Se cuvine o precizare
 

Doamne-ajuta!

Cele ce am postat, precum si cele ce urmeaza sunt doar cuvinte plecate din convingerile mele. Aceasta inseamna ca nu am pretentia ca sunt si corecte.

Dragostea, credinta si nadejdea sunt un tot unitar. Ele nu pot fi separate. In cele 2 postari anterioare am incercat (si se pare ca nu prea am reusit) sa raspund, din propria mea experienta, dintr-un unghi infim, strict la intrebarile tale. Si nu am adus in fata decat o frantura minuscula din raspunsul care ti s-ar cuveni. Mi-este imposibil sa rezum intr-un spatiu atat de mic echivalentul explicit pentru credinta, dragoste si nadejde. Cum sa pot descrie mecanica inefabila a apropierii de Dumnezeu. Aceasta este pentru fiecare persoana alta.

Cunostinta de Dumnezeu ne-o da EL in masura in care suntem pregatiti a o primi si conform cu planul pe care il are cu fiecare dintre noi. Iar inaintarea noastra catre EL este functie de disponibilitatea noastra de a-I cauta si implini voia cu dragoste, credinta si nadejde.

In aceste ultime cuvinte se afla si raspunsul meu la intrebarea ta.

Doamne-ajuta!

Foarte frumos acest topic si f. pamantean si spiritual in acelasi timp.
Ideile mele:
1. Imi place nespus acea epistola despre iubire din Corinteni si o consider valabila pentru oricare fel de iubire.
2. Sunt de acord cu ce spunea cineva (axios se numeste) ca noi ne complicam si ne creem probleme singuri cu iubirea.
3. Ca raspuns la titlul acestui fir de discutie: iubirea poate fi si un negot, in sensul ca dai si primesti. In paranteza fie spus, nu sunt de acord cu ideea ca in iubire (oricare ar fi ea), doar dai (trebuie sa dai). Si iubirea este si un compromis sufletesc, pentru ca nu poate fi absoluta din pacate. Iubirea iti cere si suferinta si renuntari pentru ca asta este viata si astia sunt oamenii. Exista si povesti frumoase de iubire, in care amandoi chiar fac din iubire un absolut, ceva inaltator. Granita asta este pe muchie de cutit: ori o facem asa, spre absolut, daca amandoi avem aceasta putere, ori cadem si o transformam in alt fel de suferinta sora cu ura si rautatea.
4. Sa nu amestecam aici iubirea cu casnicia. Acele casnicii care dureaza ani (am auzit zilele astea de o casnicie record de 80 ani, protagonistii avand impreuna 202 ani) nu se bazeaza numai pe iubire si perfectiunea ei, ci pe mai mult. Acum depinde cum vede fiecare lucrurile daca le vede separat sau in interiorul iubirii: respect reciproc, compromis (adica renuntari), rabdare, intelegere, obisnuinta (da, la multi apare si asta si chiar suferind, nu se mai despart).
Imi imaginez iubirea (mai ales in casnicie) ca fiind o coloana vertebrala, sau fundatie pe care se cladeste treptat totul.
5. Iubirea nu moare - asa spun mereu: o iubire/prietenie adevarata, profunda, nu moare niciodata.
6. Da, eu cred ca exista mai multe feluri de iubire si poti iubi in mai multe feluri in acelasi timp, numai ca trebuie sa stii si poti pastra niste granite.
a. iubirea de sot/sotie
b. iubirea parinti/copii
c. iubirea de frati/alte rude
d. iubirea de prieteni (adica prietenie) (chiar de cei de sex opus)
e. iubirea de aproape (adica omenie)
Iubirea de Dumnezeu n-am pus-o caci eu n-o consider iubire, ci respect, credinta si smerenie.
La pct. d este f.f. delicat sa poti iubi in acelasi timp pe sotul/sotia si pe un prieten de sex opus, dar se poate, daca amandoi au puterea sa mentina o granita (aceea trupeasca).
Si poti iubi o persoana pentru totdeauna, chiar daca aceasta s-a dus la cer, sau viata v-a separat ca locatie, sau teluri sau mai stiu eu.
Pentru asta eu spun ca exista niste camerute in suflet pentru fiecare. Fiecare om pe care l-am iubit in viata se afla intr-o astfel de cameruta pentru toata viata.
Intrebarea pe care mi-o pun eu in schimb este legata de iubirea unilaterala. Caci ea exista din pacate. Se poate sa iubesti un om care nu poate sau nu vrea sa-ti raspunda la fel, caci iubire n-o poti inlantui.
Si mai rau, se poate sa iubesti si pe cineva care iti raspunde cu rau. Cum asta, nu stiu. Si nu este vorba de dusmani, ci adesea de oameni cu care te afli in aceeasi "barca". Si asta doare. Si totusi de ce o faci?

In fine iubirea trupeasca are rolul si importanta ei si ea trebuie sa existe, caci asa este omenesc si din ea se nasc si fructele dulci, numite copii.
Si iubirea trupeasca este data si pentru a alina si relaxa sufletul. Este daruirea suprema. Caci da, iubirea este si daruire reciproca.
Cineva scria undeva (nu mai stiu, acum nu am notita la indemana):
"Prietenia este un suflet in doua trupuri, iubirea este un trup in doua suflete"

Citind despre eterna iubire . . .
 

Neasemuit mai mult decât bărbatul, femeia este impregnată de iubire. Ea se dăruieşte exclusiv şi integral bucuriei iubirîi.
In vreme ce la bărbat iubirea apare mai degrabă un talent, atitudinea lui faţă de iubire nefiind universală, la femeie se arată mai adâncă în fiinţa ei, dându-i o nuanţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare. Femeia se dedică în întregime iubirii. Citez exact : " caracterul personal al iubirii face din femeie un organ de receptivitate spirituală, care ţine lumea dreaptă şi pe bărbat aproape de Dumnezeu" . ( cât adevăr ! ! ! ) . Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impusurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate , să-şi desprindă destinul de impulsurile fizice şi de "economia organică a propriului său trup". Inchei cu un alt citat ce pe mine m-a mişcat efectiv: "Morala şi cinstea femeiască izvorăsc din spiritul de răspundere al femeii, care se referă la un destin veşnic, din împotrivirea ei faţă de toţi aceia care fac dintr-un instinct natural suprema lor lege, şi mărginesc iubirea, reducând-o la capriciile cele mai contradictorii şi mai nestatornice. " În viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu. Iubirea ei este esenţa sufletului ei . Spunea cineva atât de frumos : "Ea ( femeia ) este o preoteasă a iubirii. Este mireasă şi mamă".

Verbele iubirii
 

Să vrei să poţi / să mori apoi / cu sufletul tăiat / de un cuvânt de dor. / Să vrei să poţi / să plângi apoi / cu lacrima iubirii / ce-a trecut. / Să vrei să poţi / să fugi apoi / cu pasul lent / către mormânt . / Să vrei să poţi / să te-ngropi apoi / cu mintea plină / de-ntuneric greu. / Să vrei să poţi / apoi / să simţi că totul / va fi iar şi iar / mai bun, mai drag / ca un alint.

"O, preadorita iubire, fericit cel ce te-a ombratisat pe tine, pentru ca niciodata nu va mai pofti sa imbratiseze in chip patimas o frumusete pamanteasca.
Fericit cel inlantuit de tine cu o dragoste dumnezeiasca, ca acela va tagadui lumea intreaga si, apropiindu-se de orice om, nu se va intina.
Fericit cel ce a sarutat frumusetile tale si s-a desfatat de ele cu un dor infinit, caci acela se va sfinti sufleteste de apa si sangele care preacurat ies din tine ...
Laudat este cel ce te urmareste si mai laudat cel ce te-a gasit si inca si mai fericit cel ce a fost iubit de tine, cel ce a fost primit de tine, cel ce a fost invatat de tine, cel ce s-a salasluit intru tine, cel ce a fost hranit prin tine cu hrana care este Hristos cel nemuritor, Hristos Dumnezeul nostru.
O, dumnezeiasca iubire, unde Il tii pe Hristos? ... Deschide-ne si noua, nevrednicii, usa ta cea mica ca si noi sa il vedem pe Hristos Cel ce a patimit pentru noi si s acredem ca prin milostivirea lui nu vom mai muri odata ce l-am vazut... Sa fim iertati de tine, sfanta iubire, si prin tine sa ajungem la desfatarea bunatatilor Stapanului nostru, a caror dulceata nimeni nu o va gusta decat prin tine... fiindca tu etsi invatatoarea profetilor, tovarasa de drum a apostolilor, puterea mucenicilor, insuflarea parintilor si a dascalilor, desavarsirea tuturor sfintilor si randuirea mea acum la slujirea de fata." (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 1)

Foarte frumos acest topic.

din pacate
 

Eu o percep golita foarte mult de continutul primordial de taina, si o vad mai mult negot, uneori chiar in iubirea de copii, parinti. Desi lumea pare sa aiba iubirea in centrul ei, sa existe din ea si prin ea, taina este suprimata si de aici vin toate relele. Parintii de multe ori au impresia ca copii le sunt un fel de proprietate, isi fac idoli din ei, nu inteleg ca sunt de fapt ai lui Dumnezeu, fiecare cu un destin propriu. Si nu de putine ori, dragostea lor egoista ii distruge. De aici criza prin care trece astazi familia. Ar fi nevoie de mult efort sa reconstruim acest edificiu - taina iubirii dintre barbat si femeie. Ma intreb daca nu cumva face si ea parte din tragismul mantuirii si de fapt singurul sens este cel al iubirii de Dumnezeu.

pt miri
 

Cred ca preotii ar trebui sa-i pregateasca mai mult pe tineri pt slujba cununiei si sa le explice foarte clar rolurile ca sot/sotie, parinti.

Pe vremea noastra nu se facea, e stiut. Ma tem ca nici acum. Cel putin nu am auzit de asa ceva.
Doamne ajuta!

Foarte adevărat :
 

Singurul sens este cel al iubirii de Dumnezeu ! Dar cum pot spune că-L iubesc pe Dumnezeu, de nu-mi iubesc aproapele, soţia , copilul ce tot El mi le-a dat ? Cum pot spune că-L iubesc pe Dumnezeu când nu pot ierta ? Ory şi La petit Moc au multă experienţă în acest sens şi poate ne împărtăşesc ceva în acest sens . Nu-L putem separa pe Dumnezeu de proprile-I porunci , de voia Sa , pentru că altfel credinţa noastră n-ar face două parale , ar fi doar fraze şi lozinci nefolositoare. Uite, dragă Teatru de copiii , personal am dobândit o mare victorie, după mult timp mi-am cerut iertare tuturor vrăjmaşilor mei şi tuturor celor ce mă urăsc şi nu numai atât, am sufletul împăcat din acest punct de vedere . Este un pas din cei mulţi ce-i mai am de făcut pentru ca Dragostea de Dumnezeu , să nu fie o vorbă goală fără conţinut. Doamne ajută ! +

Iubirea de Dumneze = I E R T A R E . I E R T A R E A = Iubire de Dumnezeu ! ! !
 

Ca să înţelegem mai bine ce facem atunci când iertăm, trebuie să avem în minte parabola evanghelică despre femeia prinsă în adulter. De fiecare dată când nu iertăm- ucidem cu piatra inimii noastre, dar când iertăm - dăruim viaţă. Ce măreţ lucru este a ierta ! Citeam într o carte a lui Savatie Baştovoi , ceva minunat : " În strădania mea de a înţelege dragostea şi de a o explica, la un momenta am înţeles, în adâncul făpturii mele stăpânirea de moarte şi de păcat, că prin nimic nu mi s-a descoperit mai mult, mai desăvârşit, mai aproape şi mai pe înţeles iubirea lui Dumnezeu decât prin iertarea pe care mi-a dăruit-o şi mi-o dăruieşte. Niciodată nu m-am simţit mai iubit, mai fericit , mai nou , mai deplin , mai puternic şi totodată mai cuminte şi mai smerit atunci cân am fost iertat pentru greşalele mele. Totodată , căutând să împlinesc porunca Acestui Dumnezeu plin de iertare - aceea de a ierta la rândul meu pe aproapele meu- , mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere şi câtă renunţare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da loc celuilalt să trăiască. Atunci când am zis că a iubit înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greşită, ci a ierta adânc şi necontenit, a ierta o dată şi pentru totdeauna răul care se ridică împotriva noastră, având întodeauna vie revelaţia durerii şi a stricăciunii în care s-a adâncit făptura prin despărţirea de Dumnezeu".

dar ceilalti?
 

E inunat ce spui dar suntem foarte putini cei care cunoastem aceste lucruri si in jurul meu este foarte multa tristete. Tocmai din subiectul propus - transformarea tainei in negot. Cei pe care ii iubesti si ii ierti de multe ori nu inteleg si nu pricep. Pentru mine si cred ca pentru multi altii, e o piatra filosofala. Ni se pare absurd ca doi oameni se casatoresc din dragoste si apoi se urasc cu inversunare. Desigur, stiu explicatia, logica acestui lucru, sensul iertarii, dar aceasta negare a iubirii intre soti, parinti si copii de fapt putem incepe cu Cain si Abel - si ei s-au iubit la inceput, ca frati, nu? Atunci este sau nu este iubire intre oameni? De ce fratele meu ma uraste cand eu il iubesc si ii fac binele?

Doamne ajuta!

Iubirea trebuie sa fie neconditionata, cum spune si Sfantul Grigorie de Nyssa: "Caci aceasta este cu adevarat desavarsirea, a nu te desparti de viata cea dupa rautate ca un rob de frica iadului, nici a face binele pentru nadejdea rasplatii ca intr-o sotuatie de negot si schimb, ca niste negustori ai vietii virtuoase."

[quote=teatru-copii;164544]E inunat ce spui dar suntem foarte putini cei care cunoastem aceste lucruri si in jurul meu este foarte multa tristete. Tocmai din subiectul propus - transformarea tainei in negot. Cei pe care ii iubesti si ii ierti de multe ori nu inteleg si nu pricep. Pentru mine si cred ca pentru multi altii, e o piatra filosofala. Ni se pare absurd ca doi oameni se casatoresc din dragoste si apoi se urasc cu inversunare. Desigur, stiu explicatia, logica acestui lucru, sensul iertarii, dar aceasta negare a iubirii intre soti, parinti si copii de fapt putem incepe cu Cain si Abel - si ei s-au iubit la inceput, ca frati, nu? Atunci este sau nu este iubire intre oameni? De ce fratele meu ma uraste cand eu il iubesc si ii fac binele?

Cu siguranţă există iubire între oameni , dar există şi îmbolnăvirea ! Sfântul Vasile cel Mare spunea că aceia care sunt mai puţini bolnavi merg ei înşişi la doctor şi apoi la casa lor, dar sunt alţii

care au căzut într o boală depresivă de neridicat, într o boală a sufletului care-i dezgustă şi pe cei ce se apropie de ei. Aceşti din urmă nu văd şi nu percep iubirea mea, a ta şi a celorlalţi. Nu poţi să-i ceri unui om bolnav să aibă aceleaşi reacţii , acelaşi comportament precum omul săntos.

bine punctat
 

Exista si aceasta tentatie de a face negot cu virtutea.

Eu ma refeream la acei "bolnavi" cum le spune Cristi. Cum continui sa-l iubesti pe cel ce te uraste dupa ce te-ai straduit sa-i faci binele? Cred ca ati intalnit asemenea situatii.

Doamne ajuta!

Dacă sunt ai noştri , din familia noastră , este ceva mai simplu , pentru că nu-ţi poţi alunga copilul, fratele şi sora de sânge, tatăl sau mama care ne-a dat viaţa, cu toate că există şi altfel de "oameni", oameni "bolnavi", oameni rătăciţi . Pentru ceilalţi fraţi ai noştri , iubirea , prietenia ce le-am oferit o este până la urmă garanţia împăcării faţă de noi înşine , garanţia unei suflet liniştit , garanţia păcii cu Dumnezeu . De nu primim aceaşi dragoste, prietenie şi respect până la urmă , este mult mai puţin important, pentru că până la urmă , nici milostenia, nici iubirea de aproapele nostru nu sunt pentru obţinerea unui beneficiu imediat şi nici nu trebuie a avea nici măcar gândul la aşa ceva . Find bine plăcuţi lui Dumnezeu , ne demonstrăm adevărata iubire faţă de El , şi apoi de unde nu ştim noi , că multe situaţii neplăcute , pe moment, din viaţa noastră , nu sunt încercări ale pedagogiei Divine !

Tot cu gândul la Hristos !
 

Toate să se facă cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe un om rău ce se află în faţa noastră ? Pentru că îl văd aşa cum îl văd. Şi cum îl vede Hristos ? Nu ştiu cum îl vede, dar a murit şi pentru el. Să ne aducem aminte, atunci când suntem chinuiţi de gânduri rele asupra aproapelui, că şi pentru aceasta a murit Hristos. Acesta este gândul pe care ni-l propune Apostolul Pavel atunci când vrea să ne izbăvească de judecată. " Cine esti tu- zice Apostolul - ca să judeci sluga altuia ?" Sau : "Ia seama să nu sminteşti pe fratele tău mai mic pentru care a murit Hristos ! "Acest gând este cel mai profund, pentru că înşişi apostolii îl aveau şi el stă înaintea a toate : să ne aducem aminte că pentru "acest om rău", păcătos , a murit Hristos ! .

In postarea anterioara am vrut sa subliniez ca pe treptele desavarsirii sfintii iubesc neconditionat ca in romanul lui Kazantakis "Sarmanul lui Dumnezeu" : "Doamne daca te iubesc pentru ca ma tem de iad trimite pe ingerul Tau sa ma arunce in iad, daca Te iubesc pentru ca mi-ai promis raiul trimite pe ingerul Tau sa-mi inchida portile raiului, daca Te iubesc pentru Tine si numai pentru Tine deschide-Ti bratele si primeste-ma "

...
 

ma gandeam la un moment dat ca iubirea, ca si mantuirea, e ca un maraton... ne-am inscris multi la el. primul a trecut Hristos si apoi urmeaza ceilalti... la maraton e important sa-l termini. chiar daca nu castigi. acei cativa zeci de kilometri trebuie sa-i duci pana la capat. unii dintre noi abandoneaza, altii se accidenteaza iar restul... se lupta cu propria vointa sa ajunga la finish.

de ce am comparat iubirea cu un maraton? pentru ca stiu ca primul loc nu-l voi lua niciodata. si mai stiu ca, habar n-am cat mai am pana la capat insa sper sa-l termin. imi dau seama ca am potential sa finalizez insa vad ca nici nu ma straduiesc foarte tare sa prind un loc cat mai in fata. si chiar daca voi termina, iubirea mea va fi pe un loc mult in spate. stiu, stiu, exista si varianta sa nu-l termin. dar dati-mi voie sa fiu optimist in seara asta.

nu iubesc asa cum ar trebui. dar oare asta inseamna ca nu iubesc?
nu ma straduiesc sa mangai in stanga si-n dreapta. dar asta imi arata ca nu am iubire?
nu stiu.
stiu ca in suferinta ni se dezvolta cu totul alte simturi...
stiu ca apreciem mai mult ce avem atunci cand ramanem fara...
si mai stiu ca expresia "te doare sufletul" e cat se poate de adevarata...
si cel mai important e ca stiu ca Dumnezeu m-a binecuvantat sa aflu ce e iubirea... chiar daca a trebuit sa aflu de ce aveam parte dupa ce ea deja trecuse linia de sosire...
desi am stat o viata impreuna, abia cand a plecat, am vazut povestea noastra in toata maretia ei... ce aveam si eu habar n-aveam... si cati dintre noi habar nu au ce se afla langa ei... si unii, nefericitii de ei, mai dau si cu piciorul unor povesti extraordinare...

in fine. daca am invatat ceva de la viata e ca iubire fara jertfa nu exista.
si e exclus sa poti face negot din sau cu ea. doar daca vrei sa te minti frumos, sa-ti furi caciula singur sau sa te mandresti cu o spoiala ceva... pentru ca acel sentiment, oricare ar fi el, nu va putea purta numele iubirii...
ce e mai frustrant e ca nu pot deschide ochii multora atunci cand incerc sa-i conving sa aprecieze si sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ceea ce au. de ce?
pentru ca fiecare trebuie sa ajunga sa-si traiasca propria portie de suferinta pentru a avea parte de iubire si pentru a o pune in locul in care merita.
un loc de nepretuit.

Faptele noastre bune nu ni-L fac dator pe Dumnezeu. Dar dragostea lui Dumnezeu pentru noi aratata in Hristos, ne face pe noi pentru totdeuna datornicii Lui. Virtutile sunt raspunsul recunostintei, o vaga incercare din partea noastra de a arata dragoste lui Dumnezeu pentru ceea ce a facut pentru noi. Nu putem niciodata sa implinim tot ceea ce ar trebui sa facem, dar nici nu trebuie sa incetam a incerca.

Frumoasă completarea ta la postarea lui windorin , de la Topicul Pocăinţa : "Ce este pocăinţa". În fond dragă Marius aceasta dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu stă la baza pocăinţei noastre.

Eu cred ca oamenii care vorbesc adesea despre iubire, care exprima, mai ales prin cuvinte, iubirea in stanga si-n dreapta, oamenii care abuzeaza de acest concept de suprafata, de fapt, stiu sa iubeasca cel mai putin .
Iubirea profunda, iubirea care nu are legatura cu negotul fata de ceilalti si de tine insuti, iubirea cea nepatata se exprima cel mai adesea prin fapte mute, fapte concludente si pline de semnificatie si pas, prin simtirea si sacrificiul dezinteresat....iubirea adevarata nu cere prea mult si ofera infinit fara sa i se para ca depune efort si fara sa se supere.

Exista un cult fals al iubirii, de care e vinovat în parte si Sf. Pavel, cu al sau capitol 13 din I Corinteni. Se acorda prea multa atentie iubirii, a aparut un eroism desuet.

Iubirea e în cele mai multe cazuri o fantasma, fie ca e vorba de iubirea de Dumnezeu, de aproapele sau iubirea conjugala.

Un sfânt sau om al Bisericii (poate Lossky) spunea ca iubirea este cunoastere. În limba istroromâna nu exista verbul a iubi ci a vrea (dori). Cine cunoaste, poate dori, dupa cum spune Sf. Siluan.

Sunt de-acord cu tine, iubirea este, de cele mai multe ori o fantasma, indiferent pentru cine este exprimata....dar, parca avem nevoie de aceasta fantasma, altfel am deveni mult prea rigizi in realitate.

Vreau sa corectez, capitolul 13 din Corinteni e bun dar nu se refera la eros sau agapis (dupa cum chiar Sf. Pavel spune, ca de mi-as da trupul sa fie ars...) ci la bunatatea devenita calitate ontologica a fiintei umane.


Ory, e interesant ca atunci când suntem atrasi de ideea iubirii cadem într-o speculatie deviind chiar de la persoanele fata de care pretindem ca simtim iubirea. Adica nu ne intereseaza atât persoanele respective cât dulceata ce o simtim în legatura cu ideea iubirii. O fi si asta o patima.

Mare, mare, mare adevar ai spus....." chiar o fi si asta o patima ", de aceia ma intriga nespus de mult conceptul de iubire nascut dintr-o ideologie pamanteana mult prea mediocra.

Foarte corect, dar atunci când te intrigă nespus de mult o ideologie , precum spui , fie ea şi pământeană , înseamnă că deja te situezi deasupra tuturor ideologiilor "mediocre" pământene, eşti aproape de lumea sfinţeniei , de lumea Îngerilor, a Serafimilor şi Heruvimilor ! Este pentru prima dată când aud un pământean rostind astfel şi situându-se în trup şi viaţă lumească deasupra celor de aici. Mai în glumă , mai în serios, draga mea Florentina , nu cred că se poate ajunge la o astfel de desăvârşire , apoi mi se pare că am complicat mai mult decât trebuie ceea ce este atât de simplu, frumos şi înălţător , precum este IUBIREA . Patima rămâne patimă, dar IUBIREA va rămâne în veci , IUBIRE !

Interpretabil, foarte interpretabil !
Vorbindu-se si inaltandu-se atat de mult acest maret concept de iubire se pierde din vedere sensul ei...astfel uitam sa iubim cu adevarat, nu doar prin cuget si simtire.
Astfel, inca o data sustin spusele lui Traditie...uitam de persoana pentru care pretindem ca avem sentimente, imbatandu-ne doar cu placerea proprie de-a ne satura instinctul egoist...iubim atractia ce ne face placere, de multe ori, si nu persoana respectiva, ne iubim pe noi insine si astfel ne daruim satisfactie prin acest proces de apropiere, probabil absolut chimic, patimas.

Cu siguranţă , cam tot ce emitem noi cei de aici ( de pe pământ ) , e interpretabil. Nimicimea şi mediocritatea noastră pământeană ne tot duce şi duceee la interpretări. Dar tocmai citeam un articol al lui Adrian Cocoşilă de pe prima pagină a saitului şi am reţinut printre multe altele , următoara : "Cei care au ajuns în iad, sunt în această stare din cauza lipsei de IUBIRE ". Vezi tu Florentina, dacă de anumite păcate, patimi ne mai putem vindeca şi Dumnezeu va fi milostiv cu noi, de lipsa de iubire nu ne va ierta nimeni. Înţelegi ? Unul ce se masturbează, se droghează, se desfrânează . . . . . , şanse de vindecare şi iertare există, dar atunci când tot judeci în stânga şi dreapta, cleveteşti pe la spate, urăşti , nu poţi ierta cu inima deschisă, etc , TOTUL E RATAT ! Cel mândru şi neiertător nu poate a iubi ! Deci lipsa de IUBIRE este drumul cel mai sigur către IAD. "Dumnezeu nu-i va lăsa să sufere pe cei care au murit cu intenţia pocăinţei" ( Adrian C. ) Intenţia de pocăinţă înseamnă şi iertarea, şi milostenia , şi iubirea ( care mai înseamnă a-l accepta pe cel rătăcit şi în păcate, a nu te ascunde de el, a nu-l cleveti, huli, ignora . . . ) etc, etc . Totul , absolut totul în lumea văzută şi nevăzută este din , prin şi pentru IUBIRE. Florentina , doar şti că "Dumnezeu este mai mult un Dumnezeu al inimii , decât un Dumnezeu al minţii". Cu drag - Cristian

Cand se va sfarsi cu lumea aproapelui; nu vom mai putea vorbi decat de o lume a departelui nostru. In lumea departelui, iubirea va deveni negot, pana atunci sa nu uitam: iubirea este taina.

Mare dreptate ai, Costel.
 

foarte frumos punctat!!!

Florentina :
 

Sunt sigur că ai citit "Ne vorbeşte Părintele Profirie"şi de aceea vreau să-ţi reamintesc un scurt pasaj din această minunată carte , la care te rog să meditezi în linişte fără a te osteni a-mi răspunde . Iată pasajul : "Sufletele îndurerate, chinuite de patimile lor, acestea câştigă mult IUBIREA şi harul lui Dumnezeu. Unii de felul acesta devin sfinţi şi de multe ori noi îi judecăm. Amintiţi-vă de Apostolul Pavel care spune : < Iar unde s-a înmulţit păcatul , a prisosit harul > ( Rom. 5,20 ) . Când vă aduceţi aminte de asta, veţi simţi că aceştia sunt mai vrednici şi decât voi şi decât mine. Îi vedem neputincioşi , dar când se deschid lui Dumnezeu, devin de-a - întregul iubire şi dragoste dumnezeiască. Deşi se obişnuiseră altfel, toată puterea sufletului lor o dau mai apoi lui Hristos şi devin foc din iubirea lui Hristos. Astfel lucrează minunea lui Dumnezeu înlăuntrul unor asemenea suflete, pe care le numim < bune de aruncat >. Să nu deznădăjduim , nici să ne grăbim , nici să judecăm după lucrurile mărunte din afară. " Şi în fine un alt fragment : " Este un fel de provocare a sinelui nostru să stăruim ca ceilalţi să devină buni. ( Atenţie acum aici ). În realitate , NOI VREM SA DEVENIM BUNI ŞI , FIINDCA NU PUTEM, O CEREM DE LA CEILALŢI ŞI STĂRUIM ÎN ASTA. ŞI , ÎN VREME CE TOATE SE ÎNDREAPTĂ PRIN RUGĂCIUNE, NOI DE MULTE ORI NE SUPĂRĂM ŞI NE RĂZVRĂTIM ŞI JUDECĂM ". În rest . . . . .Toate bune ţie , dragă Florentina !
:25:

Te rog, Cristi, nu-ti mai bate capul cu Florentina, caci nu prea poate intelege marinimia iubirii pamantene si a dragostei Dumnezeiesti pe care le tot exprimi...dupa cum ai observat si tu si-i aduci frecvente acuze. Deci, nu este capabila saraca !

Daca excludem sensul de bunatate, adevarata dragoste consta în respect, nu în altceva. Ce e mai mult de respect e posesivitate egoista.

Nu te subestima ! Nu acuz ci dinpotrivă , te completez , îmi spun punctul de vedere. Nu te mâhni pentru un simplu dialog ( monolog ) , precum buna şi vrednica ta prietenă Sophia . Iertare dacă ţi-am răscolit mândria cu propria-mi mândrie ! Toate bune ţie şi pe curând .
:6:

Da !, Da !, Da !......daca nu este respect, incredere si prietenie dincolo de presupusa iubire, nu este altceva decat iluzie si narcisism .
" fiecare om iubeste atat cat simte, dar mai ales cat intelege."

Sfinţii Părinţi ne avertizează :
 

În acest sens şi Sfinţii Părinţi amintesc că de multe ori , noi , cu frământările şi temerile şi starea noastră sufletească urâtă, fără să vrem şi fără să ne dăm seama, facem rău celuilalt, chiar şi dacă îl iubim foarte mult, precum, de pildă , mama pe copilul ei. Mama transmite copilului toată neliniştea ei pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui , pentru creşterea lui, chiar dacă nu-i vorbeşte , chiar dacă nu lasă să se vadă ce are înlăuntrul ei. Această iubire , adică iubirea firească, poate uneori să vateme. Nu se întâmplă însă acelaşi lucru cu iubirea lui Hristos, care se află într-o strânsă legătură cu rugăciunea şi cu sfinţenia vieţii. Această iubire îl face pe om sfânt, îl linişteşte, pentru că IUBIREA ESTE DUMNEZEU.

Omul nerăbdător , "natural", le vde pe toate deformate în jurul lui
 

De multe ori în neânţelegerile şi frământările noastre, mai toate cele din jurul nostru ni se par deformate, călcând totul în picioare prin cunoaşterea noastră eronată. Omul "natural" sau "căzut"este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi . Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. De înţelegerea iubirii nici numai poate fi vorba, cu toate că el simte şi strigă în gura mare că vrea să fie iubit şi să dăruiască iubire. De unde , când "izvorul" i-a secat , tocmai prin această continuă cunoaştere eronată şi incompletă. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes AICI şi ACUM . ( normal că omul"natural", nerăbdător refuză să recunoască această mare iubire de sine, acest egoism susţinând cu încăpăţânare cunoaşterea sa eronată , incompletă şi pervertită , măsurând totul , aşa cum am spus mai sus, prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. ) . Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu , cu cât devenim mai răbdători , cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică lui Dumnezeu. "dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu "( Efrem Sirul ). Dar să nu uităm nenorocita de mândrie. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie, iar unde-i mândrie , iubirea păleşte şi dispare. Şi iată în încheiere ceva atât şi atât de adevărat şi pe atât de dureros : << Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Omul în întreaga sa fiinţă , trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul , iraţional , plăcerea din noi - asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. . . . >>( Alexander Schmemann ) . Doamne ajută ! +

Trebuie sa avem în vedere ca iubirea, smerenia si celelalte virtuti au ca scop fericirea noastra, nu altceva.

Teama de Dumnezeu ne face sa ne straduim sa-I fim placuti pentru ca El sa ne tina si sa mântuiasca. Aceasta teama de Dumnezeu este numita si iubire de Dumnezeu, dar nu este un sentiment de atractie decât la cei care L-au vazut, ca Sf. Siluan, care undeva spune ca pe Dumnezeu trebuie sa-L si iubim dar sa ne si temem.

Însa multi vorbesc despre smerenie si iubire pe baza cartilor citite si ideilor care le-au speculat, ceea ce e gresit. Daca am sti ce este iubirea si smerenia am putea da o definitie, daca nu putem da e semn ca înca nu stim în ce constau.

Nu cred ca trebuie sa ne preocupam sa fim preocupati (repetitia arata absurdul conceptului) cu ceilalti si în general nu trebuie sa cautam sa cultivam virtutile dupa mintea noastra ci sa-L lasam pe Dumnezeu sa le sadeasca în noi cum sti El. Unii Sfinti au spus ca virtutile au un caracter dinamic infinit, ca exista un abis al smereniei si iubirii deci ele sunt niste taine pecare nu le putem descoperi singuri sau cultiva asemenea unui exercitiu fizic sportiv, prin repetitie.

Va multumesc tuturor pentru lucrurile frumoase pe care le scrieti si pentru faptul ca vreti sa impartasiti multa iubire. Dumnezeu sa va ajute pe toti! >:D<

Un cuvânt de înţelepciune la Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci
 

Nu ne împlinim când ne umplem de noi înşine, ci când lăsăm să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, iată un cuvânt de înţelepciune a Preafericitului Daniel , la Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci : << Prin lepădarea de sine se înţelege lepădarea de viaţa egoistă , de modul pătimaş de a trăi. Lepădarea de sine, foarte concis , înseamnă renunţarea la mândrie şi lăcomie, iar luarea crucii înseamnă asumarea greutăţilor vieţii, a neputinţelor, a lipsurilor şi ostenelilor din viaţa noastră. Urmarea lui Hristos înseamnă ascultarea cuvântului Lui , împlinirea în viaţa concretă a poruncilor Lui şi împărtăşirea cu El prin Sfintele Taine. Lepădarea de sine este o luptă grea. SFINŢII PARINŢI AI FILOCALIEI INVAŢA CA RADACINA TUTUROR PACATELOR ESTE IUBIREA PATIMAŞA DE SINE ŞI DE LUCRURILE MATERIALE. CINE SE IUBEŞTE PE SINE PATIMAŞ , ÎN MOD EGOIST, SE UMPLE DOAR DE SINE, IAR SUFLETUL PLIN DE SINE NU MAI ESTE LOC NICI PENTRU DUMNEZEU, NICI PENTRU OAMENI " . De iubire nici nu mai poate fi vorba . . .