Psalm 77 (3)
 

32 Întru toate acestea au păcătuit încă, şi n-au crezut întru minunile Lui.
33 Şi au lipsit întru deşertăciune zilele lor şi anii lor cu grăbnicie.
Zice: Au ieşit din viaţă păcătuind, şi greşind şi nici o purtare de grijă făcînd de cele ce puteau să-i folosească, dar înfigîndu-se la meşteşugurile şi sîrguinţele cele deşarte şi necîştigătoare şi lucrîndu-le pe acestea cu toată sîrguinţa.
34 Cînd îi ucidea pe dînşii, atunci Îl căutau pe El, şi se întoarceau şi mînecau la Dumnezeu.
35 Şi şi-au adus aminte că Dumnezeu este ajutorul lor, şi Dumnezeul cel prea-înalt izbăvitorul lor este.
Şi nu în zadar a adus asupra lor rănile Stăpînul iubitor de oameni, că nu mic folos căpătau de aici: căci, dobîndind bunătăţile, nu simţeau, dar, muncindu-se, se apropiau cerînd dumnezeiasca iubire de oameni.
36 Şi L-au iubit pe Dînsul cu gura lor, şi cu limba lor au minţit Lui.
37 Iar inima lor nu era dreaptă cu Dînsul, nici nu s-a încredinţat întru aşezămîntul de lege al Lui.
Şi se făgăduiau că Îl iubesc pe Dînsul rostind cuvinte mincinoase, că gîndul lor grăia împotriva cuvintelor lor, se sfătuia împotriva dumnezeieştilor legi şi nu suferea a crede dumnezeieştilor cuvinte.
38 Iar El este îndurat, şi va curăţi păcatele lor şi nu va strica.
Dar El, întru a Sa bunătate, nu suferea să-i dea pe dînşii desăvîrşitei stricăciuni.
Şi va înmulţi a întoarce mînia Sa, şi nu va aprinde toată urgia Sa.
Iar Simmah zice aşa: „Foarte mult Şi-a întors urgia Sa şi nu Şi-a aprins toată mînia Sa.” Nu a adus – zice – asupra lor pedeapsa vrednică de greşelile lor.
39 Şi Şi-a adus aminte că trup sînt, duh ce trece şi nu se întoarce.
Că ştia neputinţa firii lor şi că vor primi sfîrşitul vieţii nu după multă vreme.
40 De cîte ori L-au amărît pe El în pustie; întărîtatu-L-au pe El în pămînt fără de apă.
41 Şi s-au întors, şi au ispitit pe Dumnezeu şi pe Cel Sfînt al lui Israil L-au întărîtat.
Prin toate acestea, ne învaţă dumnezeiasca îndelungă-răbdare, dar din istorie este cu putinţă a le învăţa mai cu de-amănuntul: că uneori l-au făcut dumnezeu pe viţel[COLOR=#800080][1][/COLOR]; alteori, au jertfit lui Belfegor[COLOR=#800080][2][/COLOR]; alteori, au cugetat tiranie asupra marelui Moisi[COLOR=#800080][3][/COLOR]; îndulcindu-se de hrana manei, s-au făcut nemulţumitori; poruncindu-li-se a-şi lua pămîntul făgăduit, puneau înainte frica. Şi altele nenumărate au lucrat lîngă acestea, pe care, nevrînd a lungi cuvîntul, le vom lăsa.[COLOR=#800080][4][/COLOR]
42 Nu şi-au adus aminte de mîna Lui în ziua întru care i-a izbăvit pe dînşii din mîna celui ce îi necăjea.
N-au voit să ia în cuget facerile de bine mai dinainte, nici să gîndească tăria lui Dumnezeu, prin care s-au izbăvit din robia Egiptenilor. Apoi, povesteşte minunile făcute acolo:
43 Cum a pus în Egipt semnele Sale şi minunile Sale în cîmpul Taneos;
În Taneos erau palatele lui Faraon, şi acolo a adus marele Moisi pedepsele asupra Egiptenilor.
44şi a întors în sînge rîurile lor şi sternele lor, ca să nu bea.
Că, mai întîi, nu numai apele rîurilor, ci şi pe cele adunate din ploi le-a prefăcut în firea sîngelui, tescuind cu setea pe grăitorii împotrivă.
45 Trimis-a asupra lor muşte cîineşti, şi i-au mîncat pe dînşii; şi broaşte, şi i-au stricat pe dînşii.
46 Şi a dat păliciunii rodurile lor, şi ostenelile lor lăcustelor.
Şi, folosind ca slujitori ai urgiei Sale muştele cîineşti şi broaştele, a adus asupra lor dureri amare, iar cu păliciunea şi cu lăcustele a stricat roadele pămîntului.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Viţelui de aur, vezi Ieşirea 32:1.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Sau Baal-Peor, unul din chipurile satanei la care se închinau Moaviţii. Curvind cu fetele acelora, Iudeii au căzut, firesc, şi în idolatrie faţă de acel drac. Pentru aceasta, Domnul a hotărît să nimicească desăvîrşit norodul cel curvar şi îndărătnic. Dar (după pieirea a 24 de mii de Iudei) pedeapsa a încetat pentru fapta bună săvîrşită de Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron (vezi Numerii 25:1). Despre Belfegor şi Finees vezi şi la tîlcuirea Psalmului 105, stihurile 28-31.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Cum se va vedea în nota tîlcuirii stihului 6, Psalm 98.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Pentru toate aceste lepădări de Dumnezeu şi de Proorocul Său, vezi cărţile lui Moisi.

Psalm 77 (4)
 

47 Ucis-a cu grindină viile lor, şi sicaminii lor cu brumă.
Cu păliciunea şi cu lăcustele a cheltuit rodul lor, iar cu grindina şi bruma a omorît înseşi rădăcinile pomilor. Iar pe „sicamini”, ceilalţi tălmăcitori i-au tălmăcit: „sicomori”.
48 Şi a dat grindinei dobitoacele lor, şi averea lor focului.
Iar Simmah zice: „... dînd la foamete dobitoacele lor, şi averile lor păsărilor” - că, de năprasnă primindu-şi sfîrşitul, s-au făcut hrană păsărilor mîncătoare de trupuri.
49 Trimis-a întru dînşii urgia mîniei Sale; mînie, şi urgie şi necaz trimis-a prin Îngerii cei răi.
„Mînie”, şi „urgie” şi „necaz” a numit muncile cele amare; iar „Îngeri răi” - pe slujitorii mîniei, numind „răutate” nu răutatea firii, nici a voirii, ci pedeapsa muncii. Aşa, numeşte „zi rea” ziua pedepsei. Încă şi Simmah a arătat aceasta, că, în loc de „Îngeri răi”, a zis: „Îngeri ce fac rău”.
50 Cale a făcut mîniei Sale,
În loc de: Iubirea de oameni nu a oprit pedeapsa, ci a dat loc dreptei certări. A arătat aceasta şi prin cele adăugate:
n-a cruţat din moarte sufletele lor şi dobitoacele lor în moarte le-a închis.
51 Şi a bătut pe tot întîiul născut în pămîntul Egiptului, pîrga a toată osteneala lor, în lăcaşurile lui Ham.
După ce a văzut socoteala lor cea vîrtoasă, a adus pedepsele asupra lor fără cruţare: mai întîi - pierzare dobitoacelor, apoi - moarte neaşteptată asupra celor întîi-născuţi. Iar „lăcaşuri ale lui Ham” a numit Egiptul, fiindcă Misrem a fost fiu al lui Ham, şi „Misrem” este Egiptul.
52 Şi a ridicat ca pe nişte oi norodul Său şi i-a dus pe ei ca pe o turmă în pustie.
După ce i-a pedepsit aşa pe aceia, a dus norodul Său în pustie, asemănîndu-Se păstorului care povăţuieşte înaintea turmei.
53 Şi i-a povăţuit pe dînşii spre nădejde, şi nu s-au înfricoşat.
Dîndu-le multe chezăşuiri ale puterii Sale, le-a poruncit a se bizui Lui şi a nu se teme, că acest lucru s-a făcut de la Dumnezeul tuturor. Iar aceia n-au voit a nădăjdui la puterea lui Dumnezeu.
Şi pe vrăjmaşii lor i-a acoperit marea.
Pentru că aceeaşi mare unora le-a dat cale, iar pe ceilalţi i-a îngropat cu valurile.
54 Şi i-a băgat pe dînşii în muntele sfinţeniei Sale, muntele acesta pe care l-a cîştigat dreapta Lui.
Deci: Slobozindu-i de acolo, le-a dat pămîntul făgăduit - că prin „muntele Sionului” a arătat întreg pămîntul făgăduinţei.
Şi a scos de la faţa lor neamuri, şi le-a dat lor pămîntul cu sorţi, cu funie de împărţire.
Slobozind pămîntul acela de locuitorii cei vechi, le-a dat acestora stăpînirea lui, după făgăduinţe. Asta arată graiul „cu funie de împărţire”, pentru că cei ce îl au obişnuiesc a măsura pămîntul. Iar scriptura lui Iisus Navi ne învaţă mai cu de-amănuntul pentru sorţi şi împărţiri.
55 Şi a sălăşluit întru lăcaşurile lor seminţiile lui Israil.
Că – zice - a împărţit pămîntul după seminţii. Apoi, după ce ne-a învăţat necredinţa pe care au avut-o în pustie, ne povesteşte şi nelegiuirile făptuite în pămîntul făgăduinţei:
56 Şi au ispitit, şi au amărît pe Dumnezeul cel prea-înalt şi mărturiile Lui nu le-au păzit.
După atîtea faceri de bine, au rămas făcînd nelegiuire şi călcînd dumnezeieştile porunci.
57 Şi s-au întors şi s-au lepădat ca şi părinţii lor,
Au urmat răutatea părinţilor lor şi, văzînd pedeapsa acelora, nimic n-au învăţat de aici.
întorsu-s-au întru arc strîmb.
Arcul făcut cu meşteşug trimite la ţintă săgeţile slobozite, dar dacă ar suferi oarecare strîmbare, nu mai poate îndrepta săgeţile. Deci zice: Stricînd îndreptarea minţii, nici aceia nu foloseau spre trebuinţă facerile de bine dumnezeieşti şi arătau pricinile folosului pricini de vătămare.
58 Şi L-au mîniat pe El în dealurile lor, şi întru cele cioplite ale lor L-au întărîtat.
Primind de la Dumnezeul tuturor bunătăţile, slujeau idolilor neînsufleţiţi.
59 Auzit-a Dumnezeu, şi a trecut cu vederea.
Zice: Cînd se rugau, nu îi învrednicea de a Sa purtare de grijă. Iar Istoria Judecătorilorne învaţă acestea mai descoperit: că uneori i-a dat pe dînşii Amanitenilor, alteori Moavitenilor, iar alteori Madianiţilor şi celor de alte seminţii, osîndindu-i pentru păgînătate.
Şi a defăimat foarte pe Israil.
Că pe norodul acela mult-vestit - care s-a izbăvit cu prea-slăvire din robia Egiptului, pe care marea l-a văzut şi a fugit, înaintea căruia Iordanul s-a întors înapoi - îl biruiau cu lesnire vrăjmaşii cei megieşi.
60 Şi a lepădat Cortul Silomului (Şilo), lăcaşul întru care a locuit printre oameni.
Acestea ne învaţă începutul Istoriei Împărăţiilor, făcînd pomenire de Eli arhiereul şi de nelegiuirile copiilor lui.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
61 Şi a dat în robie tăria lor, şi frumuseţea lor în mîinile vrăjmaşilor.
„Tărie a lor” şi „frumuseţe” numeşte Chivotul. Şi scoţîndu-l pe acesta spre ajutorul celor de o seminţie cu dînşii, Ofni şi Finees au plătit osîndele nelegiuirii lor, iar Chivotul a fost luat de cei de altă seminţie, care l-au afierosit ca pe o pîrgă lui Dagon, un idol cinstit de ei în locul lui Dumnezeu.
62 Şi a dat sabiei norodul Său, şi moştenirea Sa a trecut-o cu vederea.
Că, pentru covîrşirea nelegiuirii, i-a dat în mîinile neprietenilor. Şi i-a numit pe dînşii „moştenire”, căci prea-multă purtare de grijă au cîştigat de la Dînsul de-a pururea. Aşa i-a numit încă şi marele Moisi, că zice: „S-au făcut parte a Domnului, Iacov - norodul Lui, Israil - funia moştenirii Lui.” Apoi, numără felurile pedepsei:
63 Pe tinerii lor i-a mîncat focul, şi fecioarele lor nu s-au jelit.
64 Preoţii lor în sabie au căzut, şi văduvele lor nu vor plînge.
Că pe aceia i-a dat focului, şi nu s-a făcut obişnuitul plîns pentru dînşii, fiecare îndeletnicindu-se întru relele sale. Iar Ofni şi Finees, preoţii care purtau cu ei Chivotul, au primit junghiere, cei ce trăiesc întru fărădelege învăţîndu-se prin înseşi lucrurile să nu se bizuie pe dumnezeiasca purtare de grijă.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Însă fiii lui Eli erau oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul, nici de datoria preoţească faţă de popor. Cînd aducea cineva jertfă, feciorul preotului venea în timpul cînd se fierbea carnea cu o furculiţă în mînă, o vîra în căldare, sau în blid, sau în tavă, sau în oală, şi ce prindea furculiţa, aceea lua feciorul preotului. Aşa făceau ei cu toţi Israiliţii care veneau acolo în Şilo. Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de a mai aduce jertfă Domnului” (Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2). Drept urmare, Eli şi fiii lui, Ofni şi Finees, au fost ucişi de Dumnezeu, în timpul războiului cu Filistenii, cînd aceştia au răpit şi Chivotul (vezi Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2 şi 3). Despre aceste întîmplări face pomenire Fericitul Todorit urmîndu-şi tîlcuirea.

Psalm 77 (5)
 

65 Şi S-a deşteptat ca cel ce doarme Domnul,
Dar, supunîndu-i pe dînşii sub pedepsele acestea, i-a învăţat şi pe neprietenii lor pricinile celor făcute:
ca un puternic ameţit de vin.
66 Şi a lovit pe vrăjmaşii lor la cele dinapoi, ocară veşnică le-a dat lor.
Că, scuturînd de la Sine îndelunga-răbdare ca pe un somn, a adus rana aceea asupra celor de altă seminţie, pentru care s-au făcut de ocară la toţi. Şi zice patima şezutului, pentru care ne învaţă Istoria. Pe aceasta încă şi proorocia a arătat-o, că a zis: „Şi a lovit pe vrăjmaşii lor la cele dinapoi”, mai cu cinste numind partea aceea ce a primit patima.
Iar „somn” a numit îndelunga-răbdare; şi „ameţeală din vin” – mînierea, căci ca ceva adus din afară este asupra lui Dumnezeu dreapta pedeapsă a celor păcătoşi[COLOR=#800080][1][/COLOR].
67 Şi a lepădat lăcaşul lui Iosif, şi seminţia lui Efraim n-a ales.
Iarăşi, lăsînd celelalte seminţii, o pomeneşte doar pe a lui Efraim, mai-nainte văzînd tirania ce avea să fie: că, trăgîndu-se dintru Efraim, Ieroboam[COLOR=#800080][2][/COLOR] a rupt cele zece seminţii de la împărăţia lui David. Iar Iosif şi Efraim zice aceeaşi seminţie, că Efraim a fost fiu al lui Iosif. Şi zice că „s-a lepădat” aceasta, pentru că n-a rămas Cortul în Şilo şi darul dumnezeiescului Chivot s-a mutat în Ierusalim, întru care şi Solomon a zidit după aceea dumnezeiasca Biserică.
68 Şi a ales seminţia Iudei, muntele Sion, pe care l-a iubit.
A ales seminţia Iudei pentru toiagul lui Iesei[COLOR=#800080][3][/COLOR], ce se aştepta să înflorească. Şi Patriarhul Iacov mai-nainte a vestit odrasla aceasta, blagoslovind pe Iuda. Face pomenire de dînsa încă şi dumnezeiescul Pavel, zicînd aşa: „Şi arătat este că din Iuda a răsărit Domnul nostru Iisus Hristos.” Deci pentru aceasta a ales seminţia Iudei mai mult decît pe celelalte. Şi, de vreme ce taina aceasta nu era ştiută de cei mulţi, a adăugat foarte luminat: „Muntele Sionului, pe care l-a iubit”, ca să stingă zavistia celorlalte seminţii, zicînd: Nici o pricină de pizmă să nu primiţi în lăuntru, că pentru muntele Sionului am ales seminţia Iudei. Şi, dealtfel, voieşte să arate muntele cinstit pentru Biserica ce avea să se zidească întru dînsul.
69 Şi a zidit ca a inorogilor sfinţenia Sa,
Se zice că inorogul este într-armat cu un singur corn, iar Legea ne-a învăţat a ne închina unului Dumnezeu, deci după cuviinţă a asemănat inorogului singura Biserică afierosită lui Dumnezeu.
pe pămînt a întemeiat-o în veac.
Iar Simmah zice aşa: „ca pămîntul, pe care l-ai întemeiat în veac”; încă şi ceilalţi tălmăcitori au tălmăcit aceeaşi înţelegere. Deci zice: Precum a zidit un singur pămînt, aşa a poruncit Iudeilor să zidească o singură Biserică.
70 Şi a ales pe David robul Său şi l-a luat pe dînsul de la turmele oilor.
Prin acestea a arătat deodată şi fapta bună a lui David, numindu-l „rob al lui Dumnezeu”, şi marea dăruire a lui Dumnezeu, căci l-a făcut împărat pe cioban.
71 Din urma celor fătătoare l-a luat pe el,
Iar Simmah zice: „Pe cel ce umbla după cele fătate l-a adus.” Şi aceasta este o arătare a marii dăruiri, că nici păstor nu era, ci slujitor al păstorului, care urma oilor fătate.
ca să pască pe Iacov, robul Lui, şi pe Israil, moştenirea Lui. Şi i-a păscut pe dînşii întru nerăutatea inimii sale, şi întru priceperile mîinilor sale i-a povăţuit.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Fiindcă Dumnezeu este nepătimitor şi nesfîrşit de bun, El nu Se mînie în înţelesul omenesc al cuvîntului. De aceea, atunci cînd săvîrşeşte înfricoşata Sa judecată, El pare că Îşi „iese din Sine”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Ieroboam, dregător al lui Solomon, a răsculat cele zece seminţii de la miazănoapte: Ruben, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Dan, Iosif, Neftali, Gad şi Aşer, înfiinţînd împărăţia Israilului osebită de cea a Iudeei, care a rămas alcătuită doar din Iuda şi Veniamin. Vina a fost a lui Roboam, fiul lui Solomon, care s-a trufit în faţa norodului, făgăduindu-i că îl va împila fără cruţare. Urmarea a fost ruperea împărăţiei cea una aşezată de bine-credinciosul împărat David, cum citim în Cartea a treia a Împăraţilor şi în Cartea întîi a Cronicilor, capitolul 10: „Cînd tot Israilul a văzut că regele (Roboam) nu-l ascultă, atunci poporul a răspuns regelui, zicînd: Ce parte mai avem noi cu David? Nu mai avem nimic cu fiul lui Iesei. La corturi, Israile! Davide, vezi de casa ta! Şi s-au împrăştiat toţi Israiliţii pe la corturile lor.” Aşa s-au împlinit înainte-grăirile Domnului, făcute lui Solomon pentru păcatele sale.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Mîntuitorul Hristos.

Psalm 77 (6)
 

Încă şi acest lucru arată covîrşirea purtării de grijă: că nu peste orice fel de oameni a pus mai mare pe ciobanul oilor, ci peste strănepoţii lui Israil, care au primit numirea strămoşului lor, şi peste cei ce se îndulceau de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe care i-a dat lui ca pe o moştenire. Iar el, amestecînd priceperea cu prostimea[COLOR=#800080][1][/COLOR], i-a povăţuit după legile dumnezeieşti. Acestora se aseamănă şi punerea de lege a Domnului: „Faceţi-vă înţelepţi ca şerpii şi proşti ca porumbeii.” Că, dintru amîndoi izgonind răutatea - dintru primii scoţînd reaua lucrare, iar dintru ceilalţi nepriceperea - a amestecat fapta bună cea lăudată. Pe aceasta şi noi se cuvine a o iscusi întru sine. Zic noi - cei care ne-am chemat asemenea Fericitului David, şi chiar pentru lucruri mai mari, că ni s-a încredinţat slujbă de mai mari lucruri - să umblăm după vrednicia chemării, după punerea de lege a dumnezeiescului Pavel.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Prostime – aici, „simplitate”, „nevinovăţie”. La fel, mai jos, „proşti” înseamnă „nevinovaţi”, „simpli şi blînzi”.

Psalm 78
 

Proorocescul cuvînt mai-nainte vesteşte nebunia lui Antioh cel poreclit Epifanie asupra Iudeilor. Şi închipuie proorocia întru rugăciune, adusă de cei bine-credincioşi ce aveau să fie întru acea vreme, care nu biruiseră încă, ci mai erau înconjuraţi de primejdii:
Dumnezeule, venit-au neamurile întru moştenirea Ta, spurcat-au Biserica Ta cea sfîntă.
E vădit că darul Duhului i-a învăţat să înceapă rugăciunea pe cei ce se luptau cu primejdiile acelea cumplite, că nu au povestit patimile lor, ci păgînătatea îndrăznită asupra dumnezeieştii Biserici, fiindcă Biserica nu greşise nimic împotrivaLegii. Şi zice: Neamuri care trăiesc cu păgînătate şi cu nelegiuire au stăpînit moştenirea Ta, că au îndrăznit a intra întru cele neintrate ale Bisericii Tale şi nu numai că au pîngărit cele sfinte ale Tale cu jertfelnice şi cu jertfe ale dracilor, ci şi:
2 Au pus Ierusalimul ca o păzitoare de poame.
Prădînd şi stricînd toată cetatea din temelie, au arătat Ierusalimul cel mult-vestit asemeni colibei făcute spre păzirea poamelor.
Pus-au stîrvurile robilor Tăi mîncare păsărilor cerului, trupurile cuvioşilor Tăi fiarelor pămîntului.
Atîta sălbăticie şi nebunie au avut împotriva slujitorilor Tăi, încît fiarelor şi păsărilor mîncătoare de trupuri le-au pus înainte trupurile acestora spre hrană.
3 Vărsat-au sîngele lor ca apa împrejurul Ierusalimului, şi nu era cine să-i îngroape.
Şi, avînd socoteală ucigaşă, au ucis pe cei ce vieţuiau cu buna-credinţă; şi făceau a curge pe pămînt pîraie de sîngiuri, şi nu-i lăsau a se învrednici de îngropare pe cei junghiaţi.
4 Făcutu-ne-am ocară vecinilor noştri, batjocură şi rîs celor din prejurul nostru.
Acestea ne-au făcut de ocară neamurilor megieşe, pentru acestea ne-am făcut bucurie celor din eparhiile[COLOR=#800080][1][/COLOR] de aproape. Iar „vecini” îi numeşte pe cei de altă seminţie, adică pe Idumei, pe Amaniteni, pe Moaviţi şi pe celelalte neamuri megieşe, care de-a pururea le erau lor împotrivă-luptătoare şi vrăjmaşe.
5 Pînă cînd, Doamne, Te vei mînia pînă în sfîrşit? Se va aprinde ca focul rîvna Ta?
Legiuind, Dumnezeu a poruncit ca Lui singur să-I slujească şi să nu se închine altuia ce se numeşte dumnezeu, că zice: „Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu rîvnitor, foc ce mistuieşte.” Aceasta a pomenit şi aici proorocescul cuvînt, că „Se va aprinde ca focul rîvna Ta?” zice: O Stăpîne, să nu Te mînii mai mult pentru greşelile noastre, nici să aprinzi ca focul rîvna asupra noastră!
„Dar (după cum de multe ori s-a zis de noi) nimeni, auzind aceasta, să nu socotească un Dumnezeu monarhie (adică singură stăpînire), căci aici e numită Fiinţa necuprinsă cu mintea şi Care de-a pururea este închinată întru Tatăl, şi întru Fiul şi întru Sfîntul Duh. Iar cum că legiuieşte Dumnezeu-Cuvîntul, Care este Iisus Hristos Mîntuitorul nostru, nu se va îndoi nimeni din cei mai iubitori de învăţătură.”
6 Varsă urgia Ta peste neamurile care nu Te cunosc şi peste împărăţiile care numele Tău nu l-au chemat!
De vreme ce îi pedepseşti pe oameni pentru păcate, Te rog să muţi urgia asupra acelora care nicidecum nu voiesc a cunoaşte numele Tău, ci robesc şi slujesc prea-desăvîrşitei păgînătăţi.
7 Că au mîncat pe Iacov, şi locul lui l-au pustiit.
Şi acest semn al nelegiuirii acelora este arătat: că, nepătimind de la noi nici un rău, ne-au cheltuit cu junghierile, iar ţara noastră au prădat-o şi cetăţile le-au surpat. Iar pe acest „locul lui”, Achila l-a tălmăcit: „frumosul lui”, Simmah: „frumuseţea lui”, iar Teodotion: „buna-cuviinţă a lui”, prin care au arătat mai mult casa dumnezeiască. Şi bine l-au numit pe norod „Iacov”, prin pomenirea strămoşului ridicîndu-L spre milă pe Dumnezeu.
8 Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult!
Cei ce aduc rugăciunea aceasta erau bine-credincioşi, care primiseră asupră-le multă rîvnă pentru buna-credinţă, căci fapta bună a Macabeilor este de-a pururea pomenită şi lăudată. Deci după cuviinţă se roagă ca norodul să nu se pedepsească pentru păcatele dinainte, dar nu au adăugat ca Dumnezeu să vadă bună-credinţa lor. Mai ales acest lucru arată marea lor faptă bună: şi-au pomenit păcatele dinainte, dar buna-credinţă de faţă au ascuns-o.
Degrab să ne întîmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, că am sărăcit foarte!
9 Ajută-ne nouă, Dumnezeule, mîntuitorul nostru!
Zice: Tinde-ne foarte degrab nebiruitul Tău ajutor, că de toată purtarea Ta de grijă ne-am făcut pustii şi numai pe Tine Te avem ajutor şi mîntuitor.
Pentru mărirea numelui Tău, Doamne, izbăveşte-ne pe noi; şi curăţeşte păcatele noastre pentru numele Tău!
Nicăieri nu-şi pomenesc fapta lor bună, ci se roagă să dobîndească dumnezeiescul ajutor pentru dumnezeiescul nume, că zice: Cînd noi pătimim rele, asupra numelui Tău vine hula; deci ne rugăm să treci cu vederea greşelile noastre, şi să prefaci primejdiile şi să arăţi puterea Ta celor ce nu o cunosc.
10 Ca nu cîndva să zică neamurile: Unde este Dumnezeul lor?
Iar ceilalţi tălmăcitori au închipuit stihul ca şi cum lucrul ar fi fost făcut: „Pentru ce zic neamurile: Unde este Dumnezeul lor?” Aceasta – zice - mă mîhneşte şi mă împunge mai ascuţit decît tot acul, ca de la neamuri să se îndrăznească hula asupra Ta şi, batjocorind, să zică: Unde este Dumnezeul vostru, Care ziceţi că a bătut Egiptul, şi a despărţit marea, şi v-a dăruit vouă trecerea şi a făcut toate celelalte lucruri mari şi mult-vestite?
Şi să se cunoască întru neamuri înaintea ochilor noştri izbînda sîngelui vărsat al robilor Tăi.
Deci ne rugăm ca aceştia să-şi ia pedeapsa pentru ucidere, iar ceilalţi toţi să vadă întru noi dreapta Ta hotărîre şi urgia pornită asupra lor pentru robii Tăi cei ucişi.
11 Să intre înaintea Ta suspinul celor ferecaţi. După mărirea braţului Tău păzeşte pe fiii celor omorîţi.
Te rog – zice – să cauţi şi spre cei ce sînt în viaţă, dar înfăşuraţi cu legături, şi aşteaptă moartea. Şi să nu osîndeşti neamul nostru cu pierzare de tot, ci pe copiii celor ucişi să-i păzeşti şi tinereţe multă să faci dintru dînşii.
12 Răsplăteşte vecinilor noştri de şapte ori în sînul lor ocara cu care Te-au ocărît, Dumnezeule!
Pentru hulă – zice - adu asupra megieşilor noştri pedeapsă de multe ori înmulţită. Că prin cele zise nu a arătat număr hotărît, ci a cerut să se aducă asupra lor pedeapsă prea-mare. La fel este şi aceea: „stearpa a născut şapte”, în loc de: „mulţi”. Iar „sînul” l-a zis din metafora celor ce poartă vreun lucru în sîn şi cu de-adinsul ţin ca să nu cadă nimic dintru acel lucru, în loc de: Umple-i pe dînşii de primejdiile ce zac totdeauna asupra lor!
13 Iar noi, norodul Tău şi oile păşunii Tale, împotrivă ne vom mărturisi Ţie, Dumnezeule, în veac; în neam şi în neam vom vesti lauda Ta.
Iar noi, care am fost norod al Tău şi sîntem numiţi turmă a Ta, Te vom lăuda totdeauna şi necurmat, şi Îţi vom trimite mulţumiri pentru facerile de bine; şi, făcîndu-le pe acestea în scris, vom aduce povestirea lor oamenilor ce vor fi mai apoi. Iar acest „împotrivă ne vom mărturisi”, l-a zis în loc de: „mărturisi-ne-vom”, şi numele acesta arată mulţumirea.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Unităţi administrative în împărăţia grecească.

Psalm 79
 

Psalmul de faţă mai-nainte vesteşte schimbarea oarecăror lucruri; de aceea şi este adăugat acest nume, adică „mărturie”. Şi darul Duhului mai-nainte vesteşte robia Iudeilor în Babilon, Psalmul fiind închipuit întru rugăciune ce se aduce Dumnezeului tuturor ca despre aceia. Că darul cel proorocesc îi învaţă cu ce fel de graiuri li se cade să-L îmblînzească pe Dumnezeu şi să-L ridice către milă. Totodată, mai-nainte grăieşte şi mîntuirea ce urma să fie tuturor oamenilor prin Stăpînul Hristos.
Cela ce paşti pe Israil, ia aminte!
Pe Tine, Stăpîne, Cel ce porţi de grijă pentru norod ca un păstor, Te rog să primeşti rugăciunea mea.
Cela ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif,
Pe cel ce întru fraţi căzuse ca între nişte lupi, din mîinile acelora izbăvindu-l, l-ai povăţuit în Egipt şi l-ai arătat mai înalt decît cei ce au vrăjmăşuit. Aşa, după ce a povestit purtarea de grijă făcută spre dînşii, s-a mutat către stăpînirea mai cuprinzătoare:
Cel ce şezi pe Heruvimi, arată-Te
Că - de vreme ce marele Moisi a pus oarecari închipuiri ale acestora întru Sfintele Sfinţilor, şi între ele a pus curăţitorul[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi prin acela se făcea arhiereilor arătarea dumnezeiască - după cuviinţă i-a pomenit aici pe Heruvimi şi L-a rugat să Se arate pe Cel ce şade pe ei.
2 înaintea lui Efraim, şi a lui Veniamin şi a lui Manasi!
Te rog – zice – să Te arăţi norodului Tău! - că prin seminţiile zise a arătat tot norodul. Şi i-a pomenit pe aceştia fiindcă amintise de Iosif, iar Efraim şi Manasi sînt feciori ai lui Iosif, şi Veniamin frate de o mamă.
Deşteaptă puterea Ta, şi vino să ne mîntuieşti!
Ca pe cel ce îndelung rabdă şi se linişteşte Îl scoală pe Dumnezeu, şi zice: Porneşte toată puterea Ta ca să faci a noastră mîntuire! Aşa se roagă norodul robit atunci de Asiriani[COLOR=#800080][2][/COLOR], după cum s-a zis de noi mai sus, dar mai tîrziu şi neamurile, ca Făcătorul de bine să facă purtare de grijă pentru mîntuirea lor. Că aceasta va să zică prooroceasca minte şi prin cele de aici înainte:
3 Dumnezeul Puterilor, întoarce-ne pe noi,
Slobozeşte-ne din robie şi dăruieşte-ne întoarcere! Acela se roagă adică pentru întoarcerea din Babilon, iar acestea pentru cea de la idoli. Apoi, ne învaţă lesnirea lucrului:
şi arată-Ţi faţa Ta, şi ne vom mîntui!
Că ajunge numai arătarea Ta ca să dezlegi primejdiile.
4 Doamne Dumnezeul Puterilor, pînă cînd Te mînii spre ruga robilor Tăi?
O Stăpîne, pînă cînd alungi de la Tine litaniile mele şi Te mînii pentru greşelile mele? Iar „robi” numeşte norodul, pentru că ceilalţi tălmăcitori, în loc de: „robilor Tăi”, au pus: „spre ruga norodului Tău”.
5 Hrăni-vei pe noi cu pîine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi întru măsură.
Aici s-a schimbat timpul, pentru că ceilalţi le-au zis pe acestea ca şi cum s-ar fi făcut, adică: „Hrănitu-ne-ai cu pîine de lacrimi şi ne-ai adăpat cu lacrimi întru măsură.” Şi zice: Ai amestecat cu lacrimi hrana şi băutura noastră, că ne împărtăşim de ele tînguindu-ne şi suspinînd. Iar aceasta ai făcut-o măsurîndu-ne pedeapsa deopotrivă cu păcatele noastre. Şi Domnul a zis la fel: „Cu ce măsură măsuraţi, împotrivă se va măsura vouă.” Şi Zaharia Proorocul, cînd mai-nainte vesteşte pieirea Babilonului, zice că vede două muieri cu aripi de pupăză purtînd o măsură pe care li s-a poruncit să o aducă Babilonului. Iar prin acestea ne învăţăm dreptatea dumnezeieştii hotărîri.
6 Pusu-ne-ai pe noi întru prigonire vecinilor noştri, şi vrăjmaşii noştri ne-au batjocorit pe noi.
Ne-am făcut de ocară neamurilor ce se învecinează cu noi, care ne vrăjmăşesc de-a pururea. Cu toate acestea, nu ne-am depărtat de Tine, că aceasta au zis prin cele de aici înainte:
7 Doamne Dumnezeul Puterilor, întoarce-ne pe noi, şi arată-ţi faţa Ta şi ne vom mîntui!
Deci: Cu arătarea Ta, risipeşte norul cel întunecos al primejdiilor şi dăruieşte-ne întoarcerea! Aceasta se roagă norodul Iudeilor, dar pe aceasta o cer încă şi neamurile, „arătare” însemnînd venirea în trup, că zice: Eşti puternic şi Domnul Puterilor, nevăzut chemîndu-i atunci înapoi din robie pe aceia, iar pe neamuri mîntuindu-le prin iconomia Ta. Apoi, povesteşte facerile de bine cele vechi, rugîndu-se a dobîndi aceeaşi purtare de grijă:
8 Via din Egipt ai mutat-o, scos-ai neamuri şi ai răsădit-o pe dînsa.
9 Cale ai făcut înaintea ei, şi ai sădit rădăcinile ei, şi au umplut pămîntul.
O Stăpîne, Tu ai pierdut nedreapta silnicie a Egiptenilor, Tu ai dat desăvîrşitei pierzări neamul Hananeilor şi, mutînd din Egipt norodul Tău ca pe o vie şi dăruindu-i pe cale toată lesnirea, l-ai răsădit pe dînsul în pămîntul Hananeilor.
10 Acoperit-a munţii umbra ei şi mlădiţele ei cedrii lui Dumnezeu.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Jertfelnicul de tămîie, ce se afla în Sfînta Sfintelor. Afară se găsea jertfelnicul pentru animale şi prinoase, numit în alte locuri ale cărţii acesteia „sfinţitor”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Fericitul Teodorit nu face deosebire între Asirieni şi Babilonieni. De fapt, aici e vorba de cei din urmă.

Psalm 79 (2)
 

11 Întinsu-şi-a curpenii săi pînă la mare, şi pînă la rîuri odraslele sale.
După ce a numit norodul „vie”, cu închipuire, a zăbovit întru aceasta: şi „munţi” numeşte tăria neamurilor vecine, iar „umbră” ce le acoperă e puterea lui Israil care s-a pus asupra lor; „cedrii ai lui Dumnezeu” sînt boierii cei înalţi, care au luat de la Dumnezeu să stăpînească peste norod, iar „mlădiţe” care acoperă cedrii a numit împărăţia Israilitenilor, care s-a făcut mai strălucită decît acelea. Şi am învăţat că s-a făcut acest lucru în zilele Fericitului David şi ale lui Solomon: că marele David nu lua dajdie de bir numai de la cei de altă seminţie – de la Idumei, de la Amaniteni şi de la Moaviţi – ci şi de la amîndouă Siriile; iar către Solomon a alergat şi împărăteasa Etiopilor, atît de vestit se făcuse la toţi. Iar „curpeni ai viei” numeşte mulţimea norodului; „odrasle” – pe nemernicii care au venit către dînşii din neamuri, primind dumnezeiasca cunoştinţă. Şi prin toate a arătat buna-norocire mai dinainte a norodului.
12 Pentru ce ai surpat gardul ei, şi o culeg pe dînsa toţi cei ce trec pe cale?
Pentru ce oare ai lipsit-o pe dînsa de a Ta purtare de grijă şi ai făcut-o lesne prinsă şi supusă celor ce voiesc a o nedreptăţi? Şi „gard” a numit întemeierea: că, ceea ce este viei gardul, aceasta e purtarea de grijă a lui Dumnezeu celor învredniciţi de dînsa; iar „trecători pe cale” sînt războinicii. Că, precum călătorii culeg fără frică via neîngrădită şi nepăzită şi jefuiesc rodul acesteia, aşa şi cel dezgolit de dumnezeiasca purtare de grijă se face lesne biruit celor ce voiesc să-l nedreptăţească.
13 A stricat-o pe dînsa porcul din pădure, şi vierul sălbatic a păscut-o pe dînsa.
Aici a arătat multele năvăliri ale Asirienilor: Pentru că Salmanasar[COLOR=#800080][1][/COLOR]şi Senahirim au prădat celelalte seminţii şi cetăţi, iar Nabucodonosor[COLOR=#800080][2][/COLOR], după ce a înconjurat Ierusalimul, i-a robit pe cei ce scăpaseră de moarte. Şi, de vreme ce a numit Ierusalimul „vie”, după cuviinţă le-a zis „porci mistreţi” războinicilor săi, fiindcă mai cu seamă fiarele acestea sînt bîntuitoare ale viilor. Iar „vier sălbatic” e porcul ce petrece singur deosebi, care este mai sălbatic decît toţi, întorcîndu-se şi fugind şi de împărtăşirea cu ceilalţi porci. Deci, de vreme ce şi Nabucodonosor era mai sălbatic decît ceilalţi împăraţi, după cuviinţă pe dînsul l-a numit „vier sălbatic”.
14 Dumnezeul Puterilor, întoarce-Te dar, şi caută din cer, şi vezi, şi cercetează via aceasta
15 şi o săvîrşeşte pe dînsa, pe care a sădit-o dreapta Ta,
Deci: Te rog pe Tine, Stăpînul cel puternic, să vezi de sus vătămarea viei acesteia şi să-i învredniceşti de tămăduire patima, că a Ta purtare de grijă i-a dat ei buna-norocire mai dinainte. Iar „dreaptă” numeşte purtarea de grijă.
şi pe Fiul omului, pe Care L-ai întărit Ţie!
Aici, ne învaţă odrăslirea Stăpînului Hristos: că se roagă ca via să se învrednicească de grijire pentru Biserica ce avea să se ia dintru dînsa, pe care arătat a numit-o „Fiu al omului”. Aşa, întru Sfinţitele Evanghelii, şi DomnulSe numeşte pe Sine „Fiu al omului”-măcar de era împreună Dumnezeu şi om - punînd numirea de la firea cea văzută. Deci cuvîntul cel proorocesc învaţă pe cei robiţi să roage pe Dumnezeul tuturor să facă milă cu via pentru mîntuitoarea rădăcină ce avea să răsară din ea. Că aşa Se numeşte şi Domnul pe Sine, zicînd: „Eu sînt via cea adevărată, iar voi mlădiţele, şi Tatăl Meu este lucrătorul.” Căci, ca om, este vie; iar ca Dumnezeu, şi lucrător care seamănă sămînţă bună în ţarina sa. Că, odrăslind dintru via aceasta ce ajunsese netrebnică şi aducea lucrătorului spini în loc de struguri, El S-a făcut vie adevărată şi a odrăslit mlădiţe prea-mari: mulţimea celor ce au crezut întru Dînsul. Via aceasta cu adevărat „şi-a întins viţele sale pînă la mare, şi pînă la rîuri odraslele sale”, că nu este loc sub cer întru care să nu se fi întemeiat dumnezeieştile ei teascuri. Pentru ea se roagă şi aceia să dobîndească milostivire, şi povestesc patimile ei cele de multe feluri:
16 Arsă a fost cu foc şi săpată afară,
De aici, mai vîrtos este arătat că Psalmul mai-nainte vesteşte cele pentru Babilonianul, iar nu cele pentru Antioh, după cum li s-a părut oarecărora. Că Babilonianul a ars Biserica şi a dat focului cea mai mare parte a cetăţii; aşa, şi aici zice că nu s-au dus culegînd doar rodul, ci şi via au săpat-o afară, şi din rădăcină au smuls-o şi cu foc au cheltuit-o.
dar de certarea feţei Tale ei vor pieri.
Însă, arătîndu-Te şi pornindu-Te Tu, se vor face de tot deşerţi şi vor pieri cu totul.
17 Să fie mîna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste Fiul omului pe Care L-ai întărit Ţie.
Deci: Vom dobîndi a Ta purtare de grijă, fiindcă, biruindu-Te de iubirea de oameni, Te vei întrupa dintru noi. Iar „Fiu al omului” Îl numeşte pe Domnul slavei, pentru Care zice Pavel: „Dacă ar fi cunoscut, nu ar fi răstignit pe Însuşi Domnul slavei.”
18 Şi nu ne vom depărta de la Tine,
Că eşti nemincinos a-Ţi împlini făgăduinţele: că, luîndu-se dintru noi pîrga aceasta, toată firea oamenilor Îl va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi va lăuda iubirea Sa de oameni.
via-ne-vei şi numele Tău vom chema.
Şi aşa se va dezlega stăpînirea morţii, şi noi vom dobîndi viaţa veşnică, închinîndu-ne Ţie, Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru.
Doamne Dumnezeul Puterilor, întoarce-ne pe noi, arată faţa Ta şi ne vom mîntui!
Deci: Pentru acestea toate şi pentru mîntuirea ce va să fie prin noi tuturor oamenilor, slobozeşte-ne de cele mîhnicioase şi ne dăruieşte întoarcerea! Că, dacă numai Te vei arăta, vom dobîndi mîntuirea.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Cinci regi Asirieni au purtat acest nume. Aici e vorba de Salmanasar al V-lea, care primea bir de la Osea, împăratul din Israil, pe care dealtfel l-a şi luat rob (vezi Cartea a doua a Împăraţilor, capitolul 17).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Cum ziceam, Fericitul Teodorit nu deosebeşte între Asirieni şi Babilonieni.

Psalm 80
 

Psalmul mai-nainte vesteşte aducerea înapoi a Iudeilor, şi înstrăinarea lor de Dumnezeu, după care s-a făcut chemarea neamurilor, şi rodul bunei-credinţe, care se aduce lui Dumnezeu întru sfintele biserici ca întru nişte teascuri. Şi începutul Psalmului s-a închipuit ca şi cum cei ce aduc rugăciunea se întorseseră acum, şi dănţuiau şi îşi porunceau unii altora să laude pe Dumnezeu, Cel ce i-a mîntuit pe dînşii.
Bucuraţi-vă lui Dumnezeu, ajutorului nostru,
Iar Simmah a zis: „binecuvîntaţi”, şi Achila: „lăudaţi”. Zice: Aduceţi laudă de mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce ne-a împărtăşit de a Sa purtare de grijă.
strigaţi Dumnezeului lui Iacov!
Strigarea este de biruinţă, după cum am zis de multe ori, deci îşi poruncesc unii altora să aducă cîntarea de laudă lui Dumnezeu, Celui ce le-a dăruit biruinţa.
2 Cîntaţi Psalmi şi bateţi în timpane, cîntaţi din psaltire veselitoare şi din alăută!
Cîntau dumnezeiasca viersuire folosind multe feluri de organe. Şi Istoria Paralipomenilor ne învaţă acest lucru. Deci cuvîntul cel proorocesc porunceşte cetelor acelora ca unii altora să împartă prea-potrivitul glas al organelor, şi unii cu lire, alţii cu timpane, iar alţii cu alăute să laude pe Dumnezeu. Că psaltirea, Simmah a numit-o „liră”.
3 Trîmbiţaţi în lună nouă cu trîmbiţă, în ziua cea bine-vestită a sărbătorii voastre!
Dumnezeu a poruncit preoţilor să folosească trîmbiţe, acestea aducînd aminte norodului de trîmbiţele ce sunaseră în muntele Sinai. Pentru că, vorbind în muntele Sinaiului, Dumnezeul tuturor a glăsuit glas mare de trîmbiţe; deci, întrebuinţînd trîmbiţele, preoţii aduceau aminte norodului de arătarea aceea a lui Dumnezeu. Deci şi aceştia porunceau celor ce dobîndiseră întoarcerea şi cîştigaseră dumnezeiescul ajutor să folosească, împreună cu alte organe, şi trîmbiţele, după cuviinţă.
4 Că porunca pentru Israil este, şi judecata Dumnezeului lui Iacov.
5 Mărturie întru Iosif a pus-o pe dînsa, cînd a ieşit el din pămîntul Egiptului
„Iosif” numeşte aici tot norodul, că, de vreme ce Iosif s-a făcut lor pricinuitor al întăririi în Egipt, dintru dînsul a numit norodul. Şi zice că a dat norodului punerea de lege după ce l-a slobozit din Egipt. Apoi, povesteşte facerile de bine către dînsul:
şi a auzit limba pe care n-o ştia.
Că, neprimind vreodată glas dumnezeiesc, l-au auzit în pustie pe acesta, cînd au primit Legea.
6 Scos-a de sub sarcină spinarea lui; că mîinile lui la coşniţă au robit.
Aici, a arătat ostenelile din Egipt: amara robie şi facerea de cărămizi, pentru că erau siliţi poate să aducă tina cu umerii, şi spinările simţeau cu covîrşire nişte osteneli ca acestea. De aici înainte, aduce în mijloc faţa lui Dumnezeu care vorbeşte: şi întîi le aminteşte facerile de bine către dînşii, apoi aduce în lăuntru dojenire şi sfătuire. După acestea, mai-nainte vesteşte nesupunerea şi pedeapsa nesupunerii.
7 Întru necaz M-ai chemat, şi te-am izbăvit.
Ai suspinat în Egipt, fiind ticăloşit şi obosit cu ostenelile, şi numaidecît te-am învrednicit de iubirea Mea de oameni. Aceasta ne învaţă şi istoria, că zice: „Au suspinat fiii lui Israil pentru lucrurile cele aspre, şi s-a suit strigarea lor către Dumnezeu.”
Auzitu-te-am întru ascundere de vifor,
Iar Simmah zice aşa: „Auzitu-te-am pe tine, ascuns prin tunet”; încă şi ceilalţi tălmăcitori au pus de asemenea „tunet”. Şi arată prin acestea că: Deşi sînt nearătat şi am firea nevăzută, am făcut prea-arătată mîntuirea ta, cu ranele Egiptenilor, ca şi cu un tunet, însemnînd tuturor cîtă purtare de grijă am pentru tine.
cercatu-te-am la apa prigonirii.
Venind la Mara şi aflînd apa amară, au strigat asupra lui Moisi şi au cîrtit asupra lui Dumnezeu. Deci locul a primit numele din lucru.[COLOR=#800080][1][/COLOR]De aceea zice: Te-am mustrat acolo pentru socoteala ta cea nemulţumitoare, şi lesne am schimbat gustul apei şi am arătat-o dulce pe cea amară.
8 Ascultă, norodul Meu, şi Mă voi mărturisi ţie:
Deci: După ce ai luat cercare a puterii Mele, primeşte cu osîrdie punerile de lege aduse ţie de la Mine, că „mărturie” este ceea ce mai-nainte îţi grăieşte pedeapsa nesupunerii şi folosul bunei-supuneri.
9 Israile, de mă vei asculta pe Mine, nu va fi întru tine dumnezeu nou, nici te vei închina la dumnezeu străin.
Şi mai descoperit Se arată pe Sine, zicînd:
10 Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am adus din pămîntul Egiptului.
Pe acestea le are şi înainte-cuvîntarea Legii: „Eu sînt – zice – Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pămîntul Egiptului; nu vor fi ţie alţi dumnezei afară de Mine.” Deci şi aici le porunceşte să nu se închine la dumnezeu străin şi nou, ci la Cel ce le-a dăruit slobozenia.
Acestea mustră totodată şi nebunia lui Arie şi a lui Evnomie.[COLOR=#800080][2][/COLOR]Că, dacă Cel Unul Născut nu ar fi fost de o fiinţă cu Tatăl, apoi după cuviinţă S-ar fi numit „străin”; şi, de ar fi fost o vreme în care să nu fi fost El, Dumnezeu-Cuvîntul ar fi fost nou şi proaspăt, iar nu de-a pururea vecuitor. Deci ei, ticăloşii, calcă vădit dumnezeiasca Lege, şi mai ales cei ce le dogmatisesc pe ale rău-credinciosului Nestorie, care se închină la dumnezeu străin şi nou. Dar nu este vreme pentru a le mustra trăsnirea, că ajung şi acestea spre mustrarea fărădelegii lor.
Lărgeşte-ţi gura ta, şi o voi umple pe ea.
Zice: Fă-te bine-supus, şi vei primi belşugul bunătăţilor. De aici înainte, mută cuvîntul spre prihănire:
11 Şi n-a ascultat norodul Meu glasul Meu, şi Israil n-a luat aminte la Mine.
Deci eu am adus lui sfătuirea aceasta, iar el n-a suferit nici a auzi, nici a lua aminte la cele grăite de Mine.
12 Şi i-am slobozit pe dînşii după meşteşugurile inimilor lor; merge-vor întru meşteşugurile lor.
Iar Simmah zice aşa: „Deci i-am lăsat pe dînşii după plăcerea inimii lor, ca să umble întru sfaturile lor.” Aşa încă şi Achila: „Şi i-a slobozit pe dînşii întru răzvrătirea inimii lor; merge-vor întru sfaturile lor.” Că – zice - văzîndu-l pe Israil nesupus, l-am lipsit de purtarea Mea de grijă şi l-am lăsat să se poarte de ale sale gînduri, ca o corabie necîrmuită. Şi adevărul proorociei stă pus înainte spre privire celor ce voiesc să-l vadă: că, ajungînd pustii de ajutorul lui Dumnezeu, Iudeii s-au risipit peste tot pămîntul şi marea, şi s-au făcut robi în loc de slobozi şi trăiesc întru toată păgînătatea, folosindu-se de vrăji şi farmece drăceşti, nevrînd a se închina lui Dumnezeu, Celui ce i-a mîntuit.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Vezi Ieşirea, capitolul 15.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Fericitul Teodorit foloseşte orice prilej pentru a lupta împotriva ereticilor, dintre care Nestorie, ce va fi pomenit numaidecît, îi fusese prieten.

Psalm 80 (2)
 

13 De M-ar fi ascultat norodul Meu, Israil în căile Mele de ar fi umblat,
14 întru nimic pe vrăjmaşii lor i-aş fi smerit, şi peste cei ce îi necăjeau pe dînşii aş fi pus mîna Mea.
Şi, dacă ar fi suferit sfătuirile Mele şi ar fi urmat poruncilor Mele, cu lesnire aş fi pierdut pe vrăjmaşii lor. Pentru că acest „întru nimic” arată lesnirea, în loc de: Fără de trudă, fără de osteneală şi întru o cirtă de vreme puteam să aduc pieirea asupra acelora.
15 Vrăjmaşii Domnului au minţit Lui,
Iar Achila zice aşa: „Făcătorii de urîciune se vor lepăda de Domnul”. Fiindcă, prin lepădarea de Stăpînul Hristos, şi-au gătit urîciune asupra lor şi vrăjmaşi ai Domnului s-au aşezat pe sine, minţind Acestuia şi călcînd tocmelile făcute cu Dînsul. Că, după punerea de lege, norodul a răspuns: „Toate cîte a zis Domnul Dumnezeu le vom face şi le vom asculta!” Acestea sînt făgăduinţele, iar faptele - fără de îndoială împotrivnice, că L-au răstignit pe Stăpînul lor cel ce S-a arătat, şi au primit certare a păgînătăţii lor veşnica pieire. Şi nu numai ei, ci şi Arie, şi Evnomie, şi Nestorie şi cei ce cred dogmele lor. Aceasta a arătat şi proorocia:
şi va fi vremea lor în veac.
Iar Simmah a zis mai descoperit, că a adăugat „şi va fi vremea lor în veac” după: „Urîţi sînt Domnului cei ce au minţit Lui”. Iar „vreme” numeşte primejdiile, că aşa obişnuiesc a le numi Sirienii şi Evreii, încă şi mulţi dintre ai noştri. Deci zice că Iudeii vor cădea întru acestea nu întru o vreme hotărîtă, ci în veac vor fi lipsiţi de dumnezeiasca purtare de grijă. Şi cuvîntul acesta se aseamănă cu primul stih al Psalmului 73: „Pentru ce, Dumnezeule, ne-ai lepădat pînă în sfîrşit?” - fiindcă şi acolo mai-nainte a vestit desăvîrşita lepădare a Iudeilor.
16 Şi i-a hrănit pe dînşii din grăsimea grîului, şi cu miere din piatră i-a săturat pe dînşii.
Zice: Bolind cu multă nemulţumire, nu şi-au adus aminte de bunătăţile date lor de demult. Că, în pustie, le-a scos apa cea prea-dulce din piatră, care, fiind însetaţi, li s-a părut că seamănă cu dulceaţa mierii; şi, după ce au intrat în pămîntul făgăduinţei, le-a dăruit cu îndestulare roadele pămîntului. Că din parte a arătat întregul, şi prin „grîu” a însemnat şi dăruirea celorlalte roade.

Psalm 81
 

După ce în Psalmul dinainte a zis lepădarea Iudeilor, aici spune mai descoperit şi pricinile pentru care Dumnezeu îi lepăda pe dînşii, învăţîndu-ne că, dacă îi vom urma pe aceia, vom cădea cu adevărat întru aceleaşi sau chiar mai rele.
Dumnezeu a stat întru adunare de dumnezei, şi în mijloc pe dumnezei va judeca.
„Dumnezei” i-a numit pe boierii Iudeilor, ca pe unii cărora li se încredinţase judecata norodului; aşa îi numeşte pe ei şi Legea: „Pe dumnezei – zice – nu îi vei cuvînta de rău, şi pe boierul norodului tău nu îl vei grăi de rău!” Că - de vreme ce judecător cu adevărat este Dumnezeu, şi s-a dat şi oamenilor să judece – de aceea s-au numit „dumnezei” şi cei cărora li s-a încredinţat aceasta, fiindcă Îl urmează pe Dumnezeu întru acest lucru. Însă aici Dreptul Judecător îi mustră pe cei ce nu judecă cu dreptate, nici nu ţin cumpenele judecăţii fără plecare şi fără atîrnare mai mult una decît alta, şi mai-nainte vesteşte dreapta judecată ce va să se facă de Dînsul.
2 Pînă cînd judecaţi nedreptate şi feţele păcătoşilor le luaţi înainte?
Pînă cînd – zice – nu scoateţi hotărîre nemitarnică, ci vă lepădaţi a mustra nedreptatea celor puternici şi nelegiuiţi şi treceţi cu vederea pe cei ce trăiesc cu sărăcie, care se nedreptăţesc de aceştia?
3 Judecaţi sărmanului şi săracului, pe cel smerit şi pe cel sărac îndreptaţi-l.
Că fiecare dintru aceştia are trebuinţă de ajutor.
4 Scoateţi pe săracul şi pe scăpătatul, din mîna păcătoşilor izbăviţi-l pe dînsul.
Să nu se facă lesne prins săracul celor ce îl nedreptăţesc, de vreme ce vi s-a încredinţat judecata şi aveţi stăpînirea.
5 N-au cunoscut, nici au priceput, întru întuneric umblă.
Ci dintru acestea nici una n-au voit să cunoască, nici cu lumina cuvintelor Mele să se strălucească; de aceea, petrec ca şi cum ar trăi în noapte şi în întuneric.
Clătească-se-vor toate temeliile pămîntului.
Din pricina aceasta, s-a umplut viaţa de tulburare şi de furtună, şi de relele grămădite unele peste altele se clăteşte pămîntul.
6 Eu am zis: Dumnezei sînteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi.
Deci Eu v-am cinstit pe voi, şi dintru a Mea numire v-am împărtăşit şi fii ai Mei v-am numit.
7 Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi.
Simmah zice aşa: „Iar voi ca nişte oameni veţi muri şi ca unul din boieri veţi cădea.” Zice: Pentru că, necunoscînd a voastră cinste, le-aţi pătimit pe aceleaşi cu diavolul, care – de la Mine avînd încredinţată stăpînire, dar nevrînd a folosi spre trebuinţă cele date - a căzut din cinste. Şi încă veţi pătimi aceeaşi moarte cu ceilalţi oameni, neavînd nici o laudă după moarte. Aşa, după ce i-a mustrat pe judecătorii nedrepţi, cuvîntul proorocesc Îl roagă pe adevăratul şi dreptul Judecător să facă judecata lumii:
8 Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pămîntul, că Tu vei moşteni întru toate neamurile!
Iar acestea arată descoperit Judecata Stăpînului Hristos, căci către Dînsul, după firea cea omenească, a zis Tatăl: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile - moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Deci Proorocul se roagă ca Acesta să Se arate degrab, şi să judece cu dreptate, şi să-i oprească pe judecătorii cei nedrepţi, şi să părăsească moştenirea Iudeilor, luînd-o în loc pe cea a neamurilor, şi mai vîrtos pe aceasta să o înconjure şi tuturor oamenilor să le dăruiască mîntuire prin iconomia Sa cea necuprinsă.

Psalm 82
 

După întoarcerea din Babilon, văzînd înnoirea dumnezeieştii Biserici şi slava şi strălucirea Iudeilor, megieşii s-au adunat deodată şi, împreună strîngîndu-se cu alte neamuri barbare, au ridicat război asupra acelora. Şi pe acestea mai-nainte le grăiesc prea-dumnezeieştii Ioil şi Iezechil, mai-nainte le grăieşte şi Miheia, şi Zaharia, minunaţii Prooroci. Dar, voievozindu-i Zorobabel, Iudeii i-au biruit pe toţi, căci Dumnezeu a bătut război împreună cu dînşii de sus, pierzînd şi risipind semeţia războinicilor vrăjmaşi. Pe acestea mai-nainte le vesteşte Psalmul. Şi proorocia s-a închipuit întru rugăciune, dumnezeiescul Duh învăţîndu-i pe cei ce li se da război cum se cuvine a-L milostivi pe Dumnezeu.
Dumnezeule, cine se va asemăna Ţie?
Nici toată firea Îngerilor şi a oamenilor adunate împreună nu vor putea a se alătura puterii Tale, că ai stăpînire neasemuită. Iar pe acest „cine”, l-a pus în loc de: „nimeni”.
Să nu taci, nici să Te îmblînzeşti, Dumnezeule!
Rugămu-Te pe Tine, Stăpîne, să nu mai foloseşti obişnuita îndelungă-răbdare. Pentru că acest „să nu Te îmblînzeşti” asta arată. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „să nu Te linişteşti”. Apoi, ne învaţă şi pricina rugăciunii:
2 Că, iată, vrăjmaşii Tăi au sunat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul.
Ca marea – zice – au răsunat şi se învăluiesc, ridicîndu-se cu trufie şi cu semeţie, cei ce pentru vrăjmăşia către Tine au pornit războiul împotriva noastră. Căci, vrăjmăşuind asupra Ta, înconjură pe norodul cel afierosit Ţie:
3 Asupra norodului Tău au meşteşugit sfat rău şi au vrăjmăşuit asupra Sfinţilor Tăi.
Iar Simmah, în loc de: „asupra Sfinţilor Tăi”, zice: „asupra Ascunsului Tău”; iar Achila: „împotriva Celui ascuns de Tine”. Aşa a tălmăcit şi Teodotion. Că - de vreme ce dintru dînşii avea să odrăslească Stăpînul Hristos după trup, iar neamurile se adunaseră vrînd să smulgă neamul Iudeilor din rădăcină - Preasfîntul Duh îi învaţă pe dînşii să aducă această rugăciune, zicînd: Că nu numai pe noi ne viclenesc şi ne năpădesc, ci şi pe Cel Ascuns al Tău, Care întru noi este acoperit şi Care mai-nainte a vestit că va înflori din seminţia Iudei. Pentru că, tăindu-se rădăcina, de unde va odrăsli rodul? Dumnezeul tuturor a arătat aceasta şi prin Isaia: „Ca atunci – zice – cînd găseşti broboana în strugur şi zici: Să nu-l vatămi pe dînsul, că blagoslovenia Domnului este întru dînsul! - aşa voi face pentru cei ce Îmi slujesc. Pentru aceasta nu voi pierde pe toţi, şi voi scoate sămînţa din Iacov şi din Iuda, şi atunci îi voi da pe ceilalţi la pierzarea cea de tot.” Deci, pentru broboana aceea una, tot strugurul a dobîndit purtare de grijă, iar mai vîrtos toată via; iar după ce s-a luat aceea şi împreună cu ea s-a cules şi restul rodului, via s-a dat fiarelor, „şi o strică pe dînsa vierul din pădure, şi porcul sălbatic o paşte şi toţi cei ce trec pe cale o calcă precum voiesc”.
Aceasta dar o zic şi aici, rugîndu-se: Că nu numai asupra noastră, ci şi asupra Ascunsului Tău îndrăznesc turbarea - pentru că acel „Ridică-L, ridică-L, răstigneşte-L!” i-a vădit pe dînşii, căci ca nişte cîini erau turbaţi. Şi cu acestea sînt împreună-glăsuitoare şi cele adăugate:
4 Zis-au: Veniţi şi să-i pierdem pe dînşii din neam! Şi să nu se mai pomenească numele lui Israil încă.
Pierzare desăvîrşită voiesc să aducă asupra noastră, şi să dea uitării pe mult-vestitul Israil. Apoi, numără pe megieşi, care i-au chemat şi i-au adunat şi pe ceilalţi:
5 Că s-au sfătuit întru o unire, dimpreună împotriva Ta aşezămînt au pus
Iar cei ce au ridicat războiul asupra Ta cu împreună-glăsuire sînt aceştia:
6 lăcaşurile Idumeilor şi Ismailitenii,
Idumeii îşi trăgeau neamul din Isav, că Isav s-a numit Edom. Iar Ismailitenii sînt strănepoţi ai lui Ismail.
Moav şi Agarenii,
Moav a fost fiu al lui Lot, şi dintru acesta s-a alcătuit neam şi s-a făcut mare. Iar Agarenii sînt altă seminţie a lui Ismail, care de la Agar s-au numit, iar aceasta a fost maică a lui Ismail.
7 Gheval, şi Amon şi Amalic,
Amalic a fost şi el nepot al lui Isav, şi neam mare s-a făcut şi dintru acesta. Iar Amon – fiu al lui Lot. Şi parte sînt şi aceştia a Arabiei, iar Ghevalenii sînt vecini ai Idumeii.
cei de altă seminţie, cu cei ce locuiesc în Tir.
Ceilalţi tălmăcitori îi numesc „de altă seminţie” pe Filisteni, pe care noi îi numim Palestinieni; că aceştia singuri fiind rămaşi din neamul lui Hanaan şi locuind lîngă Israil, după cuviinţă s-au numit cu covîrşire „de altă seminţie”.
8 Că şi Asur împreună cu dînşii a venit,
Asirii întru acea vreme nu împărăţeau, deci cuvîntul însemnează pe Samarineni, care erau colonie a Asirienilor şi, după robirea celor zece seminţii, se sălăşluiseră întru cetăţile acelora.
făcutu-s-a spre ajutorul fiilor lui Lot.
Cuvîntul arată pe Moaviteni şi pe Amoniteni, că s-au sculat cu covîrşire asupra norodului şi le-au adunat pe celelalte neamuri.
9 Fă-le lor ca lui Madiam şi Sisarie, ca lui Iavim la pîrîul Chişon!
10 Pierit-au în Endor,
Pomenesc facerile de bine mai dinainte ca nişte bine-recunoscători şi mulţumitori, cerînd acelaşi ajutor. Iar pe aceştia şi pe voievozii lor, i-au pierdut Barac şi Proorociţa Debora[COLOR=#800080][1][/COLOR].
făcutu-s-au ca gunoiul pămîntului.
Că, rămînînd neîngropaţi, s-au risipit şi ca gunoiul s-au amestecat cu pămîntul.

Psalm 82 (2)
 

11 Pune pe boierii lor ca pe Oriv, şi Zif, şi Zevel şi Salamana,
12 pe toţi boierii lor,
Pe aceştiaîi pomeneşteIstoria Judecătorilor; şi i-a ucis pe dînşii Ghedeon, făcîndu-se voievod de către dumnezeiescul dar. Asemenea lor se roagă să se prăpădească şi războinicii acelora, şi ne învaţă pricina:
care au zis: Să moştenim nouă înşine jertfelnicul lui Dumnezeu!
Că se dîrjesc şi se semeţesc să apuce sub stăpînirea lor şi Biserica cea sfinţită şi dăruită Ţie - fiindcă „jertfelnic al lui Dumnezeu” a numit Biserica. Iar Simmah a pus în loc de „jertfelnic”: „lăcaş”. De aici s-a făcut arătată toată pricina Psalmului: că - de vreme ce, întorcîndu-se, au zidit Biserica de a doua oară şi toată slujba Legii se săvîrşea printr-însa, iar megieşii vrăjmăşuiau pe Iudei pentru petrecerea după Lege- pentru aceasta au făcut toată pornirea asupra Bisericii: ca, împreună cu aceasta, să sfîrşească şi neamul Iudeilor, şi slujba după Lege.
13 Dumnezeul meu, pune-i pe dînşii ca o roată!
În loc de: Porunceşte să se învîrtească în primejdii de multe feluri, şi înfăşoară-i cu rele grămădite unele peste altele!
Ca trestia înaintea feţei vîntului,
Risipeşte-i pe dînşii ca pe trestia ce se vîntură de vînt!
14 ca focul care arde pădurea, ca văpaia care arde munţii,
15 aşa îi vei goni pe dînşii întru viforul Tău, şi întru urgia Ta îi vei tulbura.
În păduri, de sine-şi se aprinde văpaie, copacii mişcîndu-se de vînt mare şi silnic, şi frecîndu-se unii cu alţii, şi prin frecare lucrînd fierbinţeală şi unii de alţii aprinzîndu-se cîte puţin. Deci se roagă ca şi aceştia să se cheltuiască unii de alţii asemenea şi să se dea fărădelegilor lor, după proorocia ce zice: „Mergeţi întru lumina focului vostru şi întru văpaia pe care aţi aprins-o.”
16 Umple feţele lor de ocară, şi vor căuta numele Tău, Doamne!
Că, greşindu-se de acelea pe care le voiesc şi umplîndu-se de ruşine, vor cunoaşte puterea Ta.
17 Să se ruşineze, şi să se tulbure în veacul veacului, şi să se înfrunteze şi să piară!
18 Şi să cunoască ei că numele Îţi este Domnul, Tu singur prea-înalt peste tot pămîntul.
Lucruri bune cer pentru vrăjmaşii lor, chiar dîndu-li-se război de către dînşii: că se roagă ca ei să se îmbrace cu ruşine în loc de dîrjie, şi prin ruşine să rodească dumnezeiasca cunoştinţă, şi să se izbăvească de înşelăciunea idolilor şi să se înveţe prin cercare că El este singur Dumnezeu şi Stăpîn, Care întru cele înalte locuieşte, şi spre cele smerite priveşte, şi toată zidirea o chiverniseşte şi o cîrmuieşte, a căreia mîntuire a săvîrşit-o Dumnezeul cel din Dumnezeu, Fiul cel unul născut, după înomenirea Sa cea necuprinsă şi neajunsă.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Pentru Barac şi Debora, vezi Cartea Judecătorilor, capitolul 4 şi 5.

Psalm 83
 

Îndoită este proorocia Psalmului acestuia, că mai-nainte vesteşte nu numai chemarea înapoi a Iudeilor, ci şi mîntuirea a toată lumea. Iar „teascuri”, după cum şi mai-nainte am zis, numeşte bisericile, că întru acestea îşi aduce rodul său via cea dumnezeiască, iar noi gătim vinul cel mîntuitor, care veseleşte inimile credincioşilor cu adevărat.
Cît sînt de iubite lăcaşurile Tale, Doamne!
2 Doreşte şi se sfîrşeşte sufletul meu în curţile Domnului.
Pe acestea s-au învăţat să le zică şi cei ce petreceau în Babilon, ca să dorească întoarcerea şi slujba cea după Lege, şi noi, cei ce am dobîndit mîntuirea şi căpătăm folosul din dumnezeieştile biserici. Însă mai cu covîrşire nouă ni se cuvine proorocia, ce zice că vor fi multe lăcaşuri: că numeşte multe „teascuri”, şi de asemenea pomeneşte multe „altare”, iar Iudeii aveau doar o singură biserică şi un singur altar. Şi fiecare zicere aprinde mintea spre dragoste dumnezeiască, spunînd că lăcaşurile lui Dumnezeu sînt „iubite” şi vrednice de îndrăgit. Şi nu aşa prost zice că le doreşte, ci că „se sfîrşeşte” spre curţile Domnului. Şi împreună-răsunătoare cu acestea sînt şi cele ce urmează:
Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu.
Şi nu doar sufletul saltă şi se bucură, ci şi trupul s-a împărtăşit de dulceaţă primind nădejdea învierii - că aceasta însemnează cuvîntul. Pentru aceasta L-a şi numit „viu” pe Dumnezeu, ca pe Cel ce este dătător al vieţii. Că, de vreme ce dumnezeii Babilonienilor şi cei ai strămoşilor noştri erau neînsufleţiţi şi nesimţitori cu totul, prea după cuviinţă cei ce s-au izbăvit de aceia Îl numesc „viu” pe Dumnezeul cel adevărat, că al Lui este glasul: „Eu sînt Viaţa şi învierea. Şi cel ce Mă mănîncă pe Mine va trăi întru Mine.”
3 Că pasărea şi-a aflat ei-şi casă, şi turtureaua cuib ei-şi, unde îşi va pune puii săi:
Iar Achila zice aşa: „Că zburătoarea şi-a aflat ei-şi casă, şi pasărea cuib ei-şi, unde şi-a pus puii săi.” Că - precum vrăbiile, turturelele şi celelalte zburătoare se rătăcesc neavînd cuib, iar după ce şi l-au făcut se obişnuiesc a petrece întru dînsul şi acolo îi hrănesc pe ai lor pui – aşa ne rătăceam şi noi de demult; iar acum, fiind chemaţi de darul Tău şi aflînd lăcaşurile Tale, lîngă altarele Tale îi învăţăm pe ai noştri pui, la Tine slujim şi stăruim împreună cu copiii noştri, şi de la Tine primim hrana cea duhovnicească.
altarele Tale, Doamne al Puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!
Că sfintele Tale altare sînt a noastră cuşcă, şi cuib şi desfătare a bunătăţilor, căci, către acelea căscînd gurile ca nişte pui, primim de la Tine dumnezeiasca şi mîntuitoarea hrană.
4 Fericiţi – toţi care locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda.
Celor din Babilon, acestea se potrivesc cu închipuire, iar nouă ni se cuvin după însuşi adevărul. Pentru că aceia, departe fiind de dumnezeiasca Biserică, îi fericesc pe cei ce dobîndeau purtarea de grijă de acolo; iar noi, după ce am gustat dumnezeiasca dulceaţă, numim fericiţi pe cei ce stăruie totdeauna lîngă Dumnezeu şi se desfătează întru dumnezeieştile bunătăţi.
5 Fericit – bărbatul al căruia ajutorul lui este de la Tine, suişuri în inima sa a pus
Cuvîntul fericeştepe cel ce pururea dobîndeşte dumnezeiasca Pronie şi îşi luminează mintea cu dumnezeiescul dar, pururea învîrtind întru dînsa gîndurile cele bine-credincioase. Că proorocescul cuvînt a numit „suişuri ale lui Dumnezeu” care se fac în inimă gîndurile cele bine-credincioase pentru Dumnezeu.
6 în valea plîngerii, în locul care i-a fost pus. Că blagoslovenie va da Cel ce pune lege.
Pentru că cel ce primeşte suişurile lui Dumnezeu întru inima sa şi a învăţat blagosloveniile Puitorului de lege nu se dă pe sine la rîs şi la desfătare, ci la plîns şi la lacrimi, de aici dorind izbăvirea. Că a auzit pe Dumnezeu zicînd: „Fericiţi – cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia.” Şi: „Fericiţi – cei ce plîng acum, că aceia vor rîde.” Deci, făcînd aceste tocmeli, aşteaptă blagoslovenia Puitorului de lege.
Iar „vale a plîngerii” zice cu închipuire locul întru care, arătîndu-se, Îngerul a mustrat fărădelegea norodului şi a pornit mulţimea spre plîngere.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Că dintru acea pricină s-a numit aşa locul acela, dar chiar cu adevărat vale a plîngerii este viaţa aceasta de acum, în care Adam îşi mînca pîinea întru sudoarea feţei şi Eva îşi năştea întru scîrbe copiii. Şi nu numai cei ce păcătuiesc, ci şi Sfinţii suspină, şi unul zice că pînă la moarte

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Atunci, s-a suit un Înger al Domnului din Ghilgal către Bochim, către Betel şi către casa lui Israil, şi le-a zis: Aşa grăieşte Domnul: Eu v-am scos din Egipt şi v-am băgat în ţara pentru care M-am jurat părinţilor voştri să v-o dau şi am zis: Nu voi rupe în veac legămîntul Meu cu voi; voi însă să nu intraţi în legătură cu locuitorii ţării acesteia; dumnezeilor lor să nu vă închinaţi, idolii lor să-i sfărîmaţi şi jertfelnicele lor să le dărîmaţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu. Pentru ce aţi făcut aceasta? De aceea vă zic: Nu Mă voi apuca să strămut pe locuitorii aceştia pe care Eu am voit să-i alung, nu-i voi izgoni de la voi şi ei vă vor fi laţ, iar dumnezeii lor vor fi pentru voi mreajă. Cînd a spus Îngerul Domnului cuvintele acestea tuturor fiilor lui Israil, atunci poporul a ridicat strigare mare şi a plîns. De aceea s-a şi numit locul acela Bochim. Şi au adus ei acolo jertfă Domnului” (Judecători, 2:1-5).

Psalm 83 (2)
 

s-a scîrbit, iar altul strigă: Ia sufletul meu! - şi că: Mai bine este mie a muri, decît a trăi. Încă şi marele propovăduitor al adevărului zice: „Şi noi, avînd pîrga Duhului, întru noi înşine suspinăm.” Este cu putinţă a vedea şi pe Sfinţi nevoindu-se într-acest chip şi pururea vărsînd lacrimi, şi din asta primind veselia. Deci, în valea aceasta a plîngerii, cei ce au primit suişurile varsă lacrimi, şi îmbrăţişează viaţa cea ostenicioasă şi aşteaptă blagoslovenia Puitorului de lege.
7 Merge-vor din putere în putere.
Că vor creşte în fiecare zi vîrtutea şi, cu adăugarea faptei bune, vor dobîndi multă putere. Aşa, cei ce îmbrăţişează viaţa pustnicească merg de la rugăciune către cîntarea de laudă, de la cîntarea de laudă spre cerere, de la aceea către citirea dumnezeieştilor cuvinte, iar de aici - către sfătuirea celor mai nedesăvîrşiţi şi către dojenire; şi, mutîndu-se din putere în putere, în fiecare zi sporesc a lor bogăţie.
Arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion.
Iar schimbarea aceasta a lucrurilor - zice – a săvîrşit-o Dumnezeu-Cuvîntul după ce S-a făcut om şi S-a arătat în trup omenesc. Şi mai întîi în Sion a făcut a Sa arătare.
8 Doamne Dumnezeul Puterilor, auzi rugăciunea mea, ascult-o, Dumnezeul lui Iacov, scutitorul nostru!
9 Vezi, Dumnezeule, şi caută la faţa Unsului Tău!
Proorocul se roagă acestea văzînd de departe mîntuirea oamenilor, şi cere Dumnezeului a toate ca, primind rugăciunea, de-a pururea să învrednicească de a Sa Pronie norodul cel mîntuit. Că pe acesta l-a numit „faţă a Unsului”, că aşa l-a numit pe dînsul şi dumnezeiescul Apostol: „Că voi sînteţi trupul lui Hristos şi mădulare din parte.” Şi iarăşi: „Nu poate ochiul să zică mîinii: N-am trebuinţă de tine. Sau, iarăşi, capul - picioarelor: Trebuinţă de voi nu am.”
10 Că mai bună este o zi în curţile Tale decît mii.
Dobîndind a Ta Pronie, norodul Tău stăruie pururea lîngă Biserica Ta, mult folos de aici cîştigînd, că cele secerate de aici într-o zi nu pot fi adunate din altă parte, chiar de ai cheltui multe mii de zile. Acestea li se potrivesc să le zică încă şi celor robiţi în Babilon, care erau siliţi a vieţui împreună cu oamenii păgîni şi nici un cîştig nu dobîndeau de acolo, ci gîndeau la folosul cel de demult pe care îl căpătau din dumnezeiasca Biserică.
Ales-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu, mai vîrtos decît a locui în lăcaşurile păcătoşilor.
Şi atît îmi este de dragă casa dumnezeiască, încît aleg să fiu aruncat pe pămînt lîngă ea şi să mă tăvălesc înaintea uşilor ei, decît să petrec în casele mari şi strălucite ale celor ce trăiesc întru nelegiuire. De asemenea, şi acestea sînt potrivite atît celor robiţi în Babilon, cît şi nouă: pentru că pe aceia darul Duhului îi învaţă să nu treacă cu vederea pustiirea dumnezeieştii case, iar noi ne învăţăm a dori de-a pururea casele afierosite lui Dumnezeu, mai ales cînd înainte-stătătorii acestora ar fi neprinşi în vreo prihănire şi străluciţi cu credinţa şi cu viaţa[COLOR=#800080][1][/COLOR].
11 Că mila şi adevărul iubeşte Domnul Dumnezeu,
Că nimic nu este aşa de iubit lui Dumnezeu ca milostenia şi adevărul, tovarăşul aceleia.
dar şi mărire va da Domnul.
12 Nu va face lipsiţi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate.
Iar cei ce au acest aşezămînt către Dumnezeu vor dobîndi toate bunătăţile zise, că din dumnezeieştile lăcaşuri izvorăşte milă şi de acolo multă şi îndestulată este dăruirea adevărului. De acolo primim didascalia dogmelor celor bune, şi scoatem darul dumnezeiesc din fîntînile Preasfîntului Duh şi ne facem străluciţi şi foarte vestiţi; şi, în scurt să zic, primim toată cîştigarea bunătăţilor, izbăvindu-ne de răutate şi de viclenie, şi voim a trăi cu prostime şi cu adevăr.
Doamne Dumnezeul Puterilor, fericit este omul ce nădăjduieşte întru Tine!
Potrivit întregului Psalm a făcut sfîrşitul, că fericeşte şi îl numeşte vrednic de rîvnit pe cel ce defaimă toată buna-norocire lumească şi se bizuie numai la singură nădejdea spre Dumnezeu, culegînd mîntuirea ce răsare de acolo.



[COLOR=#800080][1][/COLOR]Episcopii deci.

Psalm 84
 

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte şi umbra, şi adevărul. Că, prin cele întîmplate lui Israil, Dumnezeul tuturor a zugrăvit umbros mîntuirea tuturor oamenilor: pentru că şi pe aceia i-a slobozit uneori de la Egipteni, iar alteori din robia Babilonienilor, dar şi firea tuturor oamenilor a izbăvit-o de tirania diavolului, ce o stăpînise, şi de stricăciune. Deci Psalmul mai-nainte grăieşte atît întoarcerea Iudeilor din Babilon, cît şi mîntuirea a toată lumea.
Bune ai socotit, Doamne, pămîntului Tău.
Acest „bune ai socotit” este: „bun lucru ai voit”. Deci - de vreme ce, pentru nelegiuirea locuitorilor, Dumnezeu a hotărît pustiirea Iudeii, iar asupra lui Adam, după păcat, a adus ca pedeapsă blestemul pămîntului, zicînd că „spini şi ciulini va răsări ţie” - pentru aceea proorocescul cuvînt a arătat lepădarea celor de scîrbă prin buna socotire şi înnoirea de a doua oară a toată firea.
Întors-ai robimea lui Iacov.
2 Lăsat-ai fărădelegile norodului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor.
Ai dezlegat legăturile robiei celei de scîrbă şi ai dăruit slobozenie celor robiţi, greşelile voind a le trece cu vederea. Iar cum că şi toată firea oamenilor era robită şi a primit slobozenie de la Mîntuitorul nostru Dumnezeu, martor este Însuşi El, strigînd prin Isaia: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns, M-a trimis a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, a propovădui robiţilor slobozenie şi orbilor vedere.” Că, citind în sinagogă proorocia aceasta, Stăpînul a zis către Iudeii ce erau acolo: „Astăzi scriptura aceasta s-a plinit întru urechile voastre.”
3 Potolit-ai toată urgia Ta, întorsu-Te-ai de către urgia mîniei Tale.
Dezlegat-ai mînierea avută împotriva noastră şi ai arătat milostivirea.
4 Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mîntuirilor noastre, şi-Ţi întoarce mînia Ta de la noi!
Se vede că şi aceştia primiseră bunele-vestiri ale slobozeniei, dar nu o căpătaseră încă. De aceea, se roagă să dobîndească desăvîrşita iubire de oameni.
5 Au doar în veci Te vei mînia asupra noastră sau vei tinde urgia Ta din neam în neam?
Şi celor izbăviţi de primejdii li se cuvine să grăiască acestea, şi să nu se nădăjduiască la iertarea păcatelor, ci să se teamă şi să-L îmblînzească pe Judecătorul. Deci şi aceştia se roagă să nu se întindă aceeaşi urgie cît să ajungă şi la alt neam, ci să se dezlege degrabă.
6 Dumnezeule, întorcîndu-Te, Tu ne vei învia şi, norodul Tău se va veseli de Tine.
Ştim, Stăpîne, iubirea Ta de oameni şi credem că ne vei dărui întoarcerea şi viaţa. Iar noi, după ce le vom dobîndi pe acestea, Îţi vom aduce laudă cu veselie.
7 Arată nouă, Doamne, mila Ta, şi mîntuirea Ta o dă nouă!
După ce Chir, împăratul Perşilor, le dăduse stăpînire şi voie a se întoarce, împlinind proorocia Isaiei, se sîrguiseră să vină înapoi în patrie. Deci pentru aceasta Îl roagă pe Dumnezeu ca, prin iubirea Sa de oameni, să le dea grabnică mîntuire. Zice: Prea-degrab – o Stăpîne! - arată nouă bunătatea Ta, şi de aici să dobîndim mîntuirea şi izbăvirea. Aşa, aducînd rugăciunea ca despre aceia, Proorocul primeşte răspunsul lui Dumnezeu, şi zice:
8 Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste norodul Său, şi peste cei cuvioşi ai Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dînsul.
Zice: Stăpînul cel iubitor de oameni a auzit rugăciunea, şi a scos hotărîrea păcii şi a dăruit-o celor ce se căiesc, şi şi-au deprins gîndul şi l-au iscusit a căuta către Dumnezeu. Că întoarcerea inimii către Dumnezeu este izbăvire de a greşi şi începătură a dreptăţii. „S-a zis încă aceasta şi de către faţa fericiţilor Apostoli şi a celor ce au crezut prin trimişii Mîntuitorului. Şi zice: Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu, că va grăi pace peste norodul Său, pe care a dăruit-o ucenicilor darului prin Apostoli. Că aceasta o zice prin cele adăugate: «şi peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dînsul». Şi cînd a dăruit-o pe aceasta? Cînd, din muntele Eleonului, Cel ce pretutindeni este nedespărţit de Tatăl Se înălţa acolo de unde S-a şi pogorît. «Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă», că aceasta este începătura dreptăţii.” Cu acestea împreună-glăsuiesc şi cele adăugate:
9 Însă aproape este de cei ce se tem de Dînsul mîntuirea lor, ca să se sălăşluiască mărirea în pămîntul nostru.
Mîntuirea se învecinează cu cei ce se tem de Dumnezeu, şi pe aceasta o dobîndesc cei ce voiesc să împlinească dumnezeieştile legi. Şi zice: Astfel, schimbarea aceasta ne-a dăruit şi nouă întoarcerea, pe care o vom face cu bună laudă, ajungînd a vedea strălucirea şi slava cea mai dinainte a patriei.

Psalm 84(2)
 

10 Mila şi adevărul s-au întîmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat.
Izvoarele iubirii de oameni dăruiesc milă celor ce păcătuiesc şi se pocăiesc, şi toarnă apele milei peste cei ce îmbrăţişează adevărul. Pentru aceasta a zis: „mila şi adevărul s-au întîmpinat”: că Iudeii şi toată firea oamenilor au adus lui Dumnezeu cunoştinţa adevărului, iar Iubitorul de oameni a dat împotrivă mila. Tot aşa, aducînd aceştia dreptatea, le-a dăruit lor înapoi pacea şi a încetat vrajba mai dinainte. Şi a alergat pacea întru întîmpinarea dreptăţii, iar întru întîmpinarea adevărului – mila. „Şi, vedeţi, mila şi adevărul s-au întîmpinat: că Cel milostiv, Care le poartă pe toate, Se purta de Fecioara şi Maica, iar Dreptul Ioan sălta în pîntecele Elisavetei. Deci aceea - purtînd dreptatea, adică pe Ioan - a sărutat pe ceea ce purta pacea, că El este, după cum zice Apostolul, «pacea noastră, care a făcut cele două una».” Şi prin cele adăugate a arătat mai descoperit acest lucru:
11 Adevărul din pămînt a răsărit,
Şi nimeni nu poate să zică cît de curată era Născătoarea de Dumnezeu, dar era însă din Adam[COLOR=#800080][1][/COLOR], din Avraam, din David, şi dintru dînsa a răsărit Adevărul cel adevărat.
şi dreptatea din cer a privit.
„Dreapta mărturie despre Fiul cel unul născut este a Tatălui, Care zice: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.»” Că, îmbrăţişînd oamenii adevărul, Dumnezeul tuturor a făcut dreaptă purtare de grijă pentru ei, şi l-a scos din tirănie pe diavol şi a zdrobit boldurile morţii. Că aceasta zice prin cele de aici înainte:
12 Că Domnul va da bunătate, şi pămîntul nostru îşi va da rodul său.
Iarăşi a arătat aceeaşi înjugare, zicînd că Dumnezeu va lucra cu milostivire şi iubire de oameni, iar ei Îi vor aduce Lui rod potrivit. Că prin acesta nu a arătat îndestularea, ci naşterea de roadă a faptei bune.
13 Dreptatea înaintea Lui va merge
Adică Ioan. Că de aceea zice Proorocul Avacum: „Înaintea feţei Lui va merge cuvîntul şi va ieşi spre învăţătură înaintea picioarelor Lui.” La fel şi Zaharia, către copilul său: „Şi tu, pruncule, Prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui.” Deci bine are înţelegerea cea proorocească a Psalmului proorocia amîndorura, că pentru Ioan a zis: „Dreptatea înaintea Lui va merge, şi va pune în cale paşii Săi”, în loc de: Domnul este Dumnezeu-Cuvîntul, Cel ce S-a înomenit. Că al lui Ioan este glasul acesta: „Cel ce vine în urma mea mai înainte de mine a fost, că mai întîi decît mine era”; şi, ca să zic în scurt: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”
şi va pune în cale paşii Săi.
Cu osebire sfîrşitul Psalmului ne învaţă arătat că proorocia pusă înainte mai-nainte vesteşte mîntuirea de obşte a tuturor oamenilor. Că zice cum, folosindu-Se de dreptate, Stăpînul povăţuieşte înainte ca un îndrumător al călătoriei noastre, bătătorind calea faptei bune şi cu ale Sale urme făcînd-o arătată nouă pe aceasta. Şi Însuşi Stăpînul adeverează cuvîntul, zicînd către Ioan: „Lasă acum, că aşa se cade, a plini toată dreptatea.” Şi, iarăşi, către ai Săi ucenici: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Iar altă dată, după ce le-a spălat picioarele, le-a zis şi acestea: „Eu, Domnul şi Dascălul, am spălat picioarele voastre, că pildă am dat vouă ca, precum fac Eu, şi voi să faceţi.” Deci El mai întîi a călătorit pe calea dreptăţii, şi „a schimbat pe cele strîmbe în drepte, şi pe cea aspră în căi netede” şi S-a făcut nouă cale, după cum zice Însuşi Stăpînul: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine către Tatăl, fără numai prin Mine.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Din pămînt aşadar.

Psalm 85
 

După scrierea-deasupra, Fericitul David a adus rugăciune Stăpînului Dumnezeu, rugîndu-se pentru ajutor. Dar Psalmul mai-nainte vesteşte şi năvălirea Asirienilor asupra Ierusalimului şi nădejdea Iezechiei către Dumnezeu. Mai-nainte vesteşte încă şi chemarea tuturor neamurilor şi mîntuirea.
Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi, că scăpătat şi sărac sînt eu!
Începerea rugăciunii este a cugetului smerit, pentru că - avînd bogăţia dreptăţii amîndoi: şi dumnezeiescul David, şi minunatul Iezechia – ei nu o vedeau pe aceasta, ci către sărăcia firii căutau, şi Îl rugau pe Dumnezeu să Se milostivească spre aceasta. Iar acest „Pleacă, Doamne, urechea Ta!”, l-a pus din metafora oarecăruia bolnav, care, de slăbicune, nu poate să grăiască desluşit, şi îl sileşte pe doctor a-şi pleca urechea la gura lui.
2 Păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt!
Numindu-se „scăpătat” şi „cuvios” totodată, Proorocul nu a grăit lucruri împotrivnice. Ci - de vreme ce şi acesta, şi acela avea războinici nedrepţi şi nelegiuiţi, care nimic de la ei nu se nedreptăţiseră, dar le doreau junghierea cea nedreaptă - „cuvios” a numit pe sine-şi şi pe Iezechia, ca cei ce nici o pricină nu au dat vrăjmaşilor. Iar ceea ce zice este într-acest fel: Scăpătat sînt şi sărac, cît, prin sine-mi judecîndu-mă, nici o avuţie de faptă bună nu am; însă, alăturîndu-mă cu vrăjmaşii, mă voi arăta ca fiind cuvios: că aceia sînt păgîni şi nelegiuiţi, iar eu am a Ta cunoştinţă; şi ei au năvălit asupta mea cu nedreptate, iar eu aştept nedreapta năvălire. „Şi acestea ar fi putut să le zică şi pînă în vremea aceasta de acum dreptul căruia i se dă război fără voia lui de la cei ce voiesc a-l nedreptăţi.
Deci, bine aflîndu-se, prin cele de aici înainte a zis”:
Mîntuieşte pe robul Tău, Dumnezeul meu, pe cel ce nădăjduieşte spre Tine!
Eu am nădăjduit spre Tine, Stăpîne, mîntuieşte-mă, nădejdii mîntuirii dă-i răsplătirea!
3 Miluieşte-mă, Doamne, căci către Tine voi striga toată ziua!
Dăruieşte-mi a Ta iubire de oameni – o Stăpîne! - că totdeauna vestesc mila Ta. Pentru că pe acest „toată ziua”, Simmah l-a zis: „în fiecare zi”.
4 Veseleşte sufletul robului Tău,
Şi zice pentru ce să-l veselească:
căci către Tine am ridicat sufletul meu!
Dezleagă-mi mîhnirea mie, celui ce a îmbrăţişat a Ta robie, şi dăruieşte veselie sufletului celui ce caută către Tine şi aşteaptă mila Ta.
5 Că Tu, Doamne, eşti bun, şi blînd şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine.
Că din fire eşti bun şi iubitor de oameni şi dăruieşti izvoarele milei Tale celor ce au trebuinţă. Iar pe acest „blînd”, Achila şi Teodotion l-au zis: „lesne împăcat”, deci blîndeţea însemnează şi îndelunga-răbdare.
6 Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele!
Deci, avînd atîta bunătate, primeşte-mi cererea cu milostivire. Şi, prin cele de aici înainte, a însemnat totodată şi vremea întru care se ruga să-i fie primită cererea:
7 În ziua necazului meu, am strigat către Tine, că m-ai auzit.
Îmi aduc rugăciunea avînd cercare a blîndeţii Tale, că şi acum mi-ai dat cererea mie, celui ce Te-am rugat.
8 Nu este asemenea Ţie întru dumnezei, Doamne, nu este după lucrările Tale!
Fiindcă Rampsak, rău-credinciosul, avea să grăiască cuvintele acelea trufaşe - „Au doar au putut dumnezeii neamurilor să-şi izbăvească ţara lor din mîna mea? Va izbăvi Domnul Ierusalimul din mîna mea?” - proorocia îl învaţă pe Iezechia să strige: „Nu este asemenea Ţie întru dumnezei, Doamne, nu este după lucrările Tale!” Că aceia au numele (de dumnezeu) gol de lucrare, şi pe acesta încă jefuindu-l l-au luat, iar Tu ai numirea potrivită cu lucrarea. Şi foarte potrivit a înjugat lucrările cu dumnezeiasca numire: „Nu este asemenea Ţie întru dumnezei, Doamne, nu este după lucrările Tale” - că aceia sînt cu totul neînsufleţiţi, neputînd a-şi izbîndi nici loru-şi, iar marea Ta cuviinţă biruieşte toate limbile oamenilor.
9 Toate neamurile cîte ai făcut vor veni şi se vor închina înaintea Ta, Doamne,
Iar acest lucru ne-am învăţat că nu s-a făcut nicidecum în vremea Fericitului David; iar într-a lui Iezechia, poate să fi alergat cineva către Dumnezeu, spăimîntîndu-se de uciderea şi de surparea Asirienilor. Însă adevărul proorociei l-a arătat vremea de după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, că, după mîntuitoarea Patimă, s-a trimis în toată lumea dumnezeiasca ceată a Apostolilor, zicînd către dînşii Stăpînul: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!” Şi le-au învăţat după cum li s-a poruncit şi, risipind norul necunoştinţei, i-au făcut pe cei credincioşi a vedea Soarele Dreptăţii şi a se închina lui Dumnezeu, Celui ce i-a mîntuit. Aceasta ne învaţă şi cele adăugate:
şi vor slăvi numele Tău.
10 Că mare eşti Tu şi Cel ce faci minuni, Tu eşti Dumnezeu Însuţi.
Şi vor aduce Ţie laudă, după ce se vor învăţa că numai Tu singur eşti Dumnezeu, pentru că marea lucrare a minunilor Tale le va da lor cunoştinţa aceasta. Şi vezi cum, prin cele de aici înainte, a pus acest lucru mai descoperit, zicînd:
11 Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta, şi voi merge întru adevărul Tău.
După ce a mai-nainte vestit neamurilor izbăvirea de înşelăciune ce avea să se facă, se roagă să dobîndească şi el povăţuirea aceasta şi să călătorească pe calea adevărului. Şi vezi ce zice prin cele de aici înainte:
Veselească-se inima mea, ca să se teamă de numele Tău.
Cel ce are evlavie către Dumnezeu îmbrăţişează petrecerea după Lege, şi o asemenea viaţă este maica veseliei. Deci după cuviinţă s-a rugat Proorocul să i se veselească inima de frica cea dumnezeiască. Fiindcă aşa zice şi aiurea: „Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul.” Şi iarăşi: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit.”
12 Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, cu toată inima mea, şi voi slăvi numele Tău în veac.

Psalm 85 (2)
 

13 Că mila Ta mare este spre mine
Ştiu – zice – că îmi vei împlini cererea, şi îmi vei dezlega cele de mîhnire şi mă vei face să-Ţi aduc cîntarea de laudă cea mulţumitoare pentru iubirea de oameni ce ai avut către mine.
şi a izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos.
Prin acestea a arătat mărimea primejdiilor. Pentru că dumnezeiescul David a pătimit de multe ori asemenea primejdii, cînd îi da război Saul şi cînd era gonit de Avesalom. Încă şi năvălirea Asirienilor era pieire arătată. De aceea a numit asemenea primejdii „moarte mai de pe urmă” şi „iad mai de jos”. „Iar mai vîrtos şi Ziditorul a toate, adică Dumnezeu-Cuvîntul, după ce S-a întrupat din Fecioară şi a primit Crucea şi moartea, S-a pogorît întru cele mai de jos părţi ale pămîntului, ca pe cei ţinuţi din veci de stricăciune nu numai să-i scoale, ci şi să-i umple de nemurire.” Apoi, zice:
14 Dumnezeule, cei fără de lege s-au sculat asupra mea şi adunarea celor tari a căutat sufletul meu.
Şi vrăjmaşii lui David trăiau întru nelegiuire, şi Asirianii erau lucrători ai păgînătăţii şi ai răutăţii. Că, împreunînd amîndouă părţile, i-a numit „adunare tare”, după starea şi aşezarea lor de atunci, şi unii, şi alţii avînd putere care ajuta socotelii lor celei rele şi lucra împreună cu dînsa, şi de aici le pricinuia îndoită frică celor pe care îi nedreptăţeau. Pentru aceea, scapă către Dumnezeu şi cer ajutorul Lui.
Şi nu Te-au pus pe Tine înaintea lor.
Nu au luat în minte – zice – a Ta purtare de grijă.
15 Şi Tu, Doamne Dumnezeul meu, eşti îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult milostiv şi adevărat.
16 Caută spre mine, şi mă miluieşte!
Fiindcă eşti izvor al iubirii de oameni şi al îndurării, şi izvorăşti apele milei, şi adevărul este lîngă Tine şi judeci pe cei ce trăiesc cu răutate - împărtăşeşte-mă de picăturile bunătăţii Tale şi mai înalt decît vrăjmaşii arată-mă.
Dă tăria Ta slugii Tale şi mîntuieşte pe fiul slujnicei Tale!
Că eu sînt rob al Tău şi fiu al slujnicei Tale - în loc de: De demult, de la strămoşi, sînt sub stăpînirea Ta; pentru aceea, cer mîntuirea ca un rob de la stăpîn.
17 Fă cu mine semn spre bine!
Din semne, unele sînt de pedeapsă, precum la Egipteni, iar altele de mîntuire, precum la Evrei. De aceea a făcut şi Proorocul osebirea, şi nu aşa prost a cerut semn, ci semn bun, în loc de: Fă-mi semn care îmi aduce mîntuirea şi, prin facerea de minune, îmi neguţătoreşte dobînda bunătăţilor. Zice încă şi de ce se roagă să i se dea semnul acesta:
Şi să vadă cei ce mă urăsc, şi să se ruşineze, că Tu, Doamne, mi-ai ajutat mie şi m-ai mîngîiat.
Pentru că, văzînd purtarea de grijă către mine, vrăjmaşii se vor umple de ruşine şi se vor face de ocară la toţi. „Însă Dumnezeu cel din Dumnezeu chiar a dăruit semn bun neamurilor: Crucea, prin care l-a surpat pe vrăjmaşul cel de obşte şi a înfipt semn de biruinţă împotriva dracilor şi a patimilor. Amin.”

Psalm 86
 

Şi Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mîntuirea neamurilor şi mai-nainte grăieşte petrecerea cea cu bună-credinţă pe care a învăţat-o Stăpînul Hristos după ce S-a făcut om.
Temeliile Lui - în munţii cei sfinţi.
„Temelii” ale bunei-credinţe sînt dumnezeieştile învăţături şi porunci, iar „munţi sfinţi” peste care s-au înfipt temeliile acestea sînt Apostolii Mîntuitorului nostru. Că pentru aceştia a zis Fericitul Pavel: „... zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos”; şi iarăşi: „... Petru, şi Iacov şi Ioan, cei ce par că sînt stîlpi.” Şi Domnul - lui Petru, după acea adevărată şi dumnezeiască mărturisire: „Tu eşti Petru, şi pe piatra aceasta voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dînsa”; şi iarăşi: „Voi sînteţi lumina lumii: nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stînd.” Deci pe aceşti munţi sfinţi a înfipt Stăpînul Hristos temeliile bunei-credinţe.
2 Iubeşte Domnul porţile Sionului mai mult decît toate sălaşele lui Iacov.
Iar care este Sionul acesta, să ne tîlcuiască dumnezeiescul Pavel: „V-aţiapropiat la muntele Sionului şi la cetatea Dumnezeului celui viu, la Ierusalimul cel ceresc şi la zecile de mii ale Îngerilor, la praznicul şi la Biserica celor întîi-născuţi, ce sînt scrişi în ceruri.” Şi iarăşi: „Iar Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maica noastră.” Şi întru Epistola către Evrei, vorbind pentru Patriarhul Avraam, le-a adăugat şi pe acestea: „... aştepta cetatea ce avea temeiuri ale cărora meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Şi iarăşi, pentru ceilalţi Sfinţi: „Cei ce ziceau unele ca acestea arată că patria o caută.” Şi, dacă ar fi pomenit cetatea dintru care au ieşit, ar fi avut vreme iarăşi să se întoarcă, dar acum o poftesc pe cea mai bună, adică pe cea cerească. Deci ne învăţăm că este o cetate cerească, ce se numeşte Ierusalim, care nu are turnuri şi ogrăzi şi care nu e strălucită cu strălucire de pietre scumpe, ci este luminată cu cetele Sfinţilor şi înfrumuseţată cu petrecere îngerească. Nu ar fi greşit cineva de ar fi numit „porţi” ale cetăţii acesteia bisericile de pe pămînt, că prin ele este cu putinţă a intra într-însa: că, pedepsindu-ne şi mai-nainte iscusindu-ne, întru biserici deprindem petrecerea cetăţii cereşti. Porţile acestea a zis cuvîntul cel proorocesc că sînt prea-iubite Dumnezeului tuturor şi mai cinstite decît lăcaşurile iudeeşti.
3 Prea-slăvite s-au grăit pentru tine, cetatea lui Dumnezeu.
Minunate şi prea-slăvite sînt proorociile pentru tine, şi covîrşesc toată omeneasca aşteptare. Şi cum că cele zise nu se potrivesc nicidecum Sionului acestuia de jos, mărturisesc cele adăugate:
4 Aduce-mi-voi aminte de Raav, şi de Babilon şi de cei ce mă cunosc pe mine.
Şi, iată, cei de altă seminţie, şi Tirul şi norodul Etiopilor, aceştia s-au născut acolo.
Zice: Acestea s-au grăit pentru tine – o, dumnezeiască cetate! – pentru ca cei ce de demult trăiau întru păgînătate şi erau ţinuţi de întunericul necunoştinţei să se învrednicească de sălăşluirea întru tine şi să se împărtăşească de petrecerea ta. Şi a pomenit neamurile cele mai sus zise ca pe nişte prea-nelegiuite care erau încoronate cu stăpînirea păgînătăţii, ca prin acestea să-i arate şi pe ceilalţi. Că Raav era Hananiancă şi curvă, Babilonul - împărăţie fierească şi păgînă, iar cei de altă seminţie, adică Filistenii, am arătat mai înainte cine erau. Iar a Tirului păgînătate, şi neastîmpărare, şi rea-credinţă şi nelegiuire, le-a povestit Proorocul Iezechil. Iar cuvîntul cel proorocesc i-a numit „norod al Etiopilor” nu numai pe inşişi Etiopi, ale cărora suflete au urmat vopseala trupurilor, ci şi pe toţi cei negri cu sufletul. Pentru că şi în Cîntarea Cîntărilormireasa strigă: „Neagră sînt, şi frumoasă – o, fiice ale Ierusalimului!” Neagră - că sînt amăgită şi întinată cu jertfele de dobitoace necuvîntătoare; iar frumoasă - căci aştept pe Stăpînul din ceruri să vină pentru a mea mîntuire. Şi a arătat deodată şi întunericul păgînătăţii, şi frumuseţea dăruită ei de Dumnezeu.
Deci neamurile acestea n-au intrat niciodată în Ierusalim în vremea Iudeilor, nici n-au iubit petrecerea după Legea cea Veche, iar după înomenirea Mîntuitorului nostru locuiesc în Ierusalimul acesta, umplu bisericile de prin lume, se mută în Sionul cel de sus şi dobîndesc acea fericită petrecere. „Că din care neamuri nu au crezut Mîntuitorului, şi care dintru acestea nu aleargă la Ierusalimul acesta de jos, ca să se închine prea-vestitelor şi cinstitelor locuri, întru care Dumnezeu cel din Dumnezeu, pentru iubirea de oameni, nu numai că S-a întrupat, ci şi cu picioarele a umblat. Deci prin cele de aici înainte a zis că acestea bine se află”:
5 Maică, Sionului va zice omul,
Şi tot omul va numi Sionul „mamă”. Aşa zice şi Fericitul Pavel: „Iar Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maica noastră a tuturor.”
şi Om S-a născut întru dînsul,
Cu acest „va zice omul” a împreunat şi stihul acesta, că cel ce numeşte Sionul „maică” va mărturisi şi naşterea Omului ce S-a născut întru dînsul. Şi, ca să nu-L socotească cineva doar om pe Acesta, a adăugat:
şi Însuşi Cel Preaînalt l-a întemeiat pe dînsul.
Că Omul acesta Care întru dînsul S-a născut este şi Făcător, şi Ziditor, şi Preaînalt şi Dumnezeu.
6 Domnul va povesti întru cartea noroadelor şi a boierilor acestora ce au fost întru dînsul.
Iar Simmah, aşa: „Domnul va număra, scriind noroade. Acesta S-a născut acolo.” Pentru că Cel ce a învrednicit de cartea Lui[COLOR=#800080][1][/COLOR]noroadele care petreceau în Sion S-a născut după omenie[COLOR=#800080][2][/COLOR]întru dînsul, Domn fiind şi Dumnezeu. Această numărare încă şi Domnul nostru a învăţat-o, zicînd către Sfinţii Apostoli: „Iar ai voştri şi perii capului sînt număraţi.” Încă şi scrierea aceasta a arătat-o ucenicilor Săi, zicînd: „Nu vă bucuraţi că dracii se supun vouă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri.”
7 Că lăcaşul tuturor celor ce se veselesc este la Tine.
Pentru că petrecerea cea din ceruri, care este despărţită de toată mîhniciunea, are veselia cea lămurită şi curată şi bucuria. Şi întru aceasta ucenicii bunei-credinţe nu vor nemernici[COLOR=#800080][3][/COLOR], ci în veac vor locui.




[COLOR=#800080][1][/COLOR]Cartea Vieţii

[COLOR=#800080][2][/COLOR]firea cea omenească

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Nu vor pribegi.

Psalm 87
 

Iar Simmah, în loc de: „pentru maelet”, a zis: „prin ceată”; iar Achila: „peste ceată”. Încă şi Eman era începător al oarecăreia cete a celor ce cîntau şi Îl lăudau pe Dumnezeu. Iar „răspunsul” însemnează rînduielile cetelor ce răspundeau împotrivă.
Deci proorocia mai-nainte vesteşte primejdiile Iudeilor şi robia din Babilon. Totodată, ne învaţă încă şi chinuirile ce i s-au întîmplat întregii firi omeneşti după păcat. Şi proorocia Psalmului s-a închipuit întru rugăciune, care şi de Iudei, şi de toţi de obşte se aduce iubitorului de oameni Dumnezeu. Şi rugăciunea se potriveşte celor bine-credincioşi.
Doamne Dumnezeul mîntuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta.
2 Să intre înaintea Ta rugăciunea mea.
Pe Tine, Stăpîne, Te ştiu Domn al mîntuirii mele. Pentru aceasta, noaptea şi ziua Te rog să primeşti a mea rugăciune. Că aceasta o zice prin cele de aici înainte:
Pleacă urechea Ta spre ruga mea,
Iar mai departe zice şi pentru care pricină se roagă:
3 că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat!
Văzînd mulţimea relelor ce împrejur mă îmbulzesc, Te rog: Goneşte-le şi împinge-le în laturi, că sînt lîngă moartea însăşi şi am trebuinţă de al Tău ajutor, de care golit fiind, m-am făcut rob păcatului. Că aceasta o zice:
4 Asemănatu-m-am cu cei ce se pogoară în groapă,
Întru nescăpate primejdii am căzut, şi nici o izbăvire nu aflu, ci sînt asemenea celor ce cad în groapă şi nu pot ieşi.
făcutu-m-am ca un om neajutorat,
De toată Pronia şi purtarea de grijă m-am golit.
5întru cei morţi slobod.
Şi, nepătimind încă sfîrşitul, nici sub robia morţii făcîndu-mă supus, mă număr pe sine-mi întru cei morţi.
Ca răniţii ce dorm în mormînt, de care nu Ţi-ai mai adus aminte şi de la mîna Ta s-au lepădat.
Cu graiul „făcutu-m-am”, s-au împreunat şi acestea, adică: Făcutu-m-am ca un om neajutorat, între cei morţi slobod, şi, încă nefiind supus sub robia morţii, sînt ca un rănit ce e străpuns în război şi se dă îngropării. Că aşa a zis acest stih Simmah: „Ca cei pătrunşi şi străpunşi care zac în mormînt, pe care nu-i vei mai pomeni, care s-au tăiat şi s-au curmat de la mîna Ta.” Că zice: Aceia s-au tăiat de la a Ta purtare de grijă, iar pe mine mă va întîmpina ajutorul Tău, ca să nu cad şi eu întru aceeaşi groapă.
6 Pusu-m-au în groapa cea mai dedesubt, întru cele întunecate şi în umbra morţii.
Graiurile acestea se potrivesc şi celor ce erau siliţi a petrece în Babilon, dar şi întregii firi omeneşti: că şi aceia, robind la oameni răi, trăiau viaţă chinuită, dar şi oamenii toţi au căzut după păcat în primejdii de tot felul. Că, după călcarea poruncii, au urmat: moartea, plînsul, lacrimile, bocetele, tînguirile, văduvele, sărmanele, săracele, relele-norociri şi celelalte nenumărate şi greu de povestit care aduc întuneric asupra celor vii. Vedeţi ce mare rău este neascultarea, încît nu numai că Dumnezeu S-a depărtat de la noi, ci şi cu atîtea rele sîntem împresuraţi!
7 Peste mine s-a întărit mînia Ta, şi toate valurile Tale le-ai adus peste mine.
Iar Simmah, aşa: „Asupra mea a căzut mînia Ta, şi cu viforele Tale m-ai necăjit.” Zice: Tu stărui pedepsindu-mă, aducînd asupră-mi năvăliri de tot felul de primejdii - din metafora celor ce se îneacă cu corabia şi primesc multe năpădiri de valuri şi izbiri de vînturi.
8 Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine.
Zice: Pustiu sînt de prieteni şi de rudenii. Pentru că cei robiţi în Babilon, primind jugul robiei, risipiţi fiind şi lipsiţi de împreunarea prietenilor şi a rudeniilor, nu aveau mîngîierea cea de aici. La fel, nici omenirea, care trăia întru păgînătate, nu dobîndea purtarea de grijă de la Îngeri.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
Pusu-m-au urîciune loru-şi.
Adică vrăjmaşii.
Datu-m-am şi n-am ieşit.
Nu aflu nici o izbăvire de relele ce sînt puse asupră-mi.
9 Ochii mei au slăbit de sărăcie.
Iar Simmah, aşa: „Ochiul meu a curs din ticăloşie”, că întru lacrimi am cheltuit de tot ochii mei, de chinuire fiind silit a plînge.
Strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua întins-am către Tine mîinile mele.
Deci: Dă-mi o cale a izbăvirii de cele grele, adică pe a Ta purtare de grijă – o Stăpîne! - că, întinzîndu-mi mîinile, Te rog pe Tine pururea. Iar forma aceasta de cuvînt arată amara chinuire a sufletului, pentru că, fiind silit de trebuinţă, cineva se roagă mai cu sîrguinţă celui ce poate a-i da cererea.
10 Au doară morţilor vei face minuni, sau doctorii îi vor învia, şi se vor mărturisi Ţie?
Zice: Mie, celui ce încă sînt viu, arată-mi facerea Ta de minuni! Că, dacă voi muri, nu le voi vedea pe acestea, neaflîndu-se doctor care să poată izbăvi de moarte. Căci care doctorie are puterea aceasta?
11 Au doară va povesti cineva în mormînt mila Ta, şi adevărul Tău întru pierzare?
Adică: Nimeni nu va povesti, nici se va mărturisi Ţie după ducerea de aici.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Neamurile adică, înainte de întruparea Mîntuitorului Hristos.

Psalm 87 (2)
 

12 Au cunoaşte-se-vor întru întuneric minunile Tale, şi dreptatea Ta în pămînt uitat?
Zice: Au doară este cu putinţă ca morţii - care s-au risipit, şi s-au prefăcut în praf, şi petrec în mormîntul morţii şi s-au dat uitării - să simtă a Ta iubire de oameni şi să se facă privitori ai minunilor Tale?
13 Şi eu către Tine, Doamne, am strigat, şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întîmpina.
Iar Simmah, aşa: „Iar tînguirea mea este către Tine, Doamne, şi în dimineţi Te va întîmpina rugăciunea mea.” Că, dorind să mă izbăvesc de relele ce zac asupră-mi, mă tînguiesc chinuindu-mă şi dimineaţa o întîmpin cu rugăciunea.
14 Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu şi întorci faţa Ta de la mine?
Deci, pentru ce mă goneşti oare, Stăpîne, şi nu mă împărtăşeşti de a Ta milostivire?
15 Sărac sînt eu şi întru osteneli din tinereţile mele;
Tinereţea lui Israil este ieşirea din Egipt, iar a tuturor oamenilor: viaţa de după călcarea poruncii, afară din Rai. Că şi aceştia, şi aceia, în tot acest răstimp au petrecut ticăloşindu-se.
şi, înălţîndu-mă, m-am smerit şi m-am nedumerit.
Că, după acea strălucire, şi Iudeii au căzut în robie, şi firea oamenilor - făcută după chipul cel dumnezeiesc şi învrednicindu-se de viaţa din Rai, dar mai mari vrednicii dorind - a căzut şi din cele dăruite.
16 Peste mine au trecut mîniile Tale, înfricoşările Tale m-au tulburat.
17 Înconjuratu-m-au ca apa,
Zice: Toată urgia ai pornit-o asupra mea, şi m-ai tulburat cu prea-înfricoşate pedepse şi întru acestea m-ai cufundat ca întru nişte ape.
toată ziua m-au cuprins împreună.
De acestea mă cotropesc în fiecare zi.
18 Depărtat-ai de la mine pe prietenul, şi pe vecinul şi pe cunoscuţii mei din ticăloşie.
Şi, luptîndu-mă cu atîtea primejdii, nu am nici mîngîierea de la prieteni, pentru ticăloşia robiei făcîndu-mă pustiu de împreunarea acestora. Şi acestea se potriveau a le zice nu numai Iudeilor şi tuturor oamenilor, mai-nainte de arătarea Mîntuitorului, ci rugăciunea le este cuviincioasă şi potrivită şi acum celor ce pătimesc cele asemenea. Căci „cîte mai-nainte s-au scris - după dumnezeiescul Apostol - spre învăţătura noastră s-au scris, ca, prin răbdare şi prin mîngîierea Scripturilor, să avem nădejde.”

Psalm 88
 

Fericitul David - văzînd pe mincinoşii dumnezei cinstiţi cu biserici, şi numai pe singur Chivotul adevăratului Dumnezeu necinstit petrecînd - s-a făgăduit să zidească dumnezeiasca Biserică. Primind această socoteală a lui, Dumnezeu îi răsplăteşte făgăduindu-i că din coapsele lui Îşi va găti Lui-Şi cuvîntătoare Biserică, şi prin Aceasta va lucra mîntuirea tuturor oamenilor şi Îi va dărui împărăţia fără sfîrşit. Şi aceste făgăduinţe le-a făcut prin Proorocul Natan, cum ne învaţă arătat Istoria Paralipomenilor. Şi încă întru a doua Carte a ÎmpăraţilorNatan a zis către David: „Şi-ţi va vesti ţie Domnul cînd Îşi va zidi Lui-Şi casa.” Pomeneşte de acestea încă şi istoria Faptelor, că Fericitul Petru, făcînd cuvînt de învăţătură între Iudei, lîngă altele multe, a spus şi acestea: „Că - Prooroc fiind, şi ştiind că Dumnezeu S-a jurat lui cu jurămînt că din rodul coapselor lui va ridica pe Hristos după trup, şi mai-nainte văzînd că Îl va pune pe scaunul lui - David a grăit pentru învierea Lui, că «nu se va lăsa în iad sufletul Lui, nici trupul Lui nu va vedea stricăciune»”, al Celui ce este fără de păcat. Şi nu este cineva între oameni fără de păcat, fără numai Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul, Cel ce din David S-a întrupat. Şi către Patriarhul Avraam a făcut aceste făgăduinţe, că a zis către dînsul: „Întru sămînţa ta se vor blagoslovi toate neamurile pămîntului.” Şi, tîlcuind acest grai, dumnezeiescul Pavel a zis aşa: „Şi lui Avraam s-au zis făgăduinţele, şi sămînţei lui. Nu zice «întru sămînţe», ca pentru multe, ci ca pentru unul: «întru sămînţa», care este Hristos.”
Privind către aceste făgăduinţe, şi văzîndu-se robiţi, şi siliţi a locui în ţară străină, şi cetatea lor împărătească pustie, iar împărăţia stinsă, strănepoţii acestora aduc aminte Dumnezeului tuturor făgăduinţele. Şi uneori îl aduc în mijloc pe Patriarhul Avraam, şi pe fiul aceluia, şi pe nepotul, amintindu-I lui Dumnezeu tocmelile şi făgăduinţele; iar alteori - pe Fericitul David şi făgăduinţele făcute către dînsul. Tot aşa, Fericiţii Mucenici Anania, Azaria şi Misail, rugîndu-se lui Dumnezeu în cuptor, au făcut pomenire de Avraam, şi de Isaac şi de Israil. Deci proorocescul dar mai-nainte a scris Psalmul acesta tot spre folosul acelora, învăţîndu-i cum se cuvine să-L îmblînzească pe Dumnezeu şi să cîştige iubirea Lui de oameni. Pentru aceasta s-a şi scris deasupra: „al priceperii”, că de aceasta este trebuinţă cu covîrşire celor ce, jeluindu-se, se învaţă să nu zică nimic neglăsuit şi nepotrivit, ci să aştepte dumnezeiasca milă. Iar lui Etam i se încredinţase şi lui ceată de cîntăreţi în Biserică, care Îl lăuda pe Dumnezeu. Că Psalmul nu este al lui Etam, după cum au spus oarecari, ci el era mai mare peste ceata cîntăreţilor, aşa cum am zis, şi l-a luat de la prea-dumnezeiescul David să-l cînte împreună cu ceilalţi.
Milele Tale, Doamne, în veac le voi cînta, în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău în gura mea.
Cerînd dumnezeiasca milă, ei laudă mila şi, dorind să vadă adevărul făgăduinţelor făcute lui David, se făgăduiesc că vor învăţa fiecare neam[COLOR=#800080][1][/COLOR].
2 Că ai zis că în veac mila se va zidi, şi în ceruri se va găti adevărul Tău.
Acesta e cuvîntul lui Dumnezeu rostit către David, că va păzi în veac mila seminţiei lui. Deci făgăduinţa aceasta o pomenesc, zicînd: Tu ai zis că vei creşte, şi nu vei micşora mila. Pentru că pe acest „se va zidi” l-a pus în loc de: „se va creşte şi va lua adăugire”. Iar Simmah a zis: „Se va întemeia.” Te-ai făgăduit – zice – să întăreşti cu lucrul adevărul cuvintelor.
3 Pus-am aşezămînt celor aleşi ai Mei,
Acestea s-au zis de către faţa lui Dumnezeu şi Tatălui, împreună cu cele de aici înainte:
juratu-m-am lui David, robului meu:
4 Pînă în veac voi găti sămînţa ta, şi voi zidi în neam şi în neam scaunul tău.
Cu acel grai, „ai zis”[COLOR=#800080][2][/COLOR], s-au împreunat şi acestea, adică: „pus-am aşezămînt celor aleşi ai Mei”. Iar „aleşi” numeşte pe Avraam, pe Isaac şi pe Israil. Şi, pe lîngă aceştia, a zis că S-a jurat şi lui David că-i va păzi sămînţa nepieritoare şi că scaunul lui va înflori întru tot neamul.
Aşa, povestind făgăduinţele lui Dumnezeu, şi nevăzînd împlinirea lucrurilor, totuşi primejdia nu-i face să zică nimic nepotrivit şi de îngreuiere, ci cu laude cinstesc pe Ocîrmuitorul tuturor:
5 Mărturisi-vor cerurile minunile Tale, Doamne, şi adevărul Tău întru adunarea Sfinţilor.
Iar Teodotion: „şi credinţa Ta întru adunarea Sfinţilor”, în loc de: Toţi cei ce au nădejde întru Tine vor păzi credinţa Ta. Că se cade ca Tu să fi lăudat de toţi, iar mai vîrtos de cei ce locuiesc în ceruri, şi privesc mai cu de-amănuntul minunile Tale şi ştiu adeverirea făgăduinţelor. De adunarea aceasta cerească face pomenire şi Fericitul Pavel, zicînd: „V-aţi apropiat la muntele Sion, la cetatea lui Dumnezeu, la Ierusalimul cel ceresc şi la Biserica celor întîi-născuţi scrişi în ceruri.”
6 Că cine în nori se va potivi cu Domnul, şi cine se va asemăna Domnului întru fiii lui Dumnezeu?
Iar Simmah, aşa: „Că cine în văzduh se va face deopotrivă cu Domnul şi se va întocmi cu Domnul întru fiii dumnezeilor?” „Fii ai lui Dumnezeu” îi numeşte pe dumnezei, ca „fiii oamenilor” pe oameni. Şi le zice „dumnezei” nu pentru că ar fi cu adevărat, ci ca pe unii ce sînt socotiţi astfel de către necredincioşi. Deci zice: Eşti mai înalt decît cei cereşti şi cu nepotrivire mai presus decît toţi, şi nimeni din cei ce sînt nu va putea să se alăture Ţie,

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică leat, generaţie.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Din stihul al doilea.

Psalm 88 (2)
 

că se vădeşte minciuna celor făcuţi dumnezei de către oameni, iar puterea Ta este totdeauna statornică şi nepieritoare. Asemenea cuvinte a folosit şi în altă parte, zicînd: „Şi Domnul nostru – peste toţi dumnezeii.” Iar Proorocii fac această alăturare nu neştiind covîrşirea deosebirii, ci aducînd învăţătură măsurată cu neputinţa necredincioşilor.
7 Dumnezeu, Cel ce Se proslăveşte în sfatul Sfinţilor, mare şi înfricoşat este peste toţi cei de prin prejurul Lui.
Fiindcă i-a pomenit pe cei ce nu sînt dumnezei, adevăratul Dumnezeu nefiind ştiut şi cunoscut de păgîni, după cuviinţă i-a adus în mijloc pe Sfinţi, de care Se laudă Dumnezeu, cărora le este şi înfricoşat, ca cei ce se învecinează (adică sînt aproape) cu Dînsul şi cunosc negrăita Lui putere. Iar „sfat al Sfinţilor” a numit aici adunarea Sfinţilor.
8 Doamne Dumnezeul Puterilor, cine este asemenea Ţie? Puternic eşti, Doamne, şi adevărul Tău - împrejurul Tău.
Adeseori pomenesc de adevăr, dorind să vadă neminţirea făgăduinţelor, şi zic către Dînsul: O Stăpîne! – cine din cei ce sînt poate să se potrivească cu Tine? Eşti Domn şi Dumnezeu al Puterilor, aşadar ai putere împreună-alergătoare cu voirea, toate fiind la Tine adevărate şi întemeiate. Apoi, povestesc şi semnele puterii Lui:
9 Tu stăpîneşti puterea mării, şi pornirea valurilor ei Tu o potoleşti.
10 Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mîndru, întru braţul puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii Tăi.
Tu – zice – eşti al tuturor Ziditor şi Stăpîn, şi lesne-Ţi este Ţie să ridici şi să tulburi marea, şi liniştită să o faci. Şi, pomenind marea, le pomeneşte şi pe cele ce s-au făcut întru dînsa: că „trufaş” îl numeşte pe Faraon, şi „vrăjmaşi” pe Egipteni, pe care i-a înecat în mare, şi a mîntuit norodul Său. Totodată, mai-nainte grăieşte şi pieirea trufiei dracilor: că şi pe aceştia, împreună cu oastea lor cea rea, îi pierde întru Preasfîntul Botez, precum acolo prin Moisi, aşa aici prin preot.
11 Ale Tale sînt cerurile şi al Tău este pămîntul, lumea şi plinirea ei Tu o ai întemeiat.
Tu eşti Făcător şi Ziditor nu numai al mării, ci şi al pămîntului tot şi al celor ce sînt mai presus de ceruri, că al Tău lucru este nu numai cerul văzut, ci şi cel mai înalt şi mai presus decît acesta.
12 Miazănoaptea şi marea Tu o ai zidit.
Iar Teodotion, aşa: „Tu ai zidit crivăţul şi austrul.” Iar pe austru îl numeşte „mare” fiindcă el tulbură mai mult albia şi fundul ei. Şi zice: Vînturile şi înseşi porţile lumii ale Tale zidiri sînt. Şi nu aşa prost a pomenit aceste două părţi, că în partea despre miazăzi a Ierusalimului sînt Egiptenii, iar în cea despre crivăţ Asirienii; şi, de vreme ce le dăruise lor slobozenia surpînd semeţia acelora, zic acum: Lesne-Ţi este Ţie a pierde şi pe Babilonieni ca pe aceia. Care lucru făcîndu-se,
Taborul şi Ermonul întru numele Tău se vor bucura.
Şi prin ei a arătat tot pămîntul făgăduinţei, căci aceştia sînt munţii acelui pămînt. Iar acest grai: „se vor bucura”, Achila l-a zis: „vor lăuda”, iar Simmah: „vor binecuvînta”. Însă nu a zis că vor face acest lucru munţii, ci oamenii ce locuiesc în munţii aceştia sau pe lîngă ei.
13 Braţul Tău este cu putere,
Osebirea Ta este ca să le lucrezi pe toate cu putere. Pentru că „braţul” însemnează lucrarea, iar „puterea” - vîrtutea. Că şi Achila, în loc de: „putere”, a pus: „vîrtute”.
să se întărească mîna Ta, înalţă-se dreapta Ta!
Iar Simmah, aşa: „Nebiruită este mîna Ta, înaltă este dreapta Ta.” De multe ori am zis că prin „mînă” arată lucrarea, iar prin „dreaptă” – lucrarea cea bună. Deci le-a pomenit pe amîndouă, avînd trebuinţă de îndoită lucrare: pentru că doresc să-i vadă surpaţi pe războinici şi să dobîndească mîntuirea, şi de aceea numesc mîna: „nebiruită”, şi dreapta: „înaltă”, ca pe ceea ce poate să-i muncească pe aceia, iar pe aceştia să-i slobozească. Şi arată aceasta şi prin cele adăugate:
14 Dreptatea şi judecata sînt gătirea scaunului Tău, mila şi adevărul vor merge înaintea feţei Tale.
Că, cerînd să judece Dumnezeu între dînşii şi Babilonieni, se roagă să scoată dreaptă hotărîre asupra acelora, iar lor să le dăruiască mila, arătînd astfel adevărul făgăduinţei. Pentru aceasta a zis că scaunul Lui de judecată se împodobeşte cu dreptatea şi cu judecata. Iar mila şi adevărul călătoresc înaintea lui Dumnezeu fiindcă făgăduinţa s-a făcut cu multe neamuri mai-nainte.
15 Fericit este norodul care ştie strigarea.
„Strigare”, precum de multe ori am zis, este glas al celor ce au biruit. Deci, de vreme ce se făcuseră robiţi, îi fericesc pe biruitori. Însă cuvîntul mai-nainte vesteşte şi norodul ce în tot pămîntul şi marea aduce lui Dumnezeu tainica strigare şi cîntă lauda de biruinţă. Şi cu această înţelegere împreună-glăsuiesc şi cele adăugate:
Doamne, întru lumina feţei Tale vor merge,
16şi întru numele Tău se vor bucura toată ziua şi întru dreptatea Ta se vor înălţa.
Strigă şi cîntă asupra vrăjmaşilor cîntare de biruinţă, şi Ţie, Făcătorului de biruinţă, Îţi aduc lauda de biruinţă cei ce se strălucesc cu arătarea Ta, şi primesc de la Tine lumina prin baia naşterii de a doua oară, şi dobîndesc totdeauna veselie, şi isprăvesc dreptatea cea legiuită şi de aici se fac înalţi şi străluciţi.
17 Că lauda puterii lor Tu eşti,
Zice: Se fălesc pentru puterea Ta, că de la Tine au primit-o pe aceasta.
şi întru dreptatea Ta se va înălţa cornul nostru.
Încă şi noi – zice – avem nădejdea aceasta şi aşteptăm al Tău ajutor, prin acesta înălţîndu-ne deasupra vrăjmaşilor. Căci „corn” a numit tăria şi stăpînirea, din metafora dobitoacelor într-armate cu coarne, care le folosesc pe acestea împotriva celor ce vin asupră-le.
18 Că a Domnului este sprijinirea şi a Sfîntului lui Israil, Împăratul nostru.
Şi cu această nădejde ne vom hrăni, pe Tine avîndu-Te Împărat şi sub a Ta purtare de grijă fiind.
19 Atunci ai grăit în vedenie fiilor Tăi
Iar Simmah, aşa: „Atunci ai grăit prin vedenie fiilor Tăi.” Şi zice: Ştim făgăduinţele Tale făcute prin Prooroci - că de aceştia a zis că privesc şi văd[COLOR=#800080][1][/COLOR].
şi ai zis: Pus-am ajutor întru cel tare, înălţat-am pe cel ales din norodul Meu.
20 Aflat-am pe David robul Meu, cu untdelemnul sfînt al Meu l-am uns pe dînsul.
Zice: Mărturisindu-l slugă a Ta şi aflîndu-l puternic întru isprăvile faptei bune, Tu l-ai învrednicit pe David de al Tău ajutor, şi l-ai ales, şi l-ai uns şi l-ai hirotonisit împărat.
21 Pentru că mîna Mea va ajuta lui şi braţui Meu îl va întări pe dînsul,
Şi ai zis că îi vei da lui tărie şi îl vei împărtăşi de purtarea Ta de grijă.
22 nu va folosi vrăjmaşul întru dînsul, şi fiul fărădelegii nu va adăuga a-i face lui rău.
Şi Te-ai făgăduit că vei arăta deşarte năpădirile vrăjmaşilor lui, şi că-l vei înălţa deasupra celor ce se ispitesc a-l vătăma.
23 Şi voi tăia de la faţa lui pe vrăjmaşii lui, şi pe cei ce îl urăsc pe dînsul îi voi înfrînge.
24 Şi adevărul Meu şi mila Mea - cu dînsul, şi întru numele Meu se va înălţa cornul lui.
Şi Te-ai făgăduit că vei pierde pe vrăjmaşii lui, şi că-i vei dărui lui a Ta iubire de oameni întemeiată şi că îl vei face strălucit şi vestit.
25 Şi voi pune în mare mîna lui, şi în rîuri dreapta lui.
Şi îi voi da lui – zice - stăpînirea mării şi a uscatului. Pentru că prin „rîuri” a arătat uscatul.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Insuflaţi de darul Preasfîntului Duh, ei văd cele ce au fost, sînt şi vor fi.

Psalm 88 (3)
 

26 El pe Mine Mă va chema: Tatăl Meu eşti Tu, Dumnezeul Meu şi sprijinitorul mîntuirii Mele.
Tată - ca purtător de grijă adică, iar Dumnezeu - ca Ziditor. De aici, proorocia cuvîntului face mutare: că, după ce a zis de David şi de cele făcute de David, s-a mutat către altă faţă, graiurile acestea potrivindu-se mai mult lui Hristos, cînd zicea: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”, şi cînd zicea El iarăşi Apostolilor: „Mă duc către Tatăl Meu şi Dumnezeul Meu şi al vostru.”
27 Şi Eu întîi-născut voi pune pe El, înalt mai mult decît împăraţii pămîntului.
Iar acestea nu au dobîndit împlinire nici în vremea lui David, nici întru a mult-vestitului Solomon. Că nici Solomon, nici David n-a stăpînit marea, nici „întîi-născut al lui Dumnezeu” nu s-a numit, nici nu a luat stăpînirea tuturor împăraţilor. Că aşa a tălmăcit şi Achila: „înalt înaintea împăraţilor pămîntului”, şi Simmah: „prea-deasupra tuturor împăraţilor pămîntului”. Iar dacă nici lui David, nici lui Solomon nu i se potrivesc graiurile acestea, şi făgăduinţa lui Dumnezeu este nemincinoasă, atunci sînt orbi Iudeii, că nu voiesc să se închine Celui ce S-a născut după trup din David, Care are şi stăpînirea pămîntului, şi a mării, şi este mai înalt decît toţi împăraţii, pe unii avîndu-i închinători de voie, iar celor ce îndrăznesc a-I grăi împotrivă vădindu-le neputinţa: căci, chiar de ar întrebuinţa nenumărate măiestrii, tot nu pot birui legile puse de Dînsul.
Iar „întîi-născut” Îl numeşte pe Dînsul şi Fericitul Pavel: „Ca să fie El întîi-născut între mulţi fraţi, întîi-născut din morţi şi întîi-născut mai-nainte de toată zidirea.” Încă şi Însuşi Stăpînul a zis Mariei după Înviere: „Mergînd, spune fraţilor Mei că merg către Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Că - precum este Unul-născut ca Dumnezeu, că singur din Tatăl S-a născut; şi întîi-născut, ca om, căci, ca om, are fraţi pe cei credincioşi – aşa, ca Dumnezeu, Îl numeşte pe Dumnezeu „Tată al Său”, iar ca om Îl numeşte „Dumnezeu al Său”. Sau, şi într-alt fel: precum, ca Dumnezeu, este Unul-născut - că singur din Tatăl S-a născut mai-nainte de toţi vecii, fără de curgere, fără de mijlocire, ca o înţelepciune, şi putere şi Cuvînt enipostatic[COLOR=#800080][1][/COLOR]- tot aşa, pentru multa iubire de oameni, S-a întrupat întîi-născut şi din Fecioară, precum ştie doar El. Că din veac nu s-a auzit că vreo fecioară, născînd, a rămas fecioară, fără numai Preasfînta Maria, încăpîndu-L şi născîndu-L pe Cel neîncăput. Şi e întîi-născut între cei morţi, căci, cînd a primit pentru noi moarte de bună voie, El singur S-a pogorît întru cele mai de jos părţi ale pămîntului, ca să învie pe Sfinţii cei adormiţi din veac. Deci la Dînsul a primit sfîrşit proorocia, şi mărturisesc acest lucru şi cele adăugate:
28 În veac voi păzi Lui mila Mea, şi aşezămîntul Meu credinciosului.
Iar „aşezămîntul” este acela pe care l-a aşezat Dumnezeu-Tatăl cu părinţii lor, cînd le-a făgăduit că va ridica din sămînţa lor pe Domnul, după cum am zis.
29 Şi voi pune în veacul veacului sămînţa Lui, şi scaunul Lui ca zilele cerului.
„Sămînţă a Lui” sînt ucenicii darului şi împărăţia pe care El a dăruit-o lor, pentru care Însuşi Domnul a zis către cei ce au crezut întru Dînsul: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!”
Deci să arate Iudeii că scaunul cel împărătesc al lui David, pe care Dumnezeu S-a făgăduit că îl va păzi în veac, a ajuns şi a ţinut pînă în ziua de astăzi! Să arate încă şi sămînţa aceluia împodobită cu împărăţia! Iar dacă nu pot să dovedească nici una dintre acestea, mai ales că sînt foarte fără de ruşine, atunci lipseşte din două una: ori să numească mincinoasă făgăduinţa lui Dumnezeu, ori să primească mărturia lucrurilor, mărturisind adevărată făgăduinţa: pentru că Hristos, Cel ce a răsărit din David după trup, a şezut de-a dreapta măririi întru cele înalte, făcîndu-Se cu atît mai bun decît Îngerii, cu cît a moştenit nume mai deosebit şi mai înalt decît dînşii. Căci căruia din Îngeri i-a zis Dumnezeu-Tatăl vreodată: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”? Pentru aceasta a zis şi Fericitul David: „Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.” Deci Stăpînul Hristos, sămînţa lui David, a rămas în veac, şi scaunul Lui are rămînerea de-a pururea. Aşa a proorocit şi Fericitul Isaia: căci - după ce a zis: „Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpînire este peste umărul Lui” - ca să nu socotească cineva că Pruncul este doar om, iar nu Dumnezeu, prin cele de aici înainte a arătat mai descoperit, zicînd: „Şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Stăpînitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”; şi, după puţin, a adăugat: „Va împărăţi pe scaunul şi peste împărăţia lui David, ca s-o îndrepteze pe dînsa de acum şi pînă-n veac.” Aşa, după ce mai-nainte le-a vestit pe cele pentru Stăpînul Hristos, cuvîntul povesteşte şi pentru împăraţii ce aveau să se facă între timp:
30 Dacă vor părăsi fiii lui legea Mea şi după judecăţile Mele nu vor umbla,
31 dacă dreptăţile Mele vor spurca şi poruncile mele nu le vor păzi,
32 cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor şi cu bătăi strîmbătăţile lor,
33 iar mila Mea nu o voi risipi de la dînsul, nici nu voi face strîmbătate întru adevărul Meu,
Zice; Măcar de vor şi lucra nenumărate nelegiuiri cei ce se trag din neamul lui David, îi voi supune pe dînşii sub pedepse, dar voi păzi întemeiată făgăduinţa Mea către David: căci „mila Mea nu o voi risipi de la dînsul - adică de la David - nici nu voi face nedreptate întru adevărul Meu”. Iar acest grai: „nu voi face strîmbătate”, Simmah l-a zis: „nu-l voi trece, nu-l voi călca”, şi Achila: „nu-l voi face mincinos, nici voi face nedreptate”, în loc de: Nu-l voi trece alăturea, nici nu voi face mincinoasă făgăduinţa Mea.
34 nici nu voi spurca aşezămîntul Meu, şi cele ce ies prin buzele Mele nu le voi lepăda.
Nu voi face mincinoase făgăduinţele Mele, nu voi trece alături tocmelile, ci voi arăta adevărul făgăduinţelor, cînd Fiul Meu, Cel împreună cu Mine fără de început şi împreună-vecuitor, Se va întrupa din David. Că acest lucru zice prin cele de aici înainte:
35 O dată m-am jurat întru cel sfînt al Meu, au minţi-voi lui David?
Că, făcînd întemeiată făgăduinţa către dînsul, voi pune sfîrşit acesteia. Pentru că acest grai: „M-am jurat”, l-a pus pentru adeverire, cei ce făgăduiesc obişnuind a întări făgăduinţele cu jurămînt.
36 Sămînţa Lui în veac va rămîne, şi scaunul Lui ca soarele înaintea Mea,

Pslam 88 (4)
 

37 şi ca luna săvîrşită în veac. Şi Martorul credincios e în cer.
În loc de „martor”, Simmah a pus: „cel ce mărturiseşte”. Fericitul David a proorocit pentru Stăpînul Hristos şi în Psalmul 71: „Mai-nainte de soare rămîne numele Lui, şi va rămîne cu soarele, şi mai-nainte de luna neamului neamurilor.” Că, de vreme ce soarele face să se măsoare vremea răsărind şi apunînd, noapte şi zi făcînd, prin soare a voit să arate neîncetarea scaunului. Şi S-a făgăduit că în veac va păzi „sămînţa”, iar „sămînţă” a Dumnezeu-Cuvîntului sînt toţi cei ce au crezut întru Dînsul. Iar Cel ce le făgăduieşte şi le mărturiseşte pe acestea este în ceruri şi rosteşte cuvinte adevărate şi credincioase, ca Cel ce singur este nemincinos.
Aşa, după ce au povestit făgăduinţele făcute către David, tînguiesc primejdiile ce s-au întîmplat lor:
38 Iar Tu ai lepădat, şi ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău,
39 surpat-ai aşezămîntul robului Tău,
Iar Simmah, aşa: „Iar Tu l-ai aruncat şi l-ai netrebnicit, mîniatu-Te-ai asupra unsului Tău, întru blestem ai dat aşezămîntul robului Tău.” Iar Tu, Cel ce Însuţi Te-ai făgăduit că le vei da pe acelea, ai lepădat pe strănepoţii lui David, şi i-ai arătat netrebnici, şi în robie i-ai vîndut, şi împărăţia acestuia (a lui David) ai încetat-o şi tocmelile făcute cu robul Tău le-ai risipit. Că „uns” îl numeşte aici pe împărat, şi doi strănepoţi ai lui David s-au dus robiţi: Iehonia şi Sedechia, la aceştia încetînd împărăţia lui David. Că Zorobabel, cel ce a stăpînit după întoarcerea din robie, era demagog (adică povăţuitor de norod), iar nu împărat.
spurcat-ai în pămînt sfinţenia lui.
„Sfinţenie” numeşte Biserica, pe care voia să o zidească David, dar a zidit-o Solomon, după David. Aceasta zice că s-a spurcat de năvălirea Babilonienilor şi s-a făcut asemenea cu iarba ce înfloreşte: că, după ce s-a surpat, s-a prefăcut în ţărînă, era asemenea cu ţelina[COLOR=#800080][2][/COLOR].

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Întru-ipostas” - cuvîntul arată că Dumnezeu-Cuvîntul întrupat nu e alcătuit din două persoane, precum ziceau oarecari eretici, ci că firea omenească este întru ipostasul dumnezeiesc.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]pămînt înţelenit

Psalm 88 (4)
 

40 Surpat-ai toate gardurile lui[COLOR=#800080][1][/COLOR],
De toată întemeierea l-ai dezgolit pe dînsul.
pus-ai tăriilor lui frică.
Pentru că, bizuindu-se pe ogrăzile cetăţilor de demult, a căzut din bizuire şi este înfăşurat cu frica.
41 Jefuitu-l-au pe el toţi cei ce treceau pe cale,
Moavitenii, şi Amonitenii, cei de altă seminţie, Idumeii şi Sirienii, Asirienii, Babilonienii.
făcutu-s-a ocară vecinilor săi.
De rîs şi de ocară s-au făcut megieşilor celor de prin prejurul hotarului lor.
42 Înălţat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul,
Pe neprietenii lui i-ai arătat mai tari decît dînsul.
veselit-ai pe toţi vrăjmaşii lui.
L-ai făcut de batjocură vrăjmaşilor lui.
43 Întors-ai ajutorul sabiei lui, şi nu l-ai apărat pe el în război.
Netrebnice i s-au făcut lui armele după ce s-a dezgolit de a Ta purtare de grijă.
44 Stricatu-l-ai din curăţenia lui,
Iar Simmah, aşa: „Încetat-ai curăţirea lui.” Că nu poate să se mai curăţească cu stropirile împrejur, robit fiind şi petrecînd departe de Biserica Ta.
scaunul lui în pămînt l-ai surpat.
Ai stricat de tot împărăţia lui.
45 Micşorat-ai zilele vremii lui,
Măcar că îi făgăduiseşi că în veac îi vei păzi împărăţia, întru puţină vreme pe aceasta ai hotărît-o[COLOR=#800080][2][/COLOR].
vărsat-ai peste dînşii ruşine.
De ocară s-au făcut, şi s-au umplut de ruşine: că Sedechia, după ce i s-au scos ochii, s-a rînduit să robească la moară tot restul vieţii lui; iar Iehonia robea şi el şi toate îi erau pline de ruşine şi de ocară. Aşa, după ce a povestit primejdiile, proorocescul cuvînt le porunceşte să se jeluiască şi să se roage:
46 Pînă cînd, Doamne, Te întorci? Pînă în sfîrşit se va aprinde ca focul urgia Ta?
Iar Simmah aşa: „Pînă cînd, Doamne, Te vei ascunde? Pînă în sfîrşit va arde ca focul mînia Ta?” Zice: Pînă cînd – o Stăpîne! - nu voieşti să vezi chinurile noastre, nici să Te arăţi şi să dezlegi primejdiile noastre? - ci ca focul aprinzi urgia Ta prin pomenirea păcatelor noastre.
47 Adu-Ţi aminte care e statul meu,
Făcător şi Ziditor eşti şi cunoşti măsurile puterii mele.
au doară în deşert ai zidit pe toţi fiii oamenilor?
Nu în deşert, nici în zadar i-ai zidit pe oameni, ci înaintea zidirii a povăţuit bunătatea, că doar din bunătate ne-ai zidit. Deci să nu ne treci cu vederea pe noi, cei împresuraţi de atîtea rele.
48 Cine este omul care va fi viu, şi nu va vedea moarte şi va izbăvi sufletul său din mîna iadului?
Sfîrşitul fiecărui om este moartea, că a birui noi moartea este din cele cu neputinţă. Deci celor vii tinde-le iubirea Ta de oameni! Apoi, Îi aduce iarăşi aminte de făgăduinţe:
49 Unde sînt, Doamne, milele Tale cele de demult, cu care Te-ai jurat lui David întru adevărul Tău?
Şi bine aduce mărturia adevărului pretutindeni, deşteptînd pe făgăduitor spre adeverirea făgăduinţelor. Încă şi începutul Psalmului de la milă l-a închipuit, şi la sfîrşit pomeneşte iarăşi mila, că de aceasta aveau trebuinţă mai vîrtos.
50 Adu-Ţi aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi, pe care am ţinut-o în sînul meu de la multe neamuri,
Iar Simmah, aşa: „şi am purtat-o în sînul meu, a prea-multor neamuri.” Să nu mă treci cu vederea – zice – ocărît fiind nu de un neam, ci de nenumărate. Că nu numai Asirienii şi Babilonienii mă batjocoresc, ci şi toţi cei de prin prejur, care au avut de-a pururea vrăjmăşie către mine. Şi nu numai că se bucură de mine, dar şi împotriva Ta îşi pornesc limba şi grăiesc cuvinte hulitoare, robia mea socotind-o neputinţă a Ta. Că aceasta a arătat prin cele ce urmează:
51 cu care au ocărît vrăjmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărît schimbarea Unsului Tău.
Iar Simmah şi Teodotion, aşa: „au ocărît urmele Unsului Tău.” Iar „urme ale Unsului” i-a numit pe împăraţii prin care a călătorit cuvîntul ce vestea împărăţia lui Hristos. Iar Cei 70 i-au numit pe dînşii „schimbare”, ca pe cei ce s-au făcut strămoşi ai Lui după trup şi ca întru un întuneric îndreptau împărăţia. Deci: Pentru Hristosul Tău, ale Căruia urme şi schimbare sînt aceştia, încetează, Stăpîne, ocările noastre!
52 Bine este cuvîntat Domnul în veac, fie, fie!
A nădejdii celei bune este cîntarea de laudă, şi cei ce au crezut că vor primi cererile au adus lui Dumnezeu lauda aceasta. Şi aceeaşi înţelegere o arată şi Achila, mai cu de-amănuntul tălmăcindu-l pe acest „fie, fie” (amin, amin), că a zis: „adevărat şi încredinţat”, în loc de: Adevărat eşti şi foarte adevărat, deci bine eşti cuvîntat în veci, că Îţi întăreşti şi Îţi adeverezi prin lucruri făgăduinţele.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]ale lui Israil

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Să scurteze zilele vieţii lui Israil.

Psalm 89
 

Unii din scriitori au zis că rugăciunea aceasta ar fi făcut-o marele Moisi, iar alţii că scriitorul ei e Fericitul David, care a alăturat-o dumnezeiescului Moisi. Şi cu adevărat şi Psalmul de faţă s-a scris de Fericitul David, după cum şi ceilalţi toţi. Şi are îndoită proorocie, că mai-nainte vesteşte nu numai primejdiile Iudeilor, ci ne învaţă şi stricăciunea şi curgerea întregii firi omeneşti. Mai-nainte zice încă şi schimbarea în bine şi a acestora, şi a acelora.
Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.
Că scăparea Iudeilor s-a făcut nu numai în Egipt, ci şi în pustie, şi în vremea lui Iisus Navi, şi în vremea lui Ghedeon, şi a lui Barac, şi a lui Eftae, şi a lui Samson, şi a lui Samuil şi a lui David. Şi, prin Proorocii Săi, Dumnezeul tuturor i-a învrednicit pe dînşii de toată purtarea de grijă, iar cînd aveau împăraţi i-a împărtăşit de tot ajutorul.
Şi toţi oamenii rostesc cuvintele acestea, aducînd aminte lui Dumnezeu feluritele faceri de bine: cum l-a mutat pe Enoh; cum, cînd toţi îmbrăţişaseră viaţa cea fierească, l-a păzit pe dumnezeiescul Noe să fie scînteie a neamului omenesc[COLOR=#800080][1][/COLOR]; cum, după ce l-a ales pe Patriarhul Avraam, printr-însul le-a făgăduit tuturor neamurilor blagoslovenia. Că nu e după cum îndrăznesc să zică oarecari din cei necredincioşi, că Domnul tuturor a venit spre facerea de bine a neamurilor din căinţă[COLOR=#800080][2][/COLOR], ci El a purtat grijă pentru toţi oamenii de-a pururea, mai-nainte de necuprinsa Lui înomenire. Şi proorocia ne-a învăţat să zicem aceasta: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam”, că de-a pururea am dobîndit nădejdea cea către Tine, Stăpîne!
2 Mai-nainte de a se face munţii şi de a se zidi pămîntul şi lumea, din veac şi pînă în veac Tu eşti.
Că eşti mai înainte decît toate cele făcute: şi decît munţii, şi decît pămîntul, şi decît toată lumea. Că veşnic eşti şi fără de început şi sfîrşit, nefiind hotărît împrejur cu nici o margine - pentru că acest „Tu eşti” se cuvine să se împreune şi să se înjuge cu „mai-nainte de a se face munţii”.
3 Să nu întorci pe om întru smerenie!
Deci Te rog pe Tine, Cel ce eşti de-a pururea vecuitor, Cel veşnic, Cel ce Te-ai făcut scăpare nouă de-a pururea, să nu ne treci cu vederea cu totul pe noi, care sîntem împresuraţi cu atîtea rele. Că - de vreme ce El a hotărît asupra lui Adam sudori şi osteneli, zicînd: „Întru sudoarea feţei tale vei mînca pîinea ta, pînă cînd te vei întoarce în pămîntul dintru care te-ai luat, că pămînt eşti şi în pămînt te vei duce” - pentru aceasta proorocescul cuvînt potrivit ne învaţă a ne ruga să nu ne întoarcem nicidecum întru smerenie şi întru ticăloşia cea însortită nouă. Încă şi Iudeii, fiind siliţi a robi, aduc rugăciunea aceasta, tînguind prădarea şi robia.
Şi ai zis: Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!
Iar Achila, aşa: „Şi vei zice: Să vă întoarceţi, fiii oamenilor!” Nu în zadar – zice – ne rugăm, ci ştiind arătat că vei primi rugăciunile noastre şi vei face nouă schimbare a relelor acestea de faţă, sfătuindu-ne să ne întoarcem şi să părăsim răutatea de mai-nainte.
4 Că o mie de ani - înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua cea de ieri care a trecut şi ca straja în noapte.
Înţelegerea graiurilor este împletită, că a împreunat acest stih cu al doilea dinainte, vrînd să zică aşa: „Să nu întorci pe om întru smerenie, că o mie de ani - înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja în noapte”; iar acest „Şi ai zis: Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!” este adăugat cu vîrîre în mijloc (adică parenteji[COLOR=#800080][3][/COLOR]). Şi zice că viaţa oamenilor este puţină şi dureroasă foarte, iar la Tine, Cel de-a pururea vecuitor şi veşnic, şi numărul cel de o mie de ani se aseamănă cu o zi, iar mai vîrtos cu cea mai mică parte a nopţii. Că „strajă de noapte” a numit a patra parte a nopţii, cei ce li se încredinţa a străjui despărţind-o pe aceasta în patru. Şi întru a patra strajă a venit şi Domnul către Apostoli.
5 Nimicnicie vor fi socotiţi anii lor.
Zice: Întru prea-îndelungată vreme i-ai înjugat pe dînşii cu ticăloşia aceasta. Şi însemnează lepădarea Iudeilor de după Patima Mîntuitorului nostru şi lipsirea de dumnezeiasca Pronie, zicînd că nu va fi după puţină vreme, ci după multă.
Dimineaţa ca iarba va trece.
6 Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, învîrtoşa-se-va şi se va usca.
Că Iudeii - după ce s-au învrednicit de dumnezeiasca grijire, şi au înflorit, şi au odrăslit şi au dobîndit multă strălucire - nevrînd a-i da rod copt lucrătorului de pămînt, ci învîrtoşînd inima, s-au uscat îndată desăvîrşit, fiindcă nu s-au mai împărtăşit de adăparea mai dinainte. Iar „dimineaţă” numeşte începutul grijirii Iudeilor, iar „seară” încetarea dumnezeieştii purtări de grijă, de care s-au dezgolit după Cruce, că împotriva lui Dumnezeu şi Mîntuitorului au ridicat Crucea. Şi acest lucru îl zice prin cele de aici înainte:
7 Că am lipsit întru urgia Ta, şi întru mînia Ta ne-am tulburat.
Acestea sînt potrivite atît Iudeilor, cît şi tuturor oamenilor: pentru că şi firea oamenilor, plătind osînde pentru nelegiuire, s-a supus sub primejdii şi se împresoară cu întreite valuri de multe feluri; şi Iudeii, pentru răutate, au căzut din socoteala cea slobodă, precum mulţi dintre oameni şi-au săpat loru-şi groapă prin necredinţă, că zice: „Groapă au săpat şi au deschis, şi vor cădea în groapa pe care au făcut-o.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Dumnezeu a vrut mai întîi să stingă de tot omenirea, pentru covîrşirea răutăţii ei. Dacă nu a făcut-o, asta se datorează dreptului Noe, prin care Ziditorul a toate a pus încă o dată începătură neamului omenesc.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Din părere de rău, din „remuşcare” pentru că ar fi lipsit omenirea de ajutor şi îndrumare.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]„Adăugare”, din elinescul „parathesis”.

Psalm 89 (2)
 

8 Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta, veacul nostru - întru luminarea feţei Tale.
Iar Simmah, aşa: „Pus-ai fărădelegile noastre împotriva Ta, ca lenevirile noastre să se arate feţei Tale.” Şi zice: Ne-ai dat pe noi la aceste pedepse după ce ai văzut că ne-am lenevit de legile Tale şi am ales să trăim întru nelegiuire.
9 Că toate zilele noastre au lipsit, şi întru urgia Ta ne-am stins.
Păcatul – zice – a pornit asupra noastră urgia, şi urgia a adus asupră-ne pedeapsa, şi pedeapsa a pus asupră-ne chinuri, că întru chinuri am săvîrşit puţina noastră viaţă.
10 Anii noştri ca pînza de păianjen s-au socotit.
Zice: Firea noastră omenească nu are nimic întemeiat, nici statornic, ci se rupe ca pînza păianjenului de lesne.
Zilele anilor noştri întru dînşii - şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decît aceştia – osteneală şi durere.
Sînt însă care trăiesc şi mai mult decît vremea zisă, dar aceea se întîmplă la puţini, iar aici ne învaţă rînduiala de obşte, care stăpîneşte de mai multe ori. Că, precum nu i-a pomenit pe cei ce au primit sfîrşitul mai-nainte de vreme, aşa a lăsat nepomenită şi viaţa cea lungă a celor foarte bătrîni. Şi se aseamănă acestea cu cele zise de Patriarhul Iacov: „Zilele mele sînt puţine şi rele, nu au ajuns la zilele părinţilor mei.” Zice: Însă şi vremea aceasta puţină este dureroasă şi plină de osteneli. Precum şi celor robiţi din Ierusalim le-a fost prea-dureroasă şi foarte chinuită vremea de şaptezeci de ani întru care au slujit celor ce-i robiseră.
Că a venit blîndeţe peste noi, şi ne vom pedepsi.
Că iată cu cîte rele sîntem împresuraţi pentru puţina Ta urgie - că „blîndeţe” venită peste dînşii, a numit pedeapsa cea măsurată.
11 Cine cunoaşte puterea urgiei Tale şi, din frica Ta, mînia Ta?
Iar Simmah, aşa: „Cine ştie tăria mîniei Tale şi, după frica Ta, urgia Ta?” Zice: Dacă mînierea Ta cea măsurată a adus asupra noastră atîta pedeapsă, cine este destoinic să vadă cazna adusă nouă din urgia Ta? Şi cuvîntul însemnează munca cea veşnică.
12 Să o socotească dreapta Ta, aşa o fă cunoscută mie, şi pe cei ferecaţi în obezi - cu inima întru înţelepciune.
Te rog – zice – să dobîndesc a Ta facere de bine, şi să număr şi să povestesc darurile dreptei Tale, şi să urmez pe cei înţelepţiţi de darul Tău, care îi povăţuiesc pe alţii către a Ta cunoştinţă.
13 Întoarce-Te, Doamne, pînă cînd? Şi Te umileşte spre robii Tăi!
O Stăpîne! - să nu ne treci cu vederea mai multă vreme pe noi, care sîntem chinuiţi, ci primeşte-ne rugăciunea şi învredniceşte-i pe robii Tăi de iubirea Ta de oameni.
14 Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta, şi ne-am bucurat şi ne-am veselit întru toate zilele noastre.
Timpul s-a schimbat la Cei 70, că Achila şi ceilalţi au zis aşa: „Umple-ne pe noi dimineaţa de mila Ta, şi vom lăuda şi ne vom veseli întru toate zilele noastre.” „Dimineaţă” numesşte schimbarea primejdiilor. Şi se roagă să se risipească acel întuneric, şi să le răsară lor lumina nu pentru a lor bunătate, ci pentru dumnezeiasca milă. Că – zice – dacă va fi acest lucru, de toată veselia şi dulceaţa săturîndu-ne, Îţi vom aduce cîntarea de laudă cea cuviincioasă.
15 Veselitu-ne-am pentru zilele întru care ne-ai smerit pe noi, pentru anii în care am văzut rele.
Şi aici, de asemenea, s-a schimbat timpul, că Simmah şi ceilalţi au zis: „veseleşte-ne pe noi”. Dă-ne – zice – inimă bună în locul mîhnirii şi dăruieşte-ne schimbarea relei-norociri ce zace asupra noastră.
16 Şi caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale
Şi de aici este arătat că nu le-a proorocit pe acestea ca pe nişte făcute, ci ca pe unele ce aveau să fie, că nu a zis: „căutat-ai spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale”. Şi zice: Noi sîntem ale Tale făpturi şi robi ai stăpînirii Tale, şi pentru aceea ne rugăm să dobîndim a Ta purtare de grijă.
şi povăţuieşte pe fiii lor.
Adică pe ai robilor Tăi. Că cei ce aduc rugăciune în Babilon se roagă lui Dumnezeu să-i întoarcă pe fiii robilor Lui născuţi acolo, iar firea omenească Îl roagă să-i povăţuiască spre adevăr pe oamenii ce aveau să se afle întru arătarea Mîntuitorului nostru.
17 Şi fie strălucirea Domnului Dumnezeului nostru peste noi,
„Strălucire” numeşte înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, care ne-a arătat străluciţi şi luminaţi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Că pentru lumina aceasta a zis Fiul Tunetului[COLOR=#800080][1][/COLOR]: „Şi lumina întru întuneric luminează.” Tot aşa, după întoarcere, Iudeii s-au făcut iarăşi vestiţi.
şi lucrul mîinilor noastre îndreptează-l spre noi.
Bună este adăugirea lui „spre noi”, că al nostru este cîştigul dreptăţii, fiindcă Dumnezeu doar ajută îndrăgitorilor faptei bune şi isprăveşte lucrurile acesteia, iar semănătorii seceră rodul acestora. Căci El nu are nici o lipsă[COLOR=#800080][2][/COLOR], dar Se bucură de buna soartă şi de buna-norocire a oamenilor, cînd ei se aduc pe sine-şi jertfă Lui, după cum ne învaţă Pavel: „Şi vă rog pe voi, prin îndurările lui Dumnezeu, să puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine-plăcută lui Dumnezeu, adică pe slujba cea cuvîntătoare a voastră. Amin.”


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Adică nu are nevoie de faptele bune săvîrşite de noi.

Psalm 90
 

Psalmul acesta este nescris deasupra, dar înţelegem că ne învaţă nebiruirea nădejdii spre Dumnezeu. Că Fericitul David, văzînd de departe cu ochi duhovniceşti cele pentru Fericitul Iezechia - cum, nădăjduind spre Dumnezeu, el a stricat oastea Asirienilor - a zis Psalmul acesta învăţîndu-i pe toţi oamenii cîtă dobîndă de bunătăţi au a nădăjdui spre Dumnezeu; pe care, povăţuindu-se prin cîntarea aceasta, fiecare se roagă a o dobîndi, întemeind a sa viaţă pe nădejdea către Mîntuitorul.
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.
Cel ce – zice – se bizuie dumnezeieştii Pronii va dobîndi păzirea de la Dumnezeul cerului, şi pe Acesta Îl va avea cetate tare şi întemeiere nejefuită. Şi cînd, purtînd pavăza aceasta a ajutorului dumnezeiesc, se va păzi nerănit, atunci va zice:
2 Zice-va lui Dumnezeu: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dînsul.
Că, avînd întemeiată nădejdea întru Dînsul, Îl va numi ocrotitor, şi purtător de grijă şi cetate nesurpată.
3 Că El te va izbăvi din cursa vînătorilor şi de cuvîntul tulburător.
De aici dar, rosteşte cuvintele către însuşi cel ce a crezut, şi îi dă cutezare, zicînd că Dumnezeu îl va arăta pe dînsul mai înalt nu numai decît vrăjmaşii cei vădiţi, ci şi decît bîntuitorii şi decît cei care măiestresc pe ascuns năpădirea. Că prin „cursă” a arătat pîndirile cele ascunse, iar pe „cuvîntul tulburător” Simmah l-a zis: „cuvînt de defăimare”. Şi unii ca aceştia sînt cei ce cos minciuni şi clevetiri, însă prin nădejdea în Dumnezeu mulţi s-au făcut mai înalţi decît ei: aşa a scăpat de cursele acestea marele Iosif, răbdînd clevetirea prea-curviei; aşa a dobîndit ajutorul de sus minunata Susana. Şi nu numai atunci, ci pînă în vremea de acum am auzit şi am cunoscut că s-au mîntuit miriade[COLOR=#800080][1][/COLOR]nenumărate.
4 Cu spatele Său te va umbri pe tine, şi sub aripile Lui vei nădăjdui.
Că Dumnezeu Se va face înainte-luptător al tău şi te va acoperi de cel ce îţi dă război. Şi a pus acest stih din metafora celor ce stau în frunte la război şi acoperă cu spatele pe cei din urmă. Iar „aripi” numeşte lucrările purtării de grijă, şi a pus cuvîntul folosind asemănarea păsărilor, pentru că şi acelea îi acoperă pe pui cu aripile lor. Aşa a numit Fericitul Moisi purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „I-a păzit pe dînşii – zice – ca lumina ochiului, cum îşi acoperă vulturul cuibul său şi puii săi.” Aşadar: Întinzîndu-Şi aripile, i-a primit pe dînşii şi i-a ridicat pe umerii Săi. Aceasta a zis şi Stăpînul către Ierusalim: „De cîte ori am voit să adun puii tăi, în ce chip găina îşi adună puii, şi nu aţi vrut.”
5 Cu armă te va înconjura adevărul Lui,
Fiindcă mai sus a pomenit cuvînt tulburător şi mincinos, după cuviinţă a făgăduit aici că adevărul se va face într-armarea lui.
nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
6 de lucrul ce umblă întru întuneric, de întîmplare şi de dracul cel de amiază.
Prin dumnezeiasca nădejde îi vei birui nu numai pe vrăjmaşii cei simţiţi, ci şi pe cei gîndiţi, şi vei scăpa de pîndirile ce năvălesc asupră-ţi noaptea şi de năpădirile de fiecare zi ale vrăjmaşilor. Şi, avînd îndrăzneală, ca unul ce eşti păzit de Dumnezeu, vei scăpa de grijă, şi nici întru amiază te vei îngrija, ci vei fugi de pîndirile dracilor, dobîndind ajutorul cel de sus. Iar pe „drac de amiază”, l-a pus după socoteala celor mulţi, şi este cu putinţă ca pînditorii şi bîntuitorii oamenilor[COLOR=#800080][2][/COLOR], după ce aceştia au mîncat şi s-au săturat[COLOR=#800080][3][/COLOR], să alerge asupra lor ca spre un vînat gata şi să-i biruiască cu lesnire pe cei lipsiţi de purtarea de grijă de sus.
7 Cădea-va despre latura ta o mie, şi zece mii de-a dreapta ta, şi spre tine nu se vor apropia.
8 Însă cu ochii tăi vei căuta, şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Zeci de mii, mulţime, cum am mai zis.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]dracii

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Deci după ce s-au îngreunat şi au prins a moţăi.

Psalm 90 (2)
 

În loc de „latura ta”, Simmah şi Achila au pus: „marginea ta”. Şi zice că: De ar ieşi mulţimi nenumărate din dreapta şi din stînga ta, nu vei avea nici o vătămare, dar pe aceia îi vei vedea surpîndu-se de dumnezeiasca rană. Acest lucru s-a făcut şi în vremea Iezechiei, că 18 miriade şi 5 mii[COLOR=#800080][1][/COLOR]de Asirieni au fost omorîţi fără unelte de război. Aşa s-a întîmplat şi în vremea lui Ghedeon, aşa - în vremea lui Ionatan, şi în vremea lui Iosafat şi în vremea Proorocului Elisei.
9 Că - Tu, Doamne, nădejdea mea: Pe Cel Preaînalt ai pus scăpare ţie.
Zice: Şi vei dobîndi această purtare de grijă dacă vei nădăjdui spre Dumnezeu şi Îl vei face scăpare pe Dînsul. Şi lipseşte alcătuirii cuvîntului acest „ai zis Tu, (Doamne, nădejdea mea)”, că aceasta este osebirea scripturii celei prooroceşti, iar mai mult a Psalmilor. Dar, cu toate acestea, urmarea face arătată noima cea îndoielnică: Fiindcă, de vreme ce nădăjduieşti – zice - spre Dumnezeu, şi pe Dînsul Îl chemi spre ajutor şi de la Dînsul dobîndeşti purtarea de grijă:
10 Nu vor veni către tine rele, şi bătaie nu se va apropia întru lăcaşul tău,
Vei fi mai înalt decît năpădirile diavoleşti şi nu vei primi vătămare de acolo. Aşa a îngrădit împrejur dumnezeiescul dar casa lui Iov, şi martor este vrăjmaşul, care strigă: „Au nu Tu i-ai îngrădit împrejur cele din lăuntru şi cele din afară ale casei lui?” Şi, de vreme ce l-a slobozit şi acela şi-a arătat răutatea, şi Dreptul Judecător l-a încununat pe purtătorul de biruinţă nevoitor.
11 că Îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească întru toate căile tale.
Aceasta a zis-o şi în Psalmul 33: „Tăbărî-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi-i va izbăvi pe dînşii.” Am auzit încă şi pe Patriarhul Iacov zicînd: „Îngerul ce m-a izbăvit pe mine din toate relele.” Şi marele Avraam, încurajînd pe robul său, a zis: „Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său înaintea feţei tale, şi vei lua muiere fiului meu, lui Isaac, de acolo.” Deci de pretutindeni ne învăţăm că prin Înger îi păzeşte Dumnezeul tuturor pe cei ce nădăjduiesc întru Dînsul.
12 Pe mîini te vor ridica, ca nu cîndva să împiedici de piatră piciorul tău.
Vei dobîndi de la dînşii toată purtarea de grijă, ca să nu ţi se întîmple nici o mică vătămare de undeva. Pentru că, prin pomenirea pietrei, a arătat micimea vătămării. Iar acest „pe mîini te vor ridica” e în loc de: Te vor duce de mînă, te vor povăţui, îţi vor aduce tot felul de ajutor.
13 Vei călca pe aspidă şi pe vasilisc, şi vei încăleca peste leu şi peste balaur.
Vrînd să arate stăpînirea asupra a tot felul de răutate, a pomenit fiarele cele prea-puternice şi prea-amare. Astfel, prin „leu” şi „balaur” a însemnat tăria, că fiarele acestea sînt puternice foarte; iar prin „aspidă” şi „vasilisc” a arătat răutatea cea desăvîrşită, că aceea sloboade în lăuntru venin purtător de moarte, iar acela vatămă şi cu vederea[COLOR=#800080][2][/COLOR]. Şi totuşi, mulţi din cei ce au crezut lui Dumnezeu au biruit fiarele acestea: aşa, minunatul Daniil a legat gurile leilor; aşa, dumnezeiescul Pavel nu a fost vătămat de viperă; şi, ca să zic în scurt, să alergăm înapoi către cele vechi: aşa, Noe, petrecînd împreună cu fiarele, s-a păzit nevătămat; aşa, nenumăraţi alţii, îmbrăţişînd viaţa cea pustnicească şi vieţuind cu fiarele împreună, au biruit vătămarea acestora prin nădejdea în Dumnezeu.
14 Că spre Mine a nădăjduit, şi-l voi izbăvi pe el, acoperi-l-voi pe el, că a cunoscut numele Meu.
15 Striga-va către Mine, şi îl voi auzi pe el.
Dumnezeul tuturor a zis acestea învăţîndu-ne care este este rodul nădejdii, că zice: Fiind el îngrădit cu nădejdea în Mine, îl voi izbăvi de pînditorii cei văzuţi şi nevăzuţi. Pentru aceasta îl voi păzi pe dînsul, şi-l voi acoperi, şi, grăind el, îi voi auzi şi-i voi primi rugăciunea.
Cu dînsul sînt în necaz,
Măcar de ar şi cădea în vreo ispită, voi fi împreună cu dînsul şi-i voi aduce îndestulata mîngîiere.
scoate-l-voi pe dînsul şi îl voi proslăvi.
Şi nu numai că îl voi slobozi pe dînsul de cele de scîrbă, ci îl voi şi face vestit.
16 Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi-i voi arăta lui mîntuirea Mea.
Şi îi voi dărui lui să ajungă întru adînci bătrîneţi, şi mai-nainte îi voi arăta mîntuirea ce îl aşteaptă în viaţa viitoare. Pe acestea le-a dobîndit şi Fericitul Iezechia, şi foarte mult se potriveşte lui acest „Scoate-l-voi pe dînsul, şi-l voi proslăvi pe el şi-i voi arăta lui mîntuirea Mea”: că, cerînd adăogire de viaţă, a primit 15 ani, iar din pierderea Asirienilor a cîştigat multă strălucire, Încă şi toţi cei ce nădăjduiesc întru Dumnezeu vor dobîndi tot felul de bunătăţi, după cum ne învaţă istoriile vechi şi după cum mărturisesc cele văzute acum.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]185 000

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Se spune că dihania numită „vasilisc” are şi privirea înveninată.

Psalm 91
 

Sîmbăta legiuia nelucrare, dar nu pe toată, căci sporea mult lucrarea duhovnicească, porunca fiind să zăbovească întru rugăciuni şi întru laude şi să-I aducă îndoite jertfe lui Dumnezeu. Aşadar Legeaporuncea pentru sîmbătă încetarea de ostenelile trupeşti. Tot aşa, fiindcă e slobodă de grijile acestea, şi viaţa ce va să fie s-a numit după cuviinţă „odihnă”. Pentru aceasta strigă şi Fericitul Pavel: „Să ne sîrguim a intra în odihna Lui!”, şi iarăşi: „Apoi, de lipsă este sîmbetirea norodului lui Dumnezeu.” Şi - de vreme ce Psalmul mai-nainte grăieşte cinstea drepţilor şi pedeapsa nedrepţilor, iar acestea se vor face întru încetarea aceea[COLOR=#800080][1][/COLOR]- după cuviinţă a primit această scriere-deasupra.
Bine este a ne mărturisi Domnului şi a cînta numelui Tău, Preaînalte,
2 a vesti de dimineaţă mila Ta şi adevărul Tău în toată noaptea,
Zice: Folositor şi cîştigător lucru este a Te lăuda noaptea şi în fiecare zi pe Tine, Făcătorul de bine, şi a povesti ale Tale faceri de bine, şi iubirea de oameni ce o ai către noi şi adevărul îndreptat asupra celor nedrepţi. Că, folosind adevărul, îi munceşti pe aceia după dreptate, iar pe noi, cei ce avem a Ta cunoştinţă, ne învredniceşti de purtare de grijă.
3 în psaltire cu zece strune, cu cîntare din alăută.
Cu asemenea unelte de cîntare obişnuiau a cînta lui Dumnezeu. Deci zice că: Lovind întru organele legiuite şi făcînd cîntarea de laudă a limbii, cu dreptate este a-Ţi aduce Ţie laudă de mulţumită.
4 Că m-ai veselit, Doamne, întru făptura Ta, şi întru lucrurile mîinilor Tale mă voi bucura.
Că, văzînd zidirile Tale şi negrăitele iconomii, mă bucur, şi mă veselesc şi, de dulceaţa sufletului, îmi pornesc limba spre cîntarea de laudă.
5 Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, foarte s-au adîncit gîndurile Tale!
Iar Simmah, aşa: „foarte adînci sînt gîndurile Tale”, iar Achila şi Teodotion: „s-au adîncit”. Pentru că lucrurile Tale – zice – sînt mari şi minunate (că pe acest „cît” l-a pus întinzător), iar înţelepciunea Ta are adînc neajuns, căci care minte este putincioasă să cerceteze pricinile Proniei Tale? Însă noi îi învăţăm aceasta pe cei ce nu ştiu, iar cei lipsiţi de minte şi care au pierdut cuvîntarea nici nu voiesc a o şti, nici nu suferă a se învăţa de la alţii. Că acestea adaugă:
6 Bărbatul nebun nu va cunoaşte, şi cel nepriceput nu va pricepe acestea,
Pe acestea le-a zis cu deosebire: că cel ce boleşte la minte şi este lipsit de pricepere nu cunoaşte nimic dintru acestea, dar nici nu voieşte să audă ceva despre ele.
7 cînd au răsărit păcătoşii ca iarba şi s-au ivit toţi cei ce lucrează fărădelege, ca să piară în veacul veacului.
Pe acest „s-au ivit”, Achila l-a zis: „au înflorit”. aşa încă şi Simmah. Şi zice: Cei fără de minte nu au voit să priceapă că lucrătorii nelegiuirii s-au ivit din pămînt, şi au înflorit asemenea ierbii şi, după buna-norocire de acum, vor lua pieirea cea veşnică. Că, chemîndu-se doriţi şi fericiţi pe sine-şi, vor vedea degrabă al loru-şi sfîrşit cel de trei ori ticălos.
8 Iar Tu prea-înalt eşti în veac, Doamne.
9 Că, iată, vrăjmaşii Tăi, Doamne, vor pieri, şi se vor risipi toţi cei ce lucrează fărădelegea.
Că aceia se vor veşteji şi se vor strica asemenea ierbii, iar Tu ai stăpînirea asupra tuturor, ca Cel ce eşti mai înalt decît toţi, şi supui sub pedepse pe cei ce sînt ţinuţi de nebunie.
10 Şi se va înălţa ca al inorogului cornul meu
Iar noi, cei ce avem a Ta cunoştinţă, văzînd pierzarea vrăjmaşilor Tăi, ne vom făli întru Tine, ca cei ce ne-am izbăvit de înşelăciunea multor dumnezei şi, primind arma Crucii ca un „corn” asupra patimilor şi a dracilor, ne închinăm Ţie, Celui ce eşti Dumnezeu cu adevărat. Pentru că aici iarăşi l-a adus în mijloc pe inorog, ca, printr-un singur corn, să arate un singur Dumnezeu: că, precum jivina aceea a luat de la fire un corn numai, aşa şi ucenicii bunei-credinţe se închină doar unei Dumnezeiri.
şi bătrîneţele mele - în untdelemn gras.
Iar Simmah, aşa: „învechirea mea, ca un măslin bine înfrunzit.” Că – zice - voi înflori şi voi lepăda bătrîneţele, asemănîndu-mă cu măslinul cel înflorit. Şi, după Cei 70: „Ca de nişte untdelemn mă voi îngrăşa de dulceaţă.”
11 Şi a privit ochiul meu întru vrăjmaşii mei, şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea mea.
Pe acest „a privit”, şi Simmah, şi Teodotion, şi Evreull-a zis: „va privi”, fiindcă cele zise sînt proorocii ale celor ce aveau să fie. Dar, după obicei, Cei 70 le-au tălmăcit ca pe nişte făcute, arătînd şi în acest chip negrăirea împotrivă şi adeverirea proorociei. Că, precum este cu neputinţă ca cele făcute să nu fie făcute, aşa este cu neputinţă ca proorocia Duhului să rămînă neîmplinită. Deci zice: Voi vedea sfîrşitul cel chinuit al celor nedrepţi şi-i voi auzi pe toţi vestindu-l. Şi, minunîndu-se de dreptatea pedepsei, desparte aşa: „şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea”. Aici se cade a pune soroc, apoi a adăuga: „va auzi urechea mea”, adică: Pe mulţi voi auzi povestind pieirea celor ce trăiesc întru fărădelege şi îmi măiestresc nenumărate rele.
12 Dreptul ca finicul va înflori, şi ca cedrul din Liban se va înmulţi.
Deci: După ce au înflorit asemenea ierbii, păcătoşii s-au stins degrabă şi s-au stricat, iar dreptul va urma desimea, fierbinţeala şi hrănirea cedrului, şi a finicului înălţime şi rodire. Şi amîndoi aceşti copaci trăiesc şi rămîn prea-mult, avînd trebuinţă de vreme spre creştere. La fel se întîmplă şi cu fapta bună, care răsare cu multă osteneală şi cu multă vreme, dar, după ce se ridică la înălţime, aduce rod copt şi prea-dulce, şi celui ce o are îi dăruieşte destul acoperămînt şi-l răsădeşte în casa lui Dumnezeu ca întru un Rai dumnezeiesc. Că aceasta o zice mai descoperit prin cele de aici înainte, grăind:
13 Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori.
Şi – zice – cei care s-au asemănat unor asemenea copaci au săditor pe Dumnezeu, iar rai - dumnezeiasca Biserică.
14 Încă se vor înmulţi întru bătrîneţe unse şi bine pătimind vor fi,
15 ca să vestească cum că drept este Domnul Dumnezeul nostru, şi nu este nedreptate întru Dînsul.
Iar Simmah, aşa: „Chiar bătrîni fiind, vor aduce roadă. Graşi şi bine înfrunziţi vor fi, vestind că: Drept este Domnul, Cel ce mă îngrădeşte pe mine, şi nu este nedreptate întru Dînsul.” Că, primind desăvîrşirea făgăduită în viaţa ce va să fie, mai mult rod şi gras Îi vor aduce lui Dumnezeu, lăudînd dreapta Lui hotărîre. Pentru că, văzînd arătată atunci iconomia ascunsă acum, se vor minuna de înţelepciunea lui Dumnezeu şi-I vor lăuda dreptatea. Că „bătrîneţe” a numit desăvîrşirea, cum şi noi îl numim desăvîrşit pe cel îmbătrînit, iar nesăvîrşit pe cel tînăr. Deci prin „bătrîneţe” a arătat desăvîrşirea ce va să fie, întru care rodul dreptăţii va rodi mult înmulţit, şi dreptatea lui Dumnezeu se va face arătată tuturor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]a lucrării trupeşti

Psalm 92
 

Acest „nescris-deasupra la Evrei” nu este în Exapla, nici la Evsevie. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte schimbarea oamenilor, că Dumnezeu este neprefăcut şi neschimbat, aflîndu-Se de-a pururea tot aşa şi într-acelaşi chip: căci nu împărăţeşte pentru o vreme, iar mai tîrziu nu are împărăţia, ci din fire este de-a pururea Împărat. Dar acest lucru nu s-a arătat oamenilor dintotdeauna şi, necunoscîndu-L pe Dînsul prea multă vreme, cei mai mulţi aduceau idolilor slujba cuvenită lui Dumnezeu. Iar după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, cunoştinţa de Dumnezeu a strălucit ca o lumină în toată lumea, că „El este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Deci pentru aceasta zice mintea cea proorocească, mai-nainte văzînd:
Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.
Că - de vreme ce Patima Lui s-a arătat lucru de întristare celor ce ştiau rodul care avea să răsară dintr-însa, după cum strigă Proorocul: „Şi L-am văzut pe El, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Îi era ne-cinstit, lipsind mai mult decît al fiilor oamenilor”, iar după Naşterea din Fecioară, şi după Crucea suferită de bună voie şi după Înălţarea la ceruri, a slobozit razele cele cuvenite lui Dumnezeu - după cuviinţă strigă Proorocul: „Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.” Că nu le-a luat pe cele pe care nu le-a avut, ci le-a arătat pe acelea pe care le avea. Aşa zice şi către Tatăl Său: „Părinte, proslăveşte-Mă cu slava pe care o aveam la Tine mai-nainte de a se face lumea”, nu pentru că ar fi fost neslăvit după înomenire, ci ca să se mărturisească acest cuvînt, adică: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Dînsul ascultaţi-L!”
Îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins,
Dumnezeiescul Pavel ne-a învăţat arătat că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Deci zice că nu de altundeva a primit puterea, pe care mai-nainte nu ar fi avut-o, ci că a folosit a Sa putere asupra războinicilor. Şi cuvîntul cel proorocesc Îl închipuie pe Dînsul ca pe un împărat care se îmbracă cu într-armare împărătească, şi încinge brîu şi se luptă împotriva războinicilor. Apoi, arată isprăvile făcute de aici încolo:
că a întărit lumea, care nu se va clăti.
Zice: A arătat lumea întemeiată, şi întărită de adevărul dumnezeieştii cunoştinţe de Dumnezeu şi izbăvită de înşelăciunea minciunii. Că oamenii nu se mai închină acum unor dumnezei, iar mai tîrziu altora, ci aduc cinstea inchinăciunii adevăratului Dumnezeu.
2 Gata este scaunul Tău de atunci, din veac eşti Tu.
Zice: Nu acum ai primit hirotonia împărăţiei, ci pururea-vecuitoare ai stăpînirea şi veşnică împărăţia. Şi pentru împărăţie a zis şi în Psalmul 44: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”; iar neschimbarea şi neprefacerea Lui ne-a învăţat în Psalmul 101, în care zice: „Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu se vor împuţina.” Că, deşi Te-ai făcut om, nu Te-ai lipsit de dumnezeire, nici nu Te-ai despărţit de Tatăl sau de Preasfîntul Duh, că o Fiinţă este a Preacuratei Treimi, o Împărăţie şi o Domnie. Iar Fericitul Pavel a potrivit amîndouă mărturiile acestea la Stăpînul Hristos.
3 Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile frecările lor.
„Rîuri” îi numeşte pe dumnezeieştii Apostoli şi pe cei ce au primit propovedania după aceea, că aceştia au adus oamenilor toată adăparea, ca nişte rîuri. Aşa i-a numit pe dînşii şi Fericitul Avacum: „De rîuri se va desface pămîntul”, adică se va despărţi şi va primi adăparea. Aşa a zis şi Domnul: „Cel ce crede întru Mine, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui, după cum a zis Scriptura.” Deci „rîurile” acestea şi-au ridicat glasurile, propovăduind dumnezeieştile dogme în vremea călătoriilor lor. Şi „frecări” a numit cărările: că, de vreme ce apele au fire să frece pămîntul supus lor, lucrîndu-şi astfel calea, după cuviinţă frecare a rîurilor a numit călătoria. Că cei ce au crezut întîi propovedania au gătit calea celor următori şi au făcut lor învăţătura neostenicioasă şi fără de trudă.
4 De glasuri de ape multe, minunate sînt înălţările mării.
Căci - cînd rîurile cele mari intră în mare şi opresc năvălirea valurilor asupra nisipurilor, mai mult se umflă valurile din lovirea curgerilor rîurilor – tot aşa, şi cînd dulcea şi buna de băut învăţătură a Apostolilor s-a vărsat în marea cea sărată şi amară a lumii, s-a făcut furtună şi undele s-au ridicat unele peste altele. Aceasta o prooroceşte şi Fericitul Avacum, că - după ce a zis: „De rîuri se va desface pămîntul, vedea-Te-vor pe Tine şi se vor chinui noroadele, risipind apele călătoriei” - a adăugat: „Dat-a adîncul glasul său, înălţimea nălucirile sale”. De o asemenea furtună s-a umplut toată cetatea, că al Însuşi Domnului este glasul: „N-am venit să aduc pace în lume, ci sabie, ca să despart pe om de vecinul lui, pe fiu de tatăl lui, pe fiică de mumă-sa, pe noră de soacră-sa.” Ci începutul propovedaniei era tulburat, iar acum Stăpînul mării a certat viforul, şi ea a stat întru linişte, şi s-au domolit undele ei şi s-a făcut alinare mare.
Minunat este întru cele înalte Domnul.
Iar Achila, aşa: „Prea-mare este întru înălţime Domnul.” Şi foarte cu potrivire a adăugat stihul lîngă cele zise, arătînd vîrtutea Celui ce face acestea: că prea-mare este, şi prea-înalt, şi Domn şi Care are putere nici măsurată cu limba, nici ajunsă de minte. Iar „înalţi” numeşte pe Patriarhii cei mari, şi pe Prooroci, şi pe Sfinţiţii Apostoli şi pe toţi cei asemenea acestora.
5 Mărturiile Tale s-au încredinţat foarte.
Pe acestea toate, de demult le-ai mai-nainte vestit şi mai-nainte le-ai propovăduit prin Sfinţii Tăi Prooroci, şi adevărul s-a arătat prin mărturia lucrurilor. Bună este încă şi adăugirea lui „foarte”, în loc de: Nici cît de puţin nu e cu putinţă a vedea minciună întru proorocii, ci toate cele acum văzute s-au mai-nainte grăit cu de-amănuntul.
Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile.
Iar lucrul mai mare decît orice şi mai bun decît toate bunătăţile e că desfătarea celor dăruite nu este vremelnică, nici cu oarecare vremi hotărîtă, ca slujba Iudeilor, ci netrecătoare, şi statornică şi veşnică, fiindcă acestea sînt potrivite şi cuviincioase „casei”, adică Bisericii Tale. Iar dumnezeiescul Pavel a numit „casă a lui Dumnezeu” adunarea credincioşilor, căreia Proorocul a zis că i se cuvine sfinţenia. Deci ni se cuvine nouă, după sfătuirea apostolească, a ne curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului şi a săvîrşi sfinţenia întru frica lui Dumnezeu, ca, făcîndu-ne casă vrednică a lui Dumnezeu, să-L primim înlăuntrul nostru pe Locuitorul cel veşnic.

Psalm 93
 

Acest „nescris-deasupra la Evrei” nu este în Exapla, nici la Evsevie. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte schimbarea oamenilor, că Dumnezeu este neprefăcut şi neschimbat, aflîndu-Se de-a pururea tot aşa şi într-acelaşi chip: căci nu împărăţeşte pentru o vreme, iar mai tîrziu nu are împărăţia, ci din fire este de-a pururea Împărat. Dar acest lucru nu s-a arătat oamenilor dintotdeauna şi, necunoscîndu-L pe Dînsul prea multă vreme, cei mai mulţi aduceau idolilor slujba cuvenită lui Dumnezeu. Iar după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, cunoştinţa de Dumnezeu a strălucit ca o lumină în toată lumea, că „El este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Deci pentru aceasta zice mintea cea proorocească, mai-nainte văzînd:
Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.
Că - de vreme ce Patima Lui s-a arătat lucru de întristare celor ce ştiau rodul care avea să răsară dintr-însa, după cum strigă Proorocul: „Şi L-am văzut pe El, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Îi era ne-cinstit, lipsind mai mult decît al fiilor oamenilor”, iar după Naşterea din Fecioară, şi după Crucea suferită de bună voie şi după Înălţarea la ceruri, a slobozit razele cele cuvenite lui Dumnezeu - după cuviinţă strigă Proorocul: „Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat.” Că nu le-a luat pe cele pe care nu le-a avut, ci le-a arătat pe acelea pe care le avea. Aşa zice şi către Tatăl Său: „Părinte, proslăveşte-Mă cu slava pe care o aveam la Tine mai-nainte de a se face lumea”, nu pentru că ar fi fost neslăvit după înomenire, ci ca să se mărturisească acest cuvînt, adică: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Dînsul ascultaţi-L!”
Îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins,
Dumnezeiescul Pavel ne-a învăţat arătat că Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Deci zice că nu de altundeva a primit puterea, pe care mai-nainte nu ar fi avut-o, ci că a folosit a Sa putere asupra războinicilor. Şi cuvîntul cel proorocesc Îl închipuie pe Dînsul ca pe un împărat care se îmbracă cu într-armare împărătească, şi încinge brîu şi se luptă împotriva războinicilor. Apoi, arată isprăvile făcute de aici încolo:
că a întărit lumea, care nu se va clăti.
Zice: A arătat lumea întemeiată, şi întărită de adevărul dumnezeieştii cunoştinţe de Dumnezeu şi izbăvită de înşelăciunea minciunii. Că oamenii nu se mai închină acum unor dumnezei, iar mai tîrziu altora, ci aduc cinstea inchinăciunii adevăratului Dumnezeu.
2 Gata este scaunul Tău de atunci, din veac eşti Tu.
Zice: Nu acum ai primit hirotonia împărăţiei, ci pururea-vecuitoare ai stăpînirea şi veşnică împărăţia. Şi pentru împărăţie a zis şi în Psalmul 44: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”; iar neschimbarea şi neprefacerea Lui ne-a învăţat în Psalmul 101, în care zice: „Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu se vor împuţina.” Că, deşi Te-ai făcut om, nu Te-ai lipsit de dumnezeire, nici nu Te-ai despărţit de Tatăl sau de Preasfîntul Duh, că o Fiinţă este a Preacuratei Treimi, o Împărăţie şi o Domnie. Iar Fericitul Pavel a potrivit amîndouă mărturiile acestea la Stăpînul Hristos.
3 Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor, ridica-vor rîurile frecările lor.
„Rîuri” îi numeşte pe dumnezeieştii Apostoli şi pe cei ce au primit propovedania după aceea, că aceştia au adus oamenilor toată adăparea, ca nişte rîuri. Aşa i-a numit pe dînşii şi Fericitul Avacum: „De rîuri se va desface pămîntul”, adică se va despărţi şi va primi adăparea. Aşa a zis şi Domnul: „Cel ce crede întru Mine, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui, după cum a zis Scriptura.” Deci „rîurile” acestea şi-au ridicat glasurile, propovăduind dumnezeieştile dogme în vremea călătoriilor lor. Şi „frecări” a numit cărările: că, de vreme ce apele au fire să frece pămîntul supus lor, lucrîndu-şi astfel calea, după cuviinţă frecare a rîurilor a numit călătoria. Că cei ce au crezut întîi propovedania au gătit calea celor următori şi au făcut lor învăţătura neostenicioasă şi fără de trudă.
4 De glasuri de ape multe, minunate sînt înălţările mării.
Căci - cînd rîurile cele mari intră în mare şi opresc năvălirea valurilor asupra nisipurilor, mai mult se umflă valurile din lovirea curgerilor rîurilor – tot aşa, şi cînd dulcea şi buna de băut învăţătură a Apostolilor s-a vărsat în marea cea sărată şi amară a lumii, s-a făcut furtună şi undele s-au ridicat unele peste altele. Aceasta o prooroceşte şi Fericitul Avacum, că - după ce a zis: „De rîuri se va desface pămîntul, vedea-Te-vor pe Tine şi se vor chinui noroadele, risipind apele călătoriei” - a adăugat: „Dat-a adîncul glasul său, înălţimea nălucirile sale”. De o asemenea furtună s-a umplut toată cetatea, că al Însuşi Domnului este glasul: „N-am venit să aduc pace în lume, ci sabie, ca să despart pe om de vecinul lui, pe fiu de tatăl lui, pe fiică de mumă-sa, pe noră de soacră-sa.” Ci începutul propovedaniei era tulburat, iar acum Stăpînul mării a certat viforul, şi ea a stat întru linişte, şi s-au domolit undele ei şi s-a făcut alinare mare.
Minunat este întru cele înalte Domnul.
Iar Achila, aşa: „Prea-mare este întru înălţime Domnul.” Şi foarte cu potrivire a adăugat stihul lîngă cele zise, arătînd vîrtutea Celui ce face acestea: că prea-mare este, şi prea-înalt, şi Domn şi Care are putere nici măsurată cu limba, nici ajunsă de minte. Iar „înalţi” numeşte pe Patriarhii cei mari, şi pe Prooroci, şi pe Sfinţiţii Apostoli şi pe toţi cei asemenea acestora.
5 Mărturiile Tale s-au încredinţat foarte.
Pe acestea toate, de demult le-ai mai-nainte vestit şi mai-nainte le-ai propovăduit prin Sfinţii Tăi Prooroci, şi adevărul s-a arătat prin mărturia lucrurilor. Bună este încă şi adăugirea lui „foarte”, în loc de: Nici cît de puţin nu e cu putinţă a vedea minciună întru proorocii, ci toate cele acum văzute s-au mai-nainte grăit cu de-amănuntul.
Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile.
Iar lucrul mai mare decît orice şi mai bun decît toate bunătăţile e că desfătarea celor dăruite nu este vremelnică, nici cu oarecare vremi hotărîtă, ca slujba Iudeilor, ci netrecătoare, şi statornică şi veşnică, fiindcă acestea sînt potrivite şi cuviincioase „casei”, adică Bisericii Tale. Iar dumnezeiescul Pavel a numit „casă a lui Dumnezeu” adunarea credincioşilor, căreia Proorocul a zis că i se cuvine sfinţenia. Deci ni se cuvine nouă, după sfătuirea apostolească, a ne curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului şi a săvîrşi sfinţenia întru frica lui Dumnezeu, ca, făcîndu-ne casă vrednică a lui Dumnezeu, să-L primim înlăuntrul nostru pe Locuitorul cel veşnic.

Multumiri Nina,pentru aceasta postare,de mult doream sa am o talmacire a psalmilor dar nu am gasit decat o carticica mica cu cativa psalmi explicati.Chiar daca formularea frazelor este putin diferita fata de psaltirea care se gaseste la noi in magazinele cu obieste de cult, intelesul este acelasi.Inca odata multumesc.
Intreba cineva pe un sfant parinte urmatorul lucru"_daca Dumnezeu este bun si drept de ce in Psalmi care sunt unele dintre cele mai tari rugaciuni acestea sunt de multe ori blesteme autentice (ex ps. 1o8????).Raspunsul a fost urmatorul"_razboiul crestinului nu este cu oamenii ci cu duhurile rautatii,asadar,prin citirea psalmilor noi declaram razboi diavolului.

Psalm 93 -1 care anuleazea pe "psalm 93"
 

Este arătat că alţii au pus scrierea-deasupra, iar nu Proorocul, şi nici cei ce l-au tălmăcit pe acesta dintru început. Iar pricina Psalmului este aceasta: mulţi din Iudei - şi boieri, şi împăraţi - au iubit nelegiuirea, şi scoteau hotărîrea judecînd cu nedreptate şi îndrăzneau ucideri, vînzînd sîngele celor nevinovaţi pentru daruri. Pe aceştia i-a prihănit şi Fericitul Isaia, zicînd: „Ascultaţi, domnii Sodomei... ”, şi iarăşi: „Boierii tăi sînt nesupuşi, iubind darurile, căutînd răsplătire, nejudecîndu-i pe sărmani şi neluînd aminte la judecata văduvelor.” Şi nu i-a prihănit numai, ci i-a şi sfătuit: „Judecaţi sărmanului şi faceţi dreptate văduvei!” Şi Fericitul Avacum a făcut această prihănire şi, aducîndu-I rugăciune lui Dumnezeu, zicea: „Vei face pe oameni ca pe peştii mării şi ca pe nişte tîrîtoare ce nu au povăţuitor, şi cel necredincios mănîncă de tot pe cel drept.” Tot aşa prihăneşte nedreptatea acestora şi minunatul Eremia, şi încă şi ceilalţi Prooroci. Mai-nainte văzîndu-le pe acestea de departe cu ochii prooroceşti, dumnezeiescul David a scris Psalmul ca oamenii din vremile acelea să dobîndească folosul prin cîntarea de laudă ce se făcea în dumnezeiasca Biserică. Şi ne învaţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi pedeapsa celor ce trăiesc întru răutate. Şi închipuie Psalmul despre faţa celor ce s-au hrănit şi s-au crescut întru buna-credinţă care le-au pătimit pe acestea de la nedrepţii aceia.
Dumnezeul izbîndirilor, Domnul, Dumnezeul izbîndirilor cu îndrăzneală a stătut.
Iar în loc de acest „cu îndrăzneală a stătut”, Achila a zis: „arată-Te”. Aşa încă şi ceilalţi tălmăcitori. Şi zice: Te rog pe Tine, Dumnezeul tuturor, şi Stăpînul şi Cel ce ocîrmuieşti zidirea şi aduci pedeapsa cea vrednică asupra celor nedrepţi, să mă auzi şi să-mi primeşti rugăciunea.
2 Înalţă-Te, Cel ce judeci pămîntul, răsplăteşte răsplătirea celor mîndri!
Arată tuturor înălţimea stăpînirii Tale şi surpă sprînceana celor trufaşi, învăţîndu-i prin lucru că Tu eşti al lumii Judecător.
3 Pînă cînd păcătoşii, Doamne, pînă cînd păcătoşii se vor făli?
4 Pînă cînd vor spune şi vor grăi nedreptate toţi cei ce lucrează fărădelege?
Nu se roagă ca cei fără de lege să pătimească pierzare, ci să nu stăpînească, pentru ca stăpînirea să nu le fie îndemn către nedreptate.
5 Pe norodul Tău, Doamne, l-au împilat, şi moştenirea Ta au necăjit.
6 Pe văduvă şi pe sărman au ucis, şi pe nemernic l-au omorît.
Tot felul de nedreptăţi se îndrăznesc de dînşii – o Stăpîne! – şi pentru stăpînire se trufesc şi folosesc cuvinte nedrepte. Iar lucrările lor sînt mai grele decît cuvintele, că cele lipsite de soţi şi cei ce tînguiesc sărmănia părinţilor lor zac înaintea lor ca un vînat gata, iar cei ce din neamuri s-au apropiat la Legealui Dumnezeu şi au dorit să petreacă după legile Tale pătimesc de la dînşii junghierea cea nedreaptă. Că pe aceştia i-a numit „nemernici”.
7 Şi au zis: Nu va vedea omul, nici va pricepe Dumnezeul lui Iacov!
Zice: Iată întinderea păgînătăţii, căci le îndrăznesc pe acestea nesocotind că-i priveşti şi că porţi grijă de lucrurile omeneşti. Şi nu aşa prost este adăugat acest „Dumnezeul lui Iacov”, ci spre creşterea mustrării, că - cunoscînd multă purtare de grijă a lui Dumnezeu împrejurul norodului: cea prin Prooroci, cea prin Preoţi, cea în război, cea în vreme de pace - nu se înfricoşează de Dumnezeul tuturor ca de Cel ce îi vede.
De aici înainte, le aduce lor sfătuire şi dojenire, nu numai celor ce într-acea vreme boleau cu unele ca acestea, ci şi celor ce pînă acum stăpînesc într-acest fel:
8 Înţelegeţi dar, cei fără de minte întru norod! Şi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă vreodată!
Deci: O nebuni! – tîrziu cîndva voiţi a cunoaşte şi a vă învăţa firea lucrurilor! Că asemenea pînzei de păianjen este starea vieţii de acum.
9 Cel ce a zidit urechea au nu aude? Sau Cel ce a zidit ochiul au nu priveşte?
Foarte cu siloghism[COLOR=#800080][1][/COLOR] a adus lor învăţătura, că zice: Cel ce a zidit ochiul din tină şi i-a dăruit lui lucrarea cea văzătoare; şi, de asemenea, a făcut urechile şi le-a dăruit simţirea cea auzitoare, nu vede El, nici nu aude? Oare Ziditorul acestora este lipsit de lucrarea pe care o dăruieşte altora?

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Raţionament deductiv compus din trei părţi, în urma căruia cea de a treia judecată (concluzia) se deduce din prima (premiza majoră), prin mijlocirea celei de a doua (premiza minoră). Deci: dacă ochiul este pentru vedere, şi dacă a fost zidit de Dumnezeu, atunci negreşit că Dumnezeu este înzestrat cu vedere.

Psalm 93 -2
 

10 Cel ce pedepseşte neamurile nu va mustra?
Zice: Adică supune sub pedepse neamurile – care nu au primit nici Lege, nici nu s-au îndulcit de învăţătură proorocească - şi nu va mustra nelegiuirea voastră?
11 Cel ce învaţă pe om cunoştinţa,
Şi apoi, El a zidit cuvîntătoare[COLOR=#800080][1][/COLOR]firea oamenilor, iar prin cele ce se văd în zidire şi prin cele ce se fac în fiecare zi dă încă mai multă cunoştinţă.
Domnul, cunoaşte gîndurile oamenilor că sînt deşarte.
Nu numai că vede şi aude, ci ştie încă şi gîndurile noastre, cele ce cugetă lucruri mincinoase pentru Pronia Lui.
Aşa, dîndu-le acelora tămăduirea potrivită, aduce celor nedreptăţiţi îndestulată mîngîiere, şi închipuie cuvintele într-acest chip, ca mai adevărat să o lucreze pe dînsa.
12 Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el.
Că mulţi s-au obişnuit a-i numi ticăloşi pe cei ce îmbrăţişează buna–credinţă şi se depărtează de nedreptate. Iar eu îi numesc pe dînşii doriţi şi fericiţi, ca pe unii ce se iscusesc întru învăţătură şi culeg folosul dumnezeieştii Legi.
13 Ca să-l îmblînzeşti pe el în zilele cele rele,
Că cel ce primeşte puţină certare în viaţa aceasta de acum va avea mai blînd divanul[COLOR=#800080][2][/COLOR]ce va să fie. Că „zi rea” a numit munca cea veşnică.
pînă ce se va săpa păcătosului groapă.
Că cei ce au îmbrăţişat nelegiuirea se vor da pedeapsei celei necurmate: că, precum celui căzut în groapă adîncă îi este cu neputinţă a ieşi dacă nu-l ajută nimeni, aşa este cu neputinţă a scăpa de munca cea veşnică, de nu ar vrea aceasta dumnezeiasca iubire de oameni.
14 Că nu va lepăda Domnul norodul Său, şi moştenirea Sa nu o va părăsi,
„Moştenire” l-a numit nu numai pe Israil, ci mai ales pe norodul cel din neamuri. Că pentru acela a zis Fericitul Moisi: „Şi s-a făcut partea Domnului norodul lui Iacov, Israil – funia moştenirii Lui”; iar pe norodul cel nou, pe care Dumnezeul cel din Dumnezeu L-a cîştigat Lui-Şi prin moartea Sa de bună voie, dumnezeiescul Apostol îl numeşte „împreună-moştenitor”, că El hotărăşte nou aşezămîntşi parte adevărată pe aceia pe care i-a zidit prin baia celei de-a doua naşteri. Încă şi în viaţa aceasta de acum dumnezeiescul norod va dobîndi cuviincioasa purtare de grijă, ca cel ce s-a făcut moştenire şi norod al Lui.
15 pînă ce dreptatea se va întoarce la judecată.
Va dobîndi această purtare de grijă pînă ce se va arăta dreptatea lui Dumnezeu făcînd judecata tuturor oamenilor. Şi cuvîntul însemnează înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru şi lepădarea Iudeilor. Fiindcă „dreptate” L-a numit pe Însuşi Stăpînul Hristos, că El S-a numit şi Soare al dreptăţii, şi pentru Dînsul a zis Fericitul Pavel: „S-a dat nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, şi sfinţenie şi izbăvire.” Deci - pomenind purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi zicînd că „Domnul nu va lepăda pe norodul Său şi nu va părăsi moştenirea Sa”, dar văzînd lepădarea lor de Dînsul ce avea să fie - a adăugat după cuviinţă: „pînă cînd dreptatea se va întoarce la judecată.” Că, pînă cînd nu se vor lepăda de arătarea dreptăţii, tot vor dobîndi purtarea de grijă cea de sus.
Şi cei ce se ţin de dînsa sînt toţi cei drepţi cu inima.
Iar Achila şi Teodotion: „şi, în urma ei, toţi cei drepţi la inimă.” Că mîntuirii acesteia, pe care a numit-o „dreptate”, vor urma cei ce au mintea curată de necredinţă şi gîndesc gînduri drepte. Iar acestor zise se potrivesc şi graiurile Domnului: că, văzînd pe Petru şi pe Andrei aruncîndu-şi năvodul în mare, le-a zis lor: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pe voi pescari de oameni!”; iar celui ce a zis: „Dă-mi voie să mă duc să-l îngrop pe tatăl meu”, Domnul i-a zis: „Lasă pe morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu, venind, urmează-Mi Mie!” Deci pentru Iudei - zice - va face purtare de grijă pînă la lepădarea lor, iar pe cei drepţi la inimă îi va avea următori, urmîndu-I Lui, şi ţinîndu-se de Dînsul şi nicidecum suferind a-L părăsi pe Dînsul.
16 Cine se va scula cu mine asupra celor ce viclenesc, sau cine va sta împreună cu mine împotriva celor ce lucrează fărădelege?
Iar Simmah, mai descoperit: „Cine se va scula pentru mine împotriva celor lucrători de rele, sau cine va sta pentru mine împotriva celor ce lucrează nedreptăţi?” De tot ajutorul omenesc – zice – sînt pustiu, dar am marele ajutor care poate a risipi cu lesnire ceata celor împotrivnici. Că aceasta a arătat prin cele adăugate:
17 De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu.
Că, de nu aş fi dobîndit purtarea de grijă de la Dînsul, m-ar fi dat negreşit la moarte.
18 De am zis: S-a clătit piciorul meu - mila Ta, Doamne, mi-a ajutat mie.
Căci, chemînd a Ta purtare de grijă şi învăţînd a mea neputinţă, îndată am dobîndit iubirea Ta de oameni.
19 După mulţimea durerilor mele în inima mea au veselit sufletul meu mîngîierile Tale.
Şi deopotrivă cu durerile am primit mîngîierea de la bunătatea Ta. Aşa a zis şi Fericitul Pavel: „Precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mîngîierea noastră.” Şi iarăşi: „Întru toate necăjindu-ne, dar nu strîmtorîndu-ne; lipsindu-ne, dar nu deznădăjduindu-ne; goniţi, dar nu părăsiţi; lepădaţi, dar nu pieriţi.”
20 Să nu fie împreună cu Tine scaunul fărădelegii, cel ce zideşte osteneală peste poruncă!
Iar Simmah, mai descoperit: „Au doar se va împreuna cu Tine scaunul nedreptăţirii, cel ce închipuie ticăloşie împotriva poruncii?” Nu vei suferi – zice – să Te împărtăşeşti de nedreptate cu cei ce judecă fărădelegea, care scot hotărîre împotrivnică celor hotărîte de Tine şi trag asupra loru-şi ticăloşia ce răsare de aici. Că „scaun al nedreptăţii şi al nelegiuirii” i-a numit pe judecătorii cei nedrepţi, care drept roadă a nedreptăţii seceră osteneală şi ticăloşie.
21 Vîna-vor asupra sufletului dreptului, şi sînge nevinovat vor osîndi.
Că lucrul nelegiuirilor acestor judecători este să folosească toată măiestria asupra drepţilor şi să hotărască asupra celor nevinovaţi şi fără prihană moarte şi celelalte pedepse, adică: înfricoşări, şi surghiuniri şi cele asemenea acestora.
22 Şi S-afăcut mie Domnul spre scăpare, şi Dumnezeul meu – spre ajutorul nădejdii mele.
Iar eu am dobîndit purtarea de grijă de la Stăpînul, şi pe Dînsul L-am avut cetate tare.
23 Şi le va răsplăti lor Domnul fărădelegea lor, şi după răutatea lor îi va pierde pe dînşii Domnul Dumnezeu.
Iar aceia îşi vor culege roadele ostenelilor lor şi vor primi simbriile vrednice răutăţii lor. Acestea s-au scris nu numai acelora, ci şi tuturor oamenilor, că Dumnezeu, purtînd de grijă pentru toţi, le aduce potrivită tămăduire tuturor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Raţională”; în elineşte, „logos” înseamnă şi „cuvînt”, şi „raţiune”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Judecata lui Dumnezeu, cum am mai zis.

Psalm 94
 

Iosia[COLOR=#800080][1][/COLOR], împăratul Iudeilor, a fost foarte bine-credincios. Acesta, după ce a văzut că cea mai mare parte a norodului a îmbrăţişat slujba idolilor, a poruncit ca toţi preoţii idolilor să se junghie, şi capiştile lor să se surpe din temelii. Şi, săpînd mormintele preoţilor idoleşti, a ars de tot şi oasele acestora, împreună cu capiştile dracilor. Apoi, aducînd tot norodul, l-a dojenit să se pocăiască, şi pe Dumnezeu să-L milostivească, şi în acest chip să scape de desăvîrşita pierzare ce se îngrozise asupra lui, că Olda Proorociţa proorocise la tot norodul grele şi cumplite pedepse. Deci, mai-nainte văzîndu-le pe acestea de departe cu ochii cei prooroceşti, Fericitul David a scris Psalmul spre folosul acelora şi spre învăţătura tuturor oamenilor. Şi s-a închipuit Psalmul despre faţa lui Iosia şi a preoţilor lui Dumnezeu.
Veniţi să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu, Mîntuitorului nostru!
Înainte-cuvîntarea este a celor ce dănţuiau şi se bucurau pentru izbăvirea de păgînătate. Şi zice: Cu toţii să trimitem cîntarea de biruinţă sus, lui Dumnezeu. Că strigarea este glasul celor ce biruiesc. Şi, biruind ceata bine-credincioşilor pe a celor rău-credincioşi, după cuviinţă aduce lui Dumnezeu cîntarea de biruinţă. „Şi mai vîrtos face aceasta ceata Apostolilor şi a Mucenicilor. Şi, într-alt fel. toţi cei ca dînşii ar fi putut să înţeleagă că şi lor li s-a zis acest «Veniţi să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu, Mîntuitorului nostru!», Celui ce a săvîrşit mîntuirea noastră prin Patimile Sale ca să ne învrednicească nepătimirii pe noi, pe toţi, Celui ce a voit a Se pogorî pînă la iad ca să ne suie pe noi la ceruri.”
2 Să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire, şi în Psalmi să strigăm Lui.
Zice: Mai-nainte de vremea pedepsei să ne pocăim, şi mai-nainte de a se scoate hotărîrea asupra noastră să-L îmblînzim pe Stăpînul şi să-I aducem cuviincioasa cîntare de laudă.
Apoi, ne învaţă biruinţa lui Dumnezeu şi biruirea idolilor:
3 Că Dumnezeu este mare Domn şi Împărat mare peste tot pămîntul;
Că negrăită este puterea Stăpînului nostru: Acesta este Dumnezeu adevărat, Acesta are stăpînirea asupra tuturor şi mustră mincinoasa numire a celor ce se numesc (dar nu sînt) dumnezei. Apoi, pe cît e cu putinţă firii omeneşti, arată semnele dumnezeieştii puteri:
4 că în mîna Lui sînt marginile pămîntului, şi înălţările munţilor ale Lui sînt;
5 că a Lui este marea şi El a făcut-o pe dînsa, şi uscatul mîinile Lui l-au zidit.
Al tuturor este Făcător, al tuturor Stăpîn, El pe toate le chiverniseşte, în mîna Lui cuprinde zidirea. El a zidit cu cuvîntul fiinţa cea umedă şi uscatul, ale Lui sînt şi vîrfurile munţilor, chiar dacă dracii ar îndupleca de nenumărate ori pe oamenii cei fără de minte să le zidească acolo capişti[COLOR=#800080][2][/COLOR].
6 Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Dînsul şi să plîngem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi!
Deci să alergăm împreună cu osîrdie, şi să-I aducem Lui cinste şi închinăciune cuviincioasă şi, tînguindu-ne şi lăcrimînd, să cerem milă, că El este Făcătorul nostru şi Stăpînul. Şi istoria ne învaţă lacrimile Iosiei şi ale norodului, pe care le-au vărsat după citirea Legii[COLOR=#800080][3][/COLOR].
7 Că El este Dumnezeul nostru, şi noi – norodul păşunii Lui şi oile mîinii Lui.
Din fire El este stăpîn al nostru şi cu covîrşire este Dumnezeu al nostru, că ne numeşte „norod al Său” şi face purtare de grijă de noi ca pentru nişte oi ale Sale. Încă şi Însuşi Domnul zice, după înomenirea Sa cea necuprinsă: „Oile Mele glasul Meu îl aud.” Şi iarăşi: „Eu sînt Păstorul cel bun, şi sufletul Meu Îmi pun pentru oi”, şi celelalte. Apoi, de aici îngrozeşte cu pedeapsă pe cei ce nu se pleacă şi nu cred, înfricoşîndu-i cu pomenirea părinţilor şi, prin prihănirea aceea, neguţătorind folosul.
8 Astăzi glasul Lui de aţi auzi: Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre întru întărîtare,
Fiindcă, pentru a Sa iubire de oameni, Stăpînul a trecut cu vederea păgînătatea voastră mai dinainte, acum dar, cînd vă sfătuieşte şi vă aduce mîntuitoarea învăţătură, ascultaţi-L pe Dînsul şi nu urmaţi nestatornica şi împotrivitoarea socoteală a părinţilor voştri. Că „întărîtare” a numit împotrivă-grăirea ce s-a făcut de multe ori în pustie. Aşa a zis şi întru alt Psalm: „De cîte ori L-au amărît pe El în pustie, mîniatu-L-au pe Dînsul în pămînt fără de apă.” Şi a arătat şi socoteala lor cea de sine-şi aleasă, că nu aşa prost a zis „să nu vă învîrtoşaţi”, ci: „Să nu învîrtoşaţi inimile voastre”, învăţîndu-i că sînt ziditori ai unei inimi ca aceasta. Apoi, pomeneşte mai descoperit nesupunerea părinţilor:
precum în ziua ispitirii în pustie, unde M-au ispitit părinţii voştri, ispititu-M-au şi au văzut lucrurile Mele.
9 Patruzeci de ani
Că - de vreme ce n-au voit a intra în pămîntul făgăduit, ci, cuprinşi de frică şi temere necuvîntătoare, au grăit împotrivă lui Dumnezeu celui ce le poruncea, zicînd cum că vor fi ucişi, iar copiii lor robiţi – i-a făcut să petreacă în pustie vreme de 40 de ani, pînă ce s-au cheltuit, adică au murit.
am urît neamul acela, şi am zis: Pururea rătăcesc cu inima!
Iar Achila şi Simmah, în loc de „am urît”, au pus: „neplăcut Mi s-a făcut”. Pentru aceasta – zice - am urît neamul acesta, văzînd uşurătatea şi spulberarea minţii lor.
10 Şi ei n-au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mînia Mea: Nu vor intra întru încetarea Mea!
Dar cei ce n-au voit a lua aminte la îngrozirile cele întărite cu jurămînt n-au vrut nici să dezlege îngrozirea prin căinţă, şi de aceea n-au dobîndit pămîntul făgăduit părinţilor lor, că pămîntul acela l-a numit „încetarea” Lui, ori, după ceilalţi tălmăcitori, „odihna”. Că - de vreme ce, călătorind în pustie, făceau dese mutări, Cortul întru care socoteau că locuieşte Dumnezeu povăţuind înainte, iar în pămîntul făgăduinţei au încetat din călătorie şi Cortul s-a aşezat în locurile afierosite lui – după cuviinţă a numit pămîntul făgăduinţei „încetare”. Iar „căi ale lui Dumnezeu” a numit iconomiile.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Pentru Iosia şi cele povestite mai departe despre el de Fericitul Teororit, vezi Cartea a patra a Împăraţilor, capitolele 22, 23, şi Cartea a doua a Cronicilor, capitolele 34, 35,

[COLOR=#800080][2][/COLOR]E vorba de capiştile de pe înălţimi, aşa-zisele „sanctuare”, pe care Iosia şi alţi împăraţi bine-credincioşi s-au străduit să le nimicească.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Împăratul a plîns şi şi-a sfîşiat hainele fiindcă Legea fusese uitată de mult şi mînia lui Dumnezeu era asupra lor (vezi Cartea a doua a Cronicilor 34:18,19).

Psalm 95
 

Nici Fericitul David n-a scris această scriere-deasupra, nici cei ce au tălmăcit proorocia dintru început, ci, după cum se pare, altul oarecare a pus-o, văzînd înţelegerea cea de deasupra[COLOR=#800080][1][/COLOR] a Psalmului. Căci, într-adevăr, înţelegerea pe deasupra a slovei se potriveşte şi celor ce se întorseseră din Babilon şi zidiseră dumnezeiasca Biserică, fiindcă întru dînşii s-a zugrăvit umbrit mîntuirea tuturor oamenilor. Însă proorocia mai-nainte vesteşte cea dintîi şi cea de a doua arătare a lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, şi Judecata ce va să fie şi mîntuirea ce s-a dat neamurilor.
Cîntaţi Domnului cîntare nouă,
Că, pentru lucruri noi, este trebuinţă şi de noi cîntări de laudă.
cîntaţi Domnului, tot pămîntul!
Cum se potrivesc acestea Iudeilor, cărora li se da război de la toţi oamenii? Că cei ce au văzut slobozenia lor nu s-au bucurat, ci, dimpotrivă, s-au îngreuiat şi s-au ispitit a-i împresura cu multe feluri de rele, iar proorocescul cuvînt cheamă pe toată lumea spre dănţuire.
2 Cîntaţi Domnului, bine-cîntaţi numele Lui, binevestiţi din zi în zi mîntuirea Lui!
Zice: În fiecare zi vestiţi facerea Lui de bine. Apoi, învaţă şi cui se cuvine a aduce vestirea:
3 Vestiţi întru neamuri mărirea Lui, întru toate noroadele minunile Lui!
Îndulcească-se tot neamul oamenilor de învăţătura aceasta şi să înveţe dumnezeieştile faceri de minuni.
4 Că mare este Domnul şi lăudat foarte. Înfricoşat este mai presus decît toţi dumnezeii.
Că Domnul tuturor are negrăită mărime, şi a arătat puterea Sa asupra dumnezeilor mincinoşi, vădind înşelăciunea lor. Şi a arătat acest lucru prin cele adăugate:
5 Că toţi dumnezeii neamurilor sînt draci, iar Domnul cerurile a făcut.
Pentru Dînsul zice şi Fericitul Pavel: „De-ar fi cunoscut, nu ar fi răstignit pe Însuşi Domnul slavei.” Că cei ce se numeau „dumnezei” s-au arătat draci răi, iar Dumnezeul nostru S-a arătat făcător al cerurilor: căci, în vremea Patimii Lui celei de voie, nu numai că soarele s-a întunecat, şi pietrele s-au despicat şi catapeteasma Bisericii s-a sfîşiat, ci şi Puterile cerurilor s-au clătinat. Şi, în scurt să zic, toate acestea îngrozeau cu desfiinţarea, văzînd pe Cel ce poartă toate spînzurat pe Cruce.
6 Mărturisire şi frumuseţe - înaintea Lui; sfinţenie şi mare cuviinţă - întru sfinţirea Lui.
Că şi după ce a luat asupră-Şi firea omenească şi S-a arătat oamenilor prin aceasta sloboade strălucirile marii Sale cuviinţe şi pe toţi îi trage spre închinăciune. Că „sfinţenie a Lui” a numit Biserica pe care a luat-o asupră-Şi. Iar „frumuseţea” a pomenit-o şi în Psalmul 44, cînd a zis: „... frumos cu podoaba mai mult decît fiii oamenilor.”
7 Aduceţi Domnului strămoşiile neamurilor, aduceţi Domnului mărire şi cinste!
8 Aduceţi Domnului mărire numelui Lui!
Deci: Alergaţi, toţi oamenii, către Stăpînul ce voieşte să vă mîntuiască şi Lui aduceţi închinăciunea cea cuviincioasă. Şi, nevăzîndu-L pe Făcătorul de bine cu ochii trupului, numelui Lui aduceţi cîntarea de laudă!
Ridicaţi jertfe şi intraţi în curţile Lui!
9 Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfîntă a Lui!
„Jertfe” le numeşte pe cele cuvîntătoare, pe care le vedem aducîndu-se şi jertfindu-se totdeauna de preoţi. Iar prin mulţimea „curţilor” însemnează bisericile. Şi, dealtfel, nu a poruncit aceasta Iudeilor, ca cineva să creadă că e vorba de jertfele Legii celei vechi, ci „strămoşiilor neamurilor”, care aduc în biserici jertfele Noului Aşezămînt. Dumnezeu a mai-nainte vestit pentru acestea şi prin alt Prooroc, vorbind către Iudei: „Nu este voia Mea întru voi şi jertfă nu voi primi din mîinile voastre. Că, de la răsăriturile soarelui pînă la apusuri, mare este numele Meu întru neamuri, şi în tot locul se aduce numelui Meu tămîie şi jertfă curată.”
Să se clatine de faţa Lui tot pămîntul!
Iar Achila: „Chinuiţi de naştere de la faţa Lui, tot pămîntul!” Aşa încă şi Simmah. Şi se aseamănă acestea cu cele zise de Proorocul Isaia: „Pentru frica Ta, Doamne, în pîntece am luat, şi am chinuit şi am născut duhul mîntuirii Tale, pe care l-am făcut pe pămînt.” Deci şi aici proorocescul cuvînt porunceşte neamurilor ce au primit mîntuitoarele seminţe să chinuiască, şi să nască buna-credinţă, să se clatine din starea mai dintîi, şi să se proptească şi să se înfigă întru dumnezeieştile legi.
10 Spuneţi întru neamuri că Domnul S-a împărăţit, pentru că a întărit lumea, care nu se va clăti.
Deci: Propovăduiţi împărăţia Dumnezeului tuturor, Care a schimbat lumea cea rătăcită şi a arătat-o întemeiată pe ceea ce se purta ici şi colo. Aşa zice încă şi Simmah: „Domnul S-a împărăţit, şi a întemeiat lumea nestrămutată.” Deci se vădeşte că împărăţia lui Dumnezeu e veşnică, dar atunci s-a arătat, prin schimbarea lucrurilor.
Judeca-va noroade cu îndreptare.
Fiindcă L-a arătat Împărat pe Dumnezeu, după cuviinţă pomeneşte şi Judecata, înalt-propovăduind îndreptarea acesteia şi dreptatea.
11 Veselească-se cerurile şi să se bucure pămîntul,
Zice: Cu oamenii, împărtăşească-se toată zidirea de veselie, cele cereşti şi cele pămînteşti să se sature de dulceaţă! Că, dacă Îngerii se bucură pentru un păcătos ce se pocăieşte, cu adevărat au mai mare veselie pentru schimbarea tuturor oamenilor.
clătească-se marea şi plinirea ei!
Iar Teodotion şi Simmah, aşa: „Răsuna-va marea împreună cu plinirea ei.” Că toată viaţa oamenilor, care seamănă cu furtuna mării, va primi răsunarea dumnezeieştilor propovedanii. Totodată prooroceşte şi sculările celor necredincioşi asupra propovăduitorilor adevărului, după cum am arătat şi întru alţi Psalmi.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]înţelesul literei

Psalm 95 (2)
 

12 Bucura-se-vor cîmpii şi toate cele dintru dînşii,
Iar Simmah, aşa: „Făli-se-va ţarina şi toate cele dintru dînsa.” Tîlcuind pilda neghinelor, şi Domnul a numit lumea „ţarină”. Deci zice că toate se vor umple de bucurie şi de inimă bună.
atunci se vor bucura toate lemnele pădurii
Iar Achila: „Atunci vor lăuda toate lemnele pădurii.” Acelea cu covîrşire vor aduce lauda lui Dumnezeu, că dintru dînsele este lemnul cel mîntuitor pe care s-a pironit trupul Mîntuitorului, prin care a odrăslit oamenilor cele bune. Însă ni se cuvine a şti că cuvîntul cel proorocesc a folosit aici o prosopopie[COLOR=#800080][1][/COLOR] (adică facere de faţă), că nici cerul, nici pămîntul, nici marea, nici cîmpii, nici lemnele nu sînt cuvîntătoare şi însufleţite, ci oamenii ce sînt întru acestea aduc lui Dumnezeu cîntarea de laudă. Pentru că marea o locuiesc ostrovenii, pămîntul - pămîntenii, cerul - Îngerii, iar cei ce văd pădurile izbăvite de slujba idolilor Îi aduc lauda lui Dumnezeu. Tot aşa, învăţîndu-i călătoria fiilor lui Israil din Egipt, Proorocul s-a folosit iarăşi de o prosopopie: „Marea a văzut, şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi, munţii au săltat ca berbecii, şi dealurile ca mieii oilor.”
13 de faţa Domnului, că vine, că vine să judece pămîntul.
Şi bine a pus amîndouă graiurile: „că vine” şi „că vine”, că arătarea cea dintîi a dat oamenilor dumnezeiasca cunoştinţă, iar cea de a doua va face judecată şi desluşire lucrurilor.
Judeca-va lumea întru dreptate şi noroadele întru adevărul Său.
Că atunci – zice – va face dreapta judecată, nemaifolosind îndelunga-răbdare dintîi, ci cerînd adevărul lucrurilor şi scoţînd dreaptă hotărîre asupra tuturor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Personificare”, de la elinescul „prosopon” - „faţă”.

Psalm 96
 

Însuşi cel ce a pus această scriere-deasupra a mărturisit că nu a aflat-o pe dînsa la Evrei, ci că el a pus-o. Ca urmare, aceasta nu e proorocească, fiindcă nu se potriveşte minţii Psalmului, că Proorocul vorbeşte de aşezarea a tot pămîntul, iar nu doar a celui iudaicesc. Se poate ca prin „pămînt al Proorocului” cel ce a pus scrierea-deasupra să înţeleagă şi el lumea întreagă, fiindcă toţi oamenii s-au folosit de viersuirea acestuia, dar Psalmul mai-nainte vesteşte cea dintîi şi cea de a doua arătare a lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, şi cunoştinţa de Dumnezeu a neamurilor şi judecata ce va să fie.
Domnul S-a împărăţit, să se bucure pămîntul, veselească-se ostroave multe!
Prin acestea, mai-nainte grăieşte cea dintîi arătare a Mîntuitorului, pentru care i-a ridicat spre dănţuire şi veselie atît pe cei de uscat, cît şi pe ostroveni, că şi unii, şi alţii se bucură mîngîindu-se cu nădejdea celor ce aveau să fie. Şi a zis că „va împărăţi” Domnul nu pentru că atunci ar fi primit El împărăţia, ci pentru că atunci a arătat-o oamenilor. Şi, ca să nu grăim tot aceleaşi, rugăm pe cei ce voiesc a învăţa să citească aceasta mai cu de-amănuntul întru cele tîlcuite de noi.
2 Nor şi negură - împrejurul Lui, dreptatea şi judecata sînt îndreptarea scaunului Lui.
Prin „negură” şi prin „nor”, a învăţat nevederea dumnezeieştii Firi: că, precum nu poate fi văzut cel ce e acoperit cu nor şi cu negură, aşa e cu totul cu neputinţă a vedea Firea cea nevăzută. Însă proorocia aduce aminte că Dumnezeu-Cuvîntul este Cel ce S-a arătat în muntele Sinaiului prin nor şi prin negură. Şi ne învaţă că, deşi nu este cu putinţă a vedea dumnezeiasca Fire, totuşi putem vedea puterea Acesteia prin lucrarea ei: că i-a învăţat pe oameni dreptatea, şi pe cei ce le lucrează pe toate fără de socoteală i-a deprins să petreacă cu judecată dreaptă. Pe acestea le-au săvîrşit „scaunul” şi „împărăţia” Lui.
3 Foc înaintea Lui se va aprinde şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.
Acestea sînt proorociile celei de-a doua arătări. Pe acestea le-a văzut şi dumnezeiescul Daniil: „Scaunul Lui – zice – pară de foc, roatele lui – foc arzător, rîu de foc curgînd trăgea pe dinaintea lui. Mii de mii Îi slujeau Lui şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui. Divanul s-a aşezat şi cărţile s-au deschis.”
4 Strălucit-au fulgerele Lui lumii;
Două sînt lucrările focului: că are nu numai arderea, ci şi luminarea; şi pe aceasta din urmă o dobîndeşte ceata Sfinţilor, iar pe cealaltă cei ce au trăit întru fărădelege. Şi Însuşi Stăpînul a asemănat venirea Sa cu fulgerul, şi a zis aşa: „Precum fulgerul iese de la răsărituri şi se arată pînă la apusuri, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.”
văzut-a şi s-a clătit pămîntul.
Că cine nu se teme de acel înfricoşat divan?
5 Munţii ca ceara s-au topit de la faţa Domnului, de la faţa Domnului a tot pămîntul.
Că nu numai cei stăpîniţi, ci şi înşişi silnicii[COLOR=#800080][1][/COLOR]şi împăraţii se vor topi de frică, precum ceara cînd se învecinează cu focul. Că, cu cît li s-a încredinţat iconomia mai multor lucruri, cu atîta se supun sub mai multe vămi; şi, cu cît mai multă este datoria, cu atît mai mare e şi temerea.
6 Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate noroadele slava Lui.
Acest lucru s-a şi făcut, şi se va mai face. Căci, cînd S-a născut Stăpînul Hristos, ceată de Îngeri, arătîndu-se, I-a adus laudă lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor şi, lăudîndu-L, strigau: „Mărire - întru cele prea-înalte lui Dumnezeu, şi pe pămînt - pace, întru oameni – bunăvoire!” Deci „ceruri” a numit Puterile cereşti, precum de multe ori îi numeşte „pămînt” pe cei ce locuiesc pe pămînt. Iar prin a loru-şi schimbare, încă şi noroadele de prin lume au văzut puterea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, însă a doua venire îi va învăţa arătat pe toţi oamenii împărăţia Stăpînului, şi toţi vom auzi atunci cîntarea de laudă a Îngerilor.
7 Să se ruşineze toţi cei ce se închină celor scobiţi, cei ce se fălesc întru idolii lor!
Deci, răsărind Lumina cea adevărată, să se dea în laturi întunericul şi să se ascundă cei ce slujesc rătăcirii, să se acopere cei ce se închină idolilor!
Închinaţi-vă Lui, toţi Îngerii Lui!
Iar Fericitul Pavel a potrivit şi proorocia aceasta Mîntuitorului, şi zice aşa întru epistolia lui către Evrei şi iarăşi cînd Îl propovăduieşte în lume pe Cel întîi-născut: „Să se închine Lui toţi Îngerii lui Dumnezeu!” Şi în bună şi potrivită vreme a pus Proorocul acest stih: că, arătîndu-i pe închinătorii idolilor acoperiţi de ruşine, arată şi zecile de mii nenumărate ale Îngerilor închinîndu-se Dumnezeului nostru.
8 Auzit-a, şi s-a veselit Sionul şi s-au bucurat fiicele Iudeii pentru judecăţile Tale, Doamne.
„Sion” numeşte şi aici petrecerea cea bine-credincioasă, iar „fiice ale Iudeii” - bisericile de prin lume, că din Iudei îşi trăgeau neamul Apostolii Mîntuitorului, care le-au sădit şi le-au născut pe acestea. Iar martor este dumnezeiescul Pavel, trimiţînd epistolă Corintenilor şi grăind arătat că: „Întru Hristos Iisus, prin Evanghelie, v-am născut eu pe voi.” Deci - de vreme ce Biserica Mîntuitorului este şi una, că întru un trup sînt toţi credincioşii, şi încă iarăşi multe, că multe sînt mădularele trupului - prin „Sion” a numit adunarea cea de obşte a credincioşilor, iar prin „fiicele Iudeii” - adunările celor ce au crezut, cele de prin cetăţi, cele de prin oraşe, de prin ţarini şi cele de prin sate. Şi zice că şi unii, şi alţii s-au umplut de veselie pentru dreptele judecăţi ale Judecătorului.
9 Că Tu, Domnul cel Preaînalt, peste tot pămîntul foarte Te-ai prea-înălţat, mai presus de toţi dumnezeii.
Şi toţi se bucură şi se veselesc primind cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi Împăratului şi văzînd mustrarea celor ce nu sînt dumnezei: că deşertăciunea acelora s-a mustrat, iar a Ta înălţime s-a arătat. Dar, de vreme ce nu avem noi trebuinţă doar de credinţă, ci şi de fapte bune, Proorocul e silit a aduce şi sfătuirea aceasta:

[COLOR=#800080][1][/COLOR]cei puternici, stăpînitorii