arhanghelii.

Acestea nu sunt un mit sau o poveste. Nu, fraţii mei. Dacă sunt minciuni, atunci să luăm şi să ardem toate cărţile noastre. Nu. Religia noastră este vie. Dacă deci crezi în Hristos, nu invidia şi nu căsca gura la rachete. Tu, fiecare suflet, şi al celui mai smerit om, fă-te rachetă duhovnicească, ce străbate cerurile, se înalţă către cele de Sus, ajunge până la Sfânta Treime, unde îngerii şi arhanghelii împreună cu sfinţii slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

† Episcopul Augustin

Parintele Paisie
 

Despre patimi Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii... sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.
Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte..." sau "Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate..." Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată... Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.
Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă - lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: "Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?" Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d'apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul...
A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: "Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu..." Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - "N-am să fac asta până oi muri" -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde - în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea...
Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul... Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: "Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare..." Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule... Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da... Ai jurat... ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii...
În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii... Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

Parintele Paisie
 

Despre necredintă si îndoială
Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea - si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: "Spune pietrelor acestora să se facă pâini". Asa spune Scriptura: "pâini", si nu "pâine", ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui - luxul, hainele. Apoi i-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini". Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: "Scris este..." Si a treia ispitire a fost: "Să Te închini mie" - asta e ispita în care au căzut ateii... asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui... Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: "Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?" "Da" - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta... Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.

Despre deznădejde
Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că "eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog", nu. Tu să spui asa: "De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc." Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar "pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu".
Poate că scrie undeva: "Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată"... D'apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face - îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor..." Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici... Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul... Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă... lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: "Rugăciunea mintii o am, milostenie fac..." Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. "Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste." Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti - măcar la o lună... Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse" si să n-o uiti pe Maica Domnului. Ia si caietul ăsta, "Urmarea lui Hristos" - îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învată ce să faci si cum să faci. Si fă tot ce depinde de tine...
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuta îmi spunea: "Postim, dragu' mamii, si după ce se termină postul, să vezi ouă rosii si pască si sarmale..." Si asa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vietii? Tu nu ai nici un drept asupra vietii. Doamne fereste...

Zicea parintele Nicodim:
- Patru sunt felurile de vietuire in lume:
a. Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce hulesc impotriva Duhului Sfant si fac rau binefacatorilor lor.
b. Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfranari.
c. Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.
d. Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.""

""
Zicea iarasi:
-Crestinul are patru feluri de parinti:
a. parinti trupesti, care ne-au nascut dupa legile firii;
b. parinti sufletesti, nasii de botez, de la cununie sau calugarie;
c. parinti duhovnicesti, adica preotii si duhovnicii, si
d. Tatal Nostru Cel Ceresc, Care ne-a creat si ne poarta in toate de grija.
Pe parintii nostri cei pamantesti se cuvine sa-i cinstim si sa-i ascultam, iar pe Dumnezeu se cade neincetat sa-L slavim si sa-L laudam.""

Răspunsuri duhovniceşti: Priorităţile unui tânăr înainte de a se căsători
 

Răspunsuri oferite de pr. Ioan Irimia de la Biserica "Sfânta Înviere", Suceava.

• http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile0084412.jpg

Părinte, cum ar trebui să se pregătească tinerii pentru Sfânta Taină a Cununiei?

Dacă s-ar pregăti măcar tot atât cât se pregătesc pentru petrecerea nunţii, ca timp şi energie, ar fi extraordinar. Pregătirea pentru orice Taină a Bisericii înseamnă curăţire. Omul spală vasul sufletului şi al trupului pentru a primi harul cel de viaţă dătător. Pregătirea pentru Taina Cununiei este una continuă. Începe de mititel, prin mersul la biserică de mânuţă cu părinţii, cu bunicii, prin Împărtăşanie deasă, prin Spovedanie regulată de la vârstă fragedă, prin a avea deja un părinte duhovnicesc. Îi împărtăşim mai des, vor fi mai sănătoşi, şi sufleteşte, şi trupeşte. Apoi, prin cercetarea cărţilor sfinte, pentru a cunoaşte învăţătura adevărată despre familie. Îmi povestea un tânăr absolvent de facultate, nu de mult, că avea de puţin timp o prietenă şi la un moment dat aceasta i-a propus să aibă relaţii trupeşti, iar el a respins-o categoric, spunând că lucrul acesta este al celor căsătoriţi. Fata a avut o reacţie de consternare, nu-i venea să creadă. Iar el mi-a mărturisit: "Pe mine, de mic, părinţii m-au învăţat cele zece porunci şi mi se pare ceva foarte grav să le încalc". Noi ne considerăm o societate alcătuită în majoritate de creştini, dar câţi dintre noi încercăm să ţinem cu credincioşie cele zece porunci?... Iar decalogul este doar stadiul de "grădiniţă" al credinţei noastre. Curăţirea de patimi prin spovedanie şi lupta cu păcatul, viaţa liturgică, legarea unor prietenii curate, adevărate, acestea cred că ar fi priorităţile unui tânăr înainte de a se căsători. În definitiv, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie le cuprinde pe toate. De aceea este importantă împărtăşania cât mai deasă a copiilor şi a tinerilor.
Problema cea mai mare este cum ajungem să înţelegem ce înseamnă prezenţa binecuvântării dumnezeieşti, a harului Sfântului Duh în viaţa noastră. Ce înseamnă pentru noi "viaţa în Hristos"? Dacă tinerii ar conştientiza că împărtăşirea cu Sfintele Taine este cea mai mare binecuvântare pentru un creştin, atunci, în clipa în care le spui celor doi că cei care trăiesc necununaţi, adică în desfrânare, nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, imediat ei ar încerca să schimbe această situaţie. Oare nu acesta era secretul fericirii şi trăiniciei căsătoriilor bunicilor noştri evlavioşi?